SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 62276/11 Mehmet Fatih maior împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 13 noiembrie 2014 într-o Cameră compusă din Guido Raimondi, președinte, Iș Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 4 octombrie 2011, După ce a deliberat, face următoarea decizie în fața reclamantului, dl Mehmet Fatih Detenția reclamantului și procedurile penale inițiate împotriva acestuia în 2010, Parchetul din Jurisdicție a deschis o anchetă penală împotriva mai multor membri prezumați ai unei organizații criminale, numită Balyoz masa mai mare, în franceză, sau Sledgehammer , în engleză), toți generali sau ofițeri ai forțelor armate. Le era reproșat că au fost predați, în 2002 și 2003, planificării unei lovituri de stat militar care vizează răsturnarea de către forța guvernului ales, reprimată de art. 147 din vechiul cod penal în vigoare la data faptelor (pentru informații mai detaliate privind cauza Balyoz și planurile de acțiune referitoare la aceasta, a se vedea Dodhan c. Turcia (dec.), n 28484/10, 10 aprilie 2012 și quekmak c. Turcia (dec.), n 58223/10, 19 februarie 2013). Printr-un act de acuză din 6 iulie 2010, Parchetul d que que tentat împotriva mai multor persoane, inclusiv reclamantul, o acțiune penală în temeiul articolului 147 din vechiul cod penal, coroborat cu art. 61 din același cod (reprimând tentativa de răsturnare de către forța Consiliului de Miniștri) în fața celei de-a 10-a camere a tribunalului de judecată d În ședința din 11 februarie 2011, având în vedere informațiile suplimentare conținute în documentele confiscate în timpul percheziției din 6 decembrie 2010 și întăresc suspiciunile cu privire la vinovăția celui căruia i-a fost adresată, la cererea procurorului general, detenția reclamantului. Reclamantul a formulat mai multe recursuri la instanța de judecată pentru a beneficia de o extindere. El susținea în principal că documentele digitale care alimentau acuzațiile aduse împotriva sa erau, de fapt, fișiere create din toate piesele sau falsificate în scopul de a incrimina numeroși ofițeri militari în scopuri de tratare a apelor uzate. Împreună cu colegii săi inculpați, reclamantul a prezentat în fața instanței rapoarte de contracompetență în scopul de a demonstra că probele prezentate de Parchet în sprijinul acuzațiilor sale nu sunt valide. Instanța de judecată a urmat de fiecare dată avizul Parchetului și a respins recursurile pe baza stadiului probelor, a naturii crimelor reproșate reclamantului și a suspiciunilor puternice care îl împovărau. La 21 septembrie 2012, a 10-a cameră a tribunalului de judecată a pus capăt verdictului său în cauza Balyoz și l-a condamnat, printre altele, pe reclamant la zece. 8 ani de reținere penală pentru tentativă de răsturnare de către forța Consiliului de Miniștri în temeiul art. 147 coroborat cu art. 61 din Codul penal anterior. Prin Hotărârea din 9 octombrie 2013, Curtea de Casație a respins recursul împotriva hotărârii celei de-a 10-a Camere a tribunalului înculpat. Sesizarea Curții Constituționale 10. La o dată nespecificată, reclamantul a introdus o acțiune individuală în fața Curții Constituționale 11. Prin hotărârea din 18 iunie 2014, Curtea Constituțională a considerat că arestarea provizorie a reclamantului, precum și a co-inculpaților săi, se încheiase cu condamnarea în primă instanță la 21 septembrie 2012, fie înainte de intrarea în vigoare a dreptului la recurs individual. Prin urmare, aceasta a respins pentru incompetență rațională temporis Cu toate acestea, Curtea Constituțională a ajuns la concluzia că dreptul la un proces echitabil prevăzut la art. 36 din Constituție este încălcat. În această privință, Curtea Constituțională a subliniat mai întâi că rapoartele de contra În plus, Comisia a constatat că două persoane-cheie ale cauzei, H.Ö. și A.Y., ar fi trebuit să fie audiate ca martori de către instanța de judecată. 12. La 19 iunie 2014, pe baza hotărârii Curții Constituționale, a patra. Curtea de Justiie a Uniunii Europene (denumită în continuare "Anadulo") a decis redeschiderea procedurii penale inițiate împotriva celui din urmă, prin anularea efectelor hotărârilor din 21 septembrie 2012 și 9 octombrie 2013, prima ședință fiind stabilită la 3 noiembrie 2014. La 1 mai 2013, Grupul de lucru privind detenția arbitrară a Consiliului pentru drepturile omului al ONU 13. persoanele care sunt în detenție provizorie în cadrul cauzei Balyoz (a se vedea, pentru extrasele din acest aviz, Gürdeniz c. Turcia ((dec.), nr. 59715/10, § 14, 18 martie 2014). Dreptul intern și internațional relevant 14. Dreptul intern și internațional relevant este expus în Decizia Gürdeniz c. Turcia (citată la punctul 15-28). Invocând în primul rând art. 5 din Convenție, reclamantul se plânge că a fost arestat și deținut în detrimentul legislației interne și al Convenției. 16. La colțul articolului 5 alineatul (3) din Convenție, reclamantul denunță durata detenției sale. De asemenea, se plânge de insuficiența motivelor prin care instanțele interne au justificat menținerea sa în detenție provizorie. 17. În cele din urmă, invocând art. 5 alineatul (4) din Convenție, reclamantul se plânge de absența unei acțiuni efective de contestare a menținerii sale în detenție provizorie. Reclamantul susține că, în momentul arestării provizorii, nu există nicio dovadă cu privire la existența unor motive plauzibile pentru a fi comis o infracțiune și adaugă că menținerea sa în detenție în cadrul unei proceduri penale, în opinia sa inechitabilă, constituie o încălcare a dreptului său la libertate și securitate. În plus, se plânge de durata detenției sale provizorii și de insuficiența motivelor prin care instanțele interne au justificat menținerea sa în detenție provizorie. În cele din urmă, el se plânge de faptul că acțiunea în opoziție împotriva deciziilor de menținere în detenție. Curtea, amanta calificării juridice a faptelor cauzei (Glorc. Elveția, 13444/04, § 48, CEDO 2009), consideră că aceste obiecții trebuie examinate din perspectiva articolului 5 alineatul (1), 3 și 4 din Convenție. 19. În acest context, trebuie amintite criteriile dezvoltate de jurisprudența în domeniu a articolului 35 alineatul (2) litera (b) din Convenție. Această dispoziție prevede că Curtea nu reține nicio cerere individuală introdusă în temeiul articolului 34, atunci când (...) este, în esență, aceeași ca și în cazul în care o hotărâre a Curții este examinată anterior sau deja supusă unei alte instanțe internaționale de investigare sau de decontare și dacă aceasta nu conține fapte noi. 20. Din această dispoziție rezultă că Convenția, care urmărește să evite pluralitatea procedurilor internaționale referitoare la aceleași cauze, exclude posibilitatea Curții de a reține o cerere care a făcut deja obiectul unei examinări din partea unui organism internațional (Celniku c. Grecia, nr 21449/04, § 39, 5 iulie 2007). Această regulă se aplică aceste proceduri, elementul care trebuie luat în considerare fiind existența prealabilă a unei hotărâri pronunțate cu privire la fond în momentul în care Curtea soluționează cauza. 21. În această privință, potrivit jurisprudenței organelor convenției, singurul fapt că o cauză a fost deja supusă unei alte instanțe internaționale nu a fost în sine suficient pentru a exclude competența Curții și că ar trebui să se verifice dacă natura organismului de control, procedura urmată de acesta și efectul deciziilor sale erau de așa natură încât, în temeiul articolului 35 alineatul (2) litera (b), competența Curții era exclusă ( Bulgaria, nr. 2191/93, Decizia Comisiei din 12 ianuarie 1995, Deciziile și rapoartele (DR) 80-B, p. 108, Varnava și alții c. Turcia, nr. 16064-16066/90 și 16068-16073/90, Decizia Comisiei din 14 aprilie 1998, DR 93-B, p. 5, Jeličićc. Bosnia și Herțegovina (dec.), nr. 41183/02, 15 noiembrie 2005 și Karosusiotis c. Portugalia, n 23205/08, § 62, CEDH 2011 (extrași) 22. Curtea amintește că aceasta a examinat deja procedura de funcționare a Grupului de lucru privind deținerea arbitrară și că a concluzionat că acest grup de lucru era într-adevăr o instanță internațională de investigare sau de soluționare a litigiilor în sensul articolului 35 alineatul (2) litera (b) din convenție (Peraldi c. Franța (dec.), nr 2096/05, 7 aprilie 2009 și Savda c. Turcia, n 42730/05, § 68, 12 iunie 2012 23. Prin urmare, Comisia trebuie să stabilească dacă, în speță, obiecțiunile