Comunicată la 30 septembrie 2014
Cererea nr. 78477/11
Rachid RAMDA
împotriva Franței
introdusă la 8 decembrie 2011
Reclamantul, D. Rachid Ramda, este un cetățean algerian născut în 1969, în prezent deținut la Fresnes. Este reprezentat în fața Curții de Me E. Piwnica, avocat la Consiliul de Stat și la Curtea de Casație, precum și de Mesdames A.-G. Serre și S. Bono, avocate la Barourile din Paris.
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.
1.
Geneza cauzei
Membru al Frontului Islamic al Salvației (F.I.S.), reclamantul a parasit Algeria înainte ca această formațiune politică să fie dizolvată printr-o hotărâre a tribunalului administrativ din Alger din 19 martie 1992. După ce a fost în Pakistan, a intrat în Regatul Unit în ianuarie 1993 sub pseudonimul Elias Serbis. La 26 februarie 1993, a prezentat o cerere de azil politic invocând că a trebuit să plece din Algeria din cauza unei apartenență la F.I.S. Cererea sa a fost respinsă la 10 august 1994.
La 25 iulie, 17 și 26 august, 3, 4 și 7 septembrie, 6 și 17 octombrie 1995, opt atentate au fost comise pe teritoriul francez, urmat asasinării la Paris, la 11 iulie a aceleiași ani, a unui imam al unei moschei situate în al optsprezecelea cartier.
Deși nu a fost o revendicare expresă, anumite elemente, în special existența unor comunicate virulente împotriva Franței și modus operandi al acestor atentate, au lăsat să se gândească că ar fi putut fi opera Grupului Islamic Armat (G.I.A.).
În contextul unei informații deschise pentru a identifica autorii, interceptările telefonice efectuate pe telefoanele din cabine utilizate de un anumit B. B. au permis arestarea mai multor persoane, precum și orientarea cercetărilor către Regatul Unit și un anumit Elyes (altfel numit Elyesse sau Eliass). Aceste nume sau pseudonime au apărut în cursul: unei conversații telefonice din 1 noiembrie, referitoare la Elyes și Western Union; unei percheziții la domiciliul lui B. B., care a permis descoperirea unui document stabilind existența unui transfer de 16 octombrie 1995 pe acest bank și în beneficiul lui; a unei decodări a listei de numere de telefon găsite la sau pe B. B., din care trei numere în Anglia precedate de mențiunea "Elyesse" sau "Eliass". De altfel, B. B., arestat la 1 noiembrie 1995, a inculpat direct pe Ylies, acuzând-o de a finanța campania de atentate din Londra și de a fi în știință a desfășurării sale.
Din 3 noiembrie 1995, Hotărârea Supravegherii Teritoriului a informat anchetatorii că omul numit "Elyes, Ilyes, Iliesse, Lyes, Eliass sau Eliass", desemnat de B. B. ca fiind finanțatorul atentatelor, ar putea să se identifice cu reclamantul. Domiciliat la Londra, acesta din urmă era suspectat că este unul din responsabilii G.I.A. în Regatul Unit, în special din cauza implicării sale în jurnalul "Al Ansar" utilizat de G.I.A. ca canal de expresie în străinătate.
Investigațiile conduse la Londra au permis să se stabilească că reclamantul avea un domicil acolo și că poseda un set de chei corespunzând unei secunde adrese londoniene, care era sediul jurnalului Al Ansar unde se prezentau toți cei implicați în publicare și distribuția jurnalului. La sediul Al Ansar, anchetatorii au descoperit în special următoarele: contracte de abonament a trei telefoane mobile, estabelite în numele a trei apropiați ai reclamantului și corespunzând numerelor identificate la B. B., care compu숫esele înainte și după fiecare atentate; o borderoă de locație de cutie poștală în numele Fares ELIASS purtând o amprentă digitală a reclamantului; scrisori și comunicate ale F.I.S., un comunicat precizând că doar G.I.A. era autorizat să duca Jihadul, o scrisoare a G.I.A. adresată Președintelui francez și invitând-o să se convertească la Islam, o scrisoare de comentarii asupra atentatelor petrecute în Franța, copii de articole de presă despre antiterorism menționiând numele judecătorilor și serviciilor specializate; o bucată de hârtie purtând inscripția "Notre Dame 33-1-43-54-46-12" corespunzând numărului de telefon al bankului Western Union din 4 rue du Cloître Notre Dame la Paris; un bilet de schimb de valută dintr-o agenție Thomas Cook din Londra din 21 iulie 2005 pentru o sumă de 5.000 de lire sterline.
Reclamantul a fost arestat și pus în arest la poliție de la 4 la 7 noiembrie 1995, în aplicare a legii privind prevenirea terorismului.
La 7 noiembrie 1995, a fost pus în arest provizoriu în temeiul unui mandat de arestare internațional emis în aceeași zi în contextul informației judiciare referitoare la atentatul comis la 6 octombrie 1995 în apropiere a stației de metrou Maison Blanche.
Alte trei mandate de arestare internaționale au fost de asemenea emise împotriva sa: la 24 noiembrie 1995, pentru atentatul din 17 octombrie 1995 la Gara Orsay; la 29 ianuarie 1996, în dosarul asocierii de infractori în vederea pregătirii actelor de terorism; și la 16 ianuarie 2001, privind atentatul comis la 25 iulie 1995 la stația Saint-Michel a RER.
Cererile de habeas corpus ale reclamantului au fost respinse în iunie 1997, apoi în 2001. La 8 octombrie 2001, ministrul de Interne britanic a ordonat revenirea sa în Franța, dar decizia sa a fost anulată de Înalta Curte de Justiție la 27 iunie 2002.
La 6 aprilie 2005, ministrul de Interne britanic a luat o nouă decizie favorabilă extradării reclamantului, ținând seama de asigurările aduse de autoritățile franceze privind garantiile unui proces echitabil și imparțial în Franța. La 14 octombrie 2005, Înalta Curte de Justiție a respins apelul reclamantului.
La 1 decembrie 2005, reclamantul a fost remis autoritățile franceze, apoi a fost pus în arest provizoriu la 2 decembrie 2005.
2.
