SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE Cerere nr. 1652/16 Richard ROBERT împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care are loc la 3 septembrie 2019 într-un comitet compus din Mārti 368/š Mits, președinte, André Potocki, Latif Hüseynov, judecători, și din Milano Blaško, grefier adjunct de secțiune, având în vedere cererea formulată la 22 decembrie 2015, După ce a deliberat, face următoarea decizie CU FAPT pe reclamant, domnul Richard Robert, este un resortisant francez născut în 1972 și deținut la Yzeure. El a fost reprezentat în fața Curții de către domnul Courtelle Labrusche, avocat la Paris. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a fost dat în judecată de autoritățile marocane pentru o multitudine de fapte legate de o rețea teroristă pe care a fost acuzat de conducerea, în calitate de reprezentant al unui grup fundamentalist radical, inclusiv incitarea la comiterea de acte teroriste, constituirea de unități armate, fabricarea și deținerea de arme și explozivi, sprijinul financiar, furtul, escrocheria și utilizarea de documente administrative falsificate. La 18 septembrie 2003, Camera Crimelor din Curtea de Apel din Rabat (Maroc) l-a condamnat pe reclamant la condamnare pe viață. La 15 mai 2012, în conformitate cu Convenția franco-marocană privind asistența acordată persoanelor deținute și transferul persoanelor condamnate din 10 august 1981, reclamantul a fost transferat în Franța pentru a-și continua executarea pedepsei. În acest context, a prezentat judecătorului francez o cerere de adaptare a pedepsei pronunțate de instanța marocană. Prin hotărârea din 31 mai 2013, Tribunalul Corecțional de la Paris, în urma rechiziționării procurorului public, a considerat că aprecierea pedepsei aplicabile nu ar trebui să se facă prin compararea legislațiilor marocane și franceze cu momentul în care Comisia pentru faptele pentru care reclamantul fusese acuzat și condamnat în Maroc, ci în momentul transferului în Franța. În special, pe de o parte, pe de altă parte, pe de altă parte, nu era vorba de a judeca din nou reclamantul și de a pronunța o pedeapsă, întrucât cauza a fost judecată de o instanță marocană în temeiul legii marocane, dar numai de a înlocui pedeapsa care corespundea cel mai mult dreptului francez sau de a reduce această pedeapsă la maximul legal aplicabil în Franța și, pe de altă parte, de faptul că reiese din corespondența dintre autoritățile franceze și marocane Ö a fost evident că decizia Marocului de a accepta transferul a fost luată în considerare pentru pedeapsa care urma să fie aplicată în realitate de solicitant. Prin urmare, a înlocuit pedeapsa cu închisoarea pe viață, pronunțată în Maroc, pedeapsa cu 30 de ani de închisoare penală prevăzută în art. 421-2-1 și 421-6 din Codul penal, care provine din Legea din 23 ianuarie 2006, în ceea ce privește dreptul de conducere sau organizarea unui grup terorist care are ca obiect pregătirea uneia sau mai multor distrugeri de substanțe explozive sau incendiare. Prin hotărârea din 22 octombrie 2013, Tribunalul de Primă Instanță de la Paris a respins o cerere de trimitere a reclamantului, care pretindea că aceasta nu dispunea de o expediție a deciziei marocane însoțită, dacă este cazul, de o traducere oficială. În special, judecătorii au susținut că avocatul reclamantului a precizat el însuși că a furnizat traducerea deciziei la cererea autorităților franceze, că a fost, de altfel, vărsată dezbaterilor o altă traducere, că nici recurentul, nici avocatul său nu au criticat niciodată traducerea în timpul procedurii și în fața instanței, că autoritățile franceze dispuneau de mult de la origine a hotărârii Tribunalului din Rabat și a traducerii sale și, în sfârșit, că dosarul procedurii conținea o traducere în care erau expuse în special faptele reproșate reclamantului, calificarea faptelor sale și infracțiunile reținute împotriva sa, precum și dispozitivul hotărârii și condamnarea pronunțată, elemente care figurează în documentele depuse la dezbaterile de apărare. În ceea ce privește cererea de adaptare a pedepsei pronunțate de instanța marocană, Tribunalul de apel din Paris a confirmat hotărârea, precizând în același timp că durata detenției efectuate deja pe teritoriul marocan, precum și în Franța de la transfer, trebuia să fie dedusă din pedeapsa astfel înlocuită. Reclamantul a formulat un recurs în casație, invocând în special încălcarea articolelor 3, 6 și 7 din convenție. La 24 iunie 2015, Curtea de Casație a respins recursul. În așteptarea faptului că, pentru a confirma hotărârea, precizând că ar trebui să se deducă din pedeapsa care se substituie detenției deja suferite în Maroc și, de la transferul în Franța, hotărârea precizează, în special, că a fost declarat vinovat de faptele menționate anterior printr-o hotărâre marocană cu autoritate de lucru judecat, simplând instanței franceze sesizate cu o cale de atac în vederea adaptării pedepsei pronunțate în străinătate și că nu mai contează că legea din 23 ianuarie 2006 a intrat în vigoare ulterior datei de comisie a faptelor pentru care a fost condamnat În acest fel, instanța de apel și-a justificat decizia. În temeiul Convenției franco-marocane din 10 august 1981 și al articolului 728-4 alineatul (2) din Codul de procedură penală, pe de o parte, decât înlocuirea pedepsei pronunțate de o instanță străină cea mai relevantă în dreptul francez sau reducerea acestei pedepse la minimum legal aplicabil din punct de vedere juridic Pe de altă parte, se deduce din art. 728-4 menționat anterior că adaptarea pedepsei pronunțate în străinătate împotriva unui condamnat transferat se face în conformitate cu legea franceză în momentul transferului său; (...) Dreptul intern relevant Dispozițiile relevante din Codul de procedură penală se citesc după cum urmează: art. 728-4 Pedeapsa pronunțată în străinătate este, prin efect al convenției sau al acordului internațional, direct și imediat executoriu pe teritoriul național pentru partea care a rămas în vigoare în statul străin. Cu toate acestea, în cazul în care pedeapsa pronunțată este, prin natura sau durata sa, mai riguroasă decât pedeapsa prevăzută de legea franceză pentru aceleași fapte, instanța corecțională de la locul de detenție, sesizată de procurorul republicii sau de condamnat, îi înlocuiește pedeapsa care corespunde cel mai mult dreptului francez sau reduce această pedeapsă la maximum legal aplicabil. În consecință, în funcție de situație, acesta stabilește natura și, în limita părții care a rămas de suportat în statul străin, durata pedepsei care trebuie executată. Invocând art. 7 din Convenție, reclamantul se plânge de ceea ce instanțele franceze au considerat că pedeapsa substituită ar trebui să decurgă din dispozițiile aplicabile la data transferului, și nu din cele în vigoare la data la care Comisia pentru fapte este în vigoare. Acesta deduce că a existat o aplicare retroactivă și extensivă a articolelor 421-2-1 și 421-6 din Codul penal, provenite din Legea din 23 ianuarie 2006, mai puțin favorabilă decât alte dispoziții din Codul penal francez aplicabile în momentul în care a fost condamnat în Maroc. Reclamantul susține, de asemenea, o încălcare a articolelor 3 și 6 din convenție, care sunt, pe de o parte, pe de altă parte, că instanțele franceze nu au luat în considerare contextul condamnării sale, denunțând o parodie de judecată de către instanțele marocane sub influența directă a autorității executive și, pe de altă parte, că instanța din Paris și-a respins în mod eronat cererea de trimitere. Reclamantul invocă o încălcare a articolelor 3, 6 și 7 din convenție. Curtea constată că a fost acuzat în Maroc și condamnat la reținere pe viață de către o instanță marocană. Instanțele franceze nu au fost obligate să se pronunțe, la cererea reclamantului însuși, decât cu privire la adaptarea pedepsei rămase de ispășit în Franța ca urmare a transferului său. Or, Curtea amintește că art. 7 nu se aplică executării unei pedepse ( Grava c. Italia (dec.), nr 4552/98, 5 decembrie 2002), în special în cazul în care: executarea unei pedepse pronunțate de o instanță străină (Saccoccia c. Austria (dec.), nr. 69917/01, 5 iulie 2007) sau, ca în speță, a unei proceduri legate de transferul unei persoane condamnate într-o altă țară ( Csoszánszki c. Suedia (dec.), n 22318/02, 27 iunie 2006, Szabó c. Suedia (dec.), n 28578/03, 27 iunie 2006, Müller Republica Cehă (dec.), n 48058/09, 6 septembrie 2011 și Ciok c. Polonia (dec.), n 498/10, 23 octombrie 2012). În plus, Comisia reamintește că aspectele legate de executarea unei pedepse nu intră în sfera penală a articolului Montcornet de Caumont c. Franța (dec.), 59290/00, CEDO 2003-VII, cu referințele care se găsesc menționate anterior, Csoszánszki, citată anterior, Sacoccia, citată anterior, și Ciok , menționată anterior. În acest caz, Comisia constată că, prin examinarea cererii reclamantului de adaptare a pedepsei pronunțate pe fond de instanța marocană, în cadrul transferului său în Franța în temeiul Convenției franco-marocaine din 10 august 1981, instanțele franceze nu au fost chemate să se pronunțe asupra Acuzațiile în materie penală în sensul art. 6 din Convenție. În consecință, obiecțiile întemeiate pe art. 6 și 7 din Convenție sunt incompatibile cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 alin. (a) și trebuie respinse în conformitate cu art. În cele din urmă, în ceea ce privește t ă ț ii întemeiate pe art. 3 din Convenție, având în vedere elementele de care dispune și în măsura în care este competentă să cunoască declara ț ii în scris, Curtea nu men ț ionează nicio aparență de încălcare a drepturilor și liber t ă ț i lor garantate de Convenție. Prin urmare, rezultă că această parte a cererii este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă.
Requête n
o
1652/16
Richard ROBERT
contre la France
La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 3 septembre 2019 en un comité composé de
:
Mārtiņš Mits,
président,
André Potocki,
Lәtif Hüseynov,
juges,
et de Milan Blaško,
greffier adjoint de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 22 décembre 2015,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Richard Robert, est un ressortissant français né en 1972 et détenu à Yzeure. Il a été représenté devant la Cour par M
e
V.
Courcelle
‑
Labrousse, avocat à Paris.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant fut poursuivi par les autorités marocaines pour une multitude de faits en lien avec un réseau terroriste qu’il était accusé de diriger, en qualité d’émir d’un groupe fondamentaliste radical, notamment incitation à commettre des actes terroristes, constitution d’unités armées, fabrication et détention d’armes et d’explosifs, soutien financier, vol, escroquerie et utilisation de papiers administratifs falsifiés.
Le 18 septembre 2003, la chambre criminelle de la cour d’appel de Rabat (Maroc) condamna le requérant à la réclusion criminelle à perpétuité.
Le 15 mai 2012, en application de la convention franco-marocaine sur l’assistance aux personnes détenues et le transfèrement des personnes condamnées du 10 août 1981, le requérant fut transféré en France pour y poursuivre l’exécution de sa peine. Dans ce cadre, il présenta au juge français une requête en adaptation de la peine prononcée par la juridiction marocaine.
Par un jugement du 31 mai 2013, le tribunal correctionnel de Paris, suivant les réquisitions du ministère public, jugea que l’appréciation de la peine applicable devait se faire non pas en comparant les législations marocaine et française à l’époque de la commission des faits pour lesquels le requérant avait été poursuivi et condamné au Maroc, mais au moment du transfèrement vers la France. Il précisa notamment, d’une part, qu’il n’était pas question de juger à nouveau le requérant et de prononcer une peine, l’affaire ayant été jugée par une juridiction marocaine en application de la loi marocaine, mais uniquement de substituer la peine qui correspondait le plus en droit français ou réduire cette peine au maximum légal applicable en France et, d’autre part, qu’il ressortait de la correspondance entre les autorités françaises et marocaines qu’il était évident que la décision du Maroc d’accepter le transfèrement avait été prise en considération de la peine qui allait être purgée en réalité par le requérant. Partant, il substitua à la peine de réclusion criminelle à perpétuité, prononcée au Maroc, la peine de trente ans de réclusion criminelle prévue par les articles
421-2-1 et
421-6 du code pénal, issus de la loi du 23 janvier 2006, pour l’infraction de direction ou organisation d’un groupement terroriste ayant pour objet la préparation d’une ou plusieurs destructions par substances explosives ou incendiaires. Le requérant interjeta appel.
Par un arrêt du 22 octobre 2013, la cour d’appel de Paris rejeta une demande de renvoi du requérant, qui alléguait qu’elle ne disposait pas de l’original d’une expédition de la décision marocaine accompagné, le cas échéant, d’une traduction officielle. Les juges relevèrent notamment que l’avocat du requérant avait lui-même précisé avoir fourni la traduction de la décision à la demande des autorités françaises, qu’il avait au demeurant versé aux débats une autre traduction, que ni le requérant ni son conseil n’avaient jamais critiqué la traduction durant la procédure et devant le tribunal, que les autorités françaises disposaient bien de l’original de l’arrêt de la cour d’appel de Rabat et de sa traduction et, enfin, que le dossier de la procédure en contenait une traduction dans laquelle étaient notamment exposés les faits reprochés au requérant, la qualification de ses agissements et les infractions retenues à son encontre, ainsi que le dispositif de la décision et la condamnation prononcée, éléments figurant dans les documents versés aux débats par la défense.
Concernant la requête en adaptation de la peine prononcée par la juridiction marocaine, la cour d’appel de Paris confirma le jugement, tout en précisant que la durée de la détention déjà effectuée sur le territoire marocain, ainsi qu’en France depuis le transfèrement, devait être déduite de la peine ainsi substituée. Le requérant forma un pourvoi en cassation, invoquant notamment la violation des articles 3, 6 et 7 de la Convention.
Le 24 juin 2015, la Cour de cassation rejeta le pourvoi. S’agissant du rejet de la demande de renvoi par la cour d’appel de Paris, elle estima que cette dernière avait justifié sa décision. Concernant l’adaptation de la peine prononcée au Maroc, elle se prononça notamment comme suit
:
« Attendu que, pour confirmer le jugement, en précisant que devrait être déduite de la peine substituée la détention déjà subie au Maroc et, depuis le transfèrement, en France, l’arrêt énonce, notamment, que l’intéressé a été déclaré coupable des faits précités par une décision marocaine ayant autorité de chose jugée, s’imposant à la juridiction française saisie d’une requête en adaptation de la peine prononcée à l’étranger, et qu’il n’importe que la loi du 23 janvier 2006 soit entrée en vigueur postérieurement à la date de commission des faits pour lesquels il a été condamné
;
Attendu qu’en se déterminant ainsi, la cour d’appel a justifié sa décision
;
Qu’en effet, d’une part, la juridiction française n’a d’autre pouvoir, en application de la convention franco-marocaine du 10 août 1981 et de l’article 728-4, alinéa 2, du code de procédure pénale, que de substituer à la peine prononcée par une juridiction étrangère celle correspondant le plus en droit français, ou de réduire cette peine au maximum légalement applicable
;
Que, d’autre part, il se déduit de l’article 728-4 précité que l’adaptation de la peine prononcée, à l’étranger, à l’encontre d’un condamné transféré se fait au regard de la loi française au moment de son transfèrement
; (...)
»
Le droit interne pertinent
Les dispositions pertinentes du code de procédure pénale se lisent comme suit :
Article 728-4
«
La peine prononcée à l’étranger est, par l’effet de la convention ou de l’accord internationaux, directement et immédiatement exécutoire sur le territoire national pour la partie qui restait à subir dans l’État étranger.
Toutefois, lorsque la peine prononcée est, par sa nature ou sa durée, plus rigoureuse que la peine prévue par la loi française pour les mêmes faits, le tribunal correctionnel du lieu de détention, saisi par le procureur de la République ou le condamné, lui substitue la peine qui correspond le plus en droit français ou réduit cette peine au maximum légalement applicable. Il détermine en conséquence, suivant les cas, la nature et, dans la limite de la partie qui restait à subir dans l’État étranger, la durée de la peine à exécuter.
»
Invoquant l’article 7 de la Convention, le requérant se plaint de ce que les juridictions françaises ont jugé que la peine substituée devait résulter des dispositions applicables à la date du transfèrement, et non de celles en vigueur à l’époque de la commission des faits. Il en déduit qu’il y a eu application rétroactive et extensive des articles 421-2-1 et 421-6 du code pénal, issus de la loi du 23 janvier 2006, moins favorables que d’autres dispositions du code pénal français applicables au moment où il a été condamné au Maroc.
Le requérant allègue également une violation des articles 3 et 6 de la Convention, estimant, d’une part, que les juridictions françaises n’ont pas tenu compte du contexte de sa condamnation, dénonçant une parodie de procès par des juridictions marocaines sous l’influence directe du pouvoir exécutif et, d’autre part, que la cour d’appel de Paris a rejeté à tort sa demande de renvoi.
Le requérant allègue une violation des articles 3, 6 et 7 de la Convention.
La Cour constate d’emblée qu’il a été poursuivi au Maroc et condamné à la réclusion criminelle à perpétuité par une juridiction marocaine. Les juridictions françaises n’ont été amenées à se prononcer, à la demande du requérant lui-même, que sur l’adaptation de la peine restant à purger en France à la suite de son transfèrement.
Or, la Cour rappelle que l’article 7 ne s’applique pas à l’exécution d’une peine (
Grava c. Italie
(déc.), n
o
43522/98, 5 décembre 2002), et ce notamment lorsqu’il s’agit de l’exécution d’une peine prononcée par une juridiction étrangère (
Saccoccia c. Autriche
(déc.), n
o
69917/01, 5
juillet 2007) ou, comme en l’espèce, d’une procédure liée au transfert d’une personne condamnée dans un autre pays (
Csoszánszki c. Suède
(déc.), n
o
22318/02, 27 juin 2006,
Szabó c. Suède
(déc.), n
o
28578/03, 27
juin 2006,
Müller
c.
République Tchèque
(déc.), n
o
48058/09, 6 septembre 2011, et
Ciok c.
Pologne
(déc.), n
o
498/10, 23 octobre 2012).
En outre, elle rappelle également que les questions portant sur l’exécution d’une peine ne relèvent pas du volet pénal de l’article
6
(
Montcornet de Caumont c. France
(déc.), n
o
59290/00, CEDH 2003-VII, avec les références qui s’y trouvent citées,
Csoszánszki
, précitée,
Saccoccia
, précitée, et
Ciok
, précitée). Elle note, en l’espèce, qu’en examinant la requête du requérant en adaptation de la peine prononcée sur le fond par la juridiction marocaine, dans le cadre de son transfèrement en France en application de la convention franco-marocaine du 10 août 1981, les juridictions françaises n’ont pas été appelées à se prononcer sur le «
bien
‑
fondé
» d’une accusation en matière pénale au sens de l’article 6 de la Convention.
Il s’ensuit que les griefs tirés des articles 6 et 7 de la Convention sont incompatibles
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article
35 §
3
a) et doivent être rejetés en application de l’article
35
§
4.
Enfin, s’agissant du grief tiré de l’article 3 de la Convention, eu égard aux éléments dont elle dispose et dans la mesure où elle est compétente pour connaître de l’allégation formulée, la Cour ne relève aucune apparence de violation des droits et des libertés garantis par la Convention.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 26 septembre 2019.
Milan Blaško
Mārtiņš Mits
Greffier adjoint
Président