reclamantului întemeiate pe art. 5 § 1, 3 și 4 din convenție sunt 59715/10, §§ 15-28, 18 martie 2014), Comisia a constatat deja că, în cauza în cauză, Grupul de lucru a concluzionat că privarea de libertate a celor 250 de inculpați deținuți în cauza Balyoz , inclusiv reclamantul, era arbitrar în acest sens, contrar articolelor 9 și 14 din Pactul internațional privind drepturile civile și politice și articolelor 9, 10 și 11 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Prin urmare, sesizarea Grupului de lucru cuprindea deja obiecțiunile pe care reclamantul le prezenta în fața Curții pe teren la art. 5 din convenție. Prin urmare, având în vedere circumstanțele cauzei, Curtea a considerat că există o identitate a faptelor, a părților și a obiecțiunilor. 25. Ea nu vede niciun motiv în cazul în care se face trimitere la această jurisprudență. 26. Din moment ce cererea prezentată în fața Curții este în esență aceeași cu cea care a stat la originea avizului at din partea Grupului de lucru privind detenția arbitrară, aceaceasta ar trebui declarată inadmisibilă, în temeiul articolului 35 alineatul (2) litera (b) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, cu majoritate, declară cererea inadmisibilă. Stanley Naismith Guido Raimondi Președinte
Requête n
o
62276/11
Mehmet Fatih İLĞAR
contre la Turquie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 13 novembre 2014 en une Chambre composée de
:
Guido Raimondi,
président,
Ișıl Karakaș,
András Sajó,
Helen Keller,
Paul Lemmens,
Robert Spano,
Jon Fridrik Kjølbro,
juges,
et de Stanley Naismith,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 4 octobre 2011,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. Mehmet Fatih İlğar, un ancien amiral de l’armée de mer, est un ressortissant turc né en 1961 et résidant à İzmir. Il a été représenté devant la Cour par M
e
M.
Ergün, avocat à Izmir.
A.
Les circonstances de l’espèce
1.
La détention du requérant et la procédure pénale engagée contre lui
2.
En 2010, le parquet d’Istanbul ouvrit une enquête pénale contre plusieurs membres présumés d’une organisation criminelle dénommée
Balyoz
(«
la masse
», en français, ou
Sledgehammer
, en anglais), tous des généraux ou des officiers des forces armées. Il leur était reproché de s’être livrés, en 2002 et 2003, à la planification d’un coup d’État militaire visant au renversement par la force du gouvernement élu, acte réprimé par l’article
147 de l’ancien code pénal en vigueur à l’époque des faits (pour des informations plus détaillées concernant l’affaire
Balyoz
et les plans d’action relatifs à celle-ci,
voir
Doğan c. Turquie
(déc.), n
o
28484/10, 10 avril 2012 et
Çakmak c. Turquie
(déc.), n
o
58223/10, 19 février 2013).
3.
Par un acte d’accusation du 6 juillet 2010, le parquet d’Istanbul intenta contre plusieurs personnes, dont le requérant, une action pénale sur le fondement de l’article 147 de l’ancien code pénal, combiné avec l’article
61 du même code (réprimant la tentative de renversement par la force du Conseil des ministres) devant la 10
ème
chambre de la cour d’assises d’Istanbul.
4.
Le 6 décembre 2010, une perquisition fut effectuée au commandement de la flotte de guerre, à Gölcük. Elle permit de saisir de nombreux documents supplémentaires concernant le plan d’opérations
Balyoz
.
5.
À l’audience du 11 février 2011, au vu des renseignements complémentaires contenus dans les documents saisis lors de la perquisition du 6 décembre 2010 et renforçant les soupçons quant à la culpabilité de l’intéressé, la cour d’assises d’Istanbul ordonna, sur demande du procureur, le placement en détention du requérant.
6.
Le requérant forma maints recours devant la cour d’assises aux fins de bénéficier d’un élargissement. Il soutenait principalement que les documents numériques nourrissant les accusations portées contre lui étaient en réalité des fichiers créés de toutes pièces ou falsifiés dans le but d’incriminer de nombreux officiers de l’armée à des fins d’épuration. Avec ses coaccusés, le requérant produisit devant la cour d’assises des rapports de contre-expertise aux fins de démontrer la non-validité des éléments de preuve présentés par le parquet à l’appui de ses accusations.
7.
La cour d’assises d’Istanbul suivit à chaque fois l’avis du parquet et rejeta les recours en se fondant sur l’état des preuves, la nature des crimes reprochés au requérant et les forts soupçons pesant sur lui.
8.
Le 21 septembre 2012, la 10
ème
chambre de la cour d’assises d’Istanbul rendit son verdict dans l’affaire
Balyoz
et condamna, entre autres personnes, le requérant à dix
‑
huit ans de réclusion criminelle pour tentative de renversement par la force du Conseil des ministres en vertu de l’article
147 combiné avec l’article 61 de l’ancien code pénal.
9.
Par un arrêt du 9 octobre 2013, la Cour de cassation rejeta le pourvoi contre l’arrêt de la 10
ème
chambre de la cour d’assises d’Istanbul.
2.
La saisine de la Cour constitutionnelle
10.
À une date non-précisée, le requérant introduisit un recours individuel devant la Cour constitutionnelle.
11.
Par un arrêt du 18 juin 2014, la Cour constitutionnelle estima que la détention provisoire du requérant, ainsi que celle de ses co-accusés, avait pris fin avec sa condamnation en première instance le 21 septembre 2012, soit avant l’entrée en vigueur du droit de recours individuel. Par conséquent, elle rejeta pour incompétence
ratione temporis
le grief relatif à la détention provisoire. En revanche, la Cour constitutionnelle conclut à la violation du droit à un procès équitable prévu par l’article 36 de la Constitution. À cet égard, la Cour constitutionnelle souligna d’abord que les rapports de contre
‑
expertise produits par la défense n’avaient pas été pris en compte par la cour d’assises et cela sans justification. En outre, elle constata que deux personnes clés de l’affaire, H.Ö. et A.Y., auraient dû être entendues comme témoins par la cour d’assises.
12.
Le 19 juin 2014, se fondant sur l’arrêt de la Cour constitutionnelle, la 4
ème
cour d’assises d’Anadolu ordonna la mise en liberté du requérant. Elle décida en outre la réouverture de la procédure pénale engagée à l’encontre de l’intéressé, en annulant les effets des arrêts du 21 septembre 2012 et du 9
octobre 2013, la première audience ayant été fixée au 3
novembre 2014.
3.
La saisine du Groupe de travail sur la détention arbitraire du Conseil des droits de l’homme des Nations unies
13.
Le 1
er
mai 2013, le Groupe de travail sur la détention arbitraire du Conseil des droits de l’homme des Nations unies («
le groupe de travail sur la détention arbitraire
») rendit son avis n
o
6/2013,
au sujet de 250
personnes – dont le requérant – placées en détention provisoire dans le cadre de l’affaire
Balyoz
(voir, pour les extraits de cet avis,
Gürdeniz c.
Turquie
((déc.), n
o
59715/10, § 14, 18 mars 2014).
B.
Le droit interne et international pertinent
14.
Le droit interne et international pertinent est exposé dans la décision
Gürdeniz c. Turquie
(précité, §§ 15-28).
15.
Invoquant d’abord l’article 5 de la Convention, le requérant se plaint d’avoir été arrêté et détenu au mépris de la législation interne et de la Convention.
16.
Sous l’angle de l’article 5 § 3 de la Convention, le requérant dénonce la durée de sa détention. Il se plaint également de l’insuffisance des motifs par lesquels les juridictions internes ont justifié son maintien en détention provisoire.
17.
Enfin, invoquant l’article 5 § 4 de la Convention, le requérant se plaint de l’absence d’un recours effectif pour contester son maintien en détention provisoire.
Sur la violation alléguée de l’article 5 §§ 1, 3 et 4 de la Convention
18.
Le requérant soutient que, au moment de sa mise en détention provisoire, il n’existait aucun élément de preuve quant à l’existence de raisons plausibles de le soupçonner d’avoir commis une infraction pénale. Il ajoute que son maintien en détention dans le cadre d’une procédure pénale selon lui inéquitable constitue une violation de son droit à la liberté et à la sûreté. En outre, il se plaint de la durée de sa détention provisoire et de l’insuffisance des motifs par lesquels les juridictions internes ont justifié son maintien en détention provisoire. Finalement, il se plaint de l’ineffectivité du recours en opposition contre les décisions de maintien en détention.
La Cour, maîtresse de la qualification juridique des faits de la cause (
Glor c. Suisse
, n
o
13444/04, § 48, CEDH 2009), estime que ces griefs doivent être examinés sous l’angle de l’article 5 §§ 1, 3 et 4 de la Convention.
19.
Il convient de rappeler, dans ce contexte, les critères développés par la jurisprudence s’agissant de l’article 35 § 2 b) de la Convention. Cette disposition énonce
:
«
2.
La Cour ne retient aucune requête individuelle introduite en application de l’article
34, lorsque
:
(...)
b)
elle est essentiellement la même qu’une requête précédemment examinée par la Cour ou déjà soumise à une autre instance internationale d’enquête ou de règlement, et si elle ne contient pas de faits nouveaux.
»
20.
Il résulte de cette disposition que la Convention, qui vise à éviter la pluralité de procédures internationales relatives aux mêmes affaires, exclut que la Cour puisse retenir une requête ayant déjà fait l’objet d’un examen de la part d’une instance internationale (
Celniku c. Grèce
, n
o
21449/04, §
39, 5
juillet 2007). Cette règle s’applique nonobstant la date d’introduction de
ces procédures, l’élément à prendre en compte étant l’existence préalable d’une décision rendue sur le fond au moment où la Cour examine l’affaire.
21.
À cet égard, selon la jurisprudence des organes de la Convention, le seul fait qu’une requête a déjà été soumise à une autre instance internationale ne suffisait pas en soi pour exclure la compétence de la Cour et qu’il fallait rechercher si la nature de l’organe de contrôle, la procédure suivie par celui-ci et l’effet de ses décisions étaient tels que, au regard de l’article 35 § 2 b), la compétence de la Cour était exclue (
Loukanov c.
Bulgarie
, n
o
21915/93, décision de la Commission du 12
janvier 1995, Décisions et rapports (DR) 80-B, p. 108,
Varnava et autres c.
Turquie
, n
o
16064-16066/90 et 16068-16073/90, décision de la Commission du 14
avril 1998, DR 93-B, p. 5,
Jeličić c.
Bosnie-Herzégovine
(déc.), n
o
41183/02, 15 novembre 2005, et
Karoussiotis c.
Portugal
, n
o
23205/08, §
62, CEDH 2011 (extraits)).
22.
La Cour rappelle qu’elle a déjà examiné la procédure de fonctionnement du Groupe de travail sur la détention arbitraire et qu’elle a conclu que ce Groupe de travail était bien une «
instance internationale d’enquête ou de règlement
» au sens de l’article 35 § 2 b) de la Convention (
Peraldi c. France
(déc.), n
o
2096/05, 7 avril 2009 et
Savda c.
Turquie
, n
o
42730/05, § 68, 12 juin 2012).
23.
Elle doit donc déterminer si, en l’espèce, les griefs du requérant tirés de l’article 5 §§ 1, 3 et 4 de la Convention sont «
essentiellement les mêmes
» que ceux soumis au Groupe de travail sur la détention arbitraire des Nations unies.
24.
La Cour rappelle que, dans la décision
Gürdeniz c. Turquie
((déc.), n
o
59715/10, §§ 15-28, 18 mars 2014), elle a déjà constaté que, dans l’affaire en question, le Groupe de travail avait conclu que la privation de liberté des 250
accusés détenus dans l’affaire
Balyoz
, dont le requérant, était arbitraire en ce qu’elle était contraire aux articles 9 et 14 du Pacte international relatif aux droits civils et politiques et aux articles 9, 10 et 11 de la Déclaration universelle des droits de l’homme. La saisine du Groupe de Travail englobait donc déjà les griefs que le requérant présente nouvellement devant la Cour sur le terrain de l’article 5 de Convention. Partant, compte tenu des circonstances de l’affaire, la Cour a considéré qu’il y avait identité de faits, de parties et de griefs.
25.
Elle ne voit aucune raison en l’espèce de s’écarter de cette jurisprudence.
26.
Dès lors que la requête présentée devant la Cour est essentiellement la même que celle à l’origine de l’avis susmentionné du Groupe de travail sur la détention arbitraire, il convient de la déclarer irrecevable, en application de l’article 35 § 2 b) de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à la majorité,
Déclare
la requête irrecevable.
Stanley Naismith
Guido Raimondi
Greffier
Président