Procedura contravenție
Printr-o ordine din 5 februarie 1999, reclamantul a fost renviat în fața tribunalului de contravenție din Paris pentru a fi participat, pe teritoriul francez și în Anglia, din timp neprescris și până la 4 noiembrie 1995, a o asociere formată sau o înțelegere stabilită în vederea pregătirii caracterizate pentru un sau mai mulți fapți materiale dintr-o din actele de terorism. Judecătorul de instrucție a precizat în special că reclamantul:
"- (...) era responsabil de distribuția jurnalului "AL ANSAR" folosit pentru propaganda Grupului Islamic Armat;
- (...) participa în felul acesta la propaganda acestei organizații interzise în Franța;
- (...) era interlocutorul privilegiat în Europa a [D. Z.] alias Abou Abderhamane Amine în organizare și actiuni duse de G.I.A. în Europa;
- (...) era în situația de a trimite bani membrilor G.I.A. rămași în Franța permițând-le în felul acesta să finanțeze și să duca campanii de atentate;
- (...) era în relație cu un număr foarte mare de persoane implicate și condamnate în dosare de asociere de infractori în vederea unei acțiuni teroriste."
Printr-o hotărâre din 29 martie 2006, tribunalul de contravenție a prezentat mai întâi faptele în context "politico-religios", a apariției F.I.S. la G.I.A., din "context al atentatelor" din 1995, cu enumerarea și atribuirea lor probabilă G.I.A., și din "context relativ la Rachid Ramda".
Statuând asupra acțiunipublice, tribunalul a examinat mai întâi punerea în cauză a reclamantului. A estimat că indicii materiali precași și concordanți i-au permis să fie sigur că reclamantul a folosit de fapt diferiți nume și alias apariți în cursul investigațiilor, fapt fiind "indiscutabil și contestabil". Privitor la finanțarea G.I.A., tribunalul, după ce reamintise că procuratura susținea că reclamantul era finanțatorul grupelor G.I.A. care realizasera atentatele în Franța în al doilea semestru al 1995, examinaselung și în detaliu elementele de fapt indicate în dosarul procedurii. Concluzionase că ansamblul faptelor "demonstrează că Rachid Ramda avea de fapt funcția de finanțator al grupelor teroriste aflate pe teritoriul francez". De altfel, în răspuns la ordinele procuraturii pe rolul reclamantului în propaganda G.I.A., primii judecători examinase de asemenea diferitele elemente de fapt supuse examinării sale, înainte de a concluziona că reclamantul jucase un rol în propaganda și difuzarea ideilor G.I.A.
Examinând în al doilea rând participarea reclamantului la o asociere de infractori în contextul unei acțiuni teroriste, tribunalul apreciase această infracțiune constituită, "întregul dosar de informare" demonstrând că diferite grupuri erau la originea atentatelor din 1995, pentru care fiecare dintre membri avuse o participare fie directă, fie indirectă prin ajutor și furnizare de mijloace, toți fiind activiști recunoscuți și pentru unii revendicați ai G.I.A. Apreciase că legăturile menținute de reclamant cu diferiți membri ai rețelelor sale, care aveau scopul comun de a realiza atentate, suficiente pentru a stabili participarea conștientă și voluntară a sa la o înțelegere destinată comiterii actelor de terorism pe teritoriul francez.
În consecință, tribunalul de contravenție declara reclamantul culpabil și condamn a o pedeapsă de zece ani de închisoare, precum și interzicere definitiv a teritoriului francez. Motivase decizia de a impune pedeapsa de închisoare din faptul "că prin finanțare și propagandă pentru seama G.I.A., Rachid RAMDA a făcut posibil nu doar realizarea atentatelor ci s-a făcut propagandistul putând antrana aderarea persoanelor permițând să întărească structura rețelelor care se extinzeau pe mai multe țări europene", precum și din cauza "discursului său dublu revelatoare la fel de bună credință și absența oricărei regrete sau remușcări". Tribunalul acordase de asemenea despăgubiri părților civile.
Printr-o hotărâre din 18 decembrie 2006, devenită definitivă, curtea de apel din Paris confirma această hotărâre. În timp ce se referea în mod expres la expunerea faptelor rezultând din hotărâre, adusese anumite precizări asupra dezvoltării și funcționării G.I.A. Precizase în plus că procedura de care era sezisată priveaț "campania de atentate a verii și toamnei 1995 în Franța", "faptele vizate în prezenta procedură privind actele pregătitoare și acelea care permiseră realizarea acestor atentate care au început pe teritoriul național în iulie 1995". Enumerase apoi cele opt atentate comise între 25 iulie și 17 octombrie 1995. Examinând în detaliu elementele de fapt prezente în dosar, apreciase că vinovăția reclamantului fusesedemonstrat de "investigațiile duse asupra acestor fapte criminale". Referitor în special la dovada existenței unei centrale de informații bazate la Londra din care reclamantul ar fi fost diriguitorul, apreciase că aceasta decurgea din corelație dintre apelurile telefonice și atentatele din 1995, cu alte cuvinte apeluri trecute: ziua după asasinarea imamului S. la Paris; doi zile înainte de atentatul comis la stația Saint-Michel a RER; aceeași zi a acestui atentate, ziua după tentativa de atentate împotriva instalațiilor TGV Paris-Lyon la Cailloux-sur-Fontaines; câteva zile după atentatul comis la 3 septembrie pe bulevardrul Richard Lenoir la Paris, tentativa de atentate din 4 septembrie pe place Charles Vallin la Paris și atentatul comis la 7 septembrie pe strada Jean-Claude Vivand la Villeurbanne, respectiv 12 septembrie 1995; ziua după focurile din Col de Maleval și arestarea a trei persoane; cinci zile înainte de atentatul din 6 octombrie și doi zile după acesta; la 16 octombrie 1995, strict înainte de atentatul din 17 octombrie 1995; în final, la 1 noiembrie 1995, și asta strict după o schimbare telefonică între B. B. și S. A. B. privind pregătirea unui atentate pe piața Wazemmes la Lille, B. B. precizând că această conversație avea scopul de a raporta reclamantului "ultimele acte pregătitoare" privind atentatul din Lille. Curtea de apel sublinise de asemenea mai multe elemente de fapt pentru a reproșa reclamantului să fie diriguitorul o structură de finanțare a diferitelor atentate ale G.I.A. în Franța în 1995: trimiterea de fonduri la 16 octombrie 1995 de reclamant sub falsa identitate Philippe Hervier din Anglia și receptionate de B. B. la sucursala Rivoli a bankului Rivaud sub pseudonimul A. Benabbas, aceasta revenindu-se la o înscriție "36.800 francs, Lyeso" găsit în caietul de conturi al A. T. și declarații ale B. B.; versarea unei sume de 5.000 de lire sterline și 50.000 FRF de reclamant, atestat prin caietul de conturi al A. T. care menționa o trimitere din partea "Walid", pseudonimul reclamantului sau prenumele unuia din apropiații săi care putea fi contactat pentru a-l ajunge.
În timp ce adoptase motivele reținute de tribunalul de contravenție, curtea de apel apreciase în plus că reiesia din procedură elemente de dovadă suficiente stabilind că reclamantul era în mod regulat contactat pentru a fi ținut la curent cu evenimentele, că asigura finanțarea operațiunilor G.I.A. în Europa, că servea ca canal de difuzare a emirului G.I.A. și de propagandă a acestei organizații, în special prin revista EL ANSAR, că adăpostiaseugitivi de trecere la Londra și putea fi în situația de a coordona acțiunea externă a G.I.A. Concluzionase că reclamantul "a luat în mod conștient o parte determinantă prin actele materiale reamintite de tribunali aici mai sus de curte, în realizarea scopului urmărit de G.I.A. participând din Londra la implementare a structurii externe a grupului și a jucat un rol esențial în sânul organizației al cărei obiectiv era pregătirea, asistența la realizare și exploatarea atentatelor realizate".
3.
Procedura criminală
Printr-o hotărâre din 13 februarie 2001, camera de instrucție a curții de apel din Paris pronunțase punerea în acuzare a lui B. B., S. A. B. și a reclamantului privind atentatul din 17 octombrie 1995 și renviatuli în fața curții de asizeles din Paris special alcătuită. Reclamantul fuseacuzat în acest cadru de complicitate la tentative de asasinate, de distrugere și degradare de bunuri aparținând altora prin efectul unei substanțe explozive antrenând pe alții mutilare sau invalididate permanentă, incapacități temporare totale de mai mult de opt zile și de opt zile cel mult, în legătură la titlu principal sau conexă cu o acțiune de terorism, precum și de infracțiunea conexă de infracțiune la legislația asupra explozivilor în legătură cu o acțiune de terorism.
La 3 august și 27 noiembrie 2001, camera de instrucție a curții de apel din Paris confirmase ordonanțele judecătorului de instrucție din Paris respectiv din datele 27 aprilie (privind atentatul 25 iulie 1995) și 13 iulie 2001 (privind atentatul din 6 octombrie 1995) ordonând în special punerea în acuzare a reclamantului și a lui B. B. și renviatuli în fața curții de asizeles special alcătuită, reclamantul pentru a fi judecat pentru complicitate la crime de asasinare, tentative de asasinate, distrugeri sau degradări de bunuri aparținând altora prin efectul substanțelor explozive antrenând moarte, mutilări sau invalididate permanentă, incapacități temporare totale de mai mult de opt zile și de opt zile cel mult, comise în legătură cu o acțiune de terorism, precum și infracțiunea conexă de infracțiune la legislația asupra explozivilor în legătură cu o acțiune de terorism.
Aceste trei hotărâri ale camerei de instrucție au precizat că complicitatea reclamantului fusese constituit: prin transmitere a instrucțiuni ale G.I.A. ordonând comiterea atentatelor prin exploziv și dând o metodă de fabricare la B. B.; prin retransmitere la conducerea G.I.A. a informațiilor operaționale date; prin furnizare autorilor atentatelor a mijloacelor financiare necesare nu doar confecționării dispozitivului exploziv, ci și întregii logistici care permiseră pregătirea și realizarea atentatelor. Hotărârile din 13 februarie și 3 august 2001 adăuguseră faptul a permitere, dacă era nevoie, asigurare a fugii autorilor bazati pe teritoriul francez.
În aceste hotărâri, judecătorii reținuseră în particular următoarele fapte împotriva reclamantului: cei trei telefoane mobile folosite de acesta fusesera apelate de B. B. la 16 și 22 octombrie, precum și la 1 noiembrie 1995; descoperire la domiciliul lui B. B. a unui bilet dintr-o operațiune de schimb intervenit la 16 octombrie 1995 la ora 15.50 (ora Parisului) pentru o sumă de 36.800 francs francezi (FRF), precum și o aviz de transfer de fonduri de 38.000 FRF dintr-un birou Western Union în Anglia, verificările permettând să se stabilească că reclamantul intraseîntr-un magazin Londis din Wembley comportând un birou Western Union la 16 octombrie 1995 la ora 14.34 pentru a ieși la 15.26 (ora Londrei); amprentele reclamantului regăsite pe borderou de transfer regăsit în biroul Western Union al magazinului Londis; indicație "LYESO - 36.600 FF" purtată la credit în contabilitate ținut de B. B., mențiunea "West Union" și "West-Union Banque" de asemenea purtat de B. B. pe pagina a document comportând în special marcarea atentatul din 17 octombrie; deținere de reclamant a coordonatelor biroului Western Union situat pe rue du Cloître la Notre-Dame la Paris; biletul de schimb din 21 iulie 1995 găsit la domiciliul reclamantului comportând o sumă de 5.000 de lire sterline schimbate la Londra la cursul de 7,5 FRF, pe verso căruia era inscripționată numărul unei cabine publice de Corbeil Essonne utilizate de A. T. și inscripție la credit în contabilitate ținut de B. B. a sumei "5.000 lire sterline din partea [W.] convertite la cursul de 7,5"; înregistrare între 20 și 25 iulie 1995 a unei cheltueli de 300 FRF pentru achiziție "bilet GB" tinzând să stabilească că fondurile, după schimbare în Anglia, fusesera transportate la Paris în zilele premergătoare atentatul stației Saint-Michel a RER; o corespondență British Telecom adresată "Walid" la 122 Hamlet Garden, domicilul reclamantului. Aceste hotărâri observasera de asemenea, ca elemente la sarcină împotriva reclamantului, apeluri telefonice enumerate de curtea de apel din Paris în hotărârea sa din 18 decembrie 2006, precum și versări de sume observate de aceasta.
Printr-o hotărâre din 26 octombrie 2007, curtea de asizeles din Paris, special alcătuită din șapte magistrați profesioniști, declara reclamantul culpabil a faptelor reproșate în cadrul celor trei atentate. Îl condemna la închisoare criminală pe viață, însoțit de o perioadă de siguranță de douăzeci și doi ani. La 29 octombrie 2007, reclamantul depuse apel.
În apel, dezbaterile în fața curții de asizeles din Paris, special alcătuită din nouă magistrați profesioniști, se derulau de la 16 septembrie la 13 octombrie 2009.
La ședința din 16 septembrie 2009, consilii reclamantului depuseră concluzii pentru constatare a stingerii acțiuni publice și nulitate a urmăririi prin aplicare a principiului "ne bis in idem". Invocând art. 4 din Protocolul nr. 7 și jurisprudența Curții, au susținut că faptele materiale de care era sezisată curtea de asizeles erau identice cu acelea pentru care reclamantul fusese deja condamnat de curtea de apel din Paris în hotărârea sa din 18 decembrie 2006 devenită definitivă. Conform lor, faptele materiale invocate în procedura criminală, respectiv transferuri de fonduri către autorii atentatelor, transmisiuni de instrucțiuni către aceiași autori, precum și urmărire a pregătirii și comiterii atentatelor, fusesera de asemenea în cadrul procedurii de contravenție.
Printr-o hotărâre incidentă din 17 septembrie 2009, curtea de asizeles special alcătuită respinsese excepția trasă de încălcare a principiului "ne bis in idem" pronunțând după cum urmează:
"Având în vedere că dacă apărarea lui Rachid RAMDA constată cu bună dreptate că art. 4 din protocolul nr. 7 trebuie înțeles ca interzicând urmărire sau judecate unei persoane pentru o a doua "infracțiune" pentru cât timp aceasta are ca origine fapte identice sau fapte care sunt în esență același", este totuși necesar să se considere în speță:
- că faptele pe care s-au bazat instanțele de contravenție ar comporta evocație a actelor criminale vizate la prezentele urmăriri, nu se limitează niciodată la acestea pentru a-și fonda vinovăția lui Rachid RAMDA; că pentru a caracteriza de fapt infracțiunea de asociere de infractori, infracțiune autonomă prevăzut și reprimat de art. 450-1 al codului penal, acestea au analizat ansamblul elementelor de natură pentru a caracteriza implicare a acuzatului în sânul și al căror scop constă în a organiza, dezvolta și perpetuă un mișcare determinat să-și impună cauza, în special prin recurs la clandestinitate și punere în aplicare a mijloacelor materiale și intelectuale (recrutare și contacte regulate cu activități, difuzare de informații asupra activităților și teze ale G.I.A., căutare a fonduri, arme, materiale diverse...), fără dând nu neaparat și în exclusivitate pentru scop comitere a atentatelor vizate la urmăriri;
- că faptele de care se găsește sezisată Curtea diferă substantial de precedente în care vizează o comportare criminală dirijat către realizare a scopuri punctuale, precise determinate și nu inseparabile legate între ele, și animate de o motivație specifică constând în particular de a furniza, în știință de cauză, altora, mijloace de a duce deliberat atac asupra vieții umane sau integritate fizică sau psihică a individului prin recurs la sarcini explozive;
Având în vedere în aceste condiții că declarare a vinovăției și condamnare pronunțate de curtea de apel din Paris nu pot conduce curtea de asizeles să considere că acțiuni publice dirijat împotriva lui Rachid RAMDA se găsesc stinse și declara nule urmăriri criminale de care face obiectul;
Că va aparține prin urmare acesteia, la sfârșitul dezbaterilor și la lumina acestora de a spune, prin răspunsuri la întrebări care vor fi puse, dacă Rachid RAMDA este culpabil sau nu a actelor de complicitate care îi sunt imputate (...)".
Printr-o hotărâre incidentă din 24 septembrie 2009, curtea de asizeles de apel special alcătuită suspenda pronunțare asupra unei cereri de supliment de informare, pe care a respins-o de fapt printr-o altă hotărâre incidentă, la 8 octombrie 2009.
Șaizeci și trei de întrebări fuseră puse curții de asizeles de apel special alcătuită: douăzeci și șase priveau faptele referitoare la atentatul din 25 iulie 1995, optsprezece faptele referitoare la cel din 6 octombrie 1995 și nouăsprezece referitoare la cel din 17 octombrie 1995. S-a răspuns "da la majoritate" la șaizeci și unu dintre ele (anumite întrebări, urmate de enumerare de nume pentru fiecare cărora o răspuns individual era necesar, faceți de asemenea obiectul mențiuni parțiale "fără obiect") și "fără obiect" la două întrebări.
Printr-o hotărâre din 13 octombrie 2009, curtea de asizeles de apel special alcătuită declara reclamantul culpabil și condamn pedeapsă de închisoare criminală pe viață, fixând la douăzeci și doi ani perioada de siguranță și pronunțând interzicere definitivă a teritoriului francez. Reclamantul depuse cale de casație.
La 15 iunie 2011, Curtea de Casație respingea calea de casație a reclamantului. Referitor la mijlocul tras din absență a motivării declarării vinovăției și în special fondat pe art. 6 din Convenție, se exprimase după cum urmează:
"Având în vedere că, pe de o parte, întrebări criticate, puse în termenii legii, caracterizează în toți elementele actele de complicitate de care D. Ramda fost declarat culpabil;
Având în vedere că, pe de altă parte, sunt preluate în hotărâre condamnare răspunsuri pe care în convingere lor intimă, magistrații compunând curtea de asizeles de apel special alcătuită, statuând în continuitate a dezbaterilor, la vot secret și la majoritate, dat-au la întrebări pe vinovăție puse în conformitate cu dispozițiuni decizii renviere și supuse discuție a părților;
Că în această situație, și din moment ce asigurate informație prealabilă pe acuzații fundând punere în acuzare, exercițiu liber a drepturilor apărare precum și caracter public și contradictoriu a dezbaterilor, fost satisfăcut cerințe convenționale și legale invocate".
Referitor la mijlocul tras din încălcare a principiului "ne bis in idem" din cauza condamnării definitivă a reclamantului a faptelor identice prin hotărâre curtea de apel din Paris din 18 decembrie 2006, Curtea de Casație apreciase că asociere de infractori constituie delict distinct atât crimelor pregătit sau comise de membri săi, cât a infracțiuni caracterizate prin anumite fapte care o concretizează.
Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge de absență a motivării hotărârii curții de asizeles special alcătuită.
Estimează de asemenea a fost urmărit și condamnat doi ori a faptelor identice, în încălcare articolului 4 din Protocolul nr. 7, ținând seama condamnării sale definitive de curtea de apel din Paris la 18 decembrie 2006.
1.
Fondul acuzației în materie penală dirijat împotriva reclamantului a fost examinat echitabil, cum cere art. 6 § 1 din Convenție? În particular, și la lumina în special hotărârii Hadjianastassiou împotriva Greciei (nr. 12945/87, 16 decembrie 1992, seria A nr. 252), reclamantul a fost în măsură înțeleagă motivele condamnării sale, aceasta fiind pronunțată de o curte de asizeles specială alcătuită numai din magistrații profesioniști?
2.
La lumina principiilor degajate în jurisprudența Curții (Sergueï Zolotoukhine împotriva Rusiei ([GC], nr. 14939/03, 10 februarie 2009, și Grande Stevens și alții împotriva Italiei, nr. 18640/10, 4 martie 2014), reclamantul a fost, în încălcare articolului 4 § 1 din Protocolul nr. 7, condamnat doi ori a faptelor identice sau care sunt în esență același pe teritoriul statului pârât?
