CASE OF SAGVOLDEN v. NORWAY

La 26 martie 2004, reclamantul a achiziționat un apartament în Cooperativa de Locație („bonettslag”) X. La cererea sa, la 29 martie 2004, Consiliul său de guvernare (denumit în continuare „Consiliul”) a aprobat achiziția reclamantului. Înainte de a se muta, Consiliul a devenit conștient că fiul reclamantului, dl A, a provocat probleme grave în cadrul Cooperativei Y de Locație, unde reclamantul a fost anterior proprietar și rezident și unde în ultimii ani fiul ei a locuit cu ea. Prin urmare, Cooperativa X de locuințe a devenit îngrijorată în mod deosebit faptul că numai reclamantul se mută în cooperativă și a informat-o că a avut în vedere retragerea aprobării ei ca proprietar parte. Acesta i-a cerut să facă o întreprindere scrisă în sensul că dl A nu se va muta în apartamentul din X. În acest sens, Consiliul a menționat faptul că, în cererea ei de aprobare a proprietății sale de parte, ea a indicat că gospodăria ei ar fi constituită dintr-o singură persoană. După o scurtă schimbare de corespondență între Cooperativa de Locație X și procurorul reclamant B., el a declarat într-o scrisoare din 26 mai 2004 că „în numele [de reclamantului] se confirmă prin prezenta că ea este, nu fiul ei [Dl. A] care se va muta în apartament nr 2036 în Z Street 14 C imediat ce va fi gata pentru preluarea la 5 iulie 2004”. Scrisoarea a confirmat în continuare corectitatea informațiilor anterior, cu condiția ca gospodăria să „consista într-o singură persoană”. În acest context, Consiliul a menținut aprobarea anterioară a reclamantului ca proprietar. Prin scrisoarea din 23 mai 2006, procurorul K., în numele Cooperativei de Locație, a subliniat reclamantului că dl A părea că s-a mutat în apartamentul ei, în încălcarea condițiilor pentru aprobarea ei ca proprietar. s-a referit la faptul că, pe o perioadă lungă, Consiliul a primit mai multe plângeri cu privire la comportamentul dlui A la Cooperativă de Locație și la condamnarea sa de către Curtea Municipală de Oslo (tingret) din 10 martie 2006 pentru agresiune violentă și comportament înfricoșător și perturbator față de vecinii din Z Street 14 B și 14 C; și faptul că a urmat din hotărârea că reședința dlui A a fost Z Street 14 C. Într-o scrisoare din 2 iunie 2006 procurorul B. a contestat, printre altele, faptul că dl A are o adresă în Z Street 14 C. La 2 septembrie 2008, Consiliul a organizat o ședință. Potrivit procesului-verbal, „secretarul său trebuia să informeze Procurorul [K.] despre noua situație și să-l ceară să inițieze procedurile de evacuare împotriva Sagvolden”. La 14 aprilie 2009, procurorul K. A trimis reclamantului, în numele Cooperativei de Locație, o scrisoare care a ordonat să-și vândă partea (salgspålegg) în conformitate cu art. 5-22 din Legea Cooperativă de Locație din 2003 (buretslagslova, a se vedea punctul 75 de mai jos). a făcut trimitere la corespondența sa anterioară și la condamnarea dlui A de către Curtea Municipală din 23 iunie 2008 (a se vedea punctul 18 de mai jos), prin care a fost condamnat la opt zile de închisoare pentru agresiune violentă și comportament înfricoșător și perturbator față de vecinii din cadrul Cooperativei de Locație X. El a menționat în continuare faptul că dl A a fost impus în mai multe ocazii ordine de restricție judiciară care l-au interzis să contacteze patru membri ai Cooperativei de Locație, ultima astfel de ordine cu efect până la 5 aprilie 2009 (a se vedea punctul 38 mai jos). Procurorul K. a adăugat că condițiile de evacuare prevăzute la secțiunea 5-23 au fost îndeplinite, dar că, deocamdată, s-a considerat suficientă pentru a comanda vânzarea apartamentului. 10. La expirarea termenului de trei luni de vânzare, stabilit în conformitate cu art. 5-22 din Legea Cooperativă de Locație, procurorul M., care a succedat procurorul B. în calitate de reprezentant al reclamantului, a răspuns printr-o scrisoare din 15 iulie 2009 că ordinul de vânzare nu ar fi respectat. 11. La 29 decembrie 2005, dl A a fost inculpat în conformitate cu art. 390A din Codul Penal pentru că a avut un comportament înfricoșător sau perturbator sau un alt comportament neconsiderat care a încălcat dreptul altui persoană de a fi lăsată în pace. Potrivit acuzării: „(a) La ora 00h00 vineri, 29 iulie 2005, la [Z Street] 14B, Oslo, el a venit pe jos rapid spre dl [H.F.] și i-a spus că „ar trebui să aibă grijă” și „că va ține ochii pe el”. Aceste afirmații au fost în circumstanțe înfricoșătoare pentru dl [H.F.]. (b) Sâmbătă, 30 iulie 2005, la [Z Street] 14C, Oslo, el a spus doamnei [T.L.B.]: „Răzbunarea este dulce, răzbunarea este cel mai rece, se poate întâmpla oricând și oriunde, nu este necesar să fiu eu direct.” Această declarație a fost îngrozitoare pentru doamna [T.L.B.]. (c) Luni, 12 septembrie, la [Z Street] 14C, Oslo, el a contactat dna [T.L.B.] și a declarat printre altele: „Atenție, nu ați văzut nimic încă”. Această declarație a fost înfricoșătoare pentru doamna [T.L.B.]” El a fost, de asemenea, inculpat în temeiul articolului 228 alineatul (1) (mai târziu schimbat la art. 282 alineatul (2) din Codul penal pentru că a comis agresiuni violente împotriva altor persoane sau în orice alt mod care l-a atacat corporal: „La 16h00, duminică, 13 noiembrie 2005 la [Z Street] 14C, Oslo, el a luat armele domnului [C.B.] [fiul dnei T.L.B.] și l-a aruncat în jurul lor făcând cade pe bicicletă. După aceea l-a prins din nou și l-a împins într-un zid.” 12. Prin acuzarea suplimentară din 10 februarie 2006, dl A a fost inculpat cu o altă infracțiune în temeiul articolului 390A din Codul Penal: „La ora 11.30 a.m. miercuri, 21 decembrie 2005, în afara mallului comercial din [Y Road], el a mers spre dl [E.L.] în timp ce acesta a ieșit din mall cu un coș complet de cumpărături în drum spre mașina sa. El a urmat domnul [E.L.] în timp ce vorbesc cu el cu voce tare și s-a urcat în față în timp ce declară, printre altele, „Voi bate rahatul din tine ... măgarul gras” sau similar. El s-a așezat în fața mașinii, împiedicând astfel dl [E.L.] să pună obiectele sale de cumpărături în interiorul mașinii sale, în timp ce afirmă că nu mă voi mișca.” 13. Într-o hotărâre din 10 martie 2006, Curtea Orașului, după o audiere orală la care dl A a fost reprezentat de un avocat și martori au fost auziți, a condamnat dl A din acuzații și l-a condamnat la 120 de zile de închisoare. Pