Dalay împotriva Turciei

Reclamantul, dl Abdullah Dalay, este un resortisant turc născut în 1953 și deținut în Istanbul. El a fost reprezentat în fața Curții de av. A. Koç, avocat în Istanbul. A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Detenția reclamantului și procedura penală pornită împotriva sa

În 2010, parchetul din Istanbul a deschis o anchetă penală împotriva mai multor membri presupuși ai unei organizații criminale denumite Balyoz („ciocanul”, în franceză, sau Sledgehammer, în engleză), toți generali sau alți ofițeri ai forțelor armate. Li se reproșa că s-ar fi angajat, în 2002 și 2003, în planificarea unei lovituri de stat militare vizând răsturnarea prin forță a guvernului ales, act sancționat de articolul 147 din vechiul cod penal în vigoare la momentul faptelor (pentru informații mai detaliate privind cauza Balyoz și planurile de acțiune referitoare la aceasta, a se vedea Doğan c. Turciei (dec.), nr. 28484/10, 10 aprilie 2012, și Çakmak c. Turciei (dec.), nr. 58223/10, 19 februarie 2013).

La 28 martie 2010, după ce a fost audiat de procurorul republicii din Istanbul cu privire la planul de operațiuni Balyoz, reclamantul a fost adus în fața judecătorului asesor al curții cu jurați din Istanbul, care a dispus eliberarea persoanei interesate.

La o dată necunoscută, procurorul republicii din Istanbul a formulat un recurs împotriva deciziei din 28 martie 2010 și a solicitat plasarea în detenție provizorie a reclamantului.

La 4 aprilie 2010, curtea cu jurați din Istanbul a emis un mandat de arestare împotriva reclamantului.

Printr-o decizie din 6 aprilie 2010, curtea cu jurați din Istanbul a dispus plasarea în detenție provizorie a reclamantului având în vedere existența unor suspiciuni puternice împotriva sa.

La 18 iunie 2010, curtea cu jurați din Istanbul a dispus punerea în libertate provizorie a persoanei interesate.

Printr-un act de acuzare din 6 iulie 2010, parchetul din Istanbul a intentat împotriva mai multor persoane, inclusiv reclamantul, o acțiune penală în temeiul articolului 147 din vechiul cod penal, combinat cu articolul 61 din același cod (care sancționează tentativa de răsturnare prin forță a Consiliului de miniștri) în fața camerei a 10-a a curții cu jurați din Istanbul.

La 6 decembrie 2010, o percheziție a fost efectuată la comandamentul flotei de război, la Gölcük. Aceasta a permis sechestrarea a numeroase documente suplimentare privind planul de operațiuni Balyoz.

La ședința din 11 februarie 2011, în lumina informațiilor suplimentare conținute în documentele sechestrate în timpul percheziției din 6 decembrie 2010 și care întăreau suspiciunile cu privire la vinovăția persoanei interesate, curtea cu jurați din Istanbul a dispus, la cererea procurorului, plasarea în detenție a reclamantului.

Reclamantul a formulat numeroase recursuri în fața curții cu jurați din Istanbul pentru a beneficia de o eliberare. El susținea în principal că documentele digitale care alimentau acuzațiile aduse împotriva sa erau în realitate fișiere create în întregime sau falsificate cu scopul de a incrimina numeroși ofițeri ai armatei în scopul epurării. Împreună cu coinculpații săi, reclamantul a produs în fața curții cu jurați rapoarte de contraexpertiză pentru a demonstra nevaliditatea elementelor de probă prezentate de parchet în susținerea acuzațiilor sale.

Curtea cu jurați din Istanbul a urmat de fiecare dată avizul parchetului și a respins recursurile bazându-se pe starea probelor, natura crimelor reproșate reclamantului și suspiciunile puternice care apăsau asupra sa.

La 21 septembrie 2012, camera a 10-a a curții cu jurați din Istanbul a pronunțat verdictul său în cauza Balyoz și l-a condamnat, printre alte persoane, pe reclamant la optsprezece ani de detenție criminală pentru tentativa de răsturnare prin forță a Consiliului de miniștri în temeiul articolului 147 combinat cu articolul 61 din vechiul cod penal.