Communiquée le 30 septembre 2014
Requête n
o
78477/11
Rachid RAMDA
contre la France
introduite le 8 décembre 2011
Le requérant, M. Rachid Ramda, est un ressortissant algérien né en 1969, actuellement détenu à Fresnes. Il est représenté devant la Cour par M
e
E.
Piwnica, avocat au Conseil d’État et à la Cour de cassation, ainsi que par M
es
A.-G. Serre et S. Bono, avocats au Barreau de Paris.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
1.
La genèse de l’affaire
Membre du Front Islamique du Salut (F.I.S.), le requérant quitta l’Algérie avant que cette formation politique ne soit dissoute par un jugement du tribunal administratif d’Alger du 19 mars 1992. Après avoir séjourné au Pakistan, il entra au Royaume-Uni en janvier 1993 sous le pseudonyme d’Elias Serbis. Le 26 février 1993, il présenta une demande d’asile politique en invoquant avoir dû quitter l’Algérie du fait de son appartenance au F.I.S. Sa demande fut rejetée le 10 août 1994.
Les 25 juillet, 17 et 26 août, 3, 4 et 7 septembre, 6 et 17 octobre 1995, huit attentats furent commis sur le territoire français, faisant suite à l’assassinat à Paris, le 11 juillet de la même année, de l’imam d’une mosquée située dans le dix-huitième arrondissement.
Malgré l’absence de revendication expresse, certains éléments, notamment l’existence de communiqués virulents à l’encontre de la France et le mode opératoire de ces attentats, laissèrent penser qu’ils pouvaient être l’œuvre du Groupement Islamiste Armé (G.I.A.).
Dans le cadre d’une information ouverte pour identifier les auteurs, les écoutes téléphoniques pratiquées sur les cabines téléphoniques utilisées par un certain B. B. permirent l’arrestation de plusieurs personnes, ainsi que d’orienter les recherches vers le Royaume-Uni et un certain Elyes (autrement appelé notamment Elyesse ou Eliass). Ces noms ou pseudonymes apparaissaient au cours
: d’une conversation téléphonique du 1
er
novembre, relative à Elyes et la Western Union
; d’une perquisition au domicile de B. B., qui permit la découverte d’un document établissant l’existence d’un virement du 16 octobre 1995 sur cette banque et à son bénéfice
; d’un décodage de liste de numéros de téléphone trouvés chez ou sur B. B., dont trois numéros en Angleterre précédés de la mention «
Elyesse
» ou «
Eliass
». Par ailleurs, B. B., arrêté le 1
er
novembre 1995, mit directement en cause Ylies, l’accusant de financer la campagne d’attentats depuis Londres et d’être tenu au courant de son déroulement.
Dès le 3 novembre 1995, la Direction de la Surveillance du Territoire informa les enquêteurs que le dénommé «
Elyes, Ilyes, Iliesse, Lyes, Eliass ou Eliass
», désigné par B. B. comme étant le financier des attentats, pouvait s’identifier au requérant. Domicilié à Londres, ce dernier était soupçonné d’être l’un des responsables du G.I.A. au Royaume-Uni, notamment en raison de son implication dans le journal «
Al Ansar
» utilisé par le G.I.A. comme canal d’expression à l’étranger.
Les investigations menées à Londres permirent d’établir que le requérant y avait un domicile et qu’il possédait un jeu de clefs correspondant à une seconde adresse londonienne, qui était le siège du journal Al Ansar où se rendaient toutes les personnes impliquées dans la publication et la distribution du journal. Au siège d’Al Ansar, les enquêteurs découvrirent notamment ce qui suit
: des contrats d’abonnement de trois téléphones portables, établis au nom de trois proches du requérant et correspondant aux numéros identifiés chez B. B., lequel avait composé leur numéro avant et après chaque attentat
; un bordereau de location de boîte postale au nom de Fares ELIASS portant une empreinte digitale du requérant
; des lettres et communiqués du F.I.S, un communiqué précisant que seul le G.I.A était habilité à mener le Djihad, une lettre du G.I.A adressée au Président français et l’invitant à se convertir à l’Islam, une lettre de commentaires sur les attentats survenus en France, des copies d’articles de presse sur l’antiterrorisme mentionnant le nom des juges et des services spécialisés
; un morceau de papier portant l’inscription «
Notre Dame 33-1-43-54-46-12
» correspondant au numéro de téléphone de la banque Western Union du 4 rue du Cloître Notre Dame à Paris
; un ticket de change d’une agence Thomas Cook de Londres en date du 21 juillet 2005 pour un montant de 5
000 livres sterling.
Le requérant fut arrêté et placé en garde à vue du 4 au 7 novembre 1995, en application de la loi sur la prévention du terrorisme.
Le 7 novembre 1995, il fut placé sous écrou extraditionnel en vertu d’un mandat d’arrêt international délivré le même jour dans le cadre de l’information judiciaire relative à l’attentat commis le 6 octobre 1995 à proximité de la station de métro Maison Blanche.
Trois autres mandats d’arrêts internationaux furent également délivrés à son encontre
: le 24 novembre 1995, pour l’attentat du 17 octobre 1995 à la Gare d’Orsay
; le 29 janvier 1996, dans le dossier d’association de malfaiteurs en vue de la préparation d’actes de terrorisme
; et le 16 janvier 2001, concernant l’attentat commis le 25 juillet 1995 à la station Saint-Michel du RER.
Les demandes d’
habeas corpus
du requérant furent rejetées en juin 1997, puis en 2001. Le 8 octobre 2001, le ministre de l’Intérieur britannique ordonna son retour en France, mais sa décision fut censurée par Haute Cour de Justice le 27 juin 2002.
Le 6 avril 2005, le ministre de l’Intérieur britannique prit une nouvelle décision favorable à l’extradition du requérant, au vu des assurances apportées par les autorités françaises quant aux garanties d’un procès équitable et impartial en France. Le 14 octobre 2005, la Haute Cour de Justice rejeta le recours du requérant.
Le 1
er
décembre 2005, le requérant fut remis aux autorités françaises, puis il fut placé en détention provisoire le 2 décembre 2005
2.
