DJEFEL c. FRANCE

A CINCISPREZECEA SECȚIUNE

HOTĂRÂRE

Cerere nr. 55787/10

Emmanuel DJEFEL

împotriva Franței

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a cincisprezecea secțiune), sesizată pe 30 septembrie 2014 într-o comisie compusă din:

Ann Power-Forde, președintă,

Ganna Yudkivska,

André Potocki,

judecători,

și Stephen Phillips,

grефier adjunct de secțiune,

Având în vedere petiția susmenționată depusă pe 26 august 2010,

Având în vedere observațiile prezentate de Statul pârât și răspunsurile prezentate în replica de reclamant,

După deliberații, pronunță următoarea hotărâre:

PE FONDURI

Reclamantul, dl. Emmanuel Djefel, este cetățean francez născut în 1967 și rezident în Toul. A fost reprezentat în fața Curții de Me C. Waquet, avocată la Paris.

Guvernul francez (în continuare "Guvernul") a fost reprezentat de agentul sa, Me E. Belliard, directoare al Afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe.

A. Împrejurările cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamantul a fost încarcerat pe 2 iunie 2009, ca urmare a mai multor condamnări la pedepse cu închisoare al căror total se ridică la treizeci și unu de luni cu executare. Paralel cu aceste condamnări, el a fost trimis în judecată în fața tribunalului de condamnări ușoare pentru violență și agresiune sexuală agravată. Achitat la finele urmăririi în primă instanță pe 28 aprilie 2010, el a fost declarat vinovat de faptele ce i se impuneau de curtea de apel din Colmar pe 28 septembrie 2010 și condamnat la șase ani de închisoare.

În intervalul respectiv, pe 20 mai 2010, reclamantul, deținut atunci la centrul de detenție din Saint-Mihiel, a solicitat, pentru 25 iunie următor, o primă permisie de ieșire destinată să "mențină și să salvgardeze [legăturile sale] familiale". Printr-o ordonanță datată 14 iunie 2010, judecătorul aplicării pedepselor (JAP) al tribunalului de circumscripție din Bar-le-Duc a respins cererea sa sub motivul că situația sa penală nu era finală pentru că trebuia să comparate pentru un nou caz penal în fața unei curți de apel pe 23 iunie 2010. Ca urmare a apelului reclamantului pe 18 iunie 2010, președintele camerei aplicării pedepselor (CAP) a curții de apel din Nancy a confirmat ordonanța pe 17 februarie 2011. După ce a observat că observațiile scrise ale reclamantului au fost tardive, președintele a indicat următoarele:

"Motivele reținute de judecătorul aplicării pedepselor sunt absolut pertinente în măsura în care din piesele dosarului rezultă că persoana în cauză a fost obiectul unei decizii de retragere a creditului de reducere de pedeapsă pe 26 mai 2010 și că nu a beneficiat de totalitatea reducerilor suplimentare de pedeapsă la care putea pretinde pentru perioada detenției din 2 iunie 2009 la 2 iunie 2010. Comportamentul persoanei în cauză demonstrează puțini eforturi de reintegrare socială. Mai mult, persoana în cauză trebuia să comparate pentru un nou caz în fața curții de apel din Nancy pe 23 iunie 2010."

Pe 4 ianuarie 2012, Curtea de Casație a declarat inadmisibil recursul reclamantului ca urmare a avizului procurorului general tendând la neadmisiune pe motiv că reclamantul nu depusese o memoriu:

"Având în vedere că, după examinarea atât a admisibilității recursului cât și a pieselor procedurii, Curtea de Casație constată că nu există în cazul de față niciun mijloc de natură să permită admisiunea recurselor."

Între timp, pe 5 iulie 2010, reclamantul a solicitat o nouă permisie de ieșire, pentru 20 august următor, pentru a-și vedea mama al cărei stare de sănătate nu i-a permis să se deplaseze la penitenciar. Printr-o ordonanță datată 21 iulie 2010, JAP a decis să amâne examinarea acestei cereri la comisia de aplicare a pedepselor din octombrie următor ținând seama de absența eforturilor reclamantului în detenție, de absența garanțiilor de comparate și de apelul în curs împotriva respingerii permisiei de ieșire anterioare. Printr-o ordonanță din 8 februarie 2011, CAP a considerat fără obiect apelul reclamantului împotriva acestei ordonanțe: "trebuie observat mai întâi că reclamantul nu a prezentat observații scrise acestei jurisdicții în sprijinul apelului. În plus, pe lângă motivele pertinente reținute de JAP, apare că cererea este fără obiect la data prezentelor observații."

Pe 4 ianuarie 2012, Curtea de Casație a declarat inadmisibil recursul reclamantului împotriva ordonanței din 8 februarie 2011, ca urmare a avizului luat de procurorul general și tendând la neadmisiune a recursului pe motiv că "memoriul nu pare a fi conform cerințelor art. 590 din Codul de procedură penală [CPP]."

La începutul lunii august 2010, reclamantul a solicitat o treime permisie de ieșire, pentru 18 august, pentru a putea însoți pe mama sa bolnavă la o consultație de anestezie preoperatorie. Printr-o ordonanță din 12 august 2010, JAP a declarat cererea inadmisibilă datorită amânării pronunțate pe 21 iulie privind cererea anterioară de permisie de ieșire a reclamantului. Ca urmare a apelului reclamantului, președintele CAP pe 17 februarie 2011 a confirmat ordonanța, după ce a observat că reclamantul nu a prezentat observații scrise în sprijinul apelului:

"(...) motivele reținute de judecătorul aplicării pedepselor sunt absolut pertinente în măsura în care o cerere anterioară fusese obiectul unei decizii de amânare."

Pe 4 ianuarie 2012, Curtea de Casație a declarat inadmisibil recursul reclamantului împotriva ordonanței din 17 februarie 2011 ca urmare a avizului procurorului general tendând la neadmisiune pe motiv că "memoriul nu pare a fi conform cerințelor art. 590 din CPP."

B. Dreptul intern relevant

art. 712-5

"Cu excepția cazurilor de urgență, ordonanțele privind reducerile de pedeapsă, autorizațiile de ieșiri sub escortă și permisiile de ieșire sunt luate după avizul comisiei de aplicare a pedepselor. Comisia de aplicare a pedepselor este considerată a-și fi exprimat avizul dacă acesta nu intervine în termen de o lună de la data la care a fost sesizată. Comisia de aplicare a pedepselor este prezidată de judecătorul aplicării pedepselor; procurorul general al Republicii și directorul penitenciarului sunt membri de drept."

art. 712-11

"Deciziile judecătorului aplicării pedepselor și ale tribunalului de aplicare a pedepselor pot fi atacate prin apel de condamnat, de procurorul general al Republicii și de procurorul general, de la data notificării acestora: 1° În termen de douăzeci și patru de ore în ceea ce privește ordonanțele menționate la art. 712-5 și 712-8; (...)"

art. 712-12

"Apelul ordonanțelor menționate la art. 712-5 și 712-8 este purtat în fața președintele camerei de aplicare a pedepselor a curții de apel, care se pronunță printr-o ordonanță motivată în vederea observațiilor scrise ale ministerului public și ale condamnatului sau avocatului acestuia."

art. 712-15

"Ordonanțele și hotărârile menționate la art. 712-12 și 712-13 pot fi obiectul, în termen de cinci zile de la notificare, a unui recurs în casație care nu este suspensiv."

Articolul D 49-41

"(...) În sprijinul apelului, condamnatul sau avocatul acestuia poate adresa observații scrise președintele sau camerei. Cu excepția cazurilor de urgență, aceste observații trebuie adresate cel mai târziu cu o lună după data apelului, cu excepția derogării acordate de președintele jurisdicției."

"(...) Având în vedere că, dacă, potrivit dispozițiilor combinate ale art. D. 49-42, D. 49-44-1 și 505-1 din CPP, decizia prin care președintele camerei de aplicare a pedepselor constată că apelul este tardiv, devine fără obiect sau că apelantul s-a retras din apel, nu este susceptibil de recurs, nu e același lucru atunci când examinarea acesteia relevă un risc de depășire a competenței care se încadrează în controlul Curții de Casație; că, fiind cazul în cauza de față, recursul trebuie declarat admisibil;

Cu privire la mijlocul unic de casație, luat din încălcarea art. 5, 6, 8 și 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, 591, 593, 712-11, 723-3, D. 145 și D. 146 din CPP;

"în măsura în care președintele camerei de aplicare a pedepselor a curții de apel a declarat fără obiect apelul format de deținut F.X... împotriva unei ordonanțe a judecătorului aplicării pedepselor care respingea cererea sa de permisie de ieșire prezentată de deținut;

"pe motivul că apelul format în termen prevăzut de art. 712-11 și D. 49-39 din CPP era admisibil; ținând seama de proximitatea dintre data deciziei deferite și cea a permisiei solicitate, apelul a devenit fără obiect;

"în timp ce, pe de o parte, condamnații încarcerați pot beneficia de permisii de ieșire acordate pentru menținerea legăturilor familiale sau pregătirea reintegrării sociale atunci când au executat jumătate din pedeapsa lor și nu au mai mult de trei ani de detenție de suportat; că, limitând doar să se refere la proximitatea dintre data deciziei deferite și cea a permisiei solicitate, fără a constata nici că persoana în cauză nu executase încă jumătate din pedeapsa, nici că mai aveau de suportat mai mult de trei ani de detenție, curtea de apel nu a justificat în mod legal decizia;

"în timp ce, pe de altă parte, din motivele ordonanței atacate rezultă că apelul fusese format în termen prevăzut de art. 712-11 și D. 49-39 din CPP și era ca urmare admisibil și prezentat înainte de începerea perioadei prevăzute pentru permisia de ieșire; că, prin pronunțarea în acest fel, președintele camerei de aplicare a pedepselor a curții de apel a lipsit deținutul de un recurs efectiv";

Și, cu privire la mijlocul ridicat din oficiu, luat din încălcarea art. 6 și 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și 712-11 din CPP, depășire de competență;

Mijloacele fiind reunite;

Având în vedere art. 6 și 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și 712-11 din CPP;

Având în vedere că rezultă din combinația textelor citate mai sus că președintele camerei de aplicare a pedepselor, care se pronunță cu privire la o cerere de permisie de ieșire al cărei dată inițial prevăzută este depășită, are facultatea, dacă obiectul permisiei o permite, de a fixa o altă dată;

Având în vedere că din ordonanța atacată și piesele procedurii rezultă că F.X. a prezentat o cerere de permisie de ieșire pentru perioada 9-14 ianuarie 2009, pentru a se duce la soția sa; că, printr-o ordonanță din 6 ianuarie 2009, judecătorul aplicării pedepselor a respins această cerere și a decis că o nouă cerere nu ar putea fi prezentată înainte de expirarea unui termen de șase luni, că F.X... a declarat apel a acestei decizii;

Având în vedere că, pentru a declara apelul fără obiect, ordonanța reține că, ținând seama de proximitatea dintre data deciziei deferite și cea a permisiei solicitate, apelul a devenit fără obiect;

Dar având în vedere că, prin pronunțarea în acest fel, președintele camerei de aplicare a pedepselor a încălcat competența sa; (...)"

(Crim. 7 mai 2003, nr. 03-80.975

(Crim. 7 noiembrie 2007, nr. 07-80.163

; Crim. 1 octombrie 2008, nr. 08-80.562).

MOTIVEĂRI

În formularul sa de cerere, invocând art. 6 § 2 și 17 din Convenție, reclamantul susținea că refuzurile de permisie excepțională de ieșire care i-au fost opuse nu erau justificate. Se plângea de asemenea de o violare a art. 6 § 1 privind durata examinării apelurilor sale.

PE DREPT

Curtea amintește că este stăpână asupra califării juridice a faptelor cauzei. Estimează că motivarea reclamantului se referă la viața sa privată și familială precum și la efectivitatea recursului împotriva refuzurilor de permisie de ieșire. Aceasta motivare trebuie deci examinată sub aspectul art. 8 și 13 din Convenție, care au fost obiecte ale întrebărilor adresate părților în comunicarea cererilor și observațiile acestora pe această singură bază.

Articolele 8 și 13 din Convenție sunt redactate după cum urmează:

art. 8

"1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale (...)

art. 13

"Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost violate are dreptul la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale."

Guvernul ridică o excepție de inadmisibilitate pe baza neepuizării căilor de recurs interne, din fapt că reclamantul nu a ridicat, chiar în substanță, motivarea bazată pe art. 8 din Convenție. Reclamantul a folosit recursele adecvate la dispoziție prin apelarea ordonanțelor JAP și prin depunerea recursurilor în casație împotriva deciziilor date de președintele CAP. Cu toate acestea, nu a invocat niciodată urgența în fața sa și nu a respectat termenii prescriși pentru prezentarea observațiilor sale, atunci când a produs-o. În mod similar, reclamantul nu a depus niciun memoriu în sprijinul celor trei recurs în casație în fața Curții de Casație și nu a deci prezentat nicio motivare acestei jurisdicții. Deci, niciun element nu putea să lase să se gândească judecătorilor că o posibilă violare a art. 8 și 13 din Convenție era în cauză, și reclamantul nu a deci, potrivit Guvernului, furnizat jurisdicțiilor franceze posibilitatea de a se pronunța material asupra unei posibile violări a dispozițiilor Convenției. Cât privește efectivitatea recursurilor, sub aspectul art. 13 din Convenție, Guvernul susține că jurisprudența Curții nu cere ca recursurile intente să fie examinate imediat după ce au fost intente. O asemenea soluție ar fi de nesuportat, cu atât mai mult cu cât permisiile de ieșire sunt uneori examinate în primă instanță până în ajunul datei de ieșire dorite, ceea ce este favorabil persoanei în cauză care a prezentat o cerere tardivă sau urgentă. Cu toate acestea, drepturile persoanei în cauză nu ar fi compromise într-o asemenea ipoteză. Deci, Curtea de Casație a judecat că președintele CAP care se pronunță cu privire la o cerere de permisie de ieșire al cărei dată inițial prevăzută este depășită are facultatea, dacă obiectul permisiei o permite, de a fixa o altă dată (Crim, 28 octombrie 2009, 09-80.923).

Reclamantul replicează că a susținut menținerea legăturilor familiale pentru fiecare dintre cererile sale și că a apelat refuzurile care i-au fost opuse. El subliniază că urgența poate și trebuie în anumite circumstanțe să fie constatată din oficiu, fără ca președintele CAP să fie obligat să aștepte observațiile scrise ale condamnatului, care sunt, în orice caz, facultative potrivit art. D 49-41 din codul de procedură penală (vezi dreptul intern relevant mai sus). În plus, calea recursului este închisă atât timp cât jurisdicția de apel nu s-a pronunțat. Reclamantul estimează că urgența deriva din ea însăși din obiectul celui de-al treilea refuz de permisie excepțională respins pe 12 august 2010 datorită datei programate, justificate și cunoscute, de spitalizare a mamei sale; cu toate acestea, la data cererilor sale în fața Curții, nici calea apelului, nici a fortiori cea a recursului în casație nu erau susceptibile să constituie recursuri eficace împotriva deciziei de refuz. Cât privește celelalte două apeluri intente mai devreme, reclamantul susține că au fost examinate foarte târziu în apel și că nu avea deci niciun mijloc de a sesiza o jurisdicție pe chestiunea efectivității recursului.

Curtea amintește că scopul art. 35 este să dea Statelor contractante ocazia de a preveni sau corecta violările invocate împotriva lor înainte ca aceste invocări să fie prezentate organelor Convenției. Statele nu trebuie deci să răspundă de actele lor în fața unui organism internațional înainte de a fi avut posibilitatea de a corecta situația în ordinea juridică internă. Această regulă se bazează pe presupunerea, obiectul art. 13 din Convenție – și cu care prezintă afinități strânse – că ordinea internă oferă un recurs efectiv cu privire la încălcarea invocată. Deci, constituie un aspect important al principiului conform căruia mecanismul de salvgardare instituit de Convenție este subordonat sistemelor naționale de garanție a drepturilor omului. Deci, motivarea pe care se intenționează să o sesizeze Curtea trebuie mai întâi ridicată, cel puțin în substanță, în formele și termenii prescriși de dreptul intern, în fața jurisdicțiilor naționale competente (Selmouni c. Franța [Marea Cameră], nr. 25803/94, § 74, CEDO 1999-V). În aceeași logică, art. 35 § 1 necesită epuizarea doar recursurilor accesibile, eficace și adecvate, adică existente la un grad suficient de certitudine – în practică cât și în teorie – și susceptibile de a remedia motivările invocate (Aksoy c. Turcia, hotărâre din 18 decembrie 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-VI, pp. 2275-2276, §§ 51-52).

Curtea subliniază că trebuie să aplice această regulă ținând deplin seama de context. A recunoscut deci că art. 35 trebuie aplicat cu o oarecare flexibilitate și fără formalism excesiv. A admis de asemenea că regula epuizării căilor de recurs interne nu se acomodează cu o aplicare automată și nu prezintă un caracter absolut; în controlul respectării acesteia, trebuie să se țină seama de circum stanțele cauzei. Aceasta înseamnă în special că Curtea trebuie să țină seama în mod realist, nu doar de recursurile prevăzute în teorie în sistemul juridic al Părții contractante în cauză, ci și de contextul juridic și politic în care se situează acestea precum și de situația personală a reclamanților (Selmouni, citat mai sus, § 77).

În cazul de față, Curtea observă că reclamantul nu a sesizat în mod valid Curtea de Casație a motivărilor pe care le-a prezentat apoi în fața ei. La momentul introducerii cererilor, reclamantul nu a furnizat memoriile în casație, ci doar sentințele de neadmisiune date de Curtea de Casație. Cu toate acestea, deși această jurisdicție a folosit formula-tip utilizată pentru ansamblul cazurilor de neadmisiune a recursurilor, inclusiv motivul neadmisiei bazat pe caracterul neserios al mijloacelor invocate (vezi, Viard c. Franța, nr. 71658/10, § 33, 9 ianuarie 2014), rezultă clar din avizele de neadmisiune luate de procurorul general că reclamantul a în realitate omis să depună un memoriu într-o procedură, și a eșuat, în celelalte două, în respectarea formalităților prevăzute de art. 590 din CPP (vezi dreptul intern relevant punct 3.). Reclamantul nu a deci niciodată ridicat o motivare bazată pe art. 8 din Convenție în cadrul unui recurs în casație, din fapt că nu a respectat formalitățile prescrise în dreptul intern.

Cu toate acestea, Curtea trebuie să se asigure că această cale de recurs satisface condiția de accesibilitate și efectivitate cerută în materie. Observă într-adevăr că reclamantul consideră ansamblul recursurilor la dispoziție, inclusiv apelul în fața președintele CAP, ineficace în practică, ținând seama de termenul pus de acesta pentru a se pronunța asupra apelurilor sale, și a fortiori cel luat de Curtea de Casație pentru examinarea unui recurs, atunci când data prevăzută în cererea de permisie de ieșire este depășită.

Curtea consideră că reclamantul nu putea fi dispensa de a sesiza Curtea de Casație pentru a ridica în fața ei încălcarea alegată a vieții sale private și familiale și chestiunea termenilor pui de președintele CAP pentru a se pronunța asupra apelurilor sale împotriva ordonanțelor de refuz de permisie de ieșire. Reamintește mai întâi că recursul în cauză a fost expresă instituit de legea din 2004 (dreptul intern relevant, punct 1.) pentru a face din ordonanțele JAP în materie decizii susceptibile de a fi deferite în fața unui judecător. Observă de asemenea, la lumina hotărârii din 28 octombrie 2009 menționate de Guvern (dreptul intern relevant, punct 2.), că Curtea de Casație efectuează un examen al conformității unui refuz de permisie de ieșire cu garanțiile art. 8 atunci când un asemenea mijloc îi este prezentat, chiar dacă decizia atacată în apel nu este susceptibilă de recurs, pentru că aceasta poate face "să apară un risc de depășire a competenței". În plus, și mai ales, subliniază că în aceeași hotărâre, Curtea de Casație, în timp ce președintele CAP declarase fără obiect un apel format împotriva unui refuz de permisie de ieșire al cărei dată inițial prevăzută era depășită, în circumstanțe apropiate de prezenta cauză, ridicase din oficiu o motivare bazată pe art. 6 și 13 din Convenție, și considerase că comisese un "excès de pouvoir". În aceste condiții, Curtea consideră că Curtea de Casație era în stare de a aprecia dacă refuzurile litigioase erau conforme cerințelor art. 8 și de a se pronunța, pe baza depășirii de competență, asupra efectivității recursurilor prevăzute de dreptul intern.

Nu folosind calea recursului în casație, reclamantul nu deci a dat jurisdicțiilor franceze ocazia pe care art. 35 § 1 o are ca scop să dea în principiu Statelor contractante: evitarea sau corectarea încălcărilor invocate împotriva lor (Civet c. Franța [Marea Cameră], nr. 29340/95, § 44, CEDO 1999-VI).

Rezultă din aceasta că excepția neepuizării căilor de recurs interne se dovedește întemeiată și motivarea bazată pe art. 8 din Convenție trebuie respinsă în aplicarea art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție. În aceste condiții, motivarea bazată pe art. 13 din Convenție trebuie respinsă ca fiind evident neîntemeiat în aplicarea art. 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție.

Pentru aceste considerente, Curtea, în unanimitate,

Declară petiția inadmisibilă.