Printr-o hotărâre din 9 octombrie 2013, Curtea de Casație a casat hotărârea camerei a 10-a a curții cu jurați din Istanbul și a dispus eliberarea reclamantului.

Conform documentelor conținute în dosar, procedura penală pornită împotriva reclamantului este încă pendinte în fața curții cu jurați din Istanbul. 2. Sesizarea Grupului de lucru privind detenția arbitrară al Consiliului drepturilor omului al Națiunilor Unite

La 1 mai 2013, Grupul de lucru privind detenția arbitrară al Consiliului drepturilor omului al Națiunilor Unite („grupul de lucru privind detenția arbitrară”) a pronunțat avizul său nr. 6/2013, cu privire la 250 de persoane – inclusiv reclamantul – plasate în detenție provizorie în cadrul cauzei Balyoz (a se vedea, pentru extrasele acestui aviz, Gürdeniz c. Turciei ((dec.), nr. 59715/10, § 14, 18 martie 2014). B. Dreptul intern și internațional pertinent

Dreptul intern și internațional pertinent este expus în decizia Gürdeniz c. Turciei (citată anterior, §§ 15-28). PLÂNGERI

Invocând articolul 5 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge că a fost arestat și deținut în absența unor motive plauzibile de a-l suspecta că a comis o infracțiune penală.

Tot sub aspectul acestui articol, reclamantul denunță durata detenției sale. El se plânge de asemenea de insuficiența motivelor prin care instanțele interne au justificat menținerea sa în detenție provizorie.

Invocând în continuare articolul 5 § 2 din Convenție, el susține că nu a fost informat, imediat după arestarea sa, despre motivele acesteia și nici, în timpul interogatoriului său la parchet, despre acuzațiile aduse împotriva sa.

Invocând articolul 6 §§ 1 și 3 din Convenție, reclamantul susține că nu a beneficiat de un proces echitabil în fața unui tribunal independent și imparțial. În această privință, el reproșează camerei a 10-a a curții cu jurați din Istanbul că a urmat o procedură puțin respectuoasă față de drepturile apărării. El afirmă de altfel că nu i-a fost posibil să aibă acces la toate elementele de probă în acuzare și să beneficieze de facilitățile necesare pregătirii apărării sale.

În final, sub aspectul articolului 6 § 2 din Convenție, reclamantul susține în general că principiul prezumției de nevinovăție a fost încălcat de instanțele interne. ÎN DREPT A. Cu privire la încălcarea invocată a articolului 5 §§ 1 și 3 din Convenție

Reclamantul, invocând articolul 5 § 1 din Convenție, susține că, în momentul plasării sale în detenție provizorie, nu exista niciun element de probă cu privire la existența unor motive plauzibile de a-l suspecta că a comis o infracțiune penală. El adaugă că menținerea sa în detenție în cadrul unei proceduri penale, în opinia sa, inechitabile, constituie o încălcare a dreptului său la libertate și siguranță. În plus, el se plânge de durata detenției sale provizorii și de insuficiența motivelor prin care instanțele interne au justificat menținerea sa în detenție provizorie. Curtea, stăpână a calificării juridice a faptelor cauzei (Glor c. Elveției, nr. 13444/04, § 48, CEDO 2009), consideră că aceste plângeri trebuie examinate sub aspectul articolului 5 §§ 1 și 3 din Convenție.

Trebuie reamintit, în acest context, criteriile dezvoltate de jurisprudență în ceea ce privește articolul 35 § 2 b) din Convenție. Această dispoziție enunță: „2. Curtea nu reține nicio cerere individuală introdusă în aplicarea articolului 34, atunci când: (...) b) este în esență aceeași cu o cerere examinată anterior de Curte sau deja prezentată unei alte instanțe internaționale de anchetă sau de reglementare, și dacă nu conține fapte noi.”