La procédure correctionnelle
Par une ordonnance du 5 février 1999, le requérant fut renvoyé devant le tribunal correctionnel de Paris pour avoir, sur le territoire français et en Angleterre, depuis temps non prescrit et jusqu’au 4 novembre 1995, participé à une association formée ou à une entente établie en vue de la préparation caractérisée pour un ou plusieurs faits matériels d’un des actes de terrorisme. Le juge d’instruction précisa notamment que le requérant
:
« - (...) était chargé de la diffusion du journal « AL ANSAR » servant à la propagande du Groupe Islamique Armé
;
- (...) participait de ce fait à la propagande de cette organisation interdite en France
;
- (...) était l’interlocuteur privilégié en Europe de [D. Z.] alias Abou Abderhamane Amine dans l’organisation et les actions menées par le G.I.A. en Europe
;
- (...) était amené à envoyer de l’argent à des membres du G.I.A restés en France leur permettant ainsi de financer et de mener des campagnes d’attentats
;
- (...) était en relation avec un très grand nombre de personnes impliquées et condamnées dans des affaires d’associations de malfaiteurs en vue d’une entreprise terroriste. »
Par un jugement du 29 mars 2006, le tribunal correctionnel présenta tout d’abord les faits au regard du «
contexte politico-religieux
», de l’apparition du F.I.S au G.I.A., du «
contexte des attentats
» de 1995, avec leur énumération et leur attribution probable au G.I.A., ainsi que du «
contexte relatif à Rachid Ramda
».
Statuant sur l’action publique, le tribunal examina en premier lieu la mise en cause du requérant. Il jugea que des indices matériels précis et concordants lui permettaient d’avoir la certitude que le requérant avait bien utilisé différents surnoms et alias apparus au cours des investigations, ce fait étant «
indubitable et incontestable
». S’agissant du financement du G.I.A., le tribunal, après avoir rappelé que le ministère public soutenait que le requérant était le financier des groupes du G.I.A. qui avaient réalisé les attentats en France au cours du second semestre 1995, examina longuement et de manière détaillée les éléments de fait indiqués dans le dossier de la procédure. Il en déduisit que l’ensemble des faits «
démontre que Rachid Ramda avait bien la fonction de financier des groupes terroristes se trouvant sur le territoire français
». En outre, en réponse aux réquisitions du parquet sur le rôle du requérant dans la propagande du G.I.A., les premiers juges examinèrent également les différents éléments factuels soumis à son examen, avant de conclure que le requérant avait joué un rôle dans la propagande et la diffusion des idées du G.I.A.
Examinant en second lieu la participation du requérant à une association de malfaiteurs dans le cadre d’une entreprise terroriste, le tribunal estima cette infraction constituée, «
l’entier dossier d’information
» démontrant que différents groupes étaient à l’origine des attentats de 1995, pour lesquels chacun des membres avait eu une participation soit directe, soit indirecte par l’aide et la fourniture de moyens, tous étant des militants reconnus et pour certains revendiqués du G.I.A. Il jugea que les liens entretenus par le requérant avec les différents membres de ses réseaux, qui avaient l’objectif commun de réaliser des attentats, suffisaient à établir sa participation consciente et volontaire à une entente destinée à accomplir des actes de terrorisme sur le territoire français.
Partant, le tribunal correctionnel déclara le requérant coupable et le condamna à une peine de dix ans d’emprisonnement, ainsi qu’à une interdiction définitive du territoire français. Il motiva sa décision d’infliger la peine d’emprisonnement par le fait «
qu’au travers du financement et de la propagande pour le compte du G.I.A., Rachid RAMDA a rendu possible non seulement la réalisation des attentats mais s’en est fait le propagandiste pouvant entraîner l’adhésion de personnes permettant de renforcer la structure de réseaux qui s’étendaient sur plusieurs pays européens
», ainsi qu’en raison de «
son double discours révélateur à la fois de sa parfaite mauvaise foi et de son absence de tout regret ou remords
». Le tribunal accorda également des dommages-intérêts aux parties civiles.
Par un arrêt du 18 décembre 2006, devenu définitif, la cour d’appel de Paris confirma ce jugement. Tout en se référant expressément à l’exposé des faits résultant du jugement, elle apporta certaines précisions sur le développement et le fonctionnement du G.I.A. Elle précisa en outre que la procédure dont elle était saisie concernait «
la campagne d’attentats de l’été et de l’automne 1995 en France
», «
les faits visés dans la présente procédure concernant les actes préparatoires et ceux ayant permis la réalisation desdits attentats lesquels début[èrent] sur le territoire national en juillet 1995
». Elle énuméra ensuite les huit attentats commis entre le 25
juillet et le 17 octobre 1995. Examinant de manière détaillée les éléments de fait présents dans le dossier, elle estima que la culpabilité du requérant été démontrée par «
les investigations menées sur ces faits criminels
». S’agissant notamment de la preuve de l’existence d’une centrale d’information basée à Londres dont le requérant aurait été maître d’œuvre, elle jugea que cela découlait de la corrélation entre les appels téléphoniques et les attentats de 1995, autrement dit des appels passés
: le lendemain de l’assassinat de l’imam S. à Paris
; deux jours avant l’attentat commis à la station Saint-Michel du RER
; le jour même de cet attentat, le lendemain de la tentative d’attentat contre les installations du TGV Paris-Lyon à Cailloux-sur-Fontaines
; quelques jours après l’attentat commis le 3 septembre boulevard Richard Lenoir à Paris, la tentative d’attentat du 4 septembre place Charles Vallin à Paris et l’attentat commis le 7 septembre rue Jean-Claude Vivand à Villeurbanne, c’est-à-dire le 12 septembre 1995
; le lendemain des tirs au Col de Maleval et de l’arrestation de trois personnes
; cinq jours avant l’attentat du 6 octobre et deux jours après ce dernier
; le 16
octobre 1995, soit juste avant l’attentat du 17 octobre 1995
; enfin, le 1
er
novembre 1995, et ce juste après un échange téléphonique entre B. B. et S. A. B. concernant la préparation d’un attentat sur le marché de Wazemmes à Lille, B. B. ayant précisé que cette conversation avait pour objet de rendre compte au requérant des «derniers actes préparatoires» concernant l’attentat de Lille. La cour d’appel souligna également plusieurs éléments factuels pour reprocher au requérant d’être le maître d’œuvre d’une structure de financement des différentes attentats du G.I.A. en France en 1995
: l’envoi de fonds le 16 octobre 1995 par le requérant sous la fausse identité de Philippe Hervier depuis l’Angleterre et réceptionnés par B. B. à l’agence Rivoli de la banque Rivaud sous le pseudonyme d’A. Benabbas, ce qui renvoyait à une inscription «
36
800 francs, Lyeso
» trouvée dans le carnet de comptes d’A. T. et aux déclarations de B. B.
; le versement d’une somme de 5 000 livres sterlings et de 50
000 FRF par le requérant, attesté par le carnet de compte d’A. T. qui mentionnait un envoi de la part de «
Walid
», pseudonyme du requérant ou prénom de l’un de ses proches qui pouvait être contacté pour le joindre.