Stephen Phillips

Ann Power-Forde

Grефier adjunct

Președintă

CINQUIÈME SECTION

DÉCISION

Requête n

o

55787/10

Emmanuel DJEFEL

contre la France

La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 30 septembre 2014 en un comité composé de

:

Ann Power-Forde,

présidente,

Ganna Yudkivska,

André Potocki,

juges,

et de Stephen Phillips,

greffier adjoint de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 26 août 2010,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Emmanuel Djefel, est un ressortissant français né en 1967 et résidant à Toul. Il a été représenté devant la Cour par M

e

C.

Waquet, avocate à Paris.

Le gouvernement français («

le Gouvernement

») a été représenté par son agent, M

me

E. Belliard, directrice des Affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant fut incarcéré, le 2 juin 2009, à la suite de plusieurs condamnations à des peines de prison dont le total s’élève à trente

‑

et

‑

un

‑

mois fermes. Parallèlement à ces condamnations, il fut renvoyé devant le tribunal correctionnel pour violences et agressions sexuelles aggravées. Relaxé des fins de la poursuite en première instance le 28 avril 2010, il fut déclaré coupable des faits reprochés par la cour d’appel de Colmar, le 28

septembre 2010, et condamné à six ans d’emprisonnement.

Dans l’intervalle, le 20 mai 2010, le requérant, détenu alors au centre de détention de Saint-Mihiel, sollicita, pour le 25 juin suivant, une première permission de sortie destinée à «

maintenir et sauvegarder [ses] liens familiaux

». Par une ordonnance en date du 14 juin 2010, le juge de l’application des peines (JAP) du tribunal de grande instance de Bar-le-Duc rejeta sa demande au motif que sa situation pénale n’était pas définitive car il devait comparaître pour une nouvelle affaire pénale devant une cour d’appel le 23 juin 2010. Sur appel du requérant, le 18 juin 2010, le président de la chambre de l’application des peines (CAP) de la cour d’appel de Nancy confirma l’ordonnance déférée le 17 février 2011. Après avoir relevé que les observations écrites du requérant étaient tardives, le président indiqua ce qui suit

:

«

Les motifs retenus par le juge de l’application de peines sont tout à fait pertinents dans la mesure où il ressort des pièces du dossier que l’intéressé a fait l’objet d’une décision de retrait de crédit de réduction de peine le 26 mai 2010 et qu’il n’a pas bénéficié de l’intégralité des réductions supplémentaires de peine auxquelles il pouvait prétendre au titre de la période de détention du 2

juin 2009 au 2 juin 2010. Le comportement de l’intéressé atteste alors du peu d’effort de réinsertion. Par ailleurs, l’intéressé devait comparaître pour une nouvelle affaire devant la cour d’appel de Nancy le 23 juin 2010

».

Le 4 janvier 2012, la Cour de cassation déclara non admis le pourvoi du requérant à la suite de l’avis de l’avocat général tendant à la non-admission au motif que le requérant n’avait pas déposé de mémoire

:

«

Attendu qu’après avoir examiné tant la recevabilité du recours que les pièces de la procédure, la Cour de cassation constate qu’il n’existe en l’espèce aucun moyen de nature à permettre l’admission des pourvois

».

Entre-temps, le 5 juillet 2010, le requérant sollicita une nouvelle permission de sortie, pour le 20 août suivant, afin de voir sa mère dont l’état de santé ne lui permettait pas de se déplacer jusqu’à l’établissement pénitentiaire. Par une ordonnance en date du 21 juillet 2010, le JAP décida d’ajourner l’examen de cette demande à la commission d’application des peines du mois d’octobre suivant compte tenu de l’absence d’efforts du requérant en détention, de son absence de garanties de représentation et de l’appel pendant interjeté contre le rejet de la précédente permission de sortie. Par une ordonnance du 8

février 2011, la CAP estima sans objet l’appel du requérant contre cette ordonnance

: «

il y a d’abord lieu de constater que le requérant n’a pas adressé d’observations écrites à notre juridiction à l’appui de son appel. De plus, outre les motifs pertinents retenus par le JAP, il apparaît que la demande est sans objet au jour des présentes observations

».

Le 4

janvier 2012, la Cour de cassation déclara non admis le pourvoi du requérant contre l’ordonnance du 8 février 2011, à la suite de l’avis pris par l’avocat général et tendant à la non-admission du pourvoi au motif que «

le mémoire n’apparaît pas conforme aux exigences de l’article 590 du code de procédure pénale [CPP]

».

Au début du mois d’août 2010, le requérant sollicita une troisième permission de sortie, pour le 18 août, afin de pouvoir accompagner sa mère malade à une consultation d’anesthésie préopératoire. Par une ordonnance du 12 août 2010, le JAP déclara la demande irrecevable en raison de l’ajournement prononcé le 21 juillet concernant la demande précédente de permission de sortie du requérant. Sur appel du requérant, le président de la CAP, le 17

février 2011, confirma l’ordonnance déférée, après avoir relevé que le requérant n’avait pas adressé d’observations écrites à l’appui de son appel

:

«

(...) les motifs retenus par le juge de l’application des peines sont tout à fait pertinents dans la mesure où une précédente demande avait fait l’objet d’une décision d’ajournement

».

Le 4

janvier 2012, la Cour de cassation déclara non admis le pourvoi du requérant contre l’ordonnance du 17 février 2011 à la suite de l’avis de l’avocat général tendant à la non-admission au motif que «

le mémoire n’apparaît pas conforme aux exigences de l’article 590 du CPP.

»

B.

Droit interne pertinent

1.