Rezultă din această dispoziție că Convenția, care vizează evitarea pluralității procedurilor internaționale referitoare la aceleași cauze, exclude posibilitatea ca Curtea să rețină o cerere care a făcut deja obiectul unei examinări din partea unei instanțe internaționale (Celniku c. Greciei, nr. 21449/04, § 39, 5 iulie 2007). Această regulă se aplică în pofida datei introducerii acestor proceduri, elementul care trebuie luat în considerare fiind existența prealabilă a unei decizii pronunțate pe fond în momentul în care Curtea examinează cauza.

În această privință, conform jurisprudenței organelor Convenției, simplul fapt că o cerere a fost deja prezentată unei alte instanțe internaționale nu era suficient în sine pentru a exclude competența Curții și trebuia să se cerceteze dacă natura organului de control, procedura urmată de acesta și efectul deciziilor sale erau astfel încât, în raport cu articolul 35 § 2 b), competența Curții era exclusă (Lukanov c. Bulgariei, nr. 21915/93, decizia Comisiei din 12 ianuarie 1995, Decizii și rapoarte (DR) 80-B, p. 108, Varnava și alții c. Turciei, nr. 16064-16066/90 și 16068-16073/90, decizia Comisiei din 14 aprilie 1998, DR 93-B, p. 5, Jeličić c. Bosniei-Herțegovinei (dec.), nr. 41183/02, CEDO 2005–XII (extrase), și Karoussiotis c. Portugaliei, nr. 23205/08, § 62, CEDO 2011 (extrase)).

Curtea reamintește că a examinat deja procedura de funcționare a Grupului de lucru privind detenția arbitrară și că a concluzionat că acest Grup de lucru era într-adevăr o „instanță internațională de anchetă sau de reglementare” în sensul articolului 35 § 2 b) din Convenție (Peraldi c. Franței (dec.), nr. 2096/05, 7 aprilie 2009, și Savda c. Turciei, nr. 42730/05, § 68, 12 iunie 2012).

Ea trebuie deci să determine dacă, în speță, plângerile reclamantului întemeiate pe articolul 5 §§ 1 și 3 din Convenție sunt „în esență aceleași” cu cele prezentate Grupului de lucru privind detenția arbitrară al Națiunilor Unite.

Curtea reamintește că, în decizia Gürdeniz c. Turciei ((dec.), nr. 59715/10, §§ 15-28, 18 martie 2014), ea a constatat deja că, în cauza în discuție, Grupul de lucru concluzionase că privarea de libertate a celor 250 de inculpați deținuți în cauza Balyoz, inclusiv reclamantul, era arbitrară prin aceea că era contrară articolelor 9 și 14 din Pactul internațional privind drepturile civile și politice și articolelor 9, 10 și 11 din Declarația universală a drepturilor omului. Sesizarea Grupului de Lucru îngloba deci deja plângerile pe care reclamantul le prezintă nou în fața Curții pe terenul articolului 5 din Convenție. În consecință, ținând cont de circumstanțele cauzei, Curtea a considerat că exista identitate de fapte, de părți și de plângeri.

Ea nu vede niciun motiv în speță să se îndepărteze de această jurisprudență.

Întrucât plângerile întemeiate pe articolul 5 §§ 1 și 3 din Convenție prezentate în fața Curții sunt în esență aceleași cu cele aflate la originea avizului sus-menționat al Grupului de lucru privind detenția arbitrară, trebuie să fie declarate inadmisibile, în aplicarea articolului 35 § 2 b) din Convenție. B. Cu privire la încălcarea invocată a articolului 5 § 2 din Convenție

Sub aspectul articolului 5 § 2 din Convenție, reclamantul denunță absența informării cu privire la motivele arestării sale.

Curtea reamintește că, în absența căilor de recurs interne privind o plângere referitoare la un act, termenul de șase luni prevăzut la articolul 35 § 1 începe în principiu să curgă în ziua în care actul incriminat a fost săvârșit.