Tout en adoptant les motifs retenus par le tribunal correctionnel, la cour d’appel estima en outre qu’il ressortait de la procédure des éléments de preuve suffisants établissant que le requérant était régulièrement joint pour être tenu au courant des évènements, qu’il assurait le financement des opérations du G.I.A. en Europe, qu’il servait de canal de diffusion de l’émir du G.I.A. et de propagande de cette organisation, notamment à travers la revue EL ANSAR, qu’il hébergeait les fugitifs de passage à Londres et pouvait être amené à coordonner l’action extérieure du G.I.A. Elle en déduisit que le requérant avait «
pris sciemment une part déterminante par les actes matériels rappelés par le tribunal et ci-dessus par la cour, dans la réalisation du but poursuivi par le G.I. A. participant depuis Londres à la mise en œuvre de la structure extérieure du groupe et a joué un rôle essentiel au sein de l’organisation dont l’objectif était la préparation, l’assistance à la réalisation et l’exploitation des attentats réalisés
».
3.
La procédure criminelle
Par un arrêt du 13 février 2001, la chambre de l’instruction de la cour d’appel de Paris prononça la mise en accusation de B. B., S. A. B. et du requérant concernant l’attentat du 17 octobre 1995 et les renvoya devant la cour d’assises de Paris spécialement composée. Le requérant fut dans ce cadre accusé de complicité de tentatives d’assassinats, de destruction et dégradation de biens appartenant à autrui par l’effet d’une substance explosive ayant entraîné sur autrui une mutilation ou des infirmités permanentes, des incapacités temporaires totales de plus de huit jours et de huit jours au plus, en relation à titre principal ou connexe avec une entreprise terroriste, ainsi que du délit connexe d’infraction à la législation sur les explosifs en relation avec une entreprise terroriste.
Les 3 août et 27 novembre 2001, la chambre de l’instruction de la cour d’appel de Paris confirma les ordonnances du juge d’instruction de Paris respectivement en date des 27 avril (concernant l’attentat 25 juillet 1995) et 13 juillet 2001 (concernant l’attentat du 6 octobre 1995) ordonnant notamment la mise en accusation du requérant et de B. B. et leur renvoi devant la cour d’assises spécialement composée, le requérant afin d’y être jugé pour complicité de crimes d’assassinat, de tentatives d’assassinats, de destructions ou dégradations de biens appartenant à autrui par l’effet de substances explosives ayant entraîné la mort, des mutilations ou des infirmités permanentes, des incapacités temporaires totales de plus de huit
jours et de huit jours au plus, commis en relation avec une entreprise terroriste, ainsi que du délit connexe d’infraction à la législation sur les explosifs en relation avec une entreprise terroriste.
Ces trois arrêts de la chambre de l’instruction précisèrent que la complicité du requérant avait consisté
: à transmettre les instructions du G.I.A. ordonnant la commission d’attentats par explosif et donnant une méthode de fabrication à B. B.
; à répercuter à la direction du G.I.A. les informations opérationnelles données
; à procurer aux auteurs des attentats les moyens financiers nécessaires non seulement à la confection de l’engin explosif, mais aussi à l’ensemble de la logistique ayant permis la préparation et la réalisation des attentats. Les arrêts des 13 février et 3 août 2001 ajoutèrent le fait d’avoir permis, en cas de besoin, d’assurer la fuite des auteurs basés sur le territoire français.
Dans ces arrêts, les juges retinrent notamment les faits suivants à l’encontre du requérant
: les trois téléphones portables utilisés par ce dernier avaient été appelés par B. B. les 16 et 22 octobre, ainsi que le 1
er
novembre 1995
; la découverte au domicile de B. B. d’un ticket d’une opération de change intervenue le 16 octobre 1995 à 15 heures 50 (heure de Paris) pour un montant de 36 800 francs français (FRF), ainsi qu’un avis de transfert de fonds de 38 000 FRF depuis un bureau de la Western Union en Angleterre, les vérifications ayant permis d’établir que le requérant était entré dans un magasin Londis de Wembley comportant un bureau de la Western Union le 16 octobre 1995 à 14 heures 34 pour en sortir à 15 heures 26 (heure de Londres)
; les empreintes du requérant retrouvées sur le bordereau de transfert retrouvé dans le bureau de la Western Union du magasin Londis
; l’indication « LYESO - 36.600 FF » portée au crédit dans la comptabilité tenue par B. B., les mentions « West Union » et «West-Union Banque» également portées par B. B. sur la page d’un document contenant notamment le repérage de l’attentat du 17 octobre
; la détention par le requérant des coordonnées de l’agence de la Western Union située rue du Cloître à Notre-Dame à Paris
; le ticket de change en date du 21 juillet 1995 trouvé au domicile du requérant portant sur un montant de 5 000 livres sterling changé à Londres au taux de 7,5 FRF, au dos duquel était inscrit le numéro d’une cabine publique de Corbeil Essonne utilisé par A. T. et l’inscription au crédit dans la comptabilité tenue par B. B. de la somme de
«
5 000 livres sterling de la part de [W.] convertis au taux de 7,5
»
; l’enregistrement entre les 20 et 25 juillet 1995 d’une dépense de 300 FRF pour l’achat d’un « billet GB » tendant à établir que les fonds, après avoir été changés en Angleterre, avaient été acheminés à Paris dans les jours précédant l’attentat à la station Saint-Michel du RER
; une correspondance de British Telecom adressée à «
Walid
» au 122 Hamlet Garden, domicile du requérant. Ces arrêts relevèrent également, comme éléments à charge à l’encontre du requérant, les appels téléphoniques énumérés par la cour d’appel de Paris dans son arrêt du 18 décembre 2006, ainsi que les versements de sommes relevés par cette dernière.
Par un arrêt du 26 octobre 2007, la cour d’assises de Paris, spécialement composée de sept magistrats professionnels, déclara le requérant coupable des faits reprochés dans le cadre des trois attentats. Elle le condamna à la réclusion criminelle à perpétuité, assortie d’une période sûreté de vingt
‑
deux
ans. Le 29 octobre 2007, le requérant interjeta appel.
En appel, les débats devant la cour d’assises de Paris, spécialement composée de neuf magistrats professionnels, se déroulèrent du 16 septembre au 13 octobre 2009.
À l’audience du 16 septembre 2009, les conseils du requérant déposèrent des conclusions aux fins de constatation de l’extinction de l’action publique et de nullité des poursuites en application du principe «
ne bis in idem »
. Invoquant l’article 4 du Protocole n
o
7 et la jurisprudence de la Cour, ils firent valoir que les faits matériels dont était saisie la cour d’assises étaient identiques à ceux pour lesquels le requérant avait déjà été condamné par la cour d’appel de Paris dans son arrêt du 18 décembre 2006 devenu définitif. Selon eux, les faits matériels allégués dans la procédure criminelle, à savoir des transferts de fonds à destination des auteurs des attentats, des transmissions d’instructions aux mêmes auteurs, ainsi que le suivi de la préparation et de la commission des attentats, l’avaient également été dans le cadre de la procédure correctionnelle.
