SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 11920/13 Ayhan Türker KOÇPINAR împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 13 noiembrie 2014 într-o Cameră compusă din Guido Raimondi, președinte, Iș Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 29 noiembrie 2012, După ce a deliberat, face următoarea decizie, făcând trimitere la reclamant, domnul Ayhan Türker Koçpćnar, este un resortisant turc născut în 1969 și rezident la Istanbul. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl Tezel, avocat la Istanbul. Procedura penală inițiată împotriva reclamanților În 2010, instanța a deschis o anchetă penală împotriva mai multor membri susținuți ai unei organizații criminale numită Balyoz masa, în franceză, sau Sledgehammer. , în engleză), toți generali sau ofițeri ai forțelor armate. Le era reproșat că au fost predați, în 2002 și 2003, planificării unei lovituri de stat militar care vizează răsturnarea de către forța guvernului ales, reprimată de art. 147 din vechiul cod penal în vigoare la data faptelor (pentru informații mai detaliate privind cauza Balyoz și planurile de acțiune referitoare la aceasta, a se vedea Dodhan c. Turcia (dec.), n 28484/10, 10 aprilie 2012 și quekmak c. Turcia (dec.), n 58223/10, 19 februarie 2013). Printr-un act de acuză din 11 noiembrie 2011, Parchetul d que que tentat împotriva mai multor persoane, inclusiv reclamantul, o acțiune penală în temeiul articolului 147 din vechiul cod penal, coroborat cu art. 61 din același cod (reprimând tentativa de răsturnare de către forța Consiliului de Miniștri) în fața celei de-a 10-a Camere a tribunalului din D'asieseseseses d'acu. și a condamnat, printre altele, reclamantul la șaisprezece ani de rechiziționare penală pentru tentativă de răsturnare de către forța Consiliului de Miniștri în temeiul articolului 147 coroborat cu art. 61 din Codul penal anterior. La 27 septembrie 2012, reclamantul a fost încarcerat. Prin hotărârea din 9 octombrie 2013, Curtea de Casație a respins recursul împotriva hotărârii din 10 septembrie 2012. Curtea Constituțională a formulat o acțiune individuală în fața Curții Constituționale prin hotărârea din 18 iunie 2014, prin care Curtea Constituțională a ajuns la concluzia că a încălcat dreptul la un proces echitabil prevăzut la art. 36 din Constituție. În această privință, Curtea Constituțională a subliniat în primul rând că rapoartele de contracompetență prezentate de apărare nu au fost luate în considerare de către instana de judecată și că acest lucru nu este justificat; în plus, Curtea a constatat că două persoane-cheie ale cauzei, H.Ö. și A.Y., ar fi trebuit să fie audiate ca martori de către instanța de judecată. La 19 iunie 2014, pe baza hotărârii Curții Constituționale, cea de-a 4-a instanță din San Marino a dispus punerea în libertate a reclamantului și, în plus, a decis redeschiderea procedurii penale inițiate împotriva societății Õ, anulând efectele hotărârilor din 21 septembrie 2012 și din 9 octombrie 2013, prima ședință fiind stabilită la 3 noiembrie 2014. GRIEF 10. Invocând art. 5 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge că a fost arestat și deținut în detrimentul convenției, din cauza absenței, în opinia sa, a motivelor plauzibile ale comiterii unei infracțiuni. 11. Invocând apoi art. 5 alin. (3) și 6 alin. (2) din Convenție, reclamantul denunță, în opinia sa, durata excesivă a detenției sale provizorii și se plânge, de asemenea, de insuficiența motivelor prin care instanțele interne au justificat menținerea sa în detenție provizorie. 12. În afara unghiului articolului 5 alineatul (4) din Convenție, reclamantul se plânge de absența unei acțiuni efective pentru a contesta menținerea sa în detenție provizorie. 13. Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul declară că nu a beneficiat de un proces echitabil în fața unei instanțe independente și imparțiale. În acest sens, el reproșează Camerei 10 a tribunalului de judecată în care a avut loc o procedură care nu respectă dreptul la apărare. Reclamantul susține că, în momentul arestării provizorii, nu există nicio dovadă cu privire la existența unor motive plauzibile pentru a fi comis o infracțiune și adaugă că menținerea sa în detenție în cadrul unei proceduri penale, în opinia sa inechitabilă, constituie o încălcare a dreptului său la libertate și securitate. În plus, acesta se plânge de durata detenției sale provizorii și de insuficiența motivelor prin care instanțele interne au justificat menținerea sa în detenție provizorie. În cele din urmă, reclamantul se plânge de absența unei acțiuni efective pentru a contesta menținerea sa în detenție provizorie. În acest sens, acesta invocă art. 5 alin. (1), (3) și (4) și 6 alin. (2) din Convenție. Curtea, stăpână a calificării juridice a faptelor cauzei (Glor c. Elveția, nr 13444/04, § 48, CEDH 2009), consideră că aceste obiecții trebuie să fie examinate sub aspectul articolului 5 § 1, 3 și 4 din Convenție. 15. Curtea observă mai întâi că reclamantul nu a fost încarcerat înainte de condamnarea sa de către instanța de judecată. 16. Curtea amintește că hotărârea de condamnare constituie, în principiu, termenul perioadei care urmează să fie luată în considerare din perspectiva articolului 5 alineatul (3), care este aceeași în ceea ce privește art. 5 alineatul (1) litera (c) din convenție; de la această dată, detenția persoanelor interesate intră în domeniul de aplicare al articolului 5 alineatul (a) din Convenție (I.A. c. Franța, 23 septembrie 1998, § 98, Rec., p. 17. Curtea arată că reclamantul a fost găsit vinovat de către instanța de judecată în care a fost pronunțat la 21 septembrie 2012 și a fost condamnat de aceeași instanță la condamnarea penală de șaisprezece ani în temeiul art. 147 coroborat cu art. 61 din vechiul cod penal. În această privință, Curtea constată că Õ în urma hotărârii de condamnare, recurentul a fost deținut în mod regulat după condamnarea de către o instanță competentă. 18. Având în vedere faptele cauzei, Curtea consideră că detenția reclamantului a fost justificată în temeiul articolului 5 alineatul (1) litera (a) din Convenție și că art. 5 alin. (3) și (4) din Convenție nu se aplică în speță. 19. În consecință, aceste obiecții sunt vădit nefondate și că trebuie respinse în conformitate cu art. 35 alin. (3) lit. (a) și 4 din Convenție. Cu privire la presupusa încălcare a articolului 6 din Convenție 20, reclamantul denunță, de asemenea, o încălcare a articolului 6 din Convenție cu mai multe titluri. În primul rând, se plânge că judecătorii celei de-a 10-a Camera tribunalului nu a dat dovadă de independență și de imparțialitate. El s-a plâns apoi că nu a dispus de timpul și de facilitățile necesare pentru a-și pregăti apărarea și că a fost privat de posibilitatea de a prezenta probe cu descărcare de gestiune. 21. Curtea arată că, în urma hotărârilor Curții Constituționale și a Curții a Uniunii Europene, procedura penală inițiată împotriva reclamantului este în continuare pendinte în primă instanță. În lipsa unei hotărâri definitive pronunțate împotriva reclamantului, Curtea nu este în măsură să efectueze o examinare globală a procedurii deschise împotriva acestuia. 22. Prin urmare, în stadiul actual al procedurii în fața instanțelor interne, reclamantul nu se poate plânge de nicio încălcare a dispozițiilor articolului 6 din convenție. Cu toate acestea, are dreptul de a sesiza din nou Curtea în cazul în care consideră că, la sfârșitul procedurii penale inițiate împotriva sa, este încă victimă a presupuselor încălcări. Prin urmare, această parte a cererii este prematură (a se vedea, printre altele, Cauzakmak c. Turcia ((dec.), nr. 58223/10, § 70, 19 februarie 2013). 23. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă și în temeiul articolului 35 alineatul (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Stanley Naismith Guido Raimondi Premier
Requête n
o
11920/13
Ayhan Türker KOÇPINAR
contre la Turquie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 13 novembre 2014 en une Chambre composée de
:
Guido Raimondi,
président,
Ișıl Karakaș,
András Sajó,
Helen Keller,
Paul Lemmens,
Robert Spano,
Jon Fridrik Kjølbro,
juges,
et de Stanley Naismith,
greffier de section.