La loi nº 2004-204 du 9 mars 2004 portant adaptation de la justice aux évolutions de la criminalité a complété le processus de «

juridictionnalisation

» de l’exécution des peines et instauré des voies de recours contre les ordonnances rendues par le JAP. Auparavant, ces ordonnances étaient qualifiées par la loi elle-même de mesures d’administration judiciaire et ne pouvaient faire l’objet d’un recours devant le tribunal correctionnel que de la part du procureur de la République (voir,

Schemkamper c. France

, n

o

75833/01, §§ 17,18 et 43, 18

octobre 2005). Les dispositions pertinentes du CPP sont désormais ainsi libellées :

Article 712-5

« Sauf en cas d’urgence, les ordonnances concernant les réductions de peine, les autorisations de sorties sous escortes et les permissions de sortir sont prises après avis de la commission de l’application des peines. Cette commission est réputée avoir rendu son avis si celui-ci n’est pas intervenu dans le délai d’un mois à compter du jour de sa saisine. La commission de l’application des peines est présidée par le juge de l’application des peines ; le procureur de la République et le chef d’établissement en sont membres de droit. »

Article 712-11

« Les décisions du juge de l’application des peines et du tribunal de l’application des peines peuvent être attaquées par la voie de l’appel par le condamné, par le procureur de la République et par le procureur général, à compter de leur notification : 1º Dans le délai de vingt-quatre heures s’agissant des ordonnances mentionnées aux articles 712-5 et 712-8 ; (...) »

Article 712-12

« L’appel des ordonnances mentionnées aux articles 712-5 et 712-8 est porté devant le président de la chambre de l’application des peines de la cour d’appel, qui statue par ordonnance motivée au vu des observations écrites du ministère public et de celles du condamné ou de son avocat. »

Article 712-15

« Les ordonnances et arrêts mentionnés aux articles 712-12 et 712-13 peuvent faire, dans les cinq jours de leur notification, l’objet d’un pourvoi en cassation qui n’est pas suspensif. »

Article D 49-41

«

(...) A l’appui de son appel, le condamné ou son avocat peut adresser des observations écrites au président ou à la chambre. Hors le cas d’urgence, ces observations doivent être adressées un mois au plus tard après la date de l’appel, sauf dérogation accordée par le président de la juridiction

».

2.

Dans un arrêt du 28 octobre 2009, la chambre criminelle de la Cour de cassation s’est de prononcée sur les pouvoirs du président de la CAP (Crim, 09-80.923)

:

«

(...) Attendu que, si, selon les dispositions combinées des articles D. 49-42, D.

49

‑

44-1 et 505-1 du CPP, la décision par laquelle le président de la chambre de l’application des peines constate que l’appel est tardif, devenu sans objet ou que l’appelant s’est désisté de son appel, n’est pas susceptible de recours, il en est autrement lorsque son examen fait apparaître un risque d’excès de pouvoir relevant du contrôle de la Cour de cassation ; que tel étant le cas en l’espèce, le pourvoi doit être déclaré recevable ;

Sur le moyen unique de cassation, pris de la violation des articles 5, 6, 8 et 13 de la Convention européenne des droits de l’homme, 591, 593, 712-11, 723-3, D. 145 et D.

146 du CPP ;

"en ce que le président de la chambre de l’application des peines de la cour d’appel a dit sans objet l’appel formé par un détenu F.X... contre une ordonnance du juge de l’application des peines ayant rejeté sa demande de permission de sortie présentée par un détenu ;

"aux motifs que l’appel formé dans le délai prévu par les articles 712-11 et D. 49-39 du CPP était recevable ; que compte tenu de la proximité entre la date de la décision déférée et celle de la permission sollicitée, l’appel était devenu sans objet ;

"alors, d’une part, que les condamnés incarcérés peuvent bénéficier de permissions de sortir accordées en vue du maintien des liens familiaux ou de la préparation de la réinsertion sociale lorsqu’ils ont exécuté la moitié de leur peine et qu’ils n’ont plus qu’à subir un temps de détention inférieur à trois ans ; qu’en se bornant à viser la proximité entre la date de la décision déférée et celle de la permission sollicitée, sans constater soit que l’intéressé n’avait pas encore effectué la moitié de sa peine, soit qu’il lui restait à subir un temps de détention supérieur à trois ans, la cour d’appel n’a pas légalement justifié sa décision ;

"alors, d’autre part, qu’il résulte des motifs de l’ordonnance attaquée que l’appel avait été formé dans le délai prévu par les articles 712-11 et D. 49-39 du CPP et était à ce titre recevable et présenté avant le début de la période prévue pour la permission de sortir ; qu’en statuant comme il l’a fait, le président de la chambre de l’application des peines de la cour d’appel a privé le détenu d’un recours effectif" ;

Et, sur le moyen relevé d’office, pris de la violation des articles 6 et 13 de la Convention européenne des droits de l’homme et 712-11 du CPP, excès de pouvoir ;

Les moyens étant réunis ;

Vu les articles 6 et 13 de la Convention européenne des droits de l’homme et 712-11 du CPP ;

Attendu qu’il résulte de la combinaison des textes précités que le président de la chambre de l’application des peines, qui statue sur une demande de permission de sortir dont la date prévue initialement est dépassée, a la faculté, si l’objet de la permission l’autorise, de fixer une autre date ;

Attendu qu’il résulte de l’ordonnance attaquée et des pièces de procédure que F.X a présenté une demande de permission de sortir pour la période du 9 au 14 janvier 2009, afin de se rendre chez son épouse ; que, par ordonnance du 6 janvier 2009, le juge de l’application des peines a rejeté cette demande et décidé qu’une nouvelle demande ne pourrait pas être présentée avant l’expiration d’un délai de six mois, que F.X... a relevé appel de cette décision ;

Attendu que, pour déclarer sans objet l’appel, l’ordonnance retient que, compte tenu de la proximité entre la date de la décision déférée et celle de la permission sollicitée, l’appel est devenu sans objet ;

Mais attendu qu’en prononçant ainsi, le président de la chambre de l’application des peines a méconnu ses pouvoirs ; (...) »

3.