Par un arrêt incident du 17 septembre 2009, la cour d’assises spécialement composée rejeta l’exception tirée de la violation du principe
ne bis in idem
en se prononçant comme suit
:
« Attendu que si la défense de Rachid RAMDA fait à bon droit observer que l’article 4 du protocole n
o
7 doit être compris comme interdisant de poursuivre ou de juger une personne pour une seconde « infraction » pour autant que celle-ci a pour origine des faits identiques ou des faits qui sont en substance les mêmes », il importe cependant de considérer en l’espèce :
- que les faits sur lesquels se sont fondés les juridictions correctionnelles comporteraient-ils l’évocation d’actes criminels visés aux présentes poursuites, ne se limitent aucunement à ces derniers pour asseoir la culpabilité de Rachid RAMDA ; que pour caractériser en effet le délit d’association de malfaiteurs, infraction autonome prévue et réprimée par l’article 450-1 du code pénal, celles-ci ont analysé l’ensemble des éléments de nature à caractériser l’implication de l’accusé en son sein et dont le but consistait à organiser, développer et pérenniser un mouvement déterminé à imposer sa cause, notamment par le recours à la clandestinité et à la mise en œuvre de moyens matériels et intellectuels (recrutement et contacts réguliers avec des activités, diffusion d’informations sur les activités et les thèses du G.I.A., recherche de fonds, d’armes, de matériels divers...), sans se donner nécessairement et exclusivement pour objectif la commission des attentats visés aux poursuites ;
- que les fait dont se trouve saisie la Cour diffèrent substantiellement des précédents en ce qu’ils visent un comportement criminel dirigé vers la réalisation d’objectifs ponctuels, précisément déterminés et non indissociablement liés entre eux, et animés par une motivation spécifique consistant en particulier à fournir, en connaissance de cause, à autrui, les moyens de porter délibérément atteinte à la vie humaine ou à l’intégrité physique ou psychique de l’individu par le recours à des charges explosives
;
Attendu dans ces conditions que la déclaration de culpabilité et la condamnation prononcées par la cour d’appel de Paris ne sauraient conduire la cour d’assises à considérer que l’action publique dirigée contre Rachid RAMDA se trouve éteinte et à déclarer nulles les poursuites criminelles dont il fait l’objet ;
Qu’il appartiendra dès lors à cette dernière, à l’issue des débats et à la lumière de ceux-ci de dire, par ses réponses aux questions qui lui seront posées, si Rachid RAMDA est coupable ou non des actes de complicité qui lui sont imputés (...) ».
Par un arrêt incident du 24 septembre 2009, la cour d’assises d’appel spécialement composée sursit à statuer sur une demande de supplément d’information, qu’elle rejeta finalement par un autre arrêt incident, le 8
octobre 2009.
Soixante-trois questions furent posées à la cour d’assises d’appel spécialement composée
: vingt-six concernaient les faits relatifs à l’attentat du 25 juillet 1995, dix-huit les faits relatifs à celui du 6 octobre 1995 et dix
‑
neuf relatifs à celui du 17 octobre 1995. Il fut répondu «
oui à la majorité
» à soixante-et-une d’entre elles (certaines questions, suivies de l’énumération de noms pour chacun desquels une réponse individuelle était nécessaire, firent également l’objet de mentions partielles «
sans objet
») et «
sans objet
» à deux questions.
Par un arrêt du 13 octobre 2009, la cour d’assises d’appel spécialement composée déclara le requérant coupable et le condamna à la peine de la réclusion criminelle à perpétuité, fixant à vingt-deux ans la période de sûreté et prononçant son interdiction définitive du territoire français. Le requérant forma un pourvoi en cassation.
Le 15 juin 2011, la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant. S’agissant du moyen tiré de l’absence de motivation de la déclaration de culpabilité et notamment fondé sur l’article 6 de la Convention, elle s’exprima comme suit
:
«
Attendu que, d’une part, les questions critiquées, posées dans les termes de la loi, caractérisent en tous leurs éléments les actes de complicité dont M. Ramda a été déclaré coupable
;
Attendu que, d’autre part, sont reprises dans l’arrêt de condamnation les réponses qu’en leur intime conviction, les magistrats composant la cour d’assises d’appel spécialement composée, statuant dans la continuité des débats, à vote secret et à la majorité, ont donné aux questions sur la culpabilité posées conformément aux dispositifs des décisions de renvoi et soumises à la discussion des parties
;
Qu’en cet état, et dès lors qu’ont été assurés l’information préalable sur les charges fondant la mise en accusation, le libre exercice des droits de la défense ainsi que le caractère public et contradictoire des débats, il a été satisfait aux exigences conventionnelles et légales invoquées
».
Concernant le moyen tiré de la violation du principe
ne bis in idem
en raison de la condamnation définitive du requérant pour des faits identiques par arrêt de la cour d’appel de Paris du 18 décembre 2006, la Cour de cassation jugea que l’association de malfaiteurs constitue un délit distinct tant des crimes préparés ou commis par ses membres que des infractions caractérisés par certains faits qui la concrétisent.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de l’absence de motivation de l’arrêt de la cour d’assises spécialement composée.
Il estime également avoir été poursuivi et condamné deux fois pour des faits identiques, en violation de l’article 4 du Protocole n
o
7, compte tenu de sa condamnation définitive par la cour d’appel de Paris le 18 décembre 2006.
1.
Le bien-fondé de l’accusation en matière pénale dirigée contre le requérant a-t-il été examiné équitablement, comme l’exige l’article 6
§
1 de la Convention ? En particulier, et à la lumière notamment de l’arrêt
Hadjianastassiou c. Grèce
(n
o
12945/87, 16 décembre 1992, série
A
n
o
252), le requérant a-t-il été en mesure de comprendre les raisons de sa condamnation, celle-ci ayant été prononcée par une cour d’assises spéciale composée uniquement de magistrats professionnels
?
2.
À la lumière des principes dégagés dans la jurisprudence de la Cour (
Sergueï Zolotoukhine c. Russie
([GC], n
o
14939/03, 10 février 2009, et
Grande Stevens et autres c. Italie
, n
o
18640/10, 4 mars 2014), le requérant a-t-il été, au mépris de l’article 4 § 1 du Protocole n
o
7, condamné deux fois pour des faits identiques ou qui sont en substance les mêmes sur le territoire de l’État défendeur
?