SH. V. c. FRANCE

Reclamantul, Sh. V., este un cetățean afgan, născut în 1986 și locuitor la Lyon. Președintele secțiunii a accedat la cererea de nedivulgare a identității formulate de reclamant (art. 47 § 3 din regulament). El este reprezentat de av. S. Hassid, avocat la Lyon.

Guvernul francez (« Guvernul ») este reprezentat de agentul lui, doamna E. Belliard, directoare a afacerilor juridice la ministerul Afacerilor Externe. A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Privitor la faptele survenite în Afganistan așa cum au fost expuse de reclamant

Reclamantul este un cetățean afgan originar din orașul Dara, din regiunea Panjshir, la circa o sută de kilometri nord de Kaboul, lângă Kapisa. El aparține etnicii tadjice.

După asasinarea comandantului Massoud, el a hotărât să se implice pe plan politic cu fratele lui și să se alăture unui partid. El a asistat la mai multe ședințe ale acestui partid înainte să-l abandoneze, din lipsă de convingere în pertinența acțiunilor lor.

În martie 2007, reclamantul a făcut cunoștință cu un comandant, numit Ahmad Kousha, unu din cousini comandantului Massoud.

Acest comandant crease un mișcare considerat disident, continuitate al « Jamiat Islam-i », partidul înființat de comandantul Massoud.

Reclamantul a participat la mai multe ocazii la veghe cu comandantul Ahmad Kousha și grupul lui. El a dobândit rapid responsabilități până a deveni numărul trei al mișcării. Această mișcare nu avea nume.

După doi luni de acțiuni clandestine, mișcarea lor a fost denunțată autorităților care au interogat locuitorii orașului asupra activităților lor. Deși amenințați, membrii mișcării și-au continuat implicarea. Reclamantul precizează că era vorba de o mișcare ale cărei acțiuni erau pașnice. Obiectivul lor era să reunească tinerii afgani în favoarea libertății Afganistanului, împotriva talibanilor și obscurantismului lor și împotriva « invaziei » de forțe străine.

Pe măsură ce amenințările se accentuau, ei au hotărât să mute acțiunea mișcării din al 2-lea cartier al orașului Dara în al 1-lea cartier. Ele au continuat, totuși, să fie obiectul amenințărilor.

În octombrie 2007, în urma unui conflict cu autoritățile, comandantul care avea funcția de numărul doi în mișcare și fratele lui au fost arestați. După ce a aflat de aceste arestări, unchiul reclamantului a venit să-l ia și a reușit să-l convingă să se ascundă la Kaboul.

Reclamantul precizează că implicarea lui în această mișcare a durat din martie 2007 la sfârșitul anului 2007. El adaugă că un mandat de arestare a fost emis, pe 31 octombrie 2007, împotriva membrilor influenți ai mișcării lui, dintre care reclamantul și fratele lui. Ahmad Kousha, de asemenea căutat, a reușit să fugă în Tajikistan. Unu din alți responsabili a fost arrestat și ar rămâne deținut în prezent. Fratele reclamantului, rămas pe loc, a fost grav rănit și ar rămâne încă spitalizat într-o stare critică.

Mandatul emis împotriva reclamantului emană de la comandantul securității regiunii Panjshir (sau Panchir) și prezintă ștampila ministerului Afacerilor Interne, afaceri de securitate, diviziunea principal a Panchir, afaceri criminale. El este adresat « responsabililor de securitate și cercetări din provincia Panchir », cu copie la comandantul securității regiunii Kaboul. Acest document, tradus de un traducător jurat în cadrul ministerului Afacerilor Externe francez, este redactat după cum urmează: « Informația privește un grup de răufăcători condus de Ahmad KOUCHAH care operează în districtele 1 și 2 care efectuează acțiuni militare și politice. Prin organizarea de ședințe clandestine noaptea, au integrat în grup un număr de tineri. Vor să rupă pacea și securitatea din regiunea Panchir. Planul lor este să creeze dezordine în rândul forțelor de securitate active din regiunea Panchir. Acțiunile lor sunt urmărite judecătorește. O procedură judecătorească este condusă împotriva liderului lor numit Ahmad KOUCHAH. Acesta s-a sustras justiției fugind în Tajikistan. O altă persoană din grup numit Amân ALLAH a fost arestat de forțele de securitate. O altă persoană numită, Ch. și fratele lui M. E. care a fost rănit, [...incomprehensibil...] este în fugă. În consecință, responsabilii de securitate și cercetări trebuie să aresteze, cât mai curând posibil, colaboratorii și oamenii lui Ahmad KOUCHAH și să-i predea în mâinile justiției. »

La Kaboul, reclamantul a rămas ascuns la sora lui timp de douăzeci și cinci zile, după care unchiul lui, care are numeroase contacte, l-a ajutat să fugă în Iran în noiembrie 2007. Reclamantul a stat opt luni acolo dar, fiind în continuare amenințat de autoritățile afgane și de intermediarii lor în Iran, a hotărât să meargă apoi în Turcia. El a stat acolo circa cincisprezece zile înainte să plece în Grecia. 2. Privitor la faptele survenite în Grecia așa cum au fost relatate de reclamant

Reclamantul a ajuns în Grecia în octombrie 2008. La sosire, el a fost oprit de gardele de frontieră care l-ar fi lovit și ar fi efectuat o ridicare a amprentelor lui digitale. Reclamantul indică că niciodată nu a putut solicita azil și a primit doar un document care i-a ordonat să plece din teritoriu.

El a stat în Grecia circa șase luni în cursul cărora ar fi fost lovit de mai multe ori de membri ai poliției grecești. El precizează că păstrează urme ale acestor lovituri, și anume numeroase cicatrici. La această privință, el produce un certificat medical întocmit pe 23 martie 2010 de dr. P. Beaupere, practician spitalicesc intervenind în Centrul de Detenție Administrativă de Lyon Saint-Exupéry. Acest certificat indică că reclamantul prezintă diverse cicatrici, în special la mâna dreaptă, la nivelul fibiei stângi și al articulației claviculare stângi. Conform reclamantului, aceste cicatrici ar fi urme ale loviturilor primite în Grecia.

