Secțiunea a cincea Cerere nr. 2533/93/10 Rachid RAFAA împotriva Franței introdusă la 3 mai 2010 EXPOSAT DE FAPTĂ Reclamantul, dl Rachid Rafaaa, este un cetățean marocan, născut în 1976. El este reprezentat în fața Curții de către S. Dolle, avocat la Metz. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a lucrat pentru o societate de prelucrare în calitate de programator de internet între 2000 și 2003, înainte de a-și înființa propria întreprindere de prelucrare. În cadrul activității sale, a început să comunice cu privire la problema Saharei Occidentale. În acest sens, acesta explică că este favorabil autodeterminării, dar nu este simpatizant cu Frontul Polisario. În ianuarie 2009, reclamantul și-a dat seama că calculatorul său conținea un fișier spion care permitea identificarea adresei sale IP și că autoritățile marocane au fost văzute făcând schimb de informații cu privire la problemele din Sahara Occidentală și explică faptul că a fost arestat, deținut și torturat în ianuarie 2009 de serviciile secrete marocane timp de 20 de zile la Rabat. În primele trei zile, el a fost lovit metodic pentru a-l face să mărturisească ceea ce a făcut el. Apoi serviciile secrete i-au oferit să colaboreze și să supravegheze membrii Frontului Polisario. Reclamantul a declarat că a acceptat, pentru a fi eliberat. El a semnat o scrisoare de angajament și a primit o sumă de bani. Mai târziu, el a primit doi plăți pe lună și o persoană venea la el în apartamentul său din Marrakech în fiecare lună pentru a obține rapoarte ale observațiilor sale. Reclamantul a căutat să fugă imediat ce l-a împușcat și a câștigat Europa prin Tanger clandestin. A ajuns cu autobuzul la Madrid și apoi la Barcelona și a luat un tren spre Franța, în octombrie 2009. Reclamantul a fost interpelat de poliția aeriană și de graniță la data de 22. Decembrie 2009 și s-a prezentat ca fiind de origine palestiniană. Plasat în detenție administrativă, el a solicitat dreptul de a depune o cerere de azil. El a arătat atunci că a fost prezentat sub o identitate falsă și că, la 21 decembrie 2009, Marocul a emis un mandat de arestare internațional împotriva sa pentru urmărirea faptelor calificate ca Constituirea unei benzi criminale pentru pregătirea și comiterea de acte teroriste în cadrul unei întreprinderi colective care urmărește să aducă atingere grav ordinii publice, instigarea de a perpetra acte teroriste, furnizarea de asistență în mod direct de acte teroriste . Prin urmare, în executarea acestui mandat de arestare, reclamantul a fost plasat sub pârghie extrădare la 29 decembrie 2009. Printr-un decret din 4 ianuarie 2010, prefectul a refuzat să-i acorde o autorizație provizorie de ședere. Reclamantul a contestat acest refuz în fața Tribunalului Administrativ de la Strasbourg. La 5 ianuarie 2010, procurorul general al Regelui lângă curtea de apel a lui Rabat a formulat o cerere de extrădare a reclamantului pe baza acestui mandat de arestare, explicând că reclamantul ar fi avut legătură cu liderii Al-Qaeda din Maghreb, că ar fi câștigat încrederea acestora și că, având o înaltă tehnologie în domeniul terorismului informatic, ar fi devenit intermediar în toate corespondențele și comunicate prin intermediul internetului în favoarea tuturor organizațiilor teroriste mondiale, în special pe site-urile Jihadului aliate cu organizația d Al Hisba La 13 ianuarie 2010, reclamantul a refuzat să facă acest lucru și a fost audiat de Oficiul francez pentru protecția refugiaților și apatridilor (OFPRA) și și-a expus riscurile în calitate de activist al cauzei Sahraouie. La 4 februarie 2010, Camera de L'Inginerie a tribunalului din Metz sesizată cu cauza în fața procurorului care a furnizat informații suplimentare autorităților judiciare marocane și a trimis cauza unei ședințe ulterioare. Prin hotărârea din 9 martie 2010 și în urma laminării din 4 martie 2010, camera de la liturghie a retrimis cauza, la 18 martie 2010, martie 2010, prin care se solicită procurorului să solicite informații suplimentare de la autoritățile judiciare marocane, inclusiv traducerea unui mesaj electronic pe care l-ar fi primit reclamantul. Prin hotărârea din 25 martie 2010, aceeași cameră de l'inginerie a constatat că recurentul își reiterează refuzul de a consimți la extrădarea sa și că a solicitat aplicarea articolului 30 din Convenția de extrădare franco-marocană, invocând scopul politic al extrădării sale. Cu toate acestea, camera a menționat că reclamantul nu a raportat niciun element și nici nu a permis să își dea avizul și să confirme că ar fi fugit din Maroc pentru că nu a vrut să coopereze cu serviciile secrete marocane sau că ar fi simpatizant pentru cauza Sahraouie. De asemenea, camera a constatat că reclamantul nu a căutat protecția statului francez prin intermediul azilului numai după ce mandatul de arestare emis împotriva sa. Pe de altă parte, ea a constatat că traducerea mesajului electronic solicitat la 9 martie 2010 și de la l a menționat scurgerile care ar fi avut loc în privința sa și necesitatea de a-și organiza scurgerea împreună cu alții, un mesaj care să-i recomande destinatarului să păstreze aceste informații secrete. Camera a considerat că acest mesaj constituie o prezumție a faptului că acești corespondenți ar fi în relație cu organizațiile teroriste și că, în consecință, cererea de extrădare nu a fost formulată într-un scop politic. În plus, autoritățile marocane, în sprijinul cererii lor, au prezentat mai multe alte mesaje electronice primite sau emise de solicitant pe adresa sa IP, care permiteau să se suspecteze că a fost la originea infracțiunilor cu caracter terorist menționate în cererea de extrădare. Acestea au comunicat, printre altele, un mesaj la 21 octombrie 2009, care constituie un comunicat din partea unui algerian numit Salah El Gasmi, responsabil de comisia de comunicare a ramurii Al-Qaeda din Maghreb (AQMI). În plus, serviciile franceze specializate în lupta antiteroristă au confirmat că reclamantul era cunoscut pentru: apartenența sa la muvanța jihadistă internațională, în special însărcinată cu transmiterea comunicării organismelor media ale nebuloasei Al-Qaeda, permițându-i astfel să intre în contact cu cadrele superioare ale acestei organizații. Hotărârea Informațiilor Interne a adăugat că reclamantul a apărut recent ca administrator al site-ului Islamic Internațional A fost suspendat din 18 noiembrie 2008 și, în special, folosit de către Comitetul pentru afaceri externe, condus de Salah Gasmi, ca instrument de schimb între internaute care ar putea fi recrutate ca luptători jihadiști. Într-adevăr, din investigațiile lor reiese că fostul grup salafist pentru predicare și luptă a devenit AQMI În plus, nu s-a putut găsi niciun element care să-l lege pe reclamant de apărarea cauzei Sahraouie. Camera de la liturghie a ajuns la concluzia că nu există niciun argument care să se opună extrădării reclamantului și să emită un aviz favorabil. Reclamantul a formulat un recurs în casare. Prin hotărârea din 8 iunie 2010, camera criminală a Curții de Casație a declarat că nu este admis. La 9 iunie 2010, OFPRA a respins cererea de azil a reclamantului pe motiv că, deși acesta se prezintă ca un activist al cauzei Sahraouie, afirmațiile sale nu puteau fi considerate ca fiind stabilite. L.O.FPRA a constatat, de asemenea, că reclamantul făcea obiectul unor tratamente inumane și degradante în caz de returnare, faptul că a existat motive serioase să se considere că reclamantul reprezenta o amenințare gravă la adresa ordinii publice, a securității publice sau a securității la nivel de stat, a exclus beneficiul protecției subsidiare prevăzute de Codul de intrare și ședere a străinilor și a dreptului de azil (CESEDA). Reclamantul a formulat o acțiune în fața Curții Naționale a Drepturilor de Azil (CNDA), invocând din nou riscul său de persecuție ca urmare a sprijinului său pentru cauza Sahraouie și a motivelor ascunse ale cererii de extrădare. Această acțiune a fost respinsă la 21 aprilie 2011 pe motiv că explicațiile furnizate de solicitant în cadrul audierii sale care a avut loc cu ușile închise au rămas contradictorii și neechivoce în ceea ce privește asocierea sa cu site-urile de discuții referitoare la problema Saharei Occidentale și la angajamentul și sprijinul său pentru această cauză nu au putut fi considerate ca fiind stabilite. În plus, CNDA a considerat că niciun element nu permitea să se ajungă la concluzia că deținerea în centrul Temara timp de trei săptămâni sau la motivele acestei detenții, care ar fi sprijinul pentru cauza Sahraouie. CNDA, care a constatat apoi procedura de extrădare pusă în aplicare împotriva reclamantului, consideră că aceasta nu părea să aibă loc în scopuri politice, că nu a reprezentat persecuții în sensul Convenției de la Geneva și că, în orice caz, actele calificate drept teroriști nu intră în domeniul de aplicare al convenției respective. Citând apoi raportul UK Home Office din noiembrie 2010, precum și un raport ONU privind disparițiile forțate în Maroc din februarie 2010, rapoartele de ONG-uri (FIDH, Amnesty International, HRW), CNDA a constatat că, având în vedere natura și gradul implicării sale în rețelele de muvanță islamică radicală, este rezonabil să se considere că, în circumstanțele foarte speciale ale speciei, M. Rachid Rafaaa, având în vedere interesul pe care îl poate reprezenta pentru serviciile de securitate șerifică în lupta lor împotriva terorismului, riscă să fie supus, la sosirea sa în Maroc, unor tratamente care pot fi considerate inumane sau degradante în sensul dispozițiilor art. 712 1 din Codul de intrare și ședere a străinilor și al dreptului de azil (...) CNDA a adăugat că reclamantul a fost cunoscut de serviciile franceze pentru apartenența sa și legăturile sale cu AQMI : ar fi fost responsabil de transmiterea comunicării organismelor mass-media ale acestei organizații și de a intra în contact cu cadrele superioare ale acestei organizații. El ar fi participat, de asemenea, la forumuri jihadiste și ar fi fost administrator al site-ului islamist al Al Hisbah AQMI este folosit de către AQMI ca instrument de comunicare între utilizatorii de internet care ar putea fi recrutați ca luptători jihadiști. CNDA concluzionează că aceste elemente sunt contrare obiectivelor și principiilor Organizației Națiunilor Unite și că, deși actele care sunt reproșate de autoritățile marocane reclamantului nu au fost încă judecate, nu mai puțin decât este necesar să se presupună că reclamantul a participat în cunoștință de cauză la propaganda acestei organizații și la incitarea la comiterea de acte teroriste, că actele care sunt imputate persoanei vizate și realizate în spațiul virtual prin intermediul internetului au o prelungire dincolo de frontiere și constituie, prin urmare, o amenințare gravă pe teritoriul național, că este necesar, prin urmare, să se excludă reclamantul de la beneficiul protecției subsidiare. Prin urmare, CNDA a respins acțiunea. La 11 iulie 2011, Ministrul Justiției și Libertăților a adoptat un decret privind extrădarea reclamantului către autoritățile marocane, după ce a constatat că cererea de extrădare nu a fost motivată de motive politice, în ceea ce privește faptele de terorism. Prin hotărârea din 22 mai 2012, reclamantul a formulat un recurs în casation în fața Consiliului de Stat pentru a fi anulat acest decret. Prin hotărârea din 22 mai 2012, cererea sa a fost respinsă pe baza următoarelor motive, în primul rând, considerate că: el nu aparține autorităților franceze, cu excepția cazurilor de eroare evidentă, de a se pronunța asupra temeiniciei acuzațiilor reținute împotriva persoanei căutate ; în speță, nu reiese din înscrisurile din dosar că a fost comisă o eroare evidentă în ceea ce privește faptele reproșate domnului Rafaa la originea cererii de extrădare și care se referă la implicarea sa, prin utilizarea adresei sale de e-mail, în adresa de corespondență sau difuzarea comunicatelor unei organizații teroriste Considerând, în al doilea rând, că, în cazul în care dl Rafaaa susține că extrădarea sa se bazează pe considerente politice legate de sprijinul pe care l-a adus cauzei Sahraouie și autodeterminării Saharei Occidentale, nu reiese din înscrisurile din dosar că extrădarea reclamantului ar fi fost solicitată în scopuri politice Considerând, în cele din urmă, că, în cazul în care domnul Rafaaa susține că executarea decretului atacat a fost supusă unor tratamente inumane sau degradante, încălcând prevederile articolului 3 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, el nu oferă nici un element pentru susținerea acestei afirmații, permițând stabilirea realității unor astfel de riscuri în ceea ce o privește În ceea ce privește măsura în care aceasta rezultă din cele de mai sus, domnul Rafaaa nu are motive să solicite anularea decretului din 11 iulie 2011 de acordare a extrădării sale autorităților marocane. Dreptul intern și internațional relevant Convenția franco-marocană a ajutoarelor reciproce judiciare, exequatur a hotărârilor judecătorești și a extrădării din 5 octombrie 1957 prevede art. 30 În cazul în care infracțiunile pe care le solicită au fost săvârșite în statul solicitat, partea solicitată consideră că este vorba de o infracțiune politică sau de o infracțiune legată de o astfel de infracțiune. În cazul în care infracțiunile au fost considerate definitiv în statul solicitat în cazul în care prescrierea acțiunii sau a pedepsei este dobândită în conformitate cu legislația statului solicitant sau a statului solicitat la cererea de către statul solicitat; (...) Extrădarea poate fi refuzată în cazul în care infracțiunile fac obiectul unei urmăriri penale în statul solicitat sau au fost judecate într-un stat terț. Dispozițiile relevante din Codul de intrare și ședere pentru străini și dreptul de azil (CESEDA) sunt următoarele: Sub rezerva dispozițiilor art. L. 712-2, beneficiul protecției subsidiare este acordat oricărei persoane care nu îndeplinește condițiile pentru recunoașterea calității de refugiat menționate în art. L. 711-1 și care stabilește că aceasta este expusă în țara sa la una dintre următoarele amenințări grave: pedeapsa cu moartea Tortura sau pedepsele sau tratamentele inumane sau degradante ale unui civil, o amenințare gravă, directă și individuală la adresa vieții sau a persoanei sale din cauza violenței generalizate care rezultă dintr-o situație de conflict armat intern sau internațional. quelle a comis o crimă împotriva păcii, a crimei de război sau a crimei împotriva umanității Quôlélle a comis o crimă gravă de drept comun Ö este condamnată împotriva scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite că activitatea sa pe teritoriu reprezintă o amenințare gravă la adresa ordinii publice, securității publice sau securității statului. Convenția Națiunilor Unite privind statutul refugiaților, adoptată la 28 iulie 1951, prevede (...) termenul "refugiat" se aplică oricărei persoane care a fost considerată refugiată în conformitate cu acordurile din 12 iulie. mai 1926 și 30 iunie 1928 sau în aplicarea convențiilor din 28 octombrie 1933 și 10 februarie 1938 și a Protocolului din 14 septembrie 1939 sau în aplicarea Constituției Organizației Internaționale pentru Refugiați. (...) Dispozițiile acestei convenții nu vor fi aplicabile persoanelor la care se vor gândi în mod serios: (...) În ceea ce privește tratatele Consiliului Europei privind combaterea terorismului, Curtea face trimitere la partea Invocând articolele 2 și 3 din Convenție, reclamantul se plânge că, în cazul extrădării către Maroc, ar risca să fie supus unor tratamente inumane sau degradante sau ar putea chiar să incrimineze pedeapsa cu moartea, deoarece această sentință nu a fost abolită. Invocând art. 6 din Convenție, el consideră că, în stadiul dosarului privind cererea de extrădare, nu există nici un element care să permită, de fapt, ca autoritățile marocane să efectueze o acțiune judiciară. În cele din urmă, el se referă la art. 13 din Convenție pentru a contesta eficiența dreptului său la acțiune fără a susține totuși această acțiune sau pentru a preciza ce acțiune. Se pedepsește reclamantul cu moartea în cazul în care se întoarce în țara sa, provocând o încălcare a articolului 2 din convenție, există motive serioase pentru a crede că există un risc real de tratament contrar articolului 3 din convenție în cazul în care reclamantul se întoarce în Maroc Curtea solicită, de asemenea, reclamantului informații cu privire la termen, care a fost rezervată de către Tribunalul Administrativ de la Strasbourg recursului său introdus împotriva mai multor autorități prefectale, refuzând să îi acorde o autorizație provizorie de ședere la 4 ianuarie 2010.
Requête n
o
25393/10
Rachid RAFAA
contre la France
introduite le 3 mai 2010
Le requérant, M. Rachid Rafaa, est un ressortissant marocain, né en 1976. Il est représenté devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant travailla pour une société d’informatique en tant que programmateur internet de 2000 à 2003, avant de créer sa propre entreprise d’informatique. Dans le cadre de son activité, il commença à communiquer sur le problème du Sahara occidental. Il explique à ce titre qu’il est favorable à l’autodétermination mais n’est pas sympathisant du Front Polisario.
