ÖĞÜTCÜ ET AUTRES c. TURQUIE

RESPONDENT

TUR

HOTĂRÂRE

03.03.2015

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Irrecevable

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2015
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÖĞÜTCÜ ET AUTRES c. TURQUIE (CtEDO, 2015)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 56078/10 Ahmet Feyyaz Ö ÜÜTCÜ împotriva Turciei și alte 15 cereri (a se vedea lista din anexă) Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 3 martie 2015 într-o Cameră compusă din András Sajó, președinte, Ișl Karakaș, Nebojša Vučić, Helen Keller, Paul Lumpers, Robert Spano, Jon Fridrik Kjølbro, judecători, și Abel Campos; grefier adjunct de secțiune, Având în vedere cererile menționate mai sus introduse la diferite date, cum ar fi cele indicate în anexă, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA listei părților reclamante figurează în anexă. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează: Desfășurarea și menținerea în detenție provizorie a reclamanților și a procedurilor penale inițiate împotriva acestora în 2010, Parchetul din Jurisdicție a deschis o anchetă penală împotriva mai multor membri prezumați ai unei organizații criminale, numită Balyoz, masa de masă în limba franceză sau sledgehammer în engleză), toți generalii sau alți ofițeri ai forțelor armate. Le era reproșat că au fost predați, în 2002 și 2003, planificării de o lovitură de stat militară care urmărea să răstoarne guvernul ales, reprimat prin art. 147 din Codul penal nr. 765, în vigoare la momentul faptelor (pentru detaliile cauzei Balyoz și ale planurilor de acțiune referitoare la aceasta, A se vedea cauzele Dodhan c. Turcia (dec.), nr 28484/10, 10 aprilie 2012 și Cakmak c. Turcia (dec.), nr. 58223/10, 19 februarie 2013). În 2010 și 2011, prin trei acte de acuzare, Parchetul din Istanbul a intentat împotriva a trei sute șaizeci și cinci de persoane, inclusiv reclamanții, în fața celei de-a 10-a camere a tribunalului zzuil ( O acțiune penală în temeiul articolului 147 din vechiul cod penal, coroborat cu art. 61 din același cod (reprimând tentativa de răsturnare de către forța Consiliului de Miniștri). pentru a răsturna guvernul printr-o lovitură de stat militară. Potrivit Parchetului, inculpații plănuiseră în detaliu, sub comanda comandantului suprem al primei armate sau la cererea acesteia, posibila lor intervenție în vederea unei preluări a puterii politice. În timpul procedurilor penale, reclamanții au negat acuzațiile aduse împotriva lor. Astfel, ei au contestat autenticitatea CD-urilor prezentate de Parchet. Într-adevăr, reclamanții au susținut că documentele digitale, pe care s-ar fi întemeiat acuzațiile împotriva lor, erau de fapt fișiere create sau falsificate în scopul de a incrimina numeroși ofițeri militari și de a le elimina. Ei au prezentat în fața instanței de judecată rapoarte de contra-experți pentru a demonstra invaliditatea elementelor de probă prezentate de Parchet în sprijinul acuzațiilor sale. În cursul procedurii penale, reclamanții au suferit diferite perioade de detenție provizorie. Durata acestora a crescut de la 15 luni și douăzeci și unu de zile (minim) la treizeci și una de luni și zece zile (maximum). Reclamanții au formulat mai multe recursuri la tribunalul de judecată în scopul de a beneficia de o extindere. Cu toate acestea, tribunalul de judecată a urmat avizul Parchetului și a respins recursurile bazându-se pe starea probelor, natura infracțiunilor reproșate reclamanților și suspiciunile puternice care îi împovărau. printr-o hotărâre din 21 septembrie 2012, Curtea și-a pronunțat verdictul în cauza Balyoz prin care i-a recunoscut pe reclamanții vinovați și i-a condamnat la diferite pedepse de închisoare, variind între 13 ani și 4 luni și 18 ani, în temeiul articolului 147 coroborat cu art. 61 din vechiul cod penal. 10. La 9 octombrie 2013, Curtea de Casație și-a prezentat hotărârea cu privire la această cauză prin care a confirmat condamnările a 237 de acuzați, inclusiv ale reclamanților Ahmet Feyyaz Ö În schimb, aceasta a infirmat condamnarea altor inculpați, inclusiv a reclamanților Mümtaz Can, Hasan Nurgeören, Behçet Alper Güney, Nurettin Iș Sesizarea Curții Constituționale 11. La diferite date, reclamanții Ahmet Feyyaz Ö luat în considerare, Memiș Yüksel Yalçćn, Ayhan Taș, Nejat Bek, Salim Erkal Bektaș și Bilgin Balanl Prin hotărârea din 18 iunie 2014, Curtea Constituțională a considerat că deținerile provizorii ale reclamanților, precum și cele ale co-inculpaților lor, se încheiaseră cu condamnarea în primă instanță la 21 septembrie 2012, fie înainte de intrarea în vigoare a dreptului la acțiune individuală. Prin urmare, aceasta a respins pentru incompetență rațională temporis Cu toate acestea, Curtea Constituțională a ajuns la concluzia că dreptul la un proces echitabil prevăzut la art. 36 din Constituție este încălcat. În această privință, Curtea Constituțională a subliniat mai întâi că rapoartele de contra-competență produse de apărare nu au fost luate în considerare de instanța de judecată și că acest lucru nu a fost justificat. În plus, Comisia a constatat că două persoane-cheie ale cauzei, H.Ö. și A.Y., ar fi trebuit să fie audiate ca martori în instanță. 13. La 19 iunie 2014, pe baza hotărârii Curții Constituționale nr. 4 Curtea de Justiie a Uniunii Europene a decis redeschiderea procedurii penale împotriva persoanelor interesate prin anularea efectelor hotărârilor din 21 septembrie 2012 și 9 octombrie 2013. La 1 mai 2013, Grupul de lucru privind detenția arbitrară a Consiliului pentru drepturile omului al Națiunilor Unite asupra deținerii arbitrare a Consiliului pentru Drepturile Omului al Organizației Națiunilor Unite ( (a se vedea extrasele din acest aviz, Gürdeniz c. Turcia ((dec.), n 59715/10, § 14, 18 martie 2014). Dreptul intern și internațional relevant 16. Dreptul intern și internațional relevant este prevăzut în Decizia Gürdeniz c. Turcia (citată la §§ 15-28). Invocând art. 5 alin. (1) din Convenție, reclamanții se plâng că au fost arestați și reținuți în absența unor motive plauzibile pentru care au comis o infracțiune. 18. Invocând apoi art. 5 alin. (3) din Convenție, reclamanții denunță durata, în opinia lor, a detenției lor provizorii și se plâng și de insuficiența motivelor prin care instanțele interne, care nu și-au luat în considerare teza, și-au justificat menținerea în detenție provizorie. Pe marginea unghiului articolului 5 alineatul (4) din Convenție, reclamanții se plâng de absența unei acțiuni efective de contestare a menținerii lor în detenție provizorie. În acest context, reclamantul în reținerea provizorie nu 56078/10, invocând art. 5 alin. (2) din Convenție, a declarat că nu a avut acces la documentele de probă în sprijinul acuzațiilor aduse împotriva sa atunci când a făcut declarațiile sale. Camera din jurul tribunalului d . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 77004/11, 77005/11, 77006/11, 77007/11, 77008/11, 77009/11, 77010/11 se plâng de durata procedurilor penale inițiate împotriva acestora. 22. 55502/11, invocând art. 8 din Convenție, reclamantul se plânge, fără a da mai multe detalii, de introducerea informațiilor privind viața sa privată în dosarul procesului care, în opinia sa, nu ar fi vizat în niciun fel procedura penală în cauză. Curtea decide, în temeiul articolului 42 alineatul (1) din Regulamentul său de procedură, să unească cererile, având în vedere similitudinea acestora cu privire la faptele și aspectele juridice pe care le ridică. Cu privire la încălcarea în temeiul articolului 5 alineatul (1), (3) și (4) din Convenție 24. Reclamanții, invocând art. 5 alineatul (1), 2, 3 și 4 din Convenție, susțin că, în momentul arestării și plasării lor în arest provizoriu, nu existau dovezi cu privire la existența unor motive plauzibile pentru care au comis o infracțiune. Aceștia adaugă că menținerea lor în detenție în cadrul unei proceduri penale inechitabile, în opinia lor, constituie o încălcare a dreptului lor la libertate și securitate și, în plus, se plâng de durata detenției lor provizorii și de insuficiența motivelor prin care instanțele interne ar fi justificat menținerea lor în detenție provizorie. În cele din urmă, reclamanții se plâng, de asemenea, de lipsa unei căi de atac efective pentru a contesta menținerea lor în detenție provizorie. Curtea, amantă a calificării juridice a faptelor cauzei (Glor c. Elveția, nr 13444/04, § 48, CEDH 2009), consideră oportun să se examineze aceste obiecțiuni numai la unghiul articolului 5 §§ 1, 3 și 4 din convenție. 