ÖZLER ET AUTRES c. TURQUIE

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 16025/12 Atilla ÖZLER împotriva Turciei și alte 5 cereri (a se vedea lista din anexă) Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află la 13 noiembrie 2014 într-o Cameră compusă din Guido Raimondi, președinte, Iș Grefier de secțiune. Având în vedere cererile sus-menționate introduse la 24 ianuarie 2012, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE lista părților reclamante figurează în anexă. Procedura penală inițiată împotriva reclamanților în 2010, instanța de judecată a deschis o anchetă penală împotriva mai multor membri prezumați ai unei organizații criminale numită Balyoz masa În limba franceză, sau Sledgehammer, în engleză), toți generali sau ofițeri ai forțelor armate. În 2002 și 2003, lor li s-a reproșat că au fost predați la planificarea unei lovituri de stat militare împotriva răsturnării de către forța guvernului ales, reprimată prin art. 147 din vechiul cod penal în vigoare la momentul respectiv (pentru informații mai detaliate privind cauza Balyoz și planurile de acțiune referitoare la aceasta, a se vedea Dodhan c. Turcia (dec.), n 28484/10, 10 aprilie 2012 și queakmak c. Turcia (dec.), nr 58223/10, 19 februarie 2013). Printr-un act de punere sub acuzare din 11 noiembrie 2011, Parchetul din Jurisdicție a intentat împotriva mai multor persoane, inclusiv reclamanții unei acțiuni penale în temeiul articolului 147 din Codul penal anterior, coroborat cu art. 61 din același cod (reprimând tentativa de răsturnare prin forța Consiliului de Miniștri) în fața celei de a 10-a Camere a Tribunalului de Assizare din Jurisdicție. La 21 septembrie 2012, a 10-a cameră a tribunalului de judecată în litigiul Balyoz și a condamnat, printre altele, reclamanții la șaisprezece ani de condamnare penală pentru tentativă de răsturnare de către forța Consiliului de Miniștri în temeiul articolului 147 coroborat cu art. 61 din Codul penal anterior. Ca urmare a acestei hotărâri, reclamanții au fost întemnițați. Prin hotărârea din 9 octombrie 2013, Curtea de Casație a respins recursul împotriva hotărârii a 10-a cameră a tribunalului în litigiu. Prin sesizarea Curții Constituționale la o dată nespecificată, reclamanții au introdus o acțiune individuală în fața Curții Constituționale. Prin hotărârea din 18 iunie 2014, Curtea Constituțională concluzionează că încălcarea dreptului la un proces echitabil prevăzut la art. 36 din Constituție. În această privință, Curtea Constituțională a subliniat mai întâi că rapoartele de contra-competență produse de apărare nu au fost luate în considerare de către instanța de judecată în cauză și că acest lucru nu a fost justificat. În plus, Comisia a constatat că două persoane-cheie ale cauzei, H.Ö. și A.Y., ar fi trebuit să fie audiate ca martori în instanță. La 19 iunie 2014, pe baza hotărârii Curții Constituționale nr. 4 Curtea a Uniunii Europene (denumită în continuare "Comisia") a decis să redeschidă procedura penală împotriva părților interesate prin anularea efectelor hotărârilor din 21 septembrie 2012 și 9 octombrie 2013, prima ședință fiind stabilită la 3 noiembrie 2014. GRIEF 10. Invocând art. 5 din Convenție, reclamanții se plâng că au fost reținuți în mod arbitrar. În opinia lor, nu există dovezi cu privire la existența unor motive plauzibile pentru care ar fi comis o infracțiune. 11. Invocând art. 6 din Convenție, reclamanții declară că nu au beneficiat de un proces echitabil în fața unei instanțe independente și imparțiale. În acest sens, ei reproșează celei de-a 10-a Camere a tribunalului de judecată din mai puțin decât a urmat o procedură care nu respectă dreptul la apărare. Invocând art. 5 din Convenție, reclamanții se plâng că au fost reținuți provizoriu în detenție, cu încălcarea convenției, din cauza absenței, în opinia lor, a unor motive plauzibile pentru care au comis o infracțiune. 13. Curtea observă în primul rând că nu au fost întemnițați înainte de condamnarea lor de către instanța de judecată. Curtea amintește că hotărârea de condamnare constituie, în principiu, termenul perioadei care urmează să fie luată în considerare din perspectiva articolului 5 alineatul (3), care este aceeași în ceea ce privește art. 5 alineatul (1) litera (c) din convenție; de la această dată, detenția persoanelor interesate intră în domeniul de aplicare al articolului 5 alineatul (a) din Convenție (I.A. c. Franța, 23 septembrie 1998, § 98, Rec., p. 15. Curtea arată că reclamanții au fost găsiți vinovați de Curtea a Uniunii Europene la 21 septembrie 2012 și i s-a impus de această instanță pedeapsa de condamnare penală de șaisprezece ani în temeiul articolului 147 coroborat cu art. 61 din fostul Cod penal. În această privință, Curtea constată că: în urma hotărârii de condamnare, reclamanții au fost reținuți în mod regulat după condamnarea de către o instanță competentă. 16. Având în vedere faptele cauzei, Curtea consideră că detenția reclamanților era justificată în temeiul articolului 5 alineatul (1) litera (a) din Convenție. 17. Prin urmare, este în mod evident greșit întemeiat și că ............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Camera tribunalului nu a dat dovadă de independență și de imparțialitate. Ei se plâng apoi că nu au dispus de timpul și facilitățile necesare pentru a pregăti apărarea lor și că au fost privați de posibilitatea de a prezenta dovezi cu descărcare de gestiune. 19. Curtea arată că, în urma hotărârilor Curții Constituționale și a Curții a Uniunii Europene, procedura penală inițiată împotriva reclamanților este în continuare pendinte în primă instanță. În lipsa unei hotărâri definitive pronunțate împotriva reclamanților, Curtea nu este în măsură să efectueze o examinare globală a procedurii deschise împotriva acestora 20. Prin urmare, în stadiul actual al procedurii în fața instanțelor interne, reclamanții nu se pot plânge de nicio încălcare a dispozițiilor articolului 6 din convenție. Cu toate acestea, aceștia au dreptul să sesizeze din nou Curtea, în cazul în care consideră că, la sfârșitul procedurii penale inițiate împotriva lor, sunt încă victime ale presupuselor încălcări. Prin urmare, această parte a cererilor este prematură (a se vedea, printre altele, Cauzakmak c. Turcia ((dec.), nr. 58223/10, § 70, 19 februarie 2013) 21. Prin urmare, este necesar să se respingă această parte a cererilor, în temeiul articolului 35 alineatul (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să unească cererile Declară cererile inadmisibile. Stanley Naismith Guido Raimondi Modululer Președinte al Comisiei Ankara Haluk PEKSEN 30664- 24/01/2012 Ayhan GÜMÜȘ 01/09/1958 Eskișehir Haluk PEKSEN 266/2012 Yusuf Volkan YÜCEL 11/02/1969 Ankara Haluk PEKȘEN 30647/14 24/01/2012 Nam