În perioada aceasta, reclamantul locuia la Petra, fără găzduire, fără resurse și era forțat să se hrănească din gunoi. Într-o zi, poliția i-ar fi dat o lovitură atât de violență la ureche că ar fi avut ureche neagră timp de o lună.

În urma acestor abuzuri suferite în Grecia, reclamantul a hotărât să plece din țară. S-a dus mai întâi în Austria unde a încercat să solicite azil la începutul iulie 2009. Cu toate acestea, după ce a fost amenințat de autoritățile austriece cu trimiterea înapoi în Grecia, a hotărât să plece în Franța. El a ajuns în Franța pe 30 iulie 2009. 3. Privitor la faptele survenite în Franța

Pe 3 august 2009, reclamantul s-a dus la prefectura Rhône cu scopul de a solicita azil. El precizează că autoritățile prefectorale au refuzat să-i emită o autorizație provizorie de sejur și i-au remis o convocație care i-a cerut să se prezinte la serviciile prefecturii în mod regulat (o dată la două săptămâni).

În timp ce reclamantul se prezenta la prefectură în cadrul uneia din aceste convocații, el a fost oprit, pe 16 martie 2010, și plasat în detenție administrativă. La această oprire, el a primit notificare a unei decizii prefectorale din 26 februarie 2010 care refuza sejurul și ordona predarea lui autorităților grecești. Reclamantul indică că nu a înțeles semnificația acestei decizii.

Pe 16 martie 2010, el a sesizat tribunalul administrativ din Lyon cu o cerere de referință-libertate, pe baza disposițiilor articolului L. 521-2 din codul de justiție administrativă. Printr-o ordonanță din 18 martie 2010, judecătorul referințelor tribunalului administrativ din Lyon a respins această cerere.

Pe 22 martie 2010, un zbor spre Grecia a fost programat pentru reclamant care a opus rezistență la îmbarcare.

În același zi, reclamantul a sesizat Curte și a formulat o cerere de măsură provizorie pe baza articolului 39 din regulamentul ei. Pe 23 martie 2010, președintele camerei căreia i-a fost atribuită cauza a hotărât să indice guvernului francez, în aplicarea disposiției precitate, să nu procedeze la readmiterea reclamantului în Grecia până pe 20 aprilie 2010 miezul nopții și a solicitat, în acest termen, informații suplimentare.

Ținând seama de aceste informații și de observațiile prezentate în răspuns de părți, președintele camerei a hotărât, pe 19 aprilie 2010, să nu prelungească măsura provizorie indicată.

Între timp, reclamantul a fost eliberat din detenție și plasat în arest la domiciliu.

Pe 25 mai 2010, poliția s-a prezentat la hotelul lui în absența lui. Hotelierul i-a comunicat despre această vizită. Pe 27 mai dimineața, reclamantul s-a dus la secția de poliție pentru a se informa asupra motivelor acestei vizite la hotel. După-amiaza, s-a dus la prefectură unde a fost oprit și plasat, același zi, în detenție administrativă.

Pe 28 mai 2010, reclamantul a sesizat judecătorul referințelor tribunalului administrativ din Lyon cu o cerere de referință-libertate, pe baza disposițiilor articolului L. 521-2 din codul de justiție administrativă. Printr-o ordonanță din același zi, tribunalul administrativ a respins cererea reclamantului pe motiv principal că termenul de atac pentru contestarea deciziei de readmitere autorităților grecești din 26 februarie 2010 a expirat.

Pe 29 mai 2010, judecătorul libertăților și detenției a ordonat prelungirea detenției reclamantului pentru o perioadă de cincisprezece zile.

Pe 31 mai 2010, reclamantul a sesizat Curte cu o nouă cerere de măsură provizorie pe baza articolului 39 din regulamentul Curții, furnizând în special un mandat de arestare emanând de la comandantul securității regiunii Panjshir (sau Panchir) din 2007.

Pe 1 iunie 2010, președintele camerei căreia i-a fost atribuită cauza a hotărât să indice guvernului francez, în aplicarea disposiției precitate, să nu procedeze la readmiterea reclamantului în Grecia pentru durata procedurii în fața Curții.

Printr-o scrisoare din 2 iunie 2010, Guvernul a indicat că noua decizie a Curții « punea autoritățile franceze într-o situație deosebit de dificilă » și că « pe baza deciziei Curții din [19] aprilie 2010, acestea legit continuaseră procedura de readmitere a reclamantului în Grecia ».

Printr-o scrisoare din 3 iunie 2010, Guvernul a cerut Curții să ridice măsura provizorie hotărâtă pe 31 mai. După ce a făcut să traducă documentul de un traducător jurat, Guvernul a estimat că acest mandat de arestare « nu prezintă nici o legătură cu reclamantul » (a se vedea traducerea mandatului de arestare mai sus). El a considerat că « documentele produse de reclamant nu [puteau], în nici un caz, caracteriza elemente noi ».

Guvernul a precizat că readmiterea reclamantului în Grecia era programată pentru 7 iunie 2010.

Printr-o scrisoare din 4 iunie 2010, reclamantul a confirmat că mandatul de arestare îl privea direct. El a contestat aserțiunile Guvernului conform cărora anumite pasaje ale documentelor erau ilegibile. Dimpotrivă, el a invocă că pasajele considerate ilegibile fac referință directă la el și fratele lui. Privitor la pasajele traduse, el a subliniat că mandatul în cauză cita bine prenumele lui, Sh., și pe al fratelui lui, M.A. El a indicat că dacă patronimul A. fusese accentuat de caractere mari la traducere, nu era nici pe departe un nume de familie, ci bine prenumele fratelui lui. El a explicat că numele de familie era foarte rar folosit în Afganistan. De altfel, reclamantul a insistat că mandatul tradus venea, din toate punctele de vedere, să confirme povestea lui. Privitor la al doilea document, adică la cardul de membru al mișcării politice, reclamantul a insistat că era scris prenumele lui, Sh., urmat de prenumele tatălui lui, M.Y., și că această mod de a prezenta persoanele era o practică foarte obișnuită în Afganistan. În aceeași scrisoare, el a furnizat propria sa fișă de stare civilă și pe a fratelui lui. Același zi, președintele camerei a hotărât să nu acceadă la cererea de ridicare a măsurii provisoire și să continue aplicarea articolului 39 din regulament pentru durata procedurii în fața Curții.

După examinare preliminară a admisibilității ei, cererea a fost apoi comunicată Guvernului francez care a fost invitat să prezinte observații asupra admisibilității și merituluieia. Observațiile în răspuns ale reclamantului au fost apoi prezentate Curții.

Pe 22 februarie 2011, Curte a cerut guvernului francez ce consecințe intenționa să tragă, în cauzele interesate, din cauza M.S.S. c. Belgia și Grecia ([Marea Cameră], nr. 30696/09, 21 ianuarie 2011). Această hotărâre a fost pronunțată în urma cererii prezentate de un cetățean afgan intrat pe teritoriul Uniunii Europene prin Grecia, care s-a dus în Belgia, unde a solicitat azil, și apoi a fost readmis în Grecia de autoritățile belgiene. În această hotărâre, Curte a conclud cu încălcarea de Grecia a articolului 3 din Convenție privitor la condițiile detenției reclamantului (§§ 223-234) și condițiile lui de viață (§§ 249-264). Curte a conclud, de asemenea, cu o încălcare a articolului 13 combinat cu art. 3 din Convenție în legătură cu procedura de cerere azil grecă (§§ 294-322). Privitor la Belgia, Curte a conclud cu încălcarea articolului 3 din motive că autoritățile belgiene au expus reclamantul la procedura cererii de azil grecă (§§ 338-361) și din că readmiterea în Grecia l-a expus condițiilor de viață și detenție în țara aceasta (§§ 362-368).

În răspuns, Guvernul francez a indicat, pe 22 martie 2011, că procedurile de readmitere în Grecia au fost suspendate privitor la reclamant în special și că intenționa punerea în practică a clauzei de suveranitate prevăzută în art. 3.2 al Regulamentului CE nr. 343/2003 stabilind criteriile și mecanismele de determinare a Statului Membru responsabil de examinarea cererii de azil prezentate în unu din Statele Membre de un cetățean din țară de terți, care permite fiecărui Stat Membru, în circumstanțe excepționale și prin derogare, examinarea unei cereri de azil care i-a fost prezentată. Această scrisoare a fost transmisă reclamantului pe 8 iulie 2011. Printr-o scrisoare din 18 iulie 2011, reclamantul a informat Curte de voință lui de a menține cererea în fața ei. B. Dreptul intern relevant

Disposițiile relevante ale codului intrării și sejurului străinilor și dreptului de azil (CESEDA) se citesc după cum urmează: Articolul L. 531-1 « Prin derogare din articolele L. 213-2 și L. 213-3, L. 511-1 la L. 511-3, L. 512-2 la L. 512-4 (1), L. 513-1 și L. 531-3, străinul care nu este cetățean al unui Stat Membru al Uniunii Europene care a intrat sau a stat în Franța fără a respecta disposițiile articolelor L. 211-1, L. 211-2, L. 311-1 și L. 311-2 poate fi readmis autorităților competente ale Statului Membru care l-a admis să intre sau să stea pe teritoriul lui, sau din care provine direct, în aplicarea disposițiilor convențiilor internaționale încheiate la acest scop cu Statele Membre ale Uniunii Europene. Străinul vizat în al doilea alineat este informat asupra acestei readmisii printr-o decizie scrisă și motivată luată de o autoritate administrativă definită prin decret în Consilul Statului. Această decizie poate fi executată de-a dreptul de administrație după ce străinul a fost pus în măsură de a prezenta observații și de a avertiza sau face avertizat consulatul lui, un avocat sau orice persoană de alegere lui. »

Disposițiile relevante ale codului de justiție administrativă se citesc după cum urmează: Articolul L. 521-2 « Sesizat cu o cerere în acest scop justificată de urgență, judecătorul referințelor poate ordona orice măsuri necesare salvgardării unei libertăți fundamentale căreia o persoană juridică de drept public sau organism de drept privat încărcate cu administrarea unui serviciu public ar fi adus, în exercitarea unuia din puteri, o prejudiciu grav și in mod evident ilegal. Judecătorul referințelor se pronunță într-un termen de patruzeci și opt ore. » C. Jurisprudența internă relevantă

Jurisprudența Curții de Casație (prima cameră civilă, hotărâre nr. 05-10.880 din 6 februarie 2007) privitoare la oprirea unui străin la prefectură: « Privind mijlocul unic: Considerând, conform ordinanței de confirmare atacată (Paris, 31 decembrie 2004), pronunțată de primul președinte al unei curți de apel, și piesele procedurii, că dl. X..., cetățean algerian, care era obiectul unui ordin de returnare la frontieră al prefectului poliției din Paris din 2 iunie 2004, notificat același zi, s-a prezentat la prefectura Seine-Saint-Denis, pe convocație, la cererea avocatului lui care solicita re-examinarea situației sale administrative; că prefectul Seine-Saint-Denis a luat asupra lui un ordin, din 27 decembrie 2004, de menținere în detenție într-o locație nu ținând de administrația penitenciară; care prin ordonanță din 29 decembrie 2004, judecătorul libertăților și detenției a respins cererea de prelungire a detenției administrative; Considerând că se reproșează ordinanței că a confirmat această decizie, în timp ce, conform mijlocului, că străinul care s-a prezentat voluntar la serviciul străinilor prefecturii și din care este apoi constatat de administrație că a fost obiectul unui ordin de returnare la frontieră și situația lui nu s-a evoluat din atunci nu face obiectul unei opriri; că, deci, este la prețul unei erori de drept că delegatul primului președinte al curții de apel din Paris a estimat că « oprirea » dl. X... constituia o practică « deslojală » contrară articolului 5 al convențiilor europene dreturilor omului; că, de altfel, circumstanța observată de judecătorii fondului că singura constatare că interesatul era în situație neregulată în timp ce se prezentase la fereastră în condițiile mai sus vizate nu putea caracteriza un indice aparent al unui comportament infracțional este inoperant; care, prin urmare, ordinanța atacată este entachată de o încălcare a articolului 35 bis al ordinanței din 2 noiembrie 1945, împreună cu art. 5 al convențiilor europene dreturilor omului; Dar considerând că administrația nu poate utiliza convocația la prefectura unui străin, făcând obiectul unui ordin de returnare la frontieră, care solicita examinarea situației sale administrative necesitând prezența lui personală, pentru a-l face să fie oprit cu scopul plasmării lui în detenție; că având observat că dl. X... fusese convocat, la cererea lui, pentru examinarea situației sale administrative, curtea de apel a, prin acest motiv unic, judecat în drept, că condițiile acestei opriri erau contrare articolului 5 al convențiilor europene dreturilor omului;

Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul se plânge de măsura de readmitere ordonată împotriva lui la destinația Greciei în aplicarea regulamentului european nr. 343/2003, numit « Dublin II ». Invocând art. 13 combinat cu art. 3, reclamantul consideră că nu dispune în dreptul francez a unui recurs plin de drepturi suspensiv pentru contestarea deciziei de readmitere în Grecia.