25. În acest context, trebuie amintite criteriile dezvoltate de jurisprudența privind art. 35 alineatul (2) litera (b) din Convenție. Această dispoziție prevede Curtea nu reține nicio cerere individuală introdusă în temeiul articolului 34, atunci când (...) este, în esență, aceeași ca și în cazul în care Curtea a examinat în prealabil sau este deja supusă unei alte instanțe internaționale de investigare sau de decontare și dacă nu conține fapte noi. 26. Din această dispoziție rezultă că Convenția, care urmărește să evite pluralitatea procedurilor internaționale referitoare la aceleași cauze, exclude posibilitatea Curții de a reține o cerere care a făcut deja obiectul unei examinări din partea unui organism internațional (Celniku c. Grecia, nr 21449/04, § 39, 5 iulie 2007). Această regulă se aplică aceste proceduri, elementul care trebuie luat în considerare fiind existența prealabilă a unei hotărâri pronunțate cu privire la fond în momentul în care Curtea soluționează cauza. 27. În acest sens, deciziile organelor Convenției au demonstrat că singurul fapt că o instanță internațională a fost deja supusă unei alte instanțe internaționale nu a fost suficient în sine pentru a exclude competența Curții și că ar trebui să se verifice dacă natura organismului de control, procedura urmată de acesta și efectul deciziilor sale au fost astfel încât, în ceea ce privește art. 35 alin. (2) lit. (b), competența Curții a fost exclusă (Lukanov c. Bulgaria, nr. 2191/933, Decizia Comisiei din 12 ianuarie 1995, Deciziile și rapoartele (DR) 80-B, p. 108, Varnava și alții c. Turcia, nr. 16064-16066/90 și 16068-16073/90, Decizia Comisiei din 14 aprilie 1998, DR 93-B, p. 5, Jeličić c. Bosnia și Herțegovina (dec.), nr. 41183/02, 15 noiembrie 2005 și Karoussiotis c. Portugalia, 23205/08, § 62, CEDH 2011 (extrase) 28. Curtea reamintește că a examinat deja procedura în fața Grupului de lucru privind detenția arbitrară și a concluzionat că acest grup de lucru era într-adevăr o 42730/05, § 68, 12 iunie 2012). 29. Prin urmare, Comisia trebuie să stabilească dacă, în speță, obiecțiunile reclamanților retrași de la art. 5 alineatul (1), art. 3 și art. 4 din convenție sunt în esență aceleași cu cele prezentate Grupului de lucru privind deținerea arbitrară a Organizației Națiunilor Unite. 30. Curtea amintește că, în Decizia Gürdeniz c. Turcia ((dec.), nr. 59715/10, 18 martie 2014), Comisia a constatat deja că, în cauza în cauză, Grupul de lucru a concluzionat că privarea de libertate a celor 250 de inculpați deținuți în cauza Balyoz, inclusiv a reclamanților, este arbitrară în această privință contrar articolelor 9 și 14 din Pactul internațional privind drepturile civile și politice și articolelor 9, 10 și 11 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Curtea consideră că, pentru a ajunge la această concluzie, Grupul de lucru privind deținerea arbitrară a examinat cauza reclamanților în cadrul analizei sale globale a dreptului la un proces echitabil. Prin urmare, sesizarea cuprinde obiecțiile întemeiate pe art. 5 din Convenția pe care reclamanții au prezentat-o Curții. Prin urmare, având în vedere circumstanțele din speță, Curtea a considerat că există o identitate a faptelor, a părților și a obiecțiunilor. 31. Ea nu vede niciun motiv în cazul în care se face trimitere la această jurisprudență. 32. 5 alin. (1), (3) și (4) din Convenția prezentată în fața Curții sunt în esență aceleași cu cele care au fost inițiate de către Grupul de lucru privind deținerea arbitrară, acestea ar trebui declarate inadmisibile, în conformitate cu art. 35 alin. (2) lit. (b) din Convenție. Pe de altă parte, reclamanții denunță o încălcare a articolului 6 din convenție cu mai multe titluri. În primul rând, se plâng că judecătorii celei de-a 10-a Camere a tribunalului din țară nu au dat dovadă de independență și de culpă. Apoi, ei reproșează tribunalelor naționale că au urmat o procedură care nu respectă dreptul la apărare. În plus, ei au declarat că nu au dispus de timp și de facilitățile necesare pentru a pregăti apărarea lor și că au fost privați de posibilitatea de a prezenta dovezi cu descărcare de gestiune și de a avea acces la toate elementele de probă aflate în întreținere. 34. Curtea arată că, în urma hotărârilor Curții de Casație, ale Curții Constituționale și ale Curții a Uniunii Europene, procedura penală inițiată împotriva reclamanților este în continuare pendinte în primă instanță. În lipsa unei hotărâri definitive pronunțate împotriva reclamanților, Curtea nu este în măsură să efectueze o examinare globală a procedurii deschise împotriva acestora. 