Vu la requête susmentionnée introduite le 29 novembre 2012,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. Ayhan Türker Koçpınar, est un ressortissant turc né en 1969 et résidant à Istanbul. Il a été représenté devant la Cour par M
e
İ.N.
Tezel, avocat à Istanbul.
1.
La procédure pénale engagée contre les requérants
2.
En 2010, le parquet d’Istanbul ouvrit une enquête pénale contre plusieurs membres présumés d’une organisation criminelle dénommée
Balyoz
(«
la masse
», en français, ou
Sledgehammer
, en anglais), tous des généraux ou des officiers des forces armées. Il leur était reproché de s’être livrés, en 2002 et 2003, à la planification d’un coup d’État militaire visant au renversement par la force du gouvernement élu, acte réprimé par l’article
147 de l’ancien code pénal en vigueur à l’époque des faits (pour des informations plus détaillées concernant l’affaire
Balyoz
et les plans d’action relatifs à celle-ci,
voir
Doğan c. Turquie
(déc.), n
o
28484/10, 10 avril 2012 et
Çakmak c. Turquie
(déc.), n
o
58223/10, 19 février 2013).
3.
Par un acte d’accusation du 11 novembre 2011, le parquet d’Istanbul intenta contre plusieurs personnes, dont le requérant, une action pénale sur le fondement de l’article 147 de l’ancien code pénal, combiné avec l’article
61 du même code (réprimant la tentative de renversement par la force du Conseil des ministres) devant la 10
ème
chambre de la cour d’assises d’Istanbul.
4.
Le 21 septembre 2012, la 10
ème
chambre de la cour d’assises d’Istanbul rendit son verdict dans l’affaire
Balyoz
et condamna, entre autres personnes, le requérant à seize ans de réclusion criminelle pour tentative de renversement par la force du Conseil des ministres en vertu de l’article
147 combiné avec l’article 61 de l’ancien code pénal.
5.
Le 27 septembre 2012, le requérant fut incarcéré.
6.
Par un arrêt du 9 octobre 2013, la Cour de cassation rejeta le pourvoi contre l’arrêt de la 10
ème
chambre de la cour d’assises d’Istanbul.
2.
La saisine de la Cour constitutionnelle
7.
À une date non-précisée, le requérant introduisit un recours individuel devant la Cour constitutionnelle.
8.
Par un arrêt du 18 juin 2014, la Cour constitutionnelle conclut à la violation du droit à un procès équitable prévu par l’article 36 de la Constitution. À cet égard, la Cour constitutionnelle souligna d’abord que les rapports de contre-expertise produits par la défense n’avaient pas été pris en compte par la cour d’assises et cela sans justification. En outre, elle constata que deux personnes clés de l’affaire, H.Ö. et A.Y., auraient dû être entendues comme témoins par la cour d’assises.
9.
Le 19 juin 2014, se fondant sur l’arrêt de la Cour constitutionnelle, la 4
ème
cour d’assises d’Anadolu ordonna la mise en liberté du requérant. Elle décida en outre la réouverture de la procédure pénale engagée à l’encontre de l’intéressé, en annulant les effets des arrêts du 21 septembre 2012 et du 9 octobre 2013, la première audience ayant été fixée au 3
novembre 2014.
10.
Invoquant l’article 5 § 1 de la Convention, le requérant se plaint d’avoir été arrêté et détenu au mépris de la Convention, du fait de l’absence, selon lui, de raisons plausibles de les soupçonner d’avoir commis une infraction pénale.
11.
Invoquant ensuite les articles 5 § 3 et 6 § 2 de la Convention, le requérant dénonce la durée, selon lui excessive, de sa détention provisoire. Il se plaint également de l’insuffisance des motifs par lesquels les juridictions internes, ont justifié son maintien en détention provisoire.
12.
Sous l’angle de l’article 5 § 4 de la Convention, le requérant se plaint de l’absence d’un recours effectif pour contester son maintien en détention provisoire.
13.
Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant allègue qu’il n’a pas bénéficié d’un procès équitable devant un tribunal indépendant et impartial. À cet égard, il reproche à la 10ème chambre de la cour d’assises d’Istanbul d’avoir suivi une procédure peu respectueuse des droits de la défense.
A.
Sur la violation alléguée de l’article 5 §§ 1, 3 et 4 de la Convention
14.
Le requérant soutient que, au moment de sa mise en détention provisoire, il n’existait aucun élément de preuve quant à l’existence de raisons plausibles de le soupçonner d’avoir commis une infraction pénale. Il ajoute que son maintien en détention dans le cadre d’une procédure pénale selon lui inéquitable constitue une violation de son droit à la liberté et à la sûreté. En outre, il se plaint de la durée de sa détention provisoire et de l’insuffisance des motifs par lesquels les juridictions internes ont justifié son maintien en détention provisoire. Enfin, le requérant se plaint de l’absence d’un recours effectif pour contester son maintien en détention provisoire. À ces égards, il invoque les articles 5 §§ 1, 3 et 4 et 6 § 2 de la Convention.
La Cour, maîtresse de la qualification juridique des faits de la cause (
Glor c. Suisse
, n
o
13444/04, § 48, CEDH 2009), estime que ces griefs doivent être examinés sous l’angle de l’article 5 §§ 1, 3 et 4 de la Convention.
15.
La Cour observe tout d’abord que le requérant n’a pas été incarcéré avant sa condamnation par la cour d’assises.
16.
La Cour rappelle que le jugement de condamnation constitue en principe le terme de la période à considérer sous l’angle de l’article 5 §
3 laquelle est la même pour l’article 5 § 1 c) de la Convention ; à partir de cette date, la détention des intéressés entre dans le champ de l’article
5 §
1
a) de la Convention (
I.A. c. France
, 23 septembre 1998, § 98,
Recueil des arrêts et décisions
1998
‑
VII).
17.
La Cour relève que le requérant a été reconnu coupable par la cour d’assises d’Istanbul le 21 septembre 2012 et s’est vu infliger par cette même cour la peine de réclusion criminelle de seize ans en application de l’article
147 combiné avec l’article 61 de l’ancien code pénal. À cet égard, la Cour observe qu’à la suite de l’arrêt de condamnation, le requérant a été détenu régulièrement après condamnation par un tribunal compétent.
18.
Au vu des faits de la cause, la Cour estime que la détention du requérant était justifiée au regard de l’article 5 § 1 a) de la Convention et que l’article 5 §§ 3 et 4 de la Convention ne s’appliquent pas en l’espèce.
19.
Il s’ensuit que ces griefs sont manifestement mal fondés et qu’ils doivent être rejetés en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.
B.
Sur la violation alléguée de l’article 6 de la Convention
20.
Le requérant dénonce par ailleurs une violation de l’article 6 de la Convention à plusieurs titres. Il se plaint d’abord que les juges de la 10
ème
chambre de la cour d’assises d’Istanbul n’ont pas fait preuve d’indépendance et d’impartialité. Il se plaint ensuite qu’il n’a pas disposé du temps et des facilités nécessaires pour préparer sa défense et qu’il a été privé de la possibilité de présenter des preuves à décharge.
21.
La Cour relève qu’à la suite des arrêts de la Cour constitutionnelle et de la cour d’assises d’Anadolu, la procédure pénale engagée contre le requérant est toujours pendante en première instance. En l’absence d’une condamnation définitive prononcée contre le requérant, la Cour n’est pas en mesure de procéder à un examen global de la procédure ouverte contre lui.
22.
Il s’ensuit que, au stade actuel de la procédure devant les juridictions internes, le requérant ne peut se plaindre d’une quelconque violation des dispositions de l’article 6 de la Convention. Il lui est toutefois loisible de saisir à nouveau la Cour s’il estime toujours, à l’issue de la procédure pénale engagée contre lui, être victime des violations alléguées. Cette partie de la requête est donc prématurée (voir, entre autres,
Çakmak c. Turquie
((déc.), n
o
58223/10, § 70, 19 février 2013).
23.
Il convient donc de rejeter également cette partie de la requête, en application de l’article 35 § 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Stanley Naismith
Guido Raimondi
Greffier
Président