Invocând art. 5 din Convenție, reclamantul se plânge de opririle lui la prefectură și plasmările subveniți lui în centru de detenție. El indică în special că prima oprire a lui a avut loc la o convocație la prefectură, ceea ce ar constitui o abuzare a puterii și proceduri. De altfel, din lipsă de a primi informații într-o limbă pe care o înțelege, nu a putut contesta dereglajul procedurii. Cu referire la jurisprudența națională, el susține că utilizarea convocației pentru scopuri de arrestare este « deslojală ». Plasmarea lui în centru de detenție ar fi nenecesară, disproporționată și nu era prevăzută de regulamentul nr. 343/2003. ÎN DREPT A. Privind grievele derivate din art. 3 din Convenție invocat singur și combinat cu art. 13

Curte reamintește că art. 37 § 1 c) din Convenție prevede că în orice moment al procedurii, Curte poate decide să raze o cerere din rol atunci când circumstanțele permit concluzia că continuarea examinării cererii nu mai se justifică. Ea subliniază că dispune în cauza prezentă o marjă largă privitor la identificarea motivelor susceptibile de a fi reținute pentru a proceda la o radiere pe acest temei, fiind înțeles, totuși, că trebuie să se găsească în circumstanțele particulare fiecărei cauze (Asociația SOS Atentate și Boery c. Franța [Marea Cameră], (dec.), nr. 76642/01, § 37, CEDO 2006-XIV). Curte a judecat deci că poate fi indicat de a raza o cerere din rol în aplicarea acestei dispoziții în cazuri unde reclamanții concheiaseră cu autoritățile interne un acord sau o tranzacție satisfăcând într-o măsură mare revendicările lor formulate pe terenul Convenției, pierând deci calitatea de victime (a se vedea, de exemplu, hotărârile Calì și alții c. Italia (radiere), nr. 52332/99, 19 mai 2005, și La Rosa și Alba c. Italia (radiere), nr. 58274/00, 28 iunie 2005).

În cauza prezentă, Curte constată că cererea de azil a reclamantului a fost examinată sau este în curs de examinare de autoritățile franceze și că, prin urmare, reclamantul nu a fost și nu va fi readmis în Grecia sau în alt țară fără o examinare a cererii de azil lui. În ochii Curții, acest element a avut pentru efect practic satisfacerea într-o măsură mare a revendicărilor formulate de reclamant. La lumina circumstanțelor cauzei prezente, Curte concluzionează deci că nu mai se justifică continuarea examinării acestei părți din cerere în sensul articolului 37 § 1 c) din Convenție.

De altfel, Curte estimează că nici o circumstanță particulară atingând respectul drepturilor garantate de Convenție sau Protocoalele ei nu necesită continuarea examinării acestei părți din cerere. Există deci locul de a raza această parte din cerere. B. Privind grievele derivate din articolele 5 §§ 1 și 2 din Convenție

Reclamantul estimează că plasmarea lui în centru de detenție este contrară articolelor 5 §§ 1 și 2 din Convenție. Extrasele relevante ale acestor dispoziții se citesc după cum urmează: « 1. Orice persoană are dreptul la libertate și siguranță. Nimeni nu poate fi privat de libertate, decât în următoarele cazuri și în conformitate cu căile legale: (...) f) în cazul în care este vorba de o arrestare sau detenție regulată a unei persoane pentru a o împiedica să intre neregulat pe teritoriu, sau împotriva căreia o procedură de expulzare sau extrădare este în curs. 2. Orice persoană arestată trebuie informată, în cel mai scurt termen și într-o limbă pe care o înțelege, asupra motivelor arestării ei și orice acuzație portată împotriva ei. »

Guvernul ridică excepția neepuizării căilor de atac interne, chestiunea încălcării articolului 5 nefiind ridicată de reclamant în fața instanțelor interne. Reclamantul, pe de altă parte, nu răspunde acestei excepții.

Curte reamintește că conform articolului 35 § 1 din Convenție, poate fi sesizată doar după epuizarea căilor de atac interne. La această privință, ea subliniază că orice reclamant trebuie să fi dat instanțelor interne ocazia pe care art. 35 § 1 o menține pentru scop în principiu statelor contractante: evita sau redresa încălcările susținute împotriva lor (Cardot c. Franța, 19 martie 1991, § 36, seria A nr. 200). Curte constată că reclamantul a depus, de două ori, o cerere de referință în fața judecătorului referințelor tribunalului administrativ pentru a solicita suspendarea executării deciziei de readmitere autorităților grecești, și în prima cerere, suspendarea deciziei de plasmare în detenție. Curte precizează, totuși, că dacă reclamantul a solicitat suspendarea deciziei de plasmare în detenție, nu a ridicat în mod expres în fața judecătorului administrativ doleante legate de condițiile opririi lui.

Curte observă, în final, că există o jurisprudență a instanțelor judiciare interne care de mai multe ori au anulat proceduri de plasmare în centru de detenție când străini fuseseră aprehendați la prefectură (a se vedea în special hotărârea citată în partea « jurisprudența internă relevantă »). Aceste instanțe judiciare fuseseră apelate să se pronunțe în cadrul recursurilor exercitate împotriva ordinanțelor judecătorului libertăților și detenției care prelungiseră plasmarea în detenție a străinilor. În cauza prezentă, nu rezultă din dosar că reclamantul exercitase un recurs împotriva ordinanței judecătorului libertăților și detenției prelungind detenția lui. Convine deci să se declare această parte din cerere inadmisibilă pentru neepuizare a căilor de atac interne în aplicarea articolelor 34 și 35 §§ 1 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curte, cu unanimitate, Decide, în temeiul articolului 37 § 1 c) din Convenție, să raze cauza din rol pentru aspectul în care privește grievele derivate din articolele 3 și 13 din Convenție; Declară cererea inadmisibilă pentru rest. Claudia Westerdiek Mark Villiger Grefieră Președinte

Le requérant, Sh. V., est un ressortissant afghan, né en 1986 et résidant à Lyon. Le président de la section a accédé à la demande de non ‑ divulgation de son identité formulée par le requérant (article 47 § 3 du règlement). Il est représenté par M e S. Hassid, avocat à Lyon.