35. Prin urmare, în stadiul actual al procedurii în fața instanțelor interne, reclamanții nu pot să se plângă de nicio încălcare a dispozițiilor articolului 6 din convenție. Cu toate acestea, aceștia au dreptul să sesizeze din nou Curtea în cazul în care consideră că, la sfârșitul procedurii penale inițiate împotriva acestora, sunt încă victime ale presupuselor încălcări. Prin urmare, această parte a cererilor este prematură (a se vedea, printre altele, Cauzakmak c. Turcia ((dec.), nr. 58223/10, § 70, 19 februarie 2013). 36. Prin urmare, această parte a cererilor trebuie respinsă și în temeiul articolului 35 alineatul (4) din Convenție. 77004/11, 77005/11, 77006/11, 77007/11, 77008/11, 77009/11, 77010/11 susțin că procedura penală inițiată împotriva acestora a încălcat principiul termenului rezonabil 38. Curtea amintește că a fost pronunțată în cauza Turgut și în alte cauze c. Turcia ((dec.), 4860/09, 26 martie 2013) cu privire la un motiv similar celui prezentat de reclamanți și a concluzionat că reclamanții, care susțin că durata procedurii nu a respectat principiul Termenul rezonabil și care s-au plâns de existența în Turcia a unei instanțe care ar putea cunoaște plângeri cu privire la durata excesivă a unei proceduri, trebuiau, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din convenție, să sesizeze comisia de despăgubire instituită prin legea nr. 6384 din 9 ianuarie 2013 privind regulamentul, prin acordarea unei despăgubiri, a anumitor cereri introduse în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, în măsura în care este vorba, a priori, de o acțiune accesibilă și care le-ar putea oferi perspective rezonabile de redresare a obiecțiunilor lor (Turgut și altele, citată anterior, punctul 56). 39. Curtea observă că, în cazul de față, nu au declarat că au epuizat această cale de atac. Aceasta nu indică niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Prin urmare, acest fapt trebuie respins pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Cu privire la încălcarea temeiului articolului 8 din Convenția 40. În cadrul cererii nr. 55502/11, invocată la art. 1 a articolului 8 din convenție, reclamantul susține că introducerea informațiilor privind viața sa privată în dosarul procesului penal care nu ar face obiectul procedurii penale diligente împotriva sa aduce atingere dreptului său la respectarea vieții sale private. 41. Curtea constată că reclamantul nu explică natura și conținutul informațiilor care țin de viața sa privată conținute în dosarul procesului penal și că nu precizează în ce mod prezența acestor informații în dosar ar aduce atingere vieții sale private. 42. Curtea consideră că acest aspect, astfel cum a fost prezentat de solicitant, nu este suficient de justificat. Prin urmare, este oportun să se declare această parte a cererii inadmisibile, în conformitate cu art. 35 alineatul (4) din convenție. Prin aceste motive, Curtea, cu majoritate, decide să unească cererile Declară cererile inadmisibile. Făcută în franceză și apoi comunicat în scris la 26 martie 2015. Abel Campos András Sajó Premier Adjunct Președinte Anexă Cerere N Introduit Solicitant Data nașterii Locul de reședință Reprezentat de articolele invocate 56078/10 23/08/2010 Ahmet Feyyaz Ö 03/12/2011 Ayhan TAȘ 10/04/1947 Ankara Behcet Alper GÜNEY 14/09/1973 Istanbul SEZER art. 5 alineatele (1), (3) și (4) art. 6 77010/11 03/12/2011 Nurettin IȘIK 18/08/1955 Istanbul SEZER art. 5 alineatele (1), (3) și (4) art. 6 6134/12 14/12/2011 Burhan GÖGCE 01/03/1963 Istanbul Kürșad Veli EREN art. 5 alineatul (1) punctul 3 și art. 4 art. 6144/12 14/12/2011 Mustafa Erdal HAMZAOULLARI 11/10/1965 Istanbul Kürșad Veli EREN art. 5 alineatul (1) și art. 4 alineatul (4) art. 6 6147/12 14/12/2011 Nihat ÖZKAN 12/12/1963 Istanbul Kürșad Veli EREN art. 5 alineatul (1), art. 5 alineatul (1) punctul 3 și art. 4 art. 6 6149/12 14/12/2011 Veli Murat TULGA 18/08/1962 Istanbul Kürșad Veli EREN art. 5 alineatul (1) punctul 3 și art. 4 art. 6174/12 14/12/2011 S art. 5 alineatul (1), art. 3 și art. 6 59095/12 28/06/2012 Bilgin BALANLI 24/09/1948 Istanbul SEZER art. 5 alineatul (1), art. 3 și art. 4