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

Requête n

o

16025/12

Atilla ÖZLER contre la Turquie

et 5 autres requêtes

(voir liste en annexe)

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 13 novembre 2014 en une Chambre composée de

:

Guido Raimondi,

président,

Ișıl Karakaș,

András Sajó,

Helen Keller,

Paul Lemmens,

Robert Spano,

Jon Fridrik Kjølbro,

juges,

et de Stanley Naismith,

greffier de section.

Vu les requêtes susmentionnées introduites le 24 janvier 2012,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

1.

La liste des parties requérantes figure en annexe.

1.

La procédure pénale engagée contre les requérants

2.

En 2010, le parquet d’Istanbul ouvrit une enquête pénale contre plusieurs membres présumés d’une organisation criminelle dénommée

Balyoz

(«

la masse

», en français, ou

Sledgehammer

, en anglais), tous des généraux ou des officiers des forces armées. Il leur était reproché de s’être livrés, en 2002 et 2003, à la planification d’un coup d’État militaire visant au renversement par la force du gouvernement élu, acte réprimé par l’article

147 de l’ancien code pénal en vigueur à l’époque des faits (pour des informations plus détaillées concernant l’affaire

Balyoz

et les plans d’action relatifs à celle-ci,

voir

Doğan c. Turquie

(déc.), n

o

28484/10, 10 avril 2012, et

Çakmak c. Turquie

(déc.), n

o

58223/10, 19 février 2013).

3.

Par un acte d’accusation du 11 novembre 2011, le parquet d’Istanbul intenta contre plusieurs personnes, dont les requérants une action pénale sur le fondement de l’article 147 de l’ancien code pénal, combiné avec l’article

61 du même code (réprimant la tentative de renversement par la force du Conseil des ministres) devant la 10

ème

chambre de la cour d’assises d’Istanbul.

4.

Le 21 septembre 2012, la 10

ème

chambre de la cour d’assises d’Istanbul rendit son verdict dans l’affaire

Balyoz

et condamna, entre autres personnes, les requérants à seize ans de réclusion criminelle pour tentative de renversement par la force du Conseil des ministres en vertu de l’article

147 combiné avec l’article 61 de l’ancien code pénal.

5.

À la suite de cet arrêt, les requérants furent incarcérés.

6.

Par un arrêt du 9 octobre 2013, la Cour de cassation rejeta le pourvoi contre l’arrêt de la 10

ème

chambre de la cour d’assises d’Istanbul.

2.

La saisine de la Cour constitutionnelle

7.

À une date non-précisée, les requérants introduisirent un recours individuel devant la Cour constitutionnelle.

8.

Par un arrêt du 18 juin 2014, la Cour constitutionnelle conclut à la violation du droit à un procès équitable prévu par l’article 36 de la Constitution. À cet égard, la Cour constitutionnelle souligna d’abord que les rapports de contre-expertise produits par la défense n’avaient pas été pris en compte par la cour d’assises et cela sans justification. En outre, elle constata que deux personnes clés de l’affaire, H.Ö. et A.Y., auraient dû être entendues comme témoins par la cour d’assises.