Le gouvernement français (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me E. Belliard, directrice des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. 1. Quant aux faits survenus en Afghanistan tels qu’exposés par le requérant

Le requérant est un ressortissant afghan originaire de la ville de Dara, dans la région du Panjshir, à une centaine de kilomètres au nord de Kaboul, près de Kapisa. Il appartient à l’ethnie tadjike.

A la suite de l’assassinat du commandant Massoud, il décida de s’engager sur le plan politique avec son frère et de rejoindre un parti. Il assista à plusieurs réunions de ce parti avant de le quitter, faute d’être convaincu par la pertinence de leur action.

En mars 2007, le requérant fit la connaissance d’un commandant, nommé Ahmad Kousha, l’un des cousins du commandant Massoud.

Ce commandant avait créé un mouvement considéré comme dissident, continuité du « Jamiat Islam-i », le parti fondé par le commandant Massoud.

Le requérant participa à plusieurs reprises à des veillées avec le commandant Ahmad Kousha et son groupe. Il acquit assez rapidement des responsabilités jusqu’à devenir numéro trois du mouvement. Ce mouvement n’avait pas de nom.

Après deux mois d’actions clandestines, leur mouvement fut dénoncé aux autorités qui interrogèrent les habitants de la ville sur leurs activités. Bien que menacés, les membres du mouvement continuèrent néanmoins leur engagement. Le requérant précise qu’il s’agissait d’un mouvement dont les actions étaient pacifiques. Leur objectif était de rassembler les jeunes Afghans en faveur de la liberté de l’Afghanistan, contre les talibans et leur obscurantisme et contre « l’invasion » par les forces étrangères.

Les menaces s’accentuant, ils décidèrent de déplacer l’action du mouvement du 2 e arrondissement de la ville de Dara au 1 er arrondissement. Ils continuèrent toutefois à faire l’objet de menaces.

En octobre 2007, suite à une altercation avec les autorités, le commandant occupant les fonctions de numéro deux dans le mouvement et le frère de celui-ci furent arrêtés. Ayant eu connaissance de ces arrestations, l’oncle du requérant vint chercher ce dernier et parvint à le convaincre d’aller se cacher à Kaboul.

Le requérant précise que son implication dans ce mouvement dura de mars 2007 à la fin de l’année 2007. Il ajoute qu’un mandat d’arrêt fut émis, le 31 octobre 2007, à l’encontre des membres influents de son mouvement, parmi lesquels le requérant et son frère. Ahmad Kousha, également recherché, parvint à fuir au Tadjikistan. Un autre des responsables fit l’objet d’une arrestation et resterait détenu à l’heure actuelle. Le frère du requérant, resté sur place, fut grièvement blessé et serait toujours hospitalisé dans un état critique.

Le mandat émis contre le requérant émane du commandant de la sécurité de la région du Panjshir (ou Panchir) et présente le tampon du ministère des Affaires intérieures, affaires sécuritaires, division principale du Panchir, affaires criminelles. Il est adressé aux « responsables de la sécurité et des recherches de la province du Panchir », avec copie au commandant de la sécurité de la région de Kaboul. Ce document, traduit par un traducteur assermenté au sein du ministère des Affaires étrangères français, est rédigé de la façon suivante : « L’information concerne un groupe de malfaiteurs dirigés par Ahmad KOUCHAH opérant dans le district 1 et 2 qui effectue des actions militaires et politiques. En organisant des réunions clandestines durant la nuit, ils ont intégré dans leur groupe un certain nombre de jeunes gens. Ils veulent rompre la paix et la sécurité dans la région du Panchir. Leur plan est de créer le désordre au sein des forces de sécurité actives de la région du Panchir. Leurs actions sont sous poursuite judiciaire. Une action judiciaire est menée à l’encontre de leur leader nommé Ahmad KOUCHAH. Ce dernier s’est soustrait à la justice en s’enfuyant vers le Tadjikistan. Une autre personne du groupe nommée Amân ALLAH a été arrêtée par les forces de sécurité. Une autre personne nommée, Ch. et son frère M. E. qui a été blessé, [...incompréhensible...] est en fuite. En conséquence, les responsables de la sécurité et des recherches doivent arrêter, dès que possible, les collaborateurs et les hommes de main d’Ahmad KOUCHAH et les remettre entre les mains de la justice. »

A Kaboul, le requérant resta caché chez sa sœur pendant vingt-cinq jours, à l’issue desquels son oncle, qui dispose de nombreux contacts, l’aida à fuir en Iran en novembre 2007. Le requérant séjourna huit mois sur place mais, étant toujours menacé par les autorités afghanes et leurs intermédiaires en Iran, il décida ensuite de rejoindre la Turquie. Il y resta environ quinze jours avant de partir pour la Grèce. 2. Quant aux faits survenus en Grèce tels que relatés par le requérant

Le requérant arriva en Grèce en octobre 2008. A son arrivée, il fut interpellé par les gardes frontières qui l’auraient frappé et auraient effectué un relevé de ses empreintes digitales. Le requérant indique ne jamais avoir été en mesure de solliciter l’asile et avoir seulement reçu un document lui ordonnant de quitter le territoire.

Il resta en Grèce environ six mois au cours desquels il aurait été frappé à plusieurs reprises par des membres de la police grecque. Il précise garder des séquelles de ces coups, et notamment de nombreuses cicatrices. A cet égard, il produit un certificat médical établi le 23 mars 2010 par le Dr P. Beaupere, praticien hospitalier intervenant au Centre de rétention administrative de Lyon Saint-Exupéry. Ce certificat indique que le requérant présente diverses cicatrices, notamment à la main droite, au niveau du tibia gauche et de l’articulation claviculaire gauche. Selon le requérant, ces cicatrices seraient des séquelles des coups reçus en Grèce.