En janvier 2009, le requérant se rendit compte que son ordinateur contenait un fichier espion qui avait permis d’identifier son adresse IP et que les autorités marocaines s’étaient aperçues qu’il échangeait des informations sur les problèmes au Sahara occidental. Il explique qu’il fut arrêté, détenu et torturé en janvier 2009 par les services secrets marocains pendant vingt jours à Rabat. Durant les trois premiers jours, il fut frappé méthodiquement pour lui faire avouer «
ce qu’il a fait
». Puis les services secrets lui proposèrent de collaborer et surveiller les membres du Front Polisario. Le requérant déclare qu’il accepta, afin d’être libéré. Il signa une lettre d’engagement et reçut une somme d’argent. Par la suite, il reçut deux
versements par mois et une personne venait le retrouver dans son appartement de Marrakech tous les mois pour obtenir des comptes rendus de ses observations. Le requérant chercha à fuir dès qu’il le put et gagna l’Europe via Tanger clandestinement. Il arriva en bus à Madrid puis à Barcelone et prit un train pour la France, en octobre 2009.
Le requérant fut interpellé par la police de l’air et des frontières le 22
décembre 2009 et se présenta comme étant d’origine palestinienne. Placé en rétention administrative, il sollicita le droit de déposer une demande d’asile. Il apparut alors qu’il s’était présenté sous une fausse identité et que, le 21 décembre 2009, le Maroc avait émis un mandat d’arrêt international contre lui pour la poursuite de faits qualifiés de «
constitution de bande criminelle pour préparer et commettre des actes terroristes dans le cadre d’une entreprise collective visant à porter gravement atteinte à l’ordre public, incitation d’autrui à perpétrer des actes terroristes, prestation d’assistance à auteur d’actes terroristes
». En exécution de ce mandat d’arrêt, le requérant fut donc placé sous écrou extraditionnel le 29 décembre 2009.
Par un arrêté du 4 janvier 2010, le préfet refusa de lui délivrer une autorisation provisoire de séjour. Le requérant contesta ce refus devant le tribunal administratif de Strasbourg. Ce recours est pendant.
Le 5 janvier 2010, le procureur général du Roi près la cour d’appel de Rabat formula une demande d’extradition du requérant sur le fondement de ce mandat d’arrêt, expliquant que le requérant serait en lien avec des chefs d’Al-Qaïda au Maghreb, qu’il aurait gagné leur confiance et que, maîtrisant de hautes techniques dans le domaine du terrorisme informatique, il serait devenu intermédiaire dans toutes les correspondances et communiqués par la voie d’internet en faveur de toutes les organisations terroristes mondiales et notamment sur les sites du Jihad alliés à l’organisation d’Al-Qaïda, tels «
Al Hisba
», «
Al Sahab
», «
Al Ikhlas
», «
Chomouck Al Islam
» et «
Al Fallouja
», la demande faisant état de sept messages électroniques reçus ou émis par le requérant connu sous le pseudonyme «
Ibn Al Malahim
», et ce, du 8 juillet 2008 au 21 octobre 2009. Cette demande fut transmise par voie diplomatique le 15 janvier 2010 et notifiée au requérant le 20
janvier 2010. Celui-ci refusa d’y consentir.
Le requérant fut entendu par l’Office français de protection des réfugiés et apatrides (OFPRA) le 13 janvier 2010 et exposa ses risques en tant que militant de la cause sahraouie.
Le 4 février 2010, la chambre de l’instruction de la cour d’appel de Metz saisie de l’affaire demanda au procureur qu’il fournisse des renseignements complémentaires aux autorités judiciaires marocaines et renvoya l’affaire à une audience ultérieure.
Par un arrêt du 9 mars 2010 et suite à l’audience du 4 mars 2010, la chambre de l’instruction renvoya à nouveau l’affaire, au 18
mars 2010, invitant le procureur à demander des renseignements complémentaires aux autorités judiciaires marocaines, notamment la traduction d’un message électronique qu’aurait reçu le requérant.
Par un arrêt du 25 mars 2010, la même chambre de l’instruction constata que le requérant réitérait son refus de consentir à son extradition et qu’il demandait l’application de l’article 30 de la Convention d’extradition franco-marocaine, invoquant le but politique de son extradition. La chambre nota que le requérant ne rapportait toutefois aucun élément ni permettant d’accréditer sa thèse et de confirmer qu’il aurait fui le Maroc parce qu’il ne voulait pas collaborer avec les services secrets marocains, ni même qu’il serait sympathisant de la cause sahraouie. La chambre constata aussi que le requérant n’avait recherché la protection de l’Etat français par l’asile qu’une fois le mandat d’arrêt émis contre lui. A l’inverse, elle constata que la traduction du message électronique demandée le 9 mars 2010 et émanant de l’un des «
frères de la cellule de coordination et organisation
» mentionnait des fuites qui auraient eu lieu à son égard et la nécessité pour lui d’organiser sa fuite avec d’autres, le message recommandant à son destinataire de garder ces informations secrètes. La chambre considéra que ce message constituait une présomption de ce que ces correspondants seraient bien en relation avec des organisations terroristes et qu’en conséquence, la demande d’extradition n’apparaissait pas formée dans un but politique. De plus, les autorités marocaines, à l’appui de leur demande, listèrent plusieurs autres messages électroniques reçus ou émis par le requérant sur son adresse IP, constitutifs d’indices permettant de suspecter qu’il est à l’origine des infractions à caractère terroriste visées dans la demande d’extradition. Elles communiquèrent notamment un message en date du 21 octobre 2009 qui constitue un communiqué de la part d’un algérien dit «
Salah El Gasmi
», responsable de la commission de communication de l’organisation de la branche de Al-Qaïda située au Maghreb (AQMI).
De plus, les services français spécialisés dans la lutte anti-terroriste confirmèrent que le requérant était connu pour «
son appartenance à la mouvance djihadiste internationale, plus particulièrement chargée de relayer la communication des organes médiatiques de la nébuleuse Al-Qaïda, ce qui lui permet[tait] de rentrer en contact avec des hauts cadres de cette organisation
». La direction du renseignement intérieur Est ajouta que le requérant était récemment apparu comme l’administrateur du site islamique international «
Al Hisbah
», suspendu depuis le 18 novembre 2008 et notamment utilisé par le comité médiatique d’AQMI, dirigé par Salah Gasmi, comme outil d’échanges entre internautes susceptibles d’être recrutés comme combattants djihadistes. En effet, il ressort de leurs enquêtes que l’ex-groupe salafiste pour la prédication et le combat – devenu AQMI – diffusait l’ensemble de ses messages sur «
Al Hisbah
». En outre, aucun élément ne put être trouvé pour relier le requérant à la défense de la cause sahraouie.
La chambre de l’instruction en conclut qu’aucun argument ne permettait de s’opposer à l’extradition du requérant et émit un avis favorable. Le requérant forma un pourvoi en cassation.
Par un arrêt du 8 juin 2010, la chambre criminelle de la Cour de cassation le déclara non admis.
Le 9 juin 2010, l’OFPRA rejeta la demande d’asile du requérant au motif que, bien que celui-ci se présente comme un militant de la cause sahraouie, ses allégations ne pouvaient être tenues pour établies. L’OFPRA constata que le requérant faisait par ailleurs l’objet d’un mandant d’arrêt international pour des faits liés au terrorisme, et que, bien qu’il ne puisse être exclu qu’il fasse, de ce fait, l’objet de traitements inhumains et dégradants en cas de retour, le fait qu’il existait des raisons sérieuses de penser que le requérant constituait une menace grave pour l’ordre public, la sécurité publique ou la sûreté de l’Etat, l’excluait du bénéfice de la protection subsidiaire prévue par le code de l’entrée et de séjour des étrangers et du droit d’asile (CESEDA).
Le requérant forma un recours devant la cour nationale du droit d’asile (CNDA), invoquant de nouveau son risque de persécution du fait de son soutien à la cause sahraouie et les raisons dissimulées de la demande d’extradition. Ce recours fut rejeté le 21 avril 2011 au motif que les explications données par le requérant lors de son audition
‑
qui se déroula à huis clos
‑
étaient demeurées contradictoires et non circonstanciées s’agissant de sa fréquentation des sites de discussion concernant le problème du Sahara occidental et qu’ainsi son engagement et son soutien pour cette cause ne pouvaient être tenus pour établis. De plus, la CNDA considéra qu’aucun élément ne permettait de conclure à la réalité de la détention au centre de Témara pendant trois semaines ni aux raisons de cette détention qui serait le soutien à la cause sahraouie.
