Uça împotriva Turciei

Faptele cauzei, așa cum rezultă din dosar, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Detenția reclamantului și procedura penală deschisă împotriva sa

În 2010, parchetul din Istanbul a deschis o investigație penală împotriva mai multor membri presupuși ai unei organizații criminale denumite Balyoz („masa" în franceză, sau „sledgehammer" în engleză), toți ofițeri sau funcționari legați de forțele armate. Le-a fost reproșat că s-au angajat, în 2002 și 2003, în planificarea unui puciu militar vizând răsturnarea cu forța a guvernului ales, act pedepsit de art. 147 din codul penal vechi în vigoare la epoca faptelor (pentru informații mai detaliate privind cauza Balyoz și planurile de acțiune referitoare la aceasta, a se vedea Doğan c. Turquie (decizie), nr. 28484/10, 10 aprilie 2012, și Çakmak c. Turquie (decizie), nr. 58223/10, 19 februarie 2013).

În data de 22 august 2011, reclamantul a fost audiat de procurorul Republicii din Istanbul cu privire la planul de operații Balyoz.

În aceeași zi, reclamantul a fost adus în fața curții de assize din Istanbul care a ordonat arest preventiv al interesatului din cauza suspiciunilor puternice cu privire la vinovăția acestuia.

Printr-un act de acuzare din 11 noiembrie 2011, parchetul din Istanbul a intentat împotriva mai multor persoane, inclusiv a reclamantului, o acțiune penală pe baza articolului 147 din codul penal vechi, combinat cu art. 61 al aceluiași cod (pedepsind tentativa de răsturnare cu forța a Consilului Miniștrilor) în fața celei de-a 10-a camere a curții de assize din Istanbul.

Reclamantul a format numeroase căi de atac în fața curții de assize în vederea obținerii unei eliberări. A susținut în principal că documentele digitale pe care ar fi bazate acuzațiile împotriva sa erau de fapt fișiere create sau falsificate cu scopul de a incrimina mulți ofițeri ai armatei și a-i elimina astfel. Alături de coaccuzații săi, reclamantul a prezentat în fața curții de assize rapoarte de contra-expertiză pentru a demonstra invaliditatea elementelor de probă prezentate de parquet în sprijinul acuzațiilor sale. A cerut, de asemenea, să fie eliberat din cauza stării sale de sănătate care, conform spuselor sale, nu era compatibilă cu condițiile detenției sale.

Curtea de assize din Istanbul a urmat avizul parchetului și a respins cererile bazându-se pe starea probelor, natura infracțiunilor reprșate reclamantului și suspiciunile puternice care cântăreau asupra sa.

În data de 21 septembrie 2012, cea de-a 10-a cură de assize din Istanbul a rendat decizia în cauza Balyoz și a condamnat, printre alții, reclamantul la treisprezece ani și patru luni de închisoare după art. 147 combinat cu art. 61 din codul penal vechi.

Printr-o hotărâre din 9 octombrie 2013, Curtea de Casație a respins recursul împotriva deciziei celei de-a 10-a curți de assize din Istanbul. 2. Sesizarea Curții Constituționale și redeschiderea procedurii penale

La o dată nespecificată, reclamantul a introdus o cale de atac individuală în fața Curții Constituționale.

Prin hotărâre din 18 iunie 2014, Curtea Constituțională a estimat că arest preventiv al reclamantului, cât și al coaccuzaților săi, s-a încheiat cu condamnarea sa în prima instanță în data de 21 septembrie 2012, adică înainte de intrarea în vigoare a dreptului de cale de atac individuală. În consecință, a respins din lipsă de competență ratione temporis grievul relativ la durata detenției. Pe de altă parte, Curtea Constituțională a concluzionat cu privire la încălcarea dreptului la proces echitabil prevăzut de art. 36 din Constituție. La această privire, Curtea Constituțională a subliniat în primul rând că rapoartele de contra-expertiză produse de apărare nu au fost luate în considerare de curtea de assize și aceasta fără justificare. De altfel, ea a constatat că două persoane cheie din cauză, H.Ö. și A.Y., ar trebui să fi fost audiate ca martori de curtea de assize.

În data de 19 iunie 2014, bazând-se pe hotărârea Curții Constituționale, cea de-a 4-a cură de assize din Anatolia a ordonat eliberarea reclamantului. De asemenea, a hotărât redeschiderea procedurii penale deschisă împotriva interesatului, prima ședință fiind fixată pentru 3 noiembrie 2014. 3. Sesizarea Grupului de lucru privind detenția arbitrară din Consilul pentru Drepturile Omului al Națiunilor Unite

În data de 1 mai 2013, Grupul de lucru privind detenția arbitrară din Consilul pentru Drepturile Omului al Națiunilor Unite („grupul de lucru privind detenția arbitrară") a prezentat avizul său nr. 6/2013 cu privire la 250 persoane – inclusiv reclamantul – plasate în arest preventiv în contextul cauzei Balyoz. El a indicat în special următoarele: „2. Grupul de lucru consideră că privarea de libertate este arbitrară în următoarele cazuri: a) Când este evident imposibil să se invoke vreun temei legal pentru a justifica privarea de libertate (ca în cazul în care o persoană este ținută în detenție după ce și-a ispășit pedeapsa sau în ciuda adoptării unei legi de amnistie care i s-ar aplica) (categoria I); b) Când privarea de libertate rezultă din exercitarea drepturilor sau libertăților garantate de articolele 7, 13, 14, 18, 19, 20 și 21 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și, în ceea ce privește statele parte la Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice, de articolele 12, 18, 19, 21, 22, 25, 26 și 27 din acel instrument (categoria II); c) Când nerespectarea, totală sau parțială, a normelor internaționale privind dreptul la proces echitabil, stabilite în Declarația Universală a Drepturilor Omului și în instrumentele internaționale relevante acceptate de statele în cauză, este de o gravitate atât de mare încât face privarea de libertate arbitrară (categoria III); d) Când reclamanții de azil, imigranții sau refugiații sunt supuși unei rețineri administrative prelungite, fără posibilitate de control sau cale de atac administrativă sau judiciară (categoria IV); e) Când privarea de libertate constituie o încălcare a dreptului internațional pe motive de discriminare pe baza nașterii, originii naționale, etnice sau sociale, limbii, religiei, situației economice, opiniei politice sau alte, sex, orientare sexuală, handicap sau orice altă situație, și care tinde sau poate duce la ignorarea principiului egalității drepturilor omului (categoria V). (...) 72. După studierea și analizarea elementelor care i-au fost supuse, Grupul de lucru consideră oportun să examineze situația celor 250 indivizi într-un singur aviz deoarece acuzațiile împotriva lor privesc participarea la puci­ul presupus „Ciocan de forjă", care viza răsturnarea Guvernului, și acești indivizi sunt de asemenea considerați ca un grup în acuzațiile sursei. 73. Guvernul nu a răspuns la mai multe din acuzațiile formulate de sursă, în special cele privind nerespectarea garanțiilor unui proces regulat. Grupul de lucru observă că Guvernul nu folosește oportunitatea care i se oferă de a răspunde la diferitele acuzații privind încălcarea garanțiilor unui proces regulat, fie prin recunoașterea că aceste încălcări au avut loc de fapt așa cum sunt descrise de sursă, fie prin refutarea acuzațiilor, fie prin contestarea lor. În absența altor informații suplimentare din partea Guvernului, în afară de cele menționate mai sus și pe care le ia în considerare în mod corespunzător, Grupul de lucru trebuie să bazeze avizul pe cauza descrisă de sursă. Conform metodelor sale de lucru revizuite, Grupul de lucru este în măsură să prezinte un aviz cu privire la cauză pe baza comunicărilor care i-au fost adresate. 74. Sursa a susținut că Guvernul a încălcat dreptul acuzaților de a fi judecați fără întârziere excesivă. La această privire, Grupul de lucru observă că, dacă dreptul la proces echitabil implică în mod necesar ca justiția să fie aplicată fără întârziere excesivă, chestiunea a ceea ce constituie o perioadă rezonabilă depinde de circumstanțe și de complexitatea fiecărei cauze și, dacă este cazul, de exercitarea căilor de atac și de dreptul de a contesta periodic menținerea acuzatului în arest preventiv. Pentru a ajunge la aceste decizii, Grupul de lucru procedează caz cu caz. Guvernul nu a arătat că acuzații aveau la dispoziție căi de atac utile pentru a contesta legalitatea detenției lor înainte de judecată și tratamentul chestiunii eliberării sub cauțiune. Guvernul nu a arătat că tribunalele au furnizat în mod regulat decizii care indică motivele de drept și de fapt ale menținerii acuzaților în arest și care explică examinarea proporționalității care trebuie să precadă decizia de a menține persoana în detenție în loc de a o elibera sub cauțiune. După avizul Grupului de lucru, aceasta constituie motive suficiente pentru a-i permite să concluzioneze că a existat o încălcare a paragrafului 3 al articolului 9 din Pact și al articolului 9 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. 75. Sursa a susținut că au fost săvârșite numeroase încălcări grave ale dreptului acuzaților la proces echitabil în cursul procedurii judiciare. Grupul de lucru a examinat toate argumentele prezentate de sursă și răspunsurile Guvernului. Răspunsul Guvernului nu contrazice acuzațiile sursei care fac referire la iregularități de procedură în prima fază a procesului, în special în ceea ce privește dispozițiile dreptului turc potrivit cărora tribunalele trebuie să evalueze autenticitatea elementelor de probă care le sunt supuse. Guvernul, de asemenea, nu a contestat acuzația sursei potrivit căreia tribunalul ar fi refuzat să examineze trei rapoarte de expertiză ale apărării refutând autenticitatea elementelor digitale și a refuzat să numească el însuși experți pentru a evalua aceste elemente. De plus, în răspunsul său, Guvernul nu a contestat faptul că tribunalul a refuzat să autorizeze apărarea să cite doi martori cheie, din care unu afirma că a eșuat puci­ul presupus. 76. Guvernul invocă că restricțiile asupra accesului acuzaților la elementele confidențiale din dosarul investigației erau legitime conform instrumentelor internaționale privind drepturile omului. La această privire, Grupul de lucru observă că asemenea restricții sunt legitime dacă se referă la elemente care nu sunt ulterior utilizate ca probă împotriva acuzaților în cadrul procesului în cauză și dacă nu sunt elemente de descărcare. Cu toate acestea, în cazul de față, sub pretextul că era o chestiune de securitate națională, acuzații li s-a refuzat, în încălcarea paragrafului 3 b) al articolului 14 din Pact, acces la elemente de probă importante care au fost utilizate de acuzare în cadrul procesului și la anumite elemente care ar putea fi de descărcare. 77. Guvernul nu a refutat acuzația potrivit căreia microfoane plasate pe toată sala de judecată au permis Guvernului să asculte comunicații confidențiale între avocați și clienții lor în cursul procesului. Astfel, în încălcarea paragrafului 3 b) al articolului 14, acuzații au fost lipsiti de dreptul de a comunica în mod confidențial cu apărătorii lor în sala de judecată în cursul procesului. 78. Grupul de lucru concluzionează că în circumstanțele cauzei în cauză, încălcările garanțiilor unui proces regulat identificate mai sus constituie încălcări ale articolului 9 și paragrafului 3 al articolului 14 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice și ale articolelor 9, 10 și 11 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Privarea de libertate a celor 250 reclamanți cade deci în categoria III a categoriilor de detenție arbitrară definite de Grupul de lucru pentru examinarea cauzelor care i-au fost supuse. Aviz și recomandări 79. La lumina celor mai sus, Grupul de lucru prezintă următorul aviz: Privarea de libertate a celor 250 acuzați deținuți în cauza Balyoz sau „Ciocan de forjă" este arbitrară în sensul că ea este contrară articolelor 9 și 14 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice și articolelor 9, 10 și 11 din Declarația Universală a Drepturilor Omului; ea cade în categoria III a criteriilor aplicabile examinării cauzelor supuse Grupului de lucru. 80. În consecință, Grupul de lucru cere Guvernului turc să ia măsurile necesare pentru a remedia situația acestor 250 persoane în așa fel încât să o facă compatibilă cu normele și principiile enunțate în Declarația Universală a Drepturilor Omului și în Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice. Grupul de lucru consideră că, ținând seama de toate circumstanțele cauzei, reparația adecvată ar consta în a face efectiv dreptul la reparație stabilit în §5 al articolului 9 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice. (...)". 4. Starea de sănătate a reclamantului

În data de 26 ianuarie 2012, în urma diagnosticului unei chiste intracraniene pe parietalul stâng, reclamantul a fost internat la secția de neurochirurgie a spitalului GATA Haydarpașa („spitalul militar").

În data de 2 februarie 2012, reclamantul a fost operat la spitalul militar și cista a fost extirpată complet.

În raportul medical din 7 februarie 2012, un profesor al spitalului militar a precizat că reclamantul nu prezenta deficit neurologic postoperator și că tratamentul lui continua în cadrul clinicii spitalului militar.

În data de 16 februarie 2012, curtea de assize s-a adresat administrației penitenciare și a cerut ca reclamantul să fie transferat la Institutul Medico-Legal pentru ca curtea să poată decide dacă detenția sa constituia un risc vital pentru el.

Prin raport medical din 23 februarie 2012, experții spitalului militar au concluzionat că reclamantul putea ieși din spital și că avea nevoie de o odihnă de trei luni.

În data de 27 februarie 2012, reclamantul s-a întors la închisoare.

În raportul medical din 29 februarie 2012, cinci experți din Institutul Medico-Legal au avizat că trebuia transferat reclamantul într-un spital. Au mai adăugat că era necesar să fie reexaminată situația sa cu o lună mai târziu.

Acest raport a fost trimis curții de assize doar în data de 4 aprilie 2012. În această perioadă, reclamantul a rămas în închisoare. El susține că a fost lipsit de orice îngrijire medicală.

Între timp, între 9 martie 2012 și 4 aprilie 2012, avocatul reclamantului, bazând-se pe raportul medical mai sus menționat, a format două căi de atac pentru ca clientul lui să fie eliberat ca arest preventiv și transferat într-un spital.

La date nespecificate, curtea de assize a respins aceste cereri și a hotărât menținerea în detenție a reclamantului.

În data de 10 aprilie 2012, reclamantul a fost din nou transferat la spitalul militar unde a rămas până pe 4 mai 2012. Experții au constatat o hematomă subacut tardivă, o infecție intracraniene și o pierdere de vedere de 20% la ochiul stâng și 10% la ochiul drept.

În data de 7 mai 2012, reclamantul a fost reexaminat de experții Institutului Medico-Legal.

Într-un raport din 14 mai 2012, semnat de șapte experți din Institutul Medico-Legal, s-a precizat că continuarea tratamentului interesatului în mediul carceral era posibilă doar dacă închisoarea dispunea de o infirmerie și de un medic penitenciar în mod permanent. În pofida acestui raport, reclamantul a fost menținut în închisoare.

În data de 20 iulie 2012, reclamantul s-a adresat administrației penitenciare pentru a afla dacă închisoarea dispunea de o infirmerie și de un medic penitenciar.

Printr-o scrisoare din 9 august 2012, directorul închisori a declarat că nu există infirmerie nici medic în stabilimentul lor.

În data de 19 iunie 2014, reclamantul a fost eliberat (a se vedea §12 mai sus). B. Dreptul intern și internațional relevant

Dreptul intern și internațional relevant este expus în hotărârea Gürdeniz c. Turquie ((decizie), nr. 59715/10, §§ 15-28, 18 martie 2014). PLÂNGERILE

Reclamantul susține că circumstanțele în care a fost deținut au constituit un tratament contrar articolelor 2 și 3 din Convenție. El denunță în particular o încălcare a acestor articole din cauza refuzului autorităților judiciare de a accepta cereri de eliberare preventivă și de transfer într-un spital în ciuda rapoartelor medicale care o comandă. La această privire, el ține responsabile autoritățile naționale care, trimitând târziu raportul medical curții de assize, i-ar fi cauzat suferințele fizice grave pe care le-a suferit.

Invocând art. 5 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge de faptul că a fost arestat și deținut în dispreț de legislația internă și a Convenției, din cauza absenței, după spusele sale, de motive plauzibile de a-l suspecta de o infracțiune penală. El susține că elementele de probă prezentate de parquet în sprijinul acuzațiilor nu erau valide, afirmând la această privire că rapoartele de contra-expertiză produse de apărare în fața curții de assize au pus în evidență falsificarea lor.

Sub unghiul articolului 5 § 3 din Convenție, reclamantul denunță durata, după spusele sale excesivă, a detenției sale. Se plânge, de asemenea, de insuficiența motivelor prin care jurisdicțiile interne au justificat menținerea sa în arest preventiv.

Pe terenul articolului 5 § 4 din Convenție, reclamantul se plânge de faptul că nu a putut contesta în mod efectiv legalitatea detenției sale preventive.

Invocând de altfel art. 6 din Convenție, reclamantul susține că nu a beneficiat de un proces echitabil devant un tribunal independent și imparțial. La această privire, el reproșează tribunalului că a urmat o procedură puțin respectuoasă a drepturilor apărării. El denunță de altfel o încălcare a articolului 6 din Convenție pentru că nu i-ar fi fost posibil să aibă acces la toate elementele de probă și a beneficia de facilități necesare pentru a prepara apărarea. EN DROIT A. Privind încălcarea susținută a articolelor 2 și 3 din Convenție

Sub unghiul articolelor 2 și 3 din Convenție, reclamantul denunță condițiile detenției sale preventive, pe care le consideră incompatibile cu starea sa de sănătate. Având în vedere formularea și conținutul grievului reclamantului, Curtea decide să o examineze doar sub unghiul articolului 3 din Convenție.

Curtea consideră că în starea actuală a dosarului ea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui grief și estimează necesar să comunice această parte a cererei guvernului pârât, în aplicarea articolului 54 § 2 b) din regulament. B. Privind încălcarea susținută a articolelor 5 §§ 1, 3 și 4 din Convenție

Reclamantul susține că, în momentul arestării și punerii în arest preventiv, nu existau elemente de probă cu privire la existența motivelor plauzibile de a-l suspecta de o infracțiune penală. El adaugă că menținerea sa în detenție în contextul unei proceduri penale conform lui inechitabile constituie o încălcare a dreptului la libertate și la securitate. De altfel, se plânge de durata detenției sale preventive și de insuficiența motivelor prin care jurisdicțiile interne ar fi justificat menținerea sa în arest preventiv. În fine, reclamantul se plânge de absența unui recurs efectiv pentru a contesta menținerea sa în arest preventiv.

Trebuie să reamintim, în acest context, criteriile dezvoltate de jurisprudență cu privire la art. 35 § 2 b) din Convenție. Această dispoziție prevede: „2. Curtea nu reține nici o cerere individuală introdusă în aplicarea articolului 34, când: (...) b) ea este în esență aceeași cu o cerere anterior examinată de Curte sau deja supusă unei alte instanțe internaționale de investigație sau de reglementare, și dacă nu conține fapte noi."

Din această dispoziție rezultă că Convenția, care vizează a evita pluralitatea de proceduri internaționale referitoare la aceleași cauze, exclude ca Curtea să poată reține o cerere care a făcut deja obiectul unui examen din partea unei instanțe internaționale (Celniku c. Grecia, nr. 21449/04, § 39, 5 iulie 2007). Această regulă se aplică în pofida datei introducerii acestor proceduri, elementul care trebuie luat în considerare fiind existența anterioară a unei decizii pronunțate pe fond în momentul când Curtea examinează cauza.

La această privire, deciziile organelor Convenției au demonstrat că simplul fapt că o cerere a fost deja supusă unei alte instanțe internaționale nu era suficient în sine pentru a exclude competența Curții și că trebuia să se cerceteze dacă natura organului de control, procedura urmată de acesta și efectul deciziilor sale erau atât de mult încât, cu privire la art. 35 § 2 b), competența Curții era exclusă (Lukanov c. Bulgaria, nr. 21915/93, decizie a Comisiei din 12 ianuarie 1995, Decizii și rapoarte (DR) 80-B, p. 108 și Varnava și alții c. Turquie, nr. 16064-16066/90 și 16068-16073/90, decizie a Comisiei din 14 aprilie 1998, DR 93-B, p. 5, Jeličić c. Bosnia-Herțegovina (decizie), nr. 41183/02, 15 noiembrie 2005, și Karoussiotis c. Portugalia, nr. 23205/08, § 62, CEDH 2011 (extrase)).

Curtea reamintește că ea a examinat deja procedura devant Grupul de lucru privind detenția arbitrară și că a concluzionat că acest Grup de lucru era într-adevăr o „instanță internațională de investigație sau de reglementare" în sensul articolului 35 § 2 b) din Convenție (Peraldi c. Franța, (decizie), nr. 2096/05, 7 aprilie 2009, și Savda c. Turquie, nr. 42730/05, § 68, 12 iunie 2012).

Ea trebuie deci să determine dacă, în cauza de față, grievurile reclamantului desprinse din articolele 5 §§ 1, 3 și 4 din Convenție sunt „în esență aceleași" cu cele supuse Grupului de lucru privind detenția arbitrară al Națiunilor Unite.

Curtea reamintește că, în hotărârea Gürdeniz c. Turquie ((decizie), nr. 59715/10, 18 martie 2014), ea a constatat deja că, în cauza în cauză, Grupul de lucru a concluzionat că privarea de libertate a celor 250 acuzați deținuți în cauza Balyoz, inclusiv reclamantul, era arbitrară în sensul că era contrară articolelor 9 și 14 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice și articolelor 9, 10 și 11 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Sesizarea cuprindea deci grievurile desprinse din art. 5 din Convenție pe care reclamantul le-a prezentat devant Curte. Prin urmare, ținând seama de circumstanțele cauzei în cauză, Curtea a considerat că exista identitate de fapte, de partide și de grievuri.

Nu vede nici o motiv în cauza de față să se abată de la această jurisprudență.

De îndată ce grievurile desprinse din articolele 5 §§ 1, 3 și 4 din Convenție prezentate devant Curte sunt în esență aceleași cu cele care au fost la originea avizului mai sus menționat al Grupului de lucru privind detenția arbitrară, convine ca ele să fie declarate inadmisibile, în aplicarea articolului 35 § 2 b) din Convenție. C. Privind încălcarea susținută a articolului 6 din Convenție

Reclamantul denunță de altfel o încălcare a articolului 6 din Convenție pe mai multe titluri. Se plânge mai întâi că judecătorii nu au demonstrat independență și imparțialitate, că nu a dispus de timp și facilități necesare pentru a prepara apărarea și că a fost privat de posibilitate de a prezenta probe de descărcare.

Curtea observă că, în urma hotărârilor Curții Constituționale și ale curții de assize din Anatolia, procedura penală deschisă împotriva reclamantului este din nou în curs de judecată devant instanța de judecată de prim grad. În absența unei condamnări definitive pronunțate împotriva reclamantului, Curtea nu este în măsură să procedeze la examen global al procedurii deschise împotriva sa.

Din aceasta rezultă că, în stadiul actual al procedurii devant jurisdicțiile interne, reclamantul nu poate să se plângă de vreun violare a dispozițiilor articolului 6 din Convenție. Cu toate acestea, este lăsat să sesizeze din nou Curtea dacă el consideră întotdeauna, la sfârșitul procedurii penale deschisă împotriva sa, a fi victimă a încălcărilor susținute. Această parte a cererei este deci prematurată (a se vedea, printre altele, Çakmak c. Turquie (decizie), nr. 58223/10, § 70, 19 februarie 2013).