Durant cette période, le requérant vivait à Petra, sans hébergement, sans ressources et était contraint de se nourrir dans les poubelles. Un jour, la police lui aurait donné un coup tellement violent sur l’oreille qu’il aurait eu l’oreille noire pendant un mois.

A la suite de ces mauvais traitements subis en Grèce, le requérant décida de quitter le pays. Il se rendit d’abord en Autriche où il tenta de demander l’asile début juillet 2009. Toutefois, après avoir été menacé par les autorités autrichiennes d’être renvoyé en Grèce, il décida de partir pour la France. Il arriva en France le 30 juillet 2009. 3. Quant aux faits survenus en France

Le 3 août 2009, le requérant se rendit à la préfecture du Rhône aux fins de solliciter l’asile. Il précise que les autorités préfectorales refusèrent de lui délivrer une autorisation provisoire de séjour et lui remirent une convocation lui demandant de se présenter aux services de la préfecture de manière régulière (toutes les deux semaines).

Alors que le requérant se présentait à la préfecture dans le cadre de l’une de ces convocations, il fut interpellé, le 16 mars 2010, et placé en rétention administrative. Lors de cette interpellation, il reçut notification d’une décision préfectorale du 26 février 2010 portant refus de séjour et ordonnant sa remise aux autorités grecques. Le requérant indique ne pas avoir compris le sens de cette décision.

Le 16 mars 2010, il saisit le tribunal administratif de Lyon d’une requête en référé-liberté, sur le fondement des dispositions de l’article L. 521-2 du code de justice administrative. Par une ordonnance du 18 mars 2010, le juge des référés du tribunal administratif de Lyon rejeta cette requête.

Le 22 mars 2010, un vol vers la Grèce fut prévu pour le requérant qui résista à l’embarquement.

Le même jour, le requérant saisit la Cour et formula une demande de mesure provisoire sur le fondement de l’article 39 de son règlement. Le 23 mars 2010, le président de la chambre à laquelle l’affaire fut attribuée décida d’indiquer au gouvernement français, en application de la disposition précitée, de ne pas procéder à la réadmission du requérant vers la Grèce jusqu’au 20 avril 2010 minuit et sollicita, dans ce délai, des informations complémentaires.

Au vu de ces informations et des observations présentées en réponse par les parties, le président de la chambre décida, le 19 avril 2010, de ne pas proroger la mesure provisoire indiquée.

Dans l’intervalle, le requérant fut libéré de rétention et assigné à résidence.

Le 25 mai 2010, la police se présenta à son hôtel en son absence. L’hôtelier lui fit part de cette visite. Le 27 mai au matin, le requérant se rendit au commissariat de police afin de s’informer sur les motifs de ce déplacement à son hôtel. L’après-midi, il se rendit à la préfecture où il fit l’objet d’une interpellation, et fut placé, le même jour, en rétention administrative.

Le 28 mai 2010, le requérant saisit le juge des référés du tribunal administratif de Lyon d’une requête en référé-liberté, sur le fondement des dispositions de l’article L. 521-2 du code de justice administrative. Par une ordonnance du même jour, le tribunal administratif rejeta la demande du requérant au motif principal que le délai de recours pour contester la décision de remise aux autorités grecques du 26 février 2010 était expiré.

Le 29 mai 2010, le juge des libertés et de la détention ordonna la prolongation de la rétention du requérant pour une durée de quinze jours.

Le 31 mai 2010, le requérant saisit la Cour d’une nouvelle demande de mesure provisoire sur le fondement de l’article 39 du règlement de la Cour, en fournissant notamment un mandat d’arrêt émanant du commandant de la sécurité de la région du Panjshir (ou Panchir) en 2007.

Le 1 er juin 2010, le président de la chambre à laquelle l’affaire fut attribuée décida d’indiquer au gouvernement français, en application de la disposition précitée, de ne pas procéder à la réadmission du requérant vers la Grèce pour la durée de la procédure devant la Cour.

Par un courrier du 2 juin 2010, le Gouvernement indiqua que la nouvelle décision de la Cour « met[tait] les autorités françaises dans une situation particulièrement difficile » et que « sur la base de la décision de la Cour en date du [19] avril 2010, celles-ci avaient légitimement poursuivi la procédure de réadmission du requérant vers la Grèce ».

Par un courrier du 3 juin 2010, le Gouvernement demanda à la Cour de lever la mesure provisoire décidée le 31 mai. Après avoir fait traduire le document par un traducteur assermenté, le Gouvernement estima que ce mandat d’arrêt « ne présent[ait] aucun lien avec le requérant » (voir traduction du mandat d’arrêt ci-dessus). Il considéra que « les documents produits par le requérant ne [pouvaient], en aucun cas, caractériser des éléments nouveaux ».

Le Gouvernement précisa que le renvoi du requérant vers la Grèce était prévu pour le 7 juin 2010.

Par un courrier du 4 juin 2010, le requérant confirma que le mandat d’arrêt le concernait directement. Il contesta les allégations du Gouvernement selon lesquelles certains passages des documents étaient illisibles. Au contraire, il fit valoir que les passages considérés comme illisibles faisaient directement référence à lui-même ainsi qu’à son frère. Quant aux passages traduits, il souligna que le mandat en question citait bien son prénom, Sh., ainsi que celui de son frère, M.A. Il indiqua que si le patronyme A. avait été accentué par les caractères majuscules lors de la traduction, il ne s’agissait en aucun cas d’un nom de famille, mais bien du prénom de son frère. Il expliqua que le nom de famille n’était que très rarement utilisé en Afghanistan. Par ailleurs, le requérant insista sur le fait que le mandat traduit venait, en tous points, confirmer son récit. Quant au deuxième document, c’est-à-dire la carte de membre du mouvement politique, le requérant insista sur le fait qu’était inscrit son prénom, Sh., suivi du prénom de son père, M.Y., et que cette façon de présenter les personnes était une pratique très courante en Afghanistan. Dans le même courrier, il fournit sa propre fiche d’état civil ainsi que celle de son frère. Le même jour, le président de la chambre décida de ne pas donner suite à la demande de levée de la mesure provisoire et de poursuivre l’application de l’article 39 du règlement pour la durée de la procédure devant la Cour.

A la suite d’un examen préliminaire de sa recevabilité, la requête fut ensuite communiquée au Gouvernement français qui fut invité à présenter ses observations sur la recevabilité et le bien-fondé de celle-ci. Les observations en réponse du requérant furent ensuite soumises à la Cour.

Le 22 février 2011, la Cour demanda au gouvernement français quelles conséquences il entendait tirer, dans les affaires concernées, de l’affaire M.S.S. c. Belgique et Grèce ([GC], n o 30696/09, 21 janvier 2011). Cet arrêt a été rendu à la suite de la requête présentée par un ressortissant afghan entré sur le territoire de l’Union Européenne par la Grèce, qui se rendit en Belgique, où il sollicita l’asile, puis fut renvoyé en Grèce par les autorités belges. Dans cet arrêt, la Cour a conclu à la violation par la Grèce de l’article 3 de la Convention eu égard aux conditions de détention du requérant (§§ 223-234) et à ses conditions de vie (§§ 249-264). La Cour a également conclu à une violation de l’article 13 combiné à l’article 3 de la Convention en ce qui concerne la procédure grecque de demande d’asile (§§ 294-322). Concernant la Belgique, la Cour a conclu à la violation de l’article 3 en ce que les autorités belges ont exposé le requérant à la procédure de demande d’asile grecque (§§ 338-361) et en ce que le renvoi vers la Grèce l’a exposé aux conditions de vie et de détention dans ce pays (§§ 362-368).

En réponse, le Gouvernement français indiqua, le 22 mars 2011, que les procédures de réadmission vers la Grèce avaient été suspendues concernant notamment le requérant et qu’il entendait mettre en œuvre la clause de souveraineté prévue à l’article 3.2 du Règlement CE n o 343/2003 établissant les critères et mécanismes de détermination de l’Etat membre responsable de l’examen d’asile présentée dans l’un des Etats membres par un ressortissant d’un pays tiers, qui permet à chaque Etat membre, dans des circonstances exceptionnelles et par dérogation, d’examiner une demande d’asile qui lui est présentée. Ce courrier fut transmis au requérant le 8 juillet 2011. Par un courrier du 18 juillet 2011, le requérant informa la Cour de sa volonté de maintenir sa requête devant elle. B. Le droit interne pertinent

Les dispositions pertinentes du code de l’entrée et du séjour des étrangers et du droit d’asile (CESEDA) se lisent comme suit : Article L. 531-1 « Par dérogation aux articles L. 213-2 et L. 213-3, L. 511-1 à L. 511-3, L. 512-2 à L. 512-4 (1), L. 513-1 et L. 531-3, l’étranger non ressortissant d’un Etat membre de l’Union européenne qui a pénétré ou séjourné en France sans se conformer aux dispositions des articles L. 211-1, L. 211-2, L. 311-1 et L. 311-2 peut être remis aux autorités compétentes de l’Etat membre qui l’a admis à entrer ou à séjourner sur son territoire, ou dont il provient directement, en application des dispositions des conventions internationales conclues à cet effet avec les Etats membres de l’Union européenne. L’étranger visé au premier alinéa est informé de cette remise par décision écrite et motivée prise par une autorité administrative définie par décret en Conseil d’Etat. Cette décision peut être exécutée d’office par l’administration après que l’étranger a été mis en mesure de présenter des observations et d’avertir ou de faire avertir son consulat, un conseil ou toute personne de son choix. »

Les dispositions pertinentes du code de justice administrative se lisent comme suit : Article L. 521-2 « Saisi d’une demande en ce sens justifiée par l’urgence, le juge des référés peut ordonner toutes mesures nécessaires à la sauvegarde d’une liberté fondamentale à laquelle une personne morale de droit public ou un organisme de droit privé chargé de la gestion d’un service public aurait porté, dans l’exercice d’un de ses pouvoirs, une atteinte grave et manifestement illégale. Le juge des référés se prononce dans un délai de quarante-huit heures. » C. La jurisprudence interne pertinente

Jurisprudence de la Cour de cassation (première chambre civile, arrêt n o 05-10.880 du 6 février 2007) relative à l’interpellation d’un étranger à la préfecture : « Sur le moyen unique : Attendu, selon l’ordonnance confirmative attaquée (Paris, 31 décembre 2004), rendue par le premier président d’une cour d’appel, et les pièces de la procédure, que M. X..., ressortissant algérien, qui faisait l’objet d’un arrêté de reconduite à la frontière du préfet de police de Paris du 2 juin 2004, notifié le même jour, s’est présenté à la préfecture de Seine-Saint-Denis, sur convocation, à la demande de son avocat qui sollicitait un réexamen de sa situation administrative ; que le préfet de Seine-Saint-Denis a pris à son encontre un arrêté, du 27 décembre 2004, de maintien en rétention dans un local ne relevant pas de l’administration pénitentiaire ; que par ordonnance du 29 décembre 2004, le juge des libertés et de la détention a rejeté la demande de prolongation de la rétention administrative ; Attendu qu’il est fait grief à l’ordonnance d’avoir confirmé cette décision, alors, selon le moyen, que l’étranger qui s’est présenté volontairement au service des étrangers de la préfecture et dont il est alors constaté par l’administration qu’il a fait l’objet d’un arrêté de reconduite à la frontière et que sa situation n’a pas évolué depuis ne fait pas l’objet d’une interpellation ; que, dès lors, c’est au prix d’une erreur de droit que le délégué du premier président de la cour d’appel de Paris a estimé que « l’interpellation » de M. X... constituait une pratique « déloyale » contraire à l’article 5 de la convention européenne des droits de l’homme ; que par ailleurs, la circonstance relevée par les juges du fond que la seule constatation que l’intéressé était en situation irrégulière alors qu’il s’était présenté au guichet dans les conditions susvisées ne saurait caractériser un indice apparent d’un comportement délictueux est inopérante ; qu’ainsi l’ordonnance attaquée est entachée d’une violation de l’article 35 bis de l’ordonnance du 2 novembre 1945, ensemble de l’article 5 de la convention européenne des droits de l’homme ; Mais attendu que l’administration ne peut utiliser la convocation à la préfecture d’un étranger, faisant l’objet d’un arrêté de reconduite à la frontière, qui sollicite l’examen de sa situation administrative nécessitant sa présence personnelle, pour faire procéder à son interpellation en vue de son placement en rétention ; qu’ayant relevé que M. X... avait été convoqué, sur sa demande, pour l’examen de sa situation administrative, la cour d’appel a, par ce seul motif, jugé à bon droit, que les conditions de cette interpellation étaient contraires à l’article 5 de la convention européenne des droits de l’homme ;

Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant se plaint de la mesure de réadmission ordonnée à son encontre à destination de la Grèce en application du règlement européen n o 343/2003, dit « Dublin II ». Invoquant l’article 13 combiné avec l’article 3, le requérant estime qu’il ne dispose pas en droit français d’un recours de plein droit suspensif pour contester la décision de réadmission vers la Grèce.

Invoquant l’article 5 de la Convention, le requérant se plaint de ses interpellations à la préfecture et de ses placements en centre de rétention subséquents. Il indique notamment que sa première interpellation a eu lieu lors d’une convocation à la préfecture, ce qui constituerait un détournement de pouvoir et de procédure. De plus, faute de recevoir des informations dans une langue qu’il comprend, il n’a pas pu contester le déroulement de la procédure. Se référant à la jurisprudence nationale, il soutient que l’utilisation de la convocation à des fins d’arrestation est « déloyale ». Son placement en centre de rétention serait non nécessaire, disproportionné et n’était pas prévu par le règlement n o 343/2003. EN DROIT A. Sur les griefs tirés de l’article 3 de la Convention invoqué seul et combiné avec l’article 13

La Cour rappelle que l’article 37 § 1 c) de la Convention prévoit qu’à tout moment de la procédure, la Cour peut décider de rayer une requête du rôle lorsque les circonstances permettent de conclure que la poursuite de l’examen de la requête ne se justifie plus. Elle souligne qu’elle dispose en l’espèce d’une grande latitude quant à l’identification des motifs susceptibles d’être retenus pour procéder à une radiation sur ce fondement, étant entendu cependant qu’ils doivent se trouver dans les circonstances particulières à chaque cause ( Association SOS Attentats et de Boery c. France [GC], (déc.), n o 76642/01, § 37, CEDH 2006-XIV). La Cour a ainsi jugé qu’il peut être indiqué de rayer une requête du rôle en application de cette disposition dans des cas où les requérants avaient conclu avec des autorités internes un accord ou une transaction satisfaisant dans une grande mesure aux revendications qu’ils formulaient sur le terrain de la Convention, perdant ainsi leur qualité de victime (voir, par exemple, les arrêts Calì et autres c. Italie (radiation), n o 52332/99, 19 mai 2005, et La Rosa et Alba c. Italie (radiation), n o 58274/00, 28 juin 2005).

En l’espèce, la Cour constate que la demande d’asile du requérant a été examinée ou est en cours d’examen par les autorités françaises et que, par conséquent, le requérant n’a pas été et ne sera pas renvoyé en Grèce ou vers un autre pays sans un examen de sa demande d’asile. Aux yeux de la Cour, cet élément a eu pour effet pratique de satisfaire dans une grande mesure les revendications formulées par le requérant. A la lumière des circonstances de l’espèce, la Cour conclut donc qu’il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de cette partie de la requête au sens de l’article 37 § 1 c) de la Convention.

Par ailleurs, la Cour estime qu’aucune circonstance particulière touchant au respect des droits garantis par la Convention ou ses Protocoles n’exige la poursuite de l’examen de cette partie de la requête. Il y a donc lieu de rayer cette partie de la requête. B. Sur les griefs tirés des articles 5 §§ 1 et 2 de la Convention

Le requérant estime que son placement en centre de rétention est contraire aux articles 5 §§ 1 et 2 de la Convention. Les extraits pertinents de ces dispositions se lisent comme suit : « 1. Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales : (...) f) s’il s’agit de l’arrestation ou de la détention régulières d’une personne pour l’empêcher de pénétrer irrégulièrement dans le territoire, ou contre laquelle une procédure d’expulsion ou d’extradition est en cours. 2. Toute personne arrêtée doit être informée, dans le plus court délai et dans une langue qu’elle comprend, des raisons de son arrestation et de toute accusation portée contre elle. »

Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes, la question de la violation de l’article 5 n’ayant pas été soulevée par le requérant devant les juridictions internes. Le requérant quant à lui ne répond pas à cette exception.

La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes. A cet égard, elle souligne que tout requérant doit avoir donné aux juridictions internes l’occasion que l’article 35 § 1 a pour finalité de ménager en principe aux Etats contractants : éviter ou redresser les violations alléguées contre eux ( Cardot c. France , 19 mars 1991, § 36, série A n o 200). La Cour constate que le requérant déposa, à deux reprises, une requête en référé devant le juge des référés du tribunal administratif afin de demander la suspension de l’exécution de la décision de réadmission aux autorités grecques, ainsi que dans sa première requête, la suspension de la décision de placement en rétention. La Cour précise cependant que si le requérant a demandé la suspension de la décision de placement en rétention, il n’a pas soulevé expressément devant le juge administratif ses doléances afférentes aux conditions de son interpellation.

La Cour relève finalement qu’il existe une jurisprudence des juridictions judiciaires internes qui ont maintes fois annulé des procédures de placement en centre de rétention lorsque des étrangers avaient été appréhendés en préfecture (voir notamment l’arrêt cité dans la partie « la jurisprudence interne pertinente »). Ces juridictions judiciaires avaient été appelées à statuer dans le cadre de recours exercés contre des ordonnances du juge des libertés et de la détention ayant prolongé le placement en rétention des étrangers. En l’espèce, il ne ressort pas du dossier que le requérant ait exercé un recours contre l’ordonnance du juge des libertés et de la détention prolongeant sa rétention. Il convient donc de déclarer cette partie de la requête irrecevable pour non-épuisement des voies de recours internes en application des articles 34 et 35 §§ 1 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Décide, en vertu de l’article 37 § 1 c) de la Convention, de rayer l’affaire du rôle pour autant qu’elle concerne les griefs tirés des articles 3 et 13 de la Convention; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. Claudia Westerdiek Mark Villiger Greffière Président