La CNDA, constatant ensuite la procédure d’extradition mise en œuvre contre le requérant, estima qu’elle ne semblait pas menée dans un but politique, qu’à ce titre elle n’était pas constitutive de persécutions au sens de la Convention de Genève et qu’en tout état de cause, les actes qualifiés de terroristes ne relèvent pas du champ de ladite Convention.
Citant ensuite le rapport du
UK Home Office
de novembre 2010, ainsi qu’un rapport onusien sur les disparitions forcées au Maroc de février
2010, des rapports d’ONG (FIDH, Amnesty International, HRW), la CNDA constata que «
compte tenu de la nature et du degré de son implication dans les réseaux de la mouvance islamiste radicale, il est raisonnable de penser que, dans les circonstances très particulières de l’espèce, M. Rachid Rafaa, du fait de l’intérêt qu’il peut représenter pour les services de sécurité chérifiens dans le cadre de leur lutte contre le terrorisme, risquerait d’être soumis, à son arrivée au Maroc, à des traitements pouvant être regardés comme inhumains ou dégradants au sens des dispositions de l’article
L
712
‑
1 du code de l’entrée et du séjour des étrangers et du droit d’asile (...)
».
La CNDA ajouta que le requérant était connu des services français pour son appartenance et ses liens avec AQMI
: il aurait été chargé de relayer la communication des organes médiatiques de cette organisation et d’entrer en contact avec les hauts cadres de cette organisation. Il aurait aussi participé à des forums djihadistes et aurait été administrateur du site islamiste «
Al Hisbah
», utilisé par AQMI comme outil d’échanges entre internautes susceptibles d’être recrutés comme combattants djihadistes. La CNDA conclut que ces éléments étant contraires aux buts et principes des Nations Unies et que, même si les actes qui sont reprochés par les autorités marocaines au requérant n’ont pas encore été jugés, il n’en demeure pas moins qu’il y a lieu de penser que le requérant a participé en connaissance de cause à la propagande de cette organisation et à l’incitation à commettre des actes terroristes, que les actes imputés à l’intéressé et accomplis dans l’espace virtuel via internet ont un prolongement au-delà des frontières et constituent à ce titre une menace grave sur le territoire national, qu’il y a donc lieu d’exclure le requérant du bénéfice de la protection subsidiaire. La CNDA rejeta donc le recours.
Le 11 juillet 2011, le ministre de la Justice et des Libertés prit un décret accordant l’extradition du requérant aux autorités marocaines, après avoir constaté que la demande d’extradition n’était pas motivée par des motifs politiques, s’agissant de faits de terrorisme.
Le requérant forma un pourvoi en cassation devant le Conseil d’Etat afin de voir annuler ce décret. Par un arrêt du 22 mai 2012, sa requête fut rejetée aux motifs suivants
:
«
Considérant, en premier lieu, qu’il n’appartient pas aux autorités françaises, sauf en cas d’erreur évidente, de statuer sur le bien-fondé des charges retenues contre la personne recherchée
; qu’en l’espèce, il ne ressort pas des pièces du dossier qu’une erreur évidente ait été commise en ce qui concerne les faits reprochés à M. Rafaa à l’origine de la demande d’extradition et tenant à son implication, par l’utilisation de son adresse électronique, dans l’acheminement de correspondance ou la diffusion de communiqués d’une organisation terroriste
;
Considérant, en deuxième lieu, que si M. Rafaa soutient que son extradition repose sur des considérations politiques liées au soutien qu’il a apporté à la cause sahraouie et à l’autodétermination du Sahara occidental, il ne ressort pas des pièces du dossier que l’extradition du requérant aurait été demandée dans un but politique
;
Considérant, enfin, que si M. Rafaa soutient que l’exécution du décret attaqué l’exposerait à des traitements inhumains ou dégradants en violation des stipulations de l’article
3 de la Convention européenne de sauvegarde des droits de l’Homme et des libertés fondamentales, il n’apporte aucun élément au soutien de cette allégation, permettant d’établir la réalité de tels risques en ce qui le concerne
;
Considérant qu’il résulte de ce qui précède que M. Rafaa n’est pas fondé à demander l’annulation du décret du 11 juillet 2011 accordant son extradition aux autorités marocaines.
»
B.