În speță, în ceea ce privește absența informării reclamantului cu privire la motivele arestării sale, Curtea notează că reținerea persoanei interesate s-a încheiat la 28 martie 2010, data eliberării sale. Termenul de șase luni pornea deci de la această dată. În consecință, plângerea întemeiată pe articolul 5 § 2 din Convenție este tardivă și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție. C. Cu privire la încălcarea invocată a articolului 6 din Convenție

Reclamantul denunță de altfel o încălcare a articolului 6 din Convenție. El se plânge mai întâi că judecătorii camerei a 10-a a curții cu jurați din Istanbul nu au dat dovadă de independență și imparțialitate. El se plânge apoi că nu a dispus de timpul și facilitățile necesare pregătirii apărării sale și că a fost privat de posibilitatea de a prezenta probe în apărare.

Curtea observă că procedura penală pornită împotriva reclamantului este încă pendinte în primă instanță. În absența unei condamnări definitive pronunțate împotriva reclamantului, Curtea nu este în măsură să procedeze la o examinare globală a procedurii deschise împotriva sa.

Rezultă că, în stadiul actual al procedurii în fața instanțelor interne, reclamantul nu se poate plânge de vreo încălcare a dispozițiilor articolului 6 din Convenție. Îi este însă posibil să sesizeze din nou Curtea dacă consideră încă, la sfârșitul procedurii penale pornite împotriva sa, că este victima încălcărilor invocate. Această parte a cererii este deci prematură (a se vedea, printre altele, Çakmak c. Turciei ((dec.), nr. 58223/10, § 70, 19 februarie 2013).

Trebuie deci să fie respinsă și această parte a cererii, în aplicarea articolului 35 § 4 din Convenție. D. Cu privire la încălcarea invocată a articolului 6 § 2 din Convenție

În final, reclamantul denunță, în general, o încălcare a articolului 6 § 2 din Convenție.

Având în vedere ansamblul elementelor de care dispune și în măsura în care este competentă să se pronunțe asupra alegațiilor formulate, Curtea observă că reclamantul își formulează alegațiile într-o manieră foarte generală, fără să-și susțină plângerile.

Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă, în aplicarea articolului 35 § 4 din Convenție. Pentru aceste motive, Curtea, cu majoritate, Declară cererea inadmisibilă. Redactată în limba franceză și comunicată în scris la 26 martie 2015. Abel Campos András Sajó Grefier adjunct Președinte

Le requérant, M. Abdullah Dalay, est un ressortissant turc né en 1953 et détenu à Istanbul. Il a été représenté devant la Cour par M e A. Koç, avocat à Istanbul. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit. 1. La détention du requérant et la procédure pénale engagée contre lui

En 2010, le parquet d’Istanbul ouvrit une enquête pénale contre plusieurs membres présumés d’une organisation criminelle dénommée Balyoz (« la masse », en français, ou Sledgehammer , en anglais), tous des généraux ou d’autres officiers des forces armées. Il leur était reproché de s’être livrés, en 2002 et 2003, à la planification d’un coup d’État militaire visant au renversement par la force du gouvernement élu, acte réprimé par l’article 147 de l’ancien code pénal en vigueur à l’époque des faits (pour des informations plus détaillées concernant l’affaire Balyoz et les plans d’action relatifs à celle-ci, voir Doğan c. Turquie (déc.), n o 28484/10, 10 avril 2012, et Çakmak c. Turquie (déc.), n o 58223/10, 19 février 2013).

Le 28 mars 2010, après avoir été entendu par le procureur de la République d’Istanbul au sujet du plan d’opérations Balyoz , le requérant fut traduit devant le juge assesseur de la cour d’assises d’Istanbul lequel ordonna la remise en liberté de l’intéressé. 5. À une date inconnue, le procureur de la République d’Istanbul forma un recours contre la décision du 28 mars 2010 et demanda le placement en détention provisoire du requérant.

Le 4 avril 2010, la cour d’assises d’Istanbul délivra un mandat d’arrêt à l’encontre du requérant.