La Cour de cassation juge de façon constante que le mémoire «

qui ne vise aucun texte de loi et n

’

offre à juger aucun moyen de droit ne remplit pas les conditions exigées par l

’

article 590 du Code de procédure pénale

Crim. 7

mai 2003, n

o

03-80.975

(Crim. 7 nov. 2007, n

o

07-80.163

; Crim. 1

er

oct. 2008, n

o

08-80.562).

GRIEFS

Dans son formulaire de requête, invoquant les articles 6 § 2 et 17 de la Convention, le requérant alléguait que les refus de permission exceptionnelle de sortie qui lui ont été opposés n’étaient pas fondés. Il se plaignait également d’une violation de l’article 6 § 1 pour la durée de l’examen de ses appels.

EN DROIT

La Cour rappelle qu’elle est maîtresse de la qualification juridique des faits de la cause. Elle estime que le grief du requérant concerne sa vie privée et familiale ainsi que l’effectivité du recours contre les refus de permission de sortir. Ce grief doit donc être examiné sous l’angle des articles 8 et 13 de la Convention, lesquels ont fait l’objet de questions posées aux parties lors de la communication de la requête, et d’observations de leur part sur ce seul fondement.

Les articles 8 et 13 de la Convention sont ainsi libellés

:

Article 8

«

1.

Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale (...)

2.

Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien

‑

être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

»

Article 13

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.

».

Le Gouvernement soulève une exception d’irrecevabilité tiré du non épuisement des voies de recours internes, faute pour le requérant d’avoir soulevé, même en substance, le grief tiré de l’article 8 de la Convention. Le requérant a usé des recours adéquats à sa disposition en faisant appel des ordonnances du JAP et en formant des pourvois en cassation à l’encontre des décisions rendues par le président de la CAP. Il n’a cependant jamais invoqué l’urgence devant celui-ci et n’a pas respecté les délais prescrits pour présenter ses observations, lorsqu’il en a produit. De la même manière, le requérant n’a déposé aucun mémoire à l’appui de ses trois pourvois devant la Cour de cassation et n’a donc soumis aucun grief à cette juridiction. Ainsi, aucun élément ne pouvait laisser penser aux juges qu’une éventuelle violation des articles 8 et 13 de la Convention était en cause, et le requérant n’a donc pas, selon le Gouvernement, fourni aux juridictions françaises la possibilité de se prononcer matériellement sur une éventuelle violation des dispositions de la Convention. Quant à l’effectivité des recours, sous l’angle de l’article 13 de la Convention, le Gouvernement soutient que la jurisprudence de la Cour n’exige pas que les recours intentés soient examinés immédiatement après avoir été intentés. Une telle solution serait intenable, ce d’autant plus que les permissions de sortir sont parfois examinées en première instance jusqu’à la veille de la date de sortie souhaitée, ce qui est favorable à l’intéressé ayant présenté une demande tardive ou urgente. Pour autant, les droits de l’intéressé ne seraient pas compromis dans une telle hypothèse. Ainsi la Cour de cassation a-t-elle jugé que le président de la CAP qui statue sur une demande de permission de sortir dont la date prévue initialement est dépassée a la faculté, si l’objet de la permission l’autorise, de fixer une autre date (Crim, 28 octobre 2009, 09

‑

80.923).

Le requérant réplique qu’il a fait valoir le maintien des liens familiaux pour chacune de ses demandes et qu’il a fait appel des refus qui lui ont été opposés. Il souligne que l’urgence peut et doit dans certaines circonstances être constatée d’office, sans que le président de la CAP ne soit obligé d’attendre les observations écrites du condamné, qui sont, en tout état de cause, facultatives selon l’article D 49-41 du code de procédure pénale (voir droit interne pertinent ci-dessus). Par ailleurs, la voie du pourvoi est fermée tant que la juridiction d’appel n’a pas statué. Le requérant estime que l’urgence résultait en soi de l’objet de la troisième demande de permission exceptionnelle refusée le 12 août 2010 en raison de la date programmée, justifiée et connue, d’hospitalisation de sa mère

; or, à la date de sa requête devant la Cour, ni la voie de l’appel, ni

a fortiori

celle du recours en cassation n’étaient susceptibles de constituer des recours efficaces contre la décision de rejet. En ce qui concerne les deux autres appels antérieurement formés, le requérant soutient qu’ils ont été examinés très tardivement en appel et qu’il n’avait donc aucun moyen de saisir une juridiction de la question de l’effectivité de son recours.