Le droit interne et international pertinent
La Convention franco-marocaine d’aide mutuelle judiciaire, d’exequatur des jugements et d’extradition du 5 octobre 1957 stipule
:
Article 30
«
L’extradition ne sera pas accordée si l’infraction pour laquelle elle est demandée est considérée par la Partie requise comme une infraction politique ou comme une infraction connexe à une telle infraction.
»
Article 33
«
L’extradition sera refusée
:
Si les infractions à raison desquelles elle est demandée ont été commises dans l’Etat requis
;
Si les infractions ont été jugées définitivement dans l’Etat requis
;
Si la prescription de l’action ou de la peine est acquise d’après la législation de l’Etat requérant ou de l’Etat requis lors de la demande par l’Etat requis
; (...)
L’extradition pourra être refusée si les infractions font l’objet de poursuites dans l’Etat requis ou ont été jugées dans un Etat tiers.
»
Les dispositions pertinentes du code de l’entrée et du séjour des étrangers et du droit d’asile (CESEDA) sont les suivantes
:
Article L. 712-1
«
Sous réserve des dispositions de l’article L. 712-2, le bénéfice de la protection subsidiaire est accordé à toute personne qui ne remplit pas les conditions pour se voir reconnaître la qualité de réfugié mentionnées à l’article L. 711-1 et qui établit qu’elle est exposée dans son pays à l’une des menaces graves suivantes
:
a)
La peine de mort
;
b)
La torture ou des peines ou traitements inhumains ou dégradants
;
c)
S’agissant d’un civil, une menace grave, directe et individuelle contre sa vie ou sa personne en raison d’une violence généralisée résultant d’une situation de conflit armé interne ou international.
»
Article L. 712-2
«
La protection subsidiaire n’est pas accordée à une personne s’il existe des raisons sérieuses de penser
:
a)
Qu’elle a commis un crime contre la paix, un crime de guerre ou un crime contre l’humanité
;
b)
Qu’elle a commis un crime grave de droit commun
;
c)
Qu’elle s’est rendue coupable d’agissements contraires aux buts et aux principes des Nations Unies
;
d)
Que son activité sur le territoire constitue une menace grave pour l’ordre public, la sécurité publique ou la sûreté de l’Etat.
»
La Convention des Nations Unies relative au statut des réfugiés, adoptée le 28 juillet 1951 dispose
:
«
(...) le terme «
réfugié
» s’appliquera à toute personne
:
1)
Qui a été considérée comme réfugiée en application des Arrangements du 12
mai 1926 et du 30 juin 1928, ou en application des Conventions du 28 octobre 1933 et du 10 février 1938 et du Protocole du 14 septembre 1939 ou encore en application de la Constitution de l’Organisation internationale pour les réfugiés. (...)
F.
Les dispositions de cette Convention ne seront pas applicables aux personnes dont on aura des raisons sérieuses de penser
: (...)
c)
Qu’elles se sont rendues coupables d’agissements contraires aux buts et aux principes des Nations Unies.
»
Concernant les traités du Conseil de l’Europe relatifs à la lutte contre le terrorisme, la Cour renvoie à la partie «
Textes et documents internationaux
» dans l’affaire
Boutagni c. France
(n
o
42360/08, §
25, 18
novembre 2010).
Invoquant les articles 2 et 3 de la Convention, le requérant se plaint de ce qu’en cas d’extradition vers le Maroc, il courrait le risque d’être soumis à des traitements inhumains ou dégradants voire il encourrait la peine de mort puisque cette sentence n’a pas été abolie.
Invoquant l’article 6 de la Convention, il estime qu’en l’état du dossier relatif à la demande d’extradition, aucun élément ne permet d’affirmer qu’une instruction judiciaire a été menée par les autorités marocaines.
Il invoque enfin l’article 13 de la Convention pour contester l’effectivité de son droit au recours sans toutefois ni étayer ce grief, ni préciser quel recours.
1.
Le requérant encourt-il la peine de mort en cas de retour dans son pays, entraînant une violation de l’article 2 de la Convention
?
2.
Existe-t-il des motifs sérieux de croire à l’existence d’un risque réel de traitements contraires à l’article 3 de la Convention en cas de renvoi du requérant vers le Maroc
?
La Cour demande également au requérant des renseignements sur l’issue qui a été réservée par le tribunal administratif de Strasbourg à son recours introduit contre l’arrêté préfectoral refusant de lui accorder une autorisation provisoire de séjour du 4 janvier 2010.