Par une décision du 6 avril 2010, la cour d’assises d’Istanbul ordonna la mise en détention provisoire du requérant eu égard à l’existence de forts soupçons à son encontre.

Le 18 juin 2010, la cour d’assises d’Istanbul ordonna la mise en liberté provisoire de l’intéressé.

Par un acte d’accusation du 6 juillet 2010, le parquet d’Istanbul intenta contre plusieurs personnes, dont le requérant, une action pénale sur le fondement de l’article 147 de l’ancien code pénal, combiné avec l’article 61 du même code (réprimant la tentative de renversement par la force du Conseil des ministres) devant la 10 ème chambre de la cour d’assises d’Istanbul.

Le 6 décembre 2010, une perquisition fut effectuée au commandement de la flotte de guerre, à Gölcük. Elle permit de saisir de nombreux documents supplémentaires concernant le plan d’opérations Balyoz . 11. À l’audience du 11 février 2011, au vu des renseignements complémentaires contenus dans les documents saisis lors de la perquisition du 6 décembre 2010 et renforçant les soupçons quant à la culpabilité de l’intéressé, la cour d’assises d’Istanbul ordonna, sur demande du procureur, le placement en détention du requérant.

Le requérant forma maints recours devant la cour d’assises d’Istanbul aux fins de bénéficier d’un élargissement. Il soutenait principalement que les documents numériques nourrissant les accusations portées contre lui étaient en réalité des fichiers créés de toutes pièces ou falsifiés dans le but d’incriminer de nombreux officiers de l’armée à des fins d’épuration. Avec ses coaccusés, le requérant produisit devant la cour d’assises des rapports de contre-expertise aux fins de démontrer la non ‑ validité des éléments de preuve présentés par le parquet à l’appui de ses accusations.

La cour d’assises d’Istanbul suivit à chaque fois l’avis du parquet et rejeta les recours en se fondant sur l’état des preuves, la nature des crimes reprochés au requérant et les forts soupçons pesant sur lui.

Le 21 septembre 2012, la 10 ème chambre de la cour d’assises d’Istanbul rendit son verdict dans l’affaire Balyoz et condamna, entre autres personnes, le requérant à dix ‑ huit ans de réclusion criminelle pour tentative de renversement par la force du Conseil des ministres en vertu de l’article 147 combiné avec l’article 61 de l’ancien code pénal.

Par un arrêt du 9 octobre 2013, la Cour de cassation infirma l’arrêt de la 10 ème chambre de la cour d’assises d’Istanbul et ordonna la mise en liberté du requérant.

D’après les documents contenus dans le dossier, la procédure pénale engagée contre le requérant est toujours pendante devant la cour d’assises d’Istanbul. 2. La saisine du Groupe de travail sur la détention arbitraire du Conseil des droits de l’homme des Nations unies

Le 1 er mai 2013, le Groupe de travail sur la détention arbitraire du Conseil des droits de l’homme des Nations unies (« le groupe de travail sur la détention arbitraire ») rendit son avis n o 6/2013, au sujet de 250 personnes – dont le requérant – placées en détention provisoire dans le cadre de l’affaire Balyoz (voir, pour les extraits de cet avis, Gürdeniz c. Turquie ((déc.), n o 59715/10, § 14, 18 mars 2014). B. Le droit interne et international pertinent

Le droit interne et international pertinent est exposé dans la décision Gürdeniz c. Turquie (précité, §§ 15-28) GRIEFS

Invoquant l’article 5 § 1 de la Convention, le requérant se plaint d’avoir été arrêté et détenu en l’absence de raisons plausibles de le soupçonner d’avoir commis une infraction pénale.

Toujours sous l’angle de cet article, le requérant dénonce la durée de sa détention. Il se plaint également de l’insuffisance des motifs par lesquels les juridictions internes ont justifié son maintien en détention provisoire.

Invoquant ensuite l’article 5 § 2 de la Convention, il soutient qu’il n’a pas été informé, aussitôt après son arrestation, des raisons de celle-ci ni, lors de son interrogatoire au parquet, des accusations portées contre lui.

Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention, le requérant allègue qu’il n’a pas bénéficié d’un procès équitable devant un tribunal indépendant et impartial. À cet égard, il reproche à la 10 ème chambre de la cour d’assises d’Istanbul d’avoir suivi une procédure peu respectueuse des droits de la défense. Il affirme par ailleurs qu’il ne lui a pas été possible d’avoir accès à tous les éléments de preuve à charge et de bénéficier des facilités nécessaires à la préparation de sa défense.

Enfin, sous l’angle de l’article 6 § 2 de la Convention, le requérant allègue d’une manière générale que le principe de la présomption d’innocence a été violé par les juridictions internes. EN DROIT A. Sur la violation alléguée de l’article 5 §§ 1 et 3 de la Convention

Le requérant, invoquant l’article 5 § 1 de la Convention, soutient que, au moment de sa mise en détention provisoire, il n’existait aucun élément de preuve quant à l’existence de raisons plausibles de le soupçonner d’avoir commis une infraction pénale. Il ajoute que son maintien en détention dans le cadre d’une procédure pénale selon lui inéquitable constitue une violation de son droit à la liberté et à la sûreté. En outre, il se plaint de la durée de sa détention provisoire et de l’insuffisance des motifs par lesquels les juridictions internes ont justifié son maintien en détention provisoire. La Cour, maîtresse de la qualification juridique des faits de la cause ( Glor c. Suisse , n o 13444/04, § 48, CEDH 2009), estime que ces griefs doivent être examinés sous l’angle de l’article 5 §§ 1 et 3 de la Convention.

Il convient de rappeler, dans ce contexte, les critères développés par la jurisprudence s’agissant de l’article 35 § 2 b) de la Convention. Cette disposition énonce : « 2. La Cour ne retient aucune requête individuelle introduite en application de l’article 34, lorsque : (...) b) elle est essentiellement la même qu’une requête précédemment examinée par la Cour ou déjà soumise à une autre instance internationale d’enquête ou de règlement, et si elle ne contient pas de faits nouveaux. »

Il résulte de cette disposition que la Convention, qui vise à éviter la pluralité de procédures internationales relatives aux mêmes affaires, exclut que la Cour puisse retenir une requête ayant déjà fait l’objet d’un examen de la part d’une instance internationale ( Celniku c. Grèce , n o 21449/04, § 39, 5 juillet 2007). Cette règle s’applique nonobstant la date d’introduction de ces procédures, l’élément à prendre en compte étant l’existence préalable d’une décision rendue sur le fond au moment où la Cour examine l’affaire. 27. À cet égard, selon la jurisprudence des organes de la Convention, le seul fait qu’une requête a déjà été soumise à une autre instance internationale ne suffisait pas en soi pour exclure la compétence de la Cour et qu’il fallait rechercher si la nature de l’organe de contrôle, la procédure suivie par celui-ci et l’effet de ses décisions étaient tels que, au regard de l’article 35 § 2 b), la compétence de la Cour était exclue ( Lukanov c. Bulgarie , n o 21915/93, décision de la Commission du 12 janvier 1995, Décisions et rapports (DR) 80-B, p. 108, Varnava et autres c. Turquie , n o 16064-16066/90 et 16068-16073/90, décision de la Commission du 14 avril 1998, DR 93-B, p. 5, Jeličić c. Bosnie-Herzégovine (déc.), n o 41183/02, CEDH 2005–XII (extraits), et Karoussiotis c. Portugal , n o 23205/08, § 62, CEDH 2011 (extraits)).

La Cour rappelle qu’elle a déjà examiné la procédure de fonctionnement du Groupe de travail sur la détention arbitraire et qu’elle a conclu que ce Groupe de travail était bien une « instance internationale d’enquête ou de règlement » au sens de l’article 35 § 2 b) de la Convention ( Peraldi c. France (déc.), n o 2096/05, 7 avril 2009, et Savda c. Turquie , n o 42730/05, § 68, 12 juin 2012).

Elle doit donc déterminer si, en l’espèce, les griefs du requérant tirés de l’article 5 §§ 1 et 3 de la Convention sont « essentiellement les mêmes » que ceux soumis au Groupe de travail sur la détention arbitraire des Nations unies.

La Cour rappelle que, dans la décision Gürdeniz c. Turquie ((déc.), n o 59715/10, §§ 15-28, 18 mars 2014), elle a déjà constaté que, dans l’affaire en question, le Groupe de travail avait conclu que la privation de liberté des 250 accusés détenus dans l’affaire Balyoz , dont le requérant, était arbitraire en ce qu’elle était contraire aux articles 9 et 14 du Pacte international relatif aux droits civils et politiques et aux articles 9, 10 et 11 de la Déclaration universelle des droits de l’homme. La saisine du Groupe de Travail englobait donc déjà les griefs que le requérant présente nouvellement devant la Cour sur le terrain de l’article 5 de Convention. Partant, compte tenu des circonstances de l’affaire, la Cour a considéré qu’il y avait identité de faits, de parties et de griefs.

Elle ne voit aucune raison en l’espèce de s’écarter de cette jurisprudence.

Dès lors que les griefs tirés de l’article 5 §§ 1 et 3 de la Convention présentés devant la Cour sont essentiellement les mêmes que ceux à l’origine de l’avis susmentionné du Groupe de travail sur la détention arbitraire, il convient de les déclarer irrecevables, en application de l’article 35 § 2 b) de la Convention. B. Sur la violation alléguée de l’article 5 § 2 de la Convention

Sous l’angle de l’article 5 § 2 de la Convention, le requérant dénonce une absence d’information sur les raisons de son arrestation.

La Cour rappelle que, en l’absence de recours internes quant à un grief tenant à un acte, le délai de six mois prévu à l’article 35 § 1 commence en principe à courir le jour où l’acte incriminé a été accompli.

En l’espèce, s’agissant de l’absence d’information du requérant sur les raisons de son arrestation, la Cour note que la garde à vue de l’intéressé a pris fin le 28 mars 2010, date de sa remise en liberté. Le délai de six mois partait donc de cette date. Dès lors, le grief tiré de l’article 5 § 2 de la Convention est tardif et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. C. Sur la violation alléguée de l’article 6 de la Convention

Le requérant dénonce par ailleurs une violation de l’article 6 de la Convention. Il se plaint d’abord que les juges de la 10 ème chambre de la cour d’assises d’Istanbul n’ont pas fait preuve d’indépendance et d’impartialité. Il se plaint ensuite qu’il n’a pas disposé du temps et des facilités nécessaires pour préparer sa défense et qu’il a été privé de la possibilité de présenter des preuves à décharge.

La Cour relève que la procédure pénale engagée contre le requérant est toujours pendante en première instance. En l’absence d’une condamnation définitive prononcée contre le requérant, la Cour n’est pas en mesure de procéder à un examen global de la procédure ouverte contre lui.

Il s’ensuit que, au stade actuel de la procédure devant les juridictions internes, le requérant ne peut se plaindre d’une quelconque violation des dispositions de l’article 6 de la Convention. Il lui est toutefois loisible de saisir à nouveau la Cour s’il estime toujours, à l’issue de la procédure pénale engagée contre lui, être victime des violations alléguées. Cette partie de la requête est donc prématurée (voir, entre autres, Çakmak c. Turquie ((déc.), n o 58223/10, § 70, 19 février 2013).

Il convient donc de rejeter également cette partie de la requête, en application de l’article 35 § 4 de la Convention. D. Sur la violation alléguée de l’article 6 § 2 de la Convention

Enfin, le requérant dénonce, d’une manière générale, une violation de l’article 6 § 2 de la Convention.

Au vu de l’ensemble des éléments en sa possession et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour relève que le requérant formule ses allégations de manière très générale, sans étayer ses griefs.

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée, en application de l’article 35 § 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à la majorité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 26 mars 2015. Abel Campos András Sajó Greffier adjoint Président