La Cour rappelle que la finalité de l’article 35 est de ménager aux États contractants l’occasion de prévenir ou redresser les violations alléguées contre eux avant que ces allégations ne soient soumises aux organes de la Convention. Les États n’ont donc pas à répondre de leurs actes devant un organisme international avant d’avoir eu la possibilité de redresser la situation dans leur ordre juridique interne. Cette règle se fonde sur l’hypothèse, objet de l’article 13 de la Convention – et avec lequel elle présente d’étroites affinités – que l’ordre interne offre un recours effectif quant à la violation alléguée. De la sorte, elle constitue un aspect important du principe voulant que le mécanisme de sauvegarde instauré par la Convention revête un caractère subsidiaire par rapport aux systèmes nationaux de garantie des droits de l’homme. Ainsi, le grief dont on entend saisir la Cour doit d’abord être soulevé, au moins en substance, dans les formes et délais prescrits par le droit interne, devant les juridictions nationales appropriées (

Selmouni c. France

[GC], n

o

25803/94, § 74, CEDH

1999

‑

V). Dans la même logique, l’article 35 § 1 exige l’épuisement des seuls recours accessibles, effectifs et adéquats, c’est-à-dire existant à un degré suffisant de certitude – en pratique comme en théorie – et susceptibles de porter remède aux griefs soulevés (Aksoy c. Turquie, arrêt du 18

décembre 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-VI, pp. 2275-2276, §§ 51-52).

La Cour souligne qu’elle doit appliquer cette règle en tenant dûment compte du contexte. Elle a ainsi reconnu que l’article 35 doit s’appliquer avec une certaine souplesse et sans formalisme excessif. Elle a de plus admis que la règle de l’épuisement des voies de recours internes ne s’accommode pas d’une application automatique et ne revêt pas un caractère absolu ; en en contrôlant le respect, il faut avoir égard aux circonstances de la cause. Cela signifie notamment que la Cour doit tenir compte de manière réaliste, non seulement des recours prévus en théorie dans le système juridique de la Partie contractante concernée, mais également du contexte juridique et politique dans lequel ils se situent ainsi que de la situation personnelle des requérants (

Selmouni

, précité, § 77).

En l’espèce, la Cour prend acte de ce que le requérant n’a pas valablement saisi la Cour de cassation des griefs qu’il a soumis par la suite devant elle. Au moment de l’introduction de sa requête, le requérant n’a pas fourni les mémoires en cassation, mais uniquement les arrêts de non-admission rendus par la Cour de cassation. Or, bien que cette juridiction ait usé de la formule-type utilisée pour l’ensemble des causes de non admission des pourvois, y compris le motif de non-admission fondé sur le caractère non sérieux des moyens soulevés (voir,

Viard c. France

, n

o

71658/10, § 33, 9 janvier 2014), il ressort clairement des avis de non-admission pris par l’avocat général que le requérant a en réalité omis de déposer un mémoire dans une procédure, et failli, dans les deux autres, au respect des formalités prévues par l’article 590 du CPP (voir droit interne pertinent point 3.). Le requérant n’a donc jamais soulevé de moyen tiré de l’article 8 de la Convention dans le cadre d’un pourvoi en cassation, faute d’avoir respecté les formalités prescrites en droit interne.

Pour autant, la Cour doit s’assurer que cette voie de recours satisfaisait à la condition d’accessibilité et d’effectivité exigée en la matière. Elle note en effet que le requérant considère l’ensemble des recours à sa disposition, y compris l’appel devant le président de la CAP, inefficace en pratique, compte tenu du délai mis par ce dernier pour statuer sur ses appels, et

a

fortiori

celui pris par la Cour de cassation pour examiner un pourvoi, alors que la date prévue dans la demande de permission de sortir est dépassée.

La Cour considère que le requérant ne pouvait être dispensé de saisir la Cour de cassation pour soulever devant elle la violation alléguée de sa vie privée et familiale et la question des délais mis par le président de la CAP pour statuer sur ses appels contre les ordonnances de refus de permission de sortir. Elle rappelle tout d’abord que le recours dont il s’agit a été expressément instauré par la loi de 2004 (droit interne pertinent, point 1.) pour faire des ordonnances du JAP en la matière des décisions susceptibles d’être déférées devant un juge. Elle observe par ailleurs, à la lumière de l’arrêt du 28 octobre 2009 mentionné par le Gouvernement (droit interne pertinent, point 2.), que la Cour de cassation procède à un examen de la conformité d’un refus de permission de sortir avec les garanties de l’article

8 lorsqu’un tel moyen lui est présenté, même si la décision attaquée en appel n’est pas susceptible de recours, car celle-ci peut faire «apparaître un risque d’excès de pouvoir

». En outre, et surtout, elle souligne que dans ce même arrêt, la Cour de cassation, alors que le président de la CAP avait déclaré sans objet un appel formé contre un refus de permission de sortir dont la date initialement prévue était dépassée, dans des circonstances proches de la présente espèce, a soulevé d’office un moyen tiré des articles 6 et 13 de la Convention, et considéré qu’il avait commis «

un excès de pouvoir

». Dans ces conditions, la Cour est d’avis que la Cour de cassation était à même d’apprécier si les refus litigieux étaient conformes aux exigences de l’article 8, et de se prononcer, sur le fondement de l’excès de pouvoir, sur l’effectivité des recours prévus par le droit interne.

En n’utilisant pas la voie du recours en cassation, le requérant n’a donc pas donné aux juridictions françaises l’occasion que l’article 35 § 1 a pour finalité de ménager en principe aux États contractants

: éviter ou redresser les violations alléguées contre eux (

Civet c. France

[GC], n

o

29340/95, §

44, CEDH 1999

‑

VI).

Il s’ensuit que l’exception de non-épuisement des voies de recours internes se révèle fondée et que le grief tiré de l’article 8 de la Convention doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. Dans ces conditions, le grief tiré de l’article 13 de la Convention doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare la requête irrecevable.

Stephen Phillips

Ann Power-Forde

Greffier adjoint

Présidente