Hansen împotriva Norvegiei

Reclamantul locuiește la Nesoddtangen (Norvegia). În 1989, doamna B., care a fost soția reclamantului, a cumpărat de la el o proprietate numită Ekheim pentru 6 400 000 de coroane norvegiene (NOK), care corespunde în prezent la aproximativ 760 000 de euro (EUR). Cuplul a elaborat acorduri conjugale (“ektepakt”) în 1990 și 1995. La 3 noiembrie 1995 doamna B. și reclamantul a încheiat un acord care prevede că fiecare deține 50% din proprietatea Ekheim, indiferent de ceea ce a fost declarat sau ar putea rezulta din drepturi oficiale (denumit în continuare „acordul de proprietate comună”); ulterior, după divorț, reclamantul a depus o acțiune împotriva dnei B. cu Fredrikstad City Court (tingrett), cerând o hotărâre în sensul că acordurile conjugale nu erau valabile și că acordul de proprietate comună era valabil.

Prin hotărârea din 4 aprilie 2001, Tribunalul a constatat împotriva reclamantului și în favoarea acestuia, concluzând că acordurile conjugale erau valabile și că acordul de proprietate comună era invalid. Reclamantul nu a recurs împotriva acestei hotărâri, care au câștigat forța juridică. În 2005 dna B. a vândut proprietatea Ekheim la Ekheim Invest AS, o societate de răspundere limitată, pentru 15 000 000 de NOK (aproximativ 1.178 000 EUR). 10. La 28 iunie 2007, reclamantul a instituit o procedură civilă în fața Tribunalului Orașului împotriva Ekheim Invest, susținând că a avut titlul de 50% din proprietatea Ekheim și că, în primul rând, a solicitat un ordin pe care acesta îl transmite 50% din proprietate și, în al doilea rând, că deține un drept de isențiere în ceea ce privește restul 50%.

11. Potrivit rezumatului depunerii reclamantului de către Tribunalul Oraș în hotărârea menționată mai jos, reclamantul a susținut, în principal, după cum urmează: (a) Întrebarea a fost cum să interpreteze acordul de proprietate comună al fostilor soții din 3 noiembrie 1995. În cazul anterior decis de Curtea Orașului la 4 aprilie 2001, subiectul litigiului a fost dacă acordurile conjugale din 1990 și 1995 sunt valabile. Obiectul în acest caz este diferit. Doi soții care au proprietate complet separată au avut posibilitatea de a încheia un acord reciproc care implică o obligație de performanță pentru fiecare parte. Potrivit doctrinei juridice, un astfel de contract nu depindea de nicio condiție în ceea ce privește formarea.

(b) Contractul a fost o realitate în acest caz. Ekheim Invest a cumpărat jumătate din proprietatea Ekheim care a fost în proprietatea dnei B., nu jumătate deținută de solicitant, deoarece dna B. nu a avut dreptul de a vinde cealaltă jumătate. În consecință, Ekheim Invest ar trebui să transfere prin acțiune de transport de jumătate din proprietatea Ekheim înapoi la solicitant. (c) Reclamantul a susținut în continuare că, în hotărârea sa din 2001, Tribunalul municipal nu a revizuit validitatea acordului de proprietate comună. În orice caz, forța juridică a acestei hotărâri s-a extins numai la relația dintre dna B. Reclamantul a făcut trimitere la doctrina juridică, conform căreia o hotărâre ca regulă principală are doar o forță juridică în relația dintre părțile la procedură.

În plus, argumentele părților ar trebui luate ca punct de plecare în evaluarea dacă au apărut vreo circumstanță nouă de fapt. (d) argumentul reclamantului a fost că, în perioada din 2001, proprietatea a crescut atât de mult în valoare, încât Tribunalul a trebuit acum să evalueze problema de proprietate independent de concluzia atinsă în hotărârea din 2001. În acel moment, ipotecile pe proprietate au depășit în mod clar valoarea sa și, prin urmare, nu ar fi fost problematic să susțină că, având în vedere o falimentă în curs în acel moment, reclamantul nu ar fi fost într-o poziție mai bună în absența acordurilor de soluționare a căsătoriei.