9.

Le 19 juin 2014, se fondant sur l’arrêt de la Cour constitutionnelle, la 4

ème

cour d’assises d’Anadolu ordonna la mise en liberté des requérants. Elle décida en outre la réouverture de la procédure pénale engagée à l’encontre des intéressés, en annulant les effets des arrêts du 21

septembre 2012 et du 9 octobre 2013, la première audience ayant été fixée au 3

novembre 2014.

GRIEFS

10.

Invoquant l’article 5 de la Convention, les requérants se plaignent d’avoir été mis en détention provisoire d’une manière arbitraire. Selon eux, il n’existait aucun élément de preuve quant à l’existence de raisons plausibles de les soupçonner d’avoir commis une infraction pénale.

11.

Invoquant l’article 6 de la Convention, les requérants allèguent qu’ils n’ont pas bénéficié d’un procès équitable devant un tribunal indépendant et impartial. À cet égard, ils reprochent à la 10

ème

chambre de la cour d’assises d’Istanbul d’avoir suivi une procédure peu respectueuse des droits de la défense.

EN DROIT

A.

Sur la violation alléguée de l’article 5 de la Convention

12.

Invoquant l’article 5 de la Convention, les requérants se plaignent d’avoir été mis en détention provisoire au mépris de la Convention, du fait de l’absence, selon eux, de raisons plausibles de les soupçonner d’avoir commis une infraction pénale.

13.

La Cour observe tout d’abord que les requérants n’ont pas été incarcérés avant leur condamnation par la cour d’assises.

14.

La Cour rappelle que le jugement de condamnation constitue en principe le terme de la période à considérer sous l’angle de l’article 5 §

3, laquelle est la même pour l’article 5 § 1 c) de la Convention ; à partir de cette date, la détention des intéressés entre dans le champ de l’article

5 §

1

a) de la Convention (

I.A. c. France

, 23 septembre 1998, § 98,

Recueil des arrêts et décisions

1998

‑

VII).

15.

La Cour relève que les requérants ont été reconnus coupables par la cour d’assises d’Istanbul le 21 septembre 2012 et se sont vu infliger par cette même cour la peine de réclusion criminelle de seize ans en application de l’article 147 combiné avec l’article

61 de l’ancien code pénal. À cet égard, la Cour observe qu’à la suite de l’arrêt de condamnation, les requérants ont été détenus régulièrement après condamnation par un tribunal compétent.

16.

Au vu des faits de la cause, la Cour estime que la détention des requérants était justifiée au regard de l’article 5 § 1 a) de la Convention.

17.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et qu’il doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.

B.

Sur la violation alléguée de l’article 6 de la Convention

18.

Les requérants dénoncent par ailleurs une violation de l’article 6 de la Convention. Ils se plaignent d’abord que les juges de la 10

ème

chambre de la cour d’assises d’Istanbul n’ont pas fait preuve d’indépendance et d’impartialité. Ils se plaignent ensuite qu’ils n’ont pas disposé du temps et des facilités nécessaires pour préparer leur défense et qu’ils ont été privés de la possibilité de présenter des preuves à décharge.

19.

La Cour relève qu’à la suite des arrêts de la Cour constitutionnelle et de la cour d’assises d’Anadolu, la procédure pénale engagée contre les requérants est toujours pendante en première instance. En l’absence d’une condamnation définitive prononcée contre les requérants, la Cour n’est pas en mesure de procéder à un examen global de la procédure ouverte contre eux.

20.

Il s’ensuit que, au stade actuel de la procédure devant les juridictions internes, les requérants ne peuvent se plaindre d’une quelconque violation des dispositions de l’article 6 de la Convention. Il leur est toutefois loisible de saisir à nouveau la Cour s’ils estiment toujours, à l’issue de la procédure pénale engagée contre eux, être victime des violations alléguées. Cette partie des requêtes est donc prématurée (voir, entre autres,

Çakmak c.

Turquie

((déc.), n

o

58223/10, § 70, 19 février 2013)).

21.

Il convient donc de rejeter également cette partie des requêtes, en application de l’article 35 § 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Décide

de joindre les requêtes

;

Déclare

les requêtes irrecevables.

Stanley Naismith

Guido Raimondi

Greffier

Président

ANNEXE

N

o

Requête N

o

Introduite le

Requérant

Date de naissance

Lieu de résidence

Représenté par

16025/12

24/01/2012

Atilla ÖZLER

27/01/1953

İzmir

Haluk PEKȘEN

30640/14

24/01/2012

Șenol BÜYÜKÇAKIR

25/06/1964

İzmir

Haluk PEKȘEN

30643/14

24/01/2012

Çetin CAN

15/10/1963

Ankara

Haluk PEKȘEN

30645/14

24/01/2012

Ayhan GÜMÜȘ

01/09/1958

Eskișehir

Haluk PEKȘEN

30646/14

24/01/2012

Yusuf Volkan YÜCEL

11/02/1969

Ankara

Haluk PEKȘEN

30647/14

24/01/2012

Namık SEVİNÇ

23/09/1966

Amasya

Haluk PEKȘEN