Trebuie deci să se respingă de asemenea această parte a cererei, în aplicarea articolului 35 § 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, Amână, cu unanimitate, examinarea grievului reclamantului despins din art. 3 din Convenție; Declară, cu majoritate, petiția inadmisibilă pentru restul. Abel Campos Guido Raimondi Grefier adjoint Președinte

Les faits de la cause, tels qu’ils ressortent du dossier, peuvent se résumer comme suit. 1. La détention du requérant et la procédure pénale engagée contre lui

En 2010, le parquet d’Istanbul ouvrit une enquête pénale contre plusieurs membres présumés d’une organisation criminelle dénommée Balyoz (« la masse » en français, ou sledgehammer en anglais), tous officiers ou fonctionnaires liés aux forces armées. Il leur était reproché de s’être livrés, en 2002 et 2003, à la planification d’un coup d’État militaire visant au renversement par la force du gouvernement élu, acte réprimé par l’article 147 de l’ancien code pénal en vigueur à l’époque des faits (pour des informations plus détaillées concernant l’affaire Balyoz et les plans d’action relatifs à celle-ci, voir Doğan c. Turquie (déc.), n o 28484/10, 10 avril 2012, et Çakmak c. Turquie (déc.), n o 58223/10, 19 février 2013).

Le 22 août 2011, le requérant fut entendu par le procureur de la République d’Istanbul au sujet du plan d’opérations Balyoz .

Le même jour, le requérant fut traduit devant la cour d’assises d’Istanbul laquelle ordonna la mise en détention provisoire de l’intéressé en raison des forts soupçons quant à la culpabilité de ce dernier.

Par un acte d’accusation du 11 novembre 2011, le parquet d’Istanbul intenta contre plusieurs personnes, dont le requérant, une action pénale sur le fondement de l’article 147 de l’ancien code pénal, combiné avec l’article 61 du même code (réprimant la tentative de renversement par la force du Conseil des ministres) devant la 10 ème chambre de la cour d’assises d’Istanbul.

Le requérant forma maints recours devant la cour d’assises aux fins de bénéficier d’un élargissement. Il soutenait principalement que les documents numériques sur lesquels les accusations portées contre lui auraient été fondées étaient en réalité des fichiers créés ou falsifiés dans le but d’incriminer de nombreux officiers de l’armée et de les évincer ainsi. Avec ses coaccusés, le requérant produisit devant la cour d’assises des rapports de contre-expertise aux fins de démontrer la non-validité des éléments de preuve présentés par le parquet à l’appui de ses accusations. Il demanda en outre d’être libéré en raison de son état de santé qui, selon lui, n’était pas compatible avec ses conditions de détention.

La cour d’assises d’Istanbul suivit l’avis du parquet et rejeta les recours en se fondant sur l’état des preuves, la nature des crimes reprochés au requérant et les forts soupçons pesant sur lui.

Le 21 septembre 2012, la 10 ème cour d’assises d’Istanbul rendit son verdict dans l’affaire Balyoz et condamna, entre autres, le requérant à treize ans et quatre mois de réclusion criminelle en vertu de l’article 147 combiné avec l’article 61 de l’ancien code pénal.

Par un arrêt du 9 octobre 2013, la Cour de cassation rejeta le pourvoi contre l’arrêt de la 10 ème cour d’assises d’Istanbul. 2. La saisine de la Cour constitutionnelle et la réouverture de la procédure pénale 10. À une date non-précisée, le requérant introduisit un recours individuel devant la Cour constitutionnelle.

Par un arrêt du 18 juin 2014, la Cour constitutionnelle estima que la détention provisoire du requérant, ainsi que celle de ses co-accusés, avait pris fin avec sa condamnation en première instance le 21 septembre 2012, soit avant l’entrée en vigueur du droit de recours individuel. Par conséquent, elle rejeta pour incompétence ratione temporis le grief relatif à la durée de la détention. En revanche, la Cour constitutionnelle conclut à la violation du droit à un procès équitable prévu par l’article 36 de la Constitution. À cet égard, la Cour constitutionnelle souligna d’abord que les rapports de contre-expertise produits par la défense n’avaient pas été pris en compte par la cour d’assises et cela sans justification. En outre, elle constata que deux personnes clés de l’affaire, H.Ö. et A.Y., auraient dû être entendues comme témoins par la cour d’assises.

Le 19 juin 2014, se fondant sur l’arrêt de la Cour constitutionnelle, la 4 ème cour d’assises d’Anadolu ordonna la mise en liberté du requérant. Elle décida en outre la réouverture de la procédure pénale engagée à l’encontre de l’intéressé, la première audience ayant été fixée au 3 novembre 2014. 3. La saisine du Groupe de travail sur la détention arbitraire du Conseil des droits de l’homme des Nations unies

Le 1 er mai 2013, le Groupe de travail sur la détention arbitraire du Conseil des droits de l’homme des Nations unies (« le groupe de travail sur la détention arbitraire ») rendit son avis n o 6/2013 concernant 250 personnes – dont le requérant – placées en détention provisoire dans le cadre de l’affaire Balyoz . Il y indiquait notamment ce qui suit : « 2. Le Groupe de travail considère que la privation de liberté est arbitraire dans les cas suivants : a) Lorsqu’il est manifestement impossible d’invoquer un quelconque fondement légal pour justifier la privation de liberté (comme dans le cas où une personne est maintenue en détention après avoir exécuté sa peine ou malgré l’adoption d’une loi d’amnistie qui lui serait applicable) (catégorie I) ; b) Lorsque la privation de liberté résulte de l’exercice de droit ou de libertés garantis par les articles 7, 13, 14, 18, 19, 20 et 21 de la Déclaration universelle des droits de l’homme et, en ce qui concerne les États partie au Pacte international relatif aux droits civils et politiques, par les articles 12, 18, 19, 21, 22, 25, 26 et 27 de cet instrument (catégorie II) ; c) Lorsque l’inobservation, totale ou partielle, des normes internationales relatives au droit à un procès équitable, établies dans la Déclaration universelle des droits de l’homme et dans les instruments internationaux pertinents acceptés par les États intéressés, est d’une gravité telle qu’elle rend la privation de liberté arbitraire (catégorie III) ; d) Lorsque les demandeurs d’asile, des immigrants ou des réfugiés font l’objet d’une rétention administrative prolongée, sans possibilité de contrôle ou de recours administratif ou juridictionnel (catégorie IV) ; e) Lorsque la privation de liberté constitue une violation du droit international pour des raisons de discrimination fondée sur la naissance, l’origine nationale, ethnique ou sociale, la langue, la religion, la situation économique, l’opinion politique ou autre, le sexe, l’orientation sexuelle, le handicap ou toute autre situation, et qui tend ou peut conduire à ignorer le principe de l’égalité des droits de l’homme (catégorie V). (...) 72. Ayant étudié et analysé les éléments dont il est saisi, le Groupe de travail juge approprié d’examiner la situation des 250 individus dans un seul et même avis car les accusations portées contre eux concernent la participation au coup d’État présumé « Marteau de forge », qui visait à renverser le Gouvernement, et ces individus sont aussi considérés comme un groupe dans les allégations de la source. 73. Le Gouvernement n’a pas répondu à plusieurs des allégations formulées par la source, notamment celles relatives au non-respect des garanties d’une procédure régulières. Le Groupe de travail note que le Gouvernement ne saisit pas l’occasion qui lui est offerte de répondre aux différentes allégations d’atteintes aux garanties d’une procédure régulière, que ce soit en reconnaissant que ces atteintes ont effectivement eu lieu telles qu’elles sont décrites par la source, en réfutant les allégations ou encore en les contestant. En l’absence d’autres informations complémentaires de la part du Gouvernement, outre celles qui figurent ci-dessus et qu’il prend dûment en compte, le Groupe de travail doit fonder son opinion sur l’affaire telle qu’elle est décrite par la source. Selon ses méthodes de travail révisées, le Groupe de travail est en mesure de rendre un avis sur l’affaire sur la base des communications qui lui ont été soumises. 74. La source a allégué que le Gouvernement avait violé le droit des accusés à être jugés sans retard excessif. À cet égard, le Groupe de travail note que, si le droit à un procès équitable implique nécessairement que la justice soit rendue sans retard excessif, la question de savoir ce qui constitue une période raisonnable dépend des circonstances et de la complexité de chaque affaire et, s’il y a lieu, de l’emploi de voies de recours et du droit de contester périodiquement le maintien de l’accusé en détention préventive. Pour parvenir à ces décisions, le Groupe de travail procède au cas par cas. Le Gouvernement n’a pas montré que les accusés avaient à leur disposition des voies de recours utiles pour contester la légalité de leur détention avant jugement et du traitement de la question de la libération sous caution. Le Gouvernement n’a pas montré que les tribunaux avaient fourni régulièrement des décisions indiquant les motifs de droit et de faits du maintien en détention des accusés et rendant compte de l’examen de la proportionnalité qui doit précéder la décision de maintenir la personne en détention au lieu de la libérer sous caution. De l’avis du Groupe de travail, cela constitue des motifs suffisants pour lui permettre de conclure qu’il y a eu une violation du paragraphe 3 de l’article 9 du Pacte et de l’article 9 de la Déclaration universelle des droits de l’homme. 75. La source a allégué que de nombreuses violations graves du droit des accusés à un procès équitable avaient été commises pendant la procédure judiciaire. Le Groupe de travail a examiné tous les arguments présentés par la source et les réponses du Gouvernement. La réponse du Gouvernement ne contredit pas les allégations de la source faisant état d’irrégularités de procédure pendant la première phase du procès, en particulier pour ce qui est des dispositions du droit turc selon lesquelles les tribunaux doivent évaluer l’authenticité des éléments de preuve dont ils sont saisis. Le Gouvernement n’a pas non plus contesté l’allégation de la source selon laquelle le tribunal aurait refusé d’examiner trois rapports d’experts de la défense réfutant l’authenticité des éléments de preuve numérisés et refusé de nommer lui-même des experts pour évaluer ces éléments de preuve. De plus, dans sa réponse, le Gouvernement n’a pas contesté le fait que le tribunal a refusé d’autoriser la défense à citer deux témoins clefs, dont l’un affirmait avoir fait échoué le coup d’État présumé. 76. Le Gouvernement fait valoir que les restrictions de l’accès des accusés aux éléments confidentiels figurant dans le dossier de l’enquête étaient légitimes en vertu des instruments internationaux relatifs aux droits de l’homme. Sur ce point, le Groupe de travail note que de telles restrictions sont légitimes si elles portent sur des éléments qui ne sont pas ensuite utilisés en tant que preuve contre les accusés dans le cadre du procès en question et s’il ne s’agit pas d’éléments à décharge. Toutefois, dans le cas présent, sous prétexte qu’il s’agissait d’une question de sécurité nationale, les accusés se sont vu refuser, en violation du paragraphe 3 b) de l’article 14 du Pacte, l’accès à des éléments de preuve importants qui ont été utilisés par l’accusation pendant le procès et à certains éléments de preuve qui pouvaient être à décharge. 77. Le Gouvernement n’a pas réfuté l’allégation selon laquelle des micros placés dans toute la salle d’audience ont permis au Gouvernement d’écouter des communications confidentielles entre des avocats et leurs clients pendant le procès. Ainsi, en violation du paragraphe 3 b) de l’article 14, les accusés ont été privés du droit de communiquer de manière confidentielle avec leurs défenseurs dans la salle d’audience pendant le procès. 78. Le Groupe de travail conclut que dans les circonstances de l’espèce, les violations des garanties d’une procédure régulière relevées ci-dessus constituent des violations de l’article 9 et du paragraphe 3 de l’article 14 du Pacte international relatif aux droits civils et politiques et des articles 9, 10 et 11 de la Déclaration universelle des droits de l’homme. La privation de liberté des 250 requérants relève donc de la catégorie III des catégories de détention arbitraire définies par le Groupe de travail pour l’examen des affaires qui lui sont soumises. Avis et recommandations 79. À la lumière de ce qui précède, le Groupe de travail rend l’avis suivant : La privation de liberté des 250 accusés détenus dans l’affaire Balyoz ou « Marteau de forge » est arbitraire en ce qu’elle est contraire aux articles 9 et 14 du Pacte international relatif aux droits civils et politiques et aux articles 9, 10 et 11 de la Déclaration universelle des droits de l’homme ; elle relève de la catégorie III des critères applicables à l’examen des affaires soumises au Groupe de travail. 80. En conséquence, le Groupe de travail demande au Gouvernement turc de prendre les mesures nécessaires pour remédier à la situation de ces 250 personnes de façon à la rendre compatible avec les normes et principes énoncés dans la Déclaration universelle des droits de l’homme et dans le Pacte international relatif aux droits civils et politiques. Le Groupe de travail estime que, compte tenu de toutes les circonstances de l’affaire, la réparation appropriée consisterait à rendre effectif le droit à réparation établi au paragraphe 5 de l’article 9 du Pacte international relatif aux droits civils et politiques. (...) » 4. L’état de santé du requérant

Le 26 janvier 2012, à la suite du diagnostic d’un kyste intracrânien sur le pariétal gauche, le requérant fut admis au service de neurochirurgie de l’hôpital GATA Haydarpașa (« l’hôpital militaire »).

Le 2 février 2012, le requérant fut opéré à l’hôpital militaire et le kyste fut enlevé en sa totalité.

Dans son rapport médical du 7 février 2012, un professeur de l’hôpital militaire précisa que le requérant ne présentait pas de déficit neurologique postopératoire et que son traitement continuait au sein de la clinique de l’hôpital militaire.

Le 16 février 2012, la cour d’assises s’adressa à l’administration pénitentiaire et demanda que le requérant soit transféré à l’Institut médicolégal afin que la cour d’assises puisse décider si sa détention constituait un risque vital pour lui.

Par un rapport médical du 23 février 2012, les experts de l’hôpital militaire conclurent que le requérant pouvait sortir de l’hôpital et qu’il avait besoin d’un repos de trois mois.

Le 27 février 2012, le requérant retourna à la prison.

Dans leur rapport médical du 29 février 2012, cinq experts de l’Institut médicolégal émirent l’avis qu’il fallait transférer le requérant dans un établissement hospitalier. Ils ajoutèrent qu’il était nécessaire de réexaminer sa situation un mois plus tard.

Ce rapport ne fut envoyé à la cour d’assises que le 4 avril 2012. Durant cette période, le requérant demeura en prison. Il allègue qu’il fut privé de tout soin médical.

Entre temps, les 9 mars 2012 et 4 avril 2012, l’avocat du requérant, se fondant sur le rapport médical susmentionné, forma deux recours pour que son client soit mis en liberté provisoire et transféré dans un hôpital. 23. À des dates non-précisées, la cour d’assises rejeta ces demandes et décida le maintien en détention du requérant.

Le 10 avril 2012, le requérant fut de nouveau transféré à l’hôpital militaire où il resta jusqu’au 4 mai 2012. Les experts constatèrent un hématome subaigu tardif, une infection intracrânienne et une perte de vision de 20 % à l’œil gauche et de 10 % à l’œil droit.

Le 7 mai 2012, le requérant fut réexaminé par les experts de l’Institut médicolégal.

Dans un rapport du 14 mai 2012, signé par sept experts de l’Institut médicolégal, il était précisé que la poursuite du traitement de l’intéressé dans le milieu carcéral n’était envisageable que si la prison disposait d’une infirmerie et d’un médecin pénitentiaire en permanence. Nonobstant ce rapport, le requérant fut maintenu dans la prison.

Le 20 juillet 2012, le requérant s’adressa à l’administration pénitentiaire pour savoir si la prison disposait d’une infirmerie et d’un médecin pénitentiaires.

Par une lettre du 9 août 2012, le directeur de la prison déclara qu’il n’y avait pas d’infirmerie ni de médecin dans leur établissement.

Le 19 juin 2014, le requérant fut mis en liberté (voir le paragraphe 12 ci-dessus). B. Le droit interne et international pertinent

Le droit interne et international pertinent est exposé dans la décision Gürdeniz c. Turquie ((déc.), n o 59715/10, §§ 15-28, 18 mars 2014). GRIEFS

Le requérant affirme que les circonstances dans lesquelles il a été détenu ont constitué un traitement contraire aux articles 2 et 3 de la Convention. Il dénonce en particulier une violation de ces articles en raison du refus des autorités judiciaires de ses demandes de mise en liberté provisoire et de transfert dans un établissement hospitalier malgré les rapports médicaux qui le commandent. À cet égard, il tient pour responsables les autorités nationales, qui en envoyant tardivement le rapport médical à la cour d’assises, lui aurait causé les souffrances physiques graves qu’il a subies.

Invoquant l’article 5 § 1 de la Convention, le requérant se plaint d’avoir été arrêté et détenu au mépris de la législation interne et de la Convention, du fait de l’absence, selon lui, de raisons plausibles de le soupçonner d’avoir commis une infraction pénale. Il soutient que les éléments de preuve présentés par le parquet à l’appui des accusations n’étaient pas valides, affirmant à cet égard que les rapports de contre-expertise produits par la défense devant la cour d’assises ont mis en évidence leur falsification.

Sous l’angle de l’article 5 § 3 de la Convention, le requérant dénonce la durée, selon lui excessive, de sa détention. Il se plaint également de l’insuffisance des motifs par lesquels les juridictions internes ont justifié son maintien en détention provisoire.

Sur le terrain de l’article 5 § 4 de la Convention, le requérant se plaint de n’avoir pu contester de manière effective la légalité de sa détention provisoire.

Invoquant de surcroît l’article 6 de la Convention, le requérant allègue qu’il n’a pas bénéficié d’un procès équitable devant un tribunal indépendant et impartial. À cet égard, il reproche au tribunal d’avoir suivi une procédure peu respectueuse des droits de la défense. Il dénonce par ailleurs une violation de l’article 6 de la Convention pour autant qu’il ne lui aurait pas été possible d’avoir accès à tous les éléments de preuve à charge et de bénéficier des facilités nécessaires à la préparation de sa défense. EN DROIT A. Sur la violation alléguée des articles 2 et 3 de la Convention

Sous l’angle des articles 2 et 3 de la Convention, le requérant dénonce les conditions de sa détention provisoire, qu’il estime incompatibles avec son état de santé. Eu égard à la formulation et au contenu du grief du requérant, la Cour décide de l’examiner uniquement sous l’angle de l’article 3 de la Convention.

La Cour considère qu’en l’état actuel du dossier elle n’est pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et elle estime nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur, en application de l’article 54 § 2 b) du règlement. B. Sur la violation alléguée de l’article 5 §§ 1, 3 et 4 de la Convention

Le requérant soutient que, au moment de son arrestation et de sa mise en détention provisoire, il n’existait aucun élément de preuve quant à l’existence de raisons plausibles de le soupçonner d’avoir commis une infraction pénale. Il ajoute que son maintien en détention dans le cadre d’une procédure pénale selon lui inéquitable constitue une violation de son droit à la liberté et à la sûreté. En outre, il se plaint de la durée de sa détention provisoire et de l’insuffisance des motifs par lesquels les juridictions internes auraient justifié son maintien en détention provisoire. Enfin, le requérant se plaint de l’absence d’un recours effectif pour contester son maintien en détention provisoire.

Il convient de rappeler, dans ce contexte, les critères développés par la jurisprudence s’agissant de l’article 35 § 2 b) de la Convention. Cette disposition énonce : « 2. La Cour ne retient aucune requête individuelle introduite en application de l’article 34, lorsque : (...) b) elle est essentiellement la même qu’une requête précédemment examinée par la Cour ou déjà soumise à une autre instance internationale d’enquête ou de règlement, et si elle ne contient pas de faits nouveaux. »

Il résulte de cette disposition que la Convention, qui vise à éviter la pluralité de procédures internationales relatives aux mêmes affaires, exclut que la Cour puisse retenir une requête ayant déjà fait l’objet d’un examen de la part d’une instance internationale ( Celniku c. Grèce , n o 21449/04, § 39, 5 juillet 2007). Cette règle s’applique nonobstant la date d’introduction de ces procédures, l’élément à prendre en compte étant l’existence préalable d’une décision rendue sur le fond au moment où la Cour examine l’affaire. 41. À cet égard, les décisions des organes de la Convention ont démontré que le seul fait qu’une requête a déjà été soumise à une autre instance internationale ne suffisait pas en soi pour exclure la compétence de la Cour et qu’il fallait rechercher si la nature de l’organe de contrôle, la procédure suivie par celui-ci et l’effet de ses décisions étaient tels que, au regard de l’article 35 § 2 b), la compétence de la Cour était exclue ( Lukanov c. Bulgarie , n o 21915/93, décision de la Commission du 12 janvier 1995, Décisions et rapports (DR) 80-B, p. 108 et Varnava et autres c. Turquie , n o 16064-16066/90 et 16068-16073/90, décision de la Commission du 14 avril 1998, DR 93-B, p. 5, Jeličić c. Bosnie-Herzégovine (déc.), n o 41183/02, 15 novembre 2005, et Karoussiotis c. Portugal , n o 23205/08, § 62, CEDH 2011 (extraits)).

La Cour rappelle qu’elle a déjà examiné la procédure devant le Groupe de travail sur la détention arbitraire et qu’elle a conclu que ce Groupe de travail était bien une « instance internationale d’enquête ou de règlement » au sens de l’article 35 § 2 b) de la Convention ( Peraldi c. France , (déc.), n o 2096/05, 7 avril 2009, et Savda c. Turquie , n o 42730/05, § 68, 12 juin 2012).

Elle doit donc déterminer si, en l’espèce, les griefs du requérant tirés de l’article 5 §§ 1, 3 et 4 de la Convention sont « essentiellement les mêmes » que ceux soumis au Groupe de travail sur la détention arbitraire des Nations unies.

La Cour rappelle que, dans la décision Gürdeniz c. Turquie ((déc.), n o 59715/10, 18 mars 2014), elle a déjà constaté que, dans l’affaire en question, le Groupe de travail avait conclu que la privation de liberté des 250 accusés détenus dans l’affaire Balyoz , dont le requérant, était arbitraire en ce qu’elle était contraire aux articles 9 et 14 du Pacte international relatif aux droits civils et politiques et aux articles 9, 10 et 11 de la Déclaration universelle des droits de l’homme. La saisine englobait donc les griefs tirés de l’article 5 de la Convention que le requérant a présentés devant la Cour. Partant, compte tenu des circonstances de l’espèce, la Cour a considéré qu’il y avait identité de faits, de parties et de griefs.

Elle ne voit aucune raison en l’espèce de s’écarter de cette jurisprudence.

Dès lors que les griefs tirés de l’article 5 §§ 1, 3 et 4 de la Convention présentés devant la Cour sont essentiellement les mêmes que ceux qui ont été à l’origine de l’avis susmentionné du Groupe de travail sur la détention arbitraire, il convient de les déclarer irrecevables, en application de l’article 35 § 2 b) de la Convention. C. Sur la violation alléguée de l’article 6 de la Convention

Le requérant dénonce par ailleurs une violation de l’article 6 de la Convention à plusieurs titres. Il se plaint d’abord que les juges n’ont pas fait preuve d’indépendance et d’impartialité, qu’il n’a pas disposé du temps et des facilités nécessaires pour préparer sa défense et qu’il a été privé de la possibilité de présenter des preuves à décharge.

La Cour relève qu’à la suite des arrêts de la Cour constitutionnelle et de la cour d’assises d’Anadolu, la procédure pénale engagée contre le requérant est de nouveau pendante devant la juridiction de première instance. En l’absence d’une condamnation définitive prononcée contre le requérant, la Cour n’est pas en mesure de procéder à un examen global de la procédure ouverte contre lui.

Il s’ensuit que, au stade actuel de la procédure devant les juridictions internes, le requérant ne peut se plaindre d’une quelconque violation des dispositions de l’article 6 de la Convention. Il lui est toutefois loisible de saisir à nouveau la Cour s’il estime toujours, à l’issue de la procédure pénale engagée contre lui, être victime des violations alléguées. Cette partie de la requête est donc prématurée (voir, entre autres, Çakmak c. Turquie (déc.), n o 58223/10, § 70, 19 février 2013).

Il convient donc de rejeter également cette partie de la requête, en application de l’article 35 § 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, Ajourne , à l’unanimité, l’examen du grief du requérant tiré de l’article 3 de la Convention ; Déclare , à la majorité, la requête irrecevable pour le surplus. Abel Campos Guido Raimondi Greffier adjoint Président