Ar fi irazonabil dacă dna B. Prin hotărârea din 21 ianuarie 2008, Curtea de Oraș a constatat că în favoarea défenderului Ekheim Invest, din cauza faptului că reclamantul nu a avut titlul proprietarului în cauză, deoarece societatea contestată și-a derivat drepturile de la dna B. Curtea de Oraș a stat în favoarea sa în hotărârea sa din 2001 și a respins argumentul reclamantului pe baza doctrinei juridice că hotărârea din 2001 a avut doar o forță juridică între părți prin trimiterea la o altă trecere în manualul juridic în cauză de la care a apărut că punctul se aplică numai la litigiile dintre o parte privată și autoritățile publice. Acțiunea introdusă de reclamant nu are niciun aspect public și Curtea Orașului nu a considerat că doctrina juridică menționată a avut nici o influență asupra prezentului caz.

13. Reclamantul a recurs împotriva hotărârii Tribunalului Orașului din 21 ianuarie 2008 în fața Tribunalului Superior Borgarting (lagmannsrett). El susține în special că Tribunalul Orașului și-a confundat pledamentele și trimiterile la doctrina juridică făcută la audiere orală și a redus durata generală a audierii de la cele trei zile inițiale programate la cinci ore. Într-o oră de la audiere, Tribunalul Orașului a încheiat audierea martorilor reclamantului, inclusiv prezentarea unor dovezi documentare referitoare la acordurile contestate. Curtea de Oraș a fost, de asemenea, încurcată de greșeli formale. 14. La 4 aprilie 2008, Curtea Înaltă a avertizat reclamantul că a avut în vedere refuzarea admiterii recursului său și i-a dat până la 21 aprilie 2008 să formuleze observații.

După prelungirea acestui termen până la 5 mai 2008, reclamantul a solicitat ca recursul său să fie admis în vederea examinării sau, în alternativă, că Curtea Înaltă a anulat hotărârea Tribunalului de Oraș și a remis cazul la Tribunalul de Oraș pentru examinarea proaspătă. La 5 și 11 iunie 2008, el a depus depuneri suplimentare. 15. Într-o hotărâre unanimă (derogare) din 12 iunie 2008, Curtea Înaltă a concluzionat că a refuzat să recunoască recursul („Anken nektes fremmet”), având următoarele motive: „Curtea Înaltă constată clar că recursul nu va reuși și că, prin urmare, admiterea acestuia ar trebui refuzată în temeiul articolului 29-13 alineatul (2) din Codul de Procedură Civilă.” 16. Reclamantul a apelat împotriva hotărârii Curții Înalte în fața Curții Supreme, susținând în special că refuzul de admitere a recursului nu a avut motive.

17. La 19 septembrie 2008, Comitetul de lansare a Curții Supreme (Høyesterets ankeutvalg) a subliniat că jurisdicția sa se limitează la revizuirea procedurii Curții Înalte (art. 29-13 alineatul (5) din Codul de procedură civilă), a constatat în unanimitate că recursul nu va reuși și, prin urmare, a respins recursul în temeiul articolului 30-9 alineatul (2).

5. The applicant lives at Nesoddtangen, Norway. 6. In 1989 Mrs B., who was then the applicant’s wife, bought a property named Ekheim from him for 6,400,000 Norwegian kroner (NOK), currently corresponding to approximately 760,000 euros (EUR). The couple drew up marital agreements (“ektepakt”) in 1990 and 1995. 7. On 3 November 1995 Mrs B. and the applicant concluded an agreement stipulating that they each owned 50% of the Ekheim estate, regardless of what was stated or might follow from formal entitlements (hereinafter referred to as the joint ownership agreement). 8. Subsequently, after their divorce, the applicant lodged an action against Mrs B. with Fredrikstad City Court (tingrett), seeking a ruling to the effect that the marital agreements were invalid and that the joint ownership agreement was valid.

By a judgment of 4 April 2001, the City Court found against the applicant and in favour of the respondent, concluding that the marital agreements were valid and that the joint ownership agreement was invalid. The applicant did not appeal against this judgment, which gained legal force. 9. In 2005 Mrs B. sold the Ekheim estate to Ekheim Invest AS, a limited liability company, for NOK 15,000,000 (approximately EUR 1,1780,000). 10. On 28 June 2007 the applicant instituted civil proceedings before the City Court against Ekheim Invest claiming that he had title to 50% of the Ekheim estate and seeking, firstly, an order that the latter convey 50% of the property to him and, secondly, that he held a pre-emption right with respect to the remaining 50%.

11. According to the summary of the applicant’s submissions made by the City Court in its judgment referred to below, the applicant argued in the main as follows: (a) The question was how to interpret the former spouses’ joint ownership agreement of 3 November 1995. In the case that had previously been decided by the City Court on 4 April 2001, the subject-matter of the dispute had been whether the marital agreements from 1990 and 1995 were valid. The subject-matter in the present case was different. Two spouses having completely separate property had the opportunity to conclude a mutual agreement involving an obligation of performance for each party. According to legal doctrine, such a contract was not dependent on any condition as to form.

(b) The contract had been a reality in the present case. Ekheim Invest had purchased the half of the Ekheim estate that had been in Mrs B.’s ownership, not the half owned by the applicant, because Mrs B. had had no right to sell the other half. Consequently, Ekheim Invest ought to transfer by deed of conveyance half of the Ekheim estate back to the applicant. (c) The applicant further submitted that in its 2001 judgment the City Court had not reviewed the validity of the joint ownership agreement. In any event, the legal force of that judgment extended only to the relationship between Mrs B. and the applicant, not between Ekheim Invest and the applicant. The applicant referred to legal doctrine, according to which a judgment as a main rule only had legal force in the relationship between the parties to the proceedings.

Moreover, the parties’ arguments ought to be taken as a starting point in the assessment of whether any new factual circumstances had arisen. (d) The applicant’s argument was that in the period since 2001 the estate had increased so greatly in value that the City Court now had to assess the ownership issue independently of the conclusion reached in the 2001 judgment. At that time the mortgages on the property had clearly exceeded its value and it had therefore been unproblematic to hold that, in light of an on-going bankruptcy at the time, the applicant would not have been in a better position in the absence of the marriage settlement agreements. It would be unreasonable if Mrs B. or her successors should be able to profit from the tremendous increase in the property’s value.

12. By a judgment of 21 January 2008, the City Court found in favour of the respondent Ekheim Invest, on the ground that the applicant did not have title to the property in question as the respondent company had derived its rights from Mrs B. and the City Court had ruled in her favour in its 2001 judgment. It rejected the applicant’s argument based on legal doctrine that the 2001 judgment only had legal force between the parties by referring to another passage in the legal manual in question from which it appeared that the point only applied to disputes between a private party and public authorities. The action brought by the applicant had no public-law aspects and the City Court did not consider that the legal doctrine referred to had any bearing on the present case.

13. The applicant appealed against the City Court’s judgment of 21 January 2008 to the Borgarting High Court (lagmannsrett). He argued in particular that the City Court had confused his pleadings and references to legal doctrine made at the oral hearing and had shortened the overall duration of the hearing from the three days initially scheduled to five hours. One hour into the hearing the City Court had truncated the hearing of the applicant’s witnesses, including the presentation of documentary evidence regarding the disputed agreements. The City Court’s hearing record had also been marred by formal mistakes. 14. On 4 April 2008 the High Court warned the applicant that it envisaged refusing admission of his appeal and gave him until 21 April 2008 to comment.

After an extension of this time-limit to 5 May 2008 the applicant on the latter date requested that his appeal be admitted for examination or, in the alternative, that the High Court quash the City Court’s judgment and refer the case back to the City Court for fresh examination. On 5 and 11 June 2008 he filed additional submissions. 15. In a unanimous decision (beslutning) of 12 June 2008 the High Court concluded that it refused to admit the appeal (“Anken nektes fremmet”), giving the following reasons: “The High Court finds it clear that the appeal will not succeed, and that its admission should therefore be refused pursuant to Article 29-13(2) of the Code of Civil Procedure.” 16. The applicant appealed against the High Court’s decision to the Supreme Court, arguing notably that the refusal of admission of the appeal lacked reasons.

17. On 19 September 2008 the Appeals Leave Committee of the Supreme Court (Høyesteretts ankeutvalg), pointing out that its jurisdiction was confined to reviewing the High Court procedure (Article 29-13 (5) of the Code of Civil Procedure), unanimously found it clear that the appeal would not succeed and therefore rejected the appeal under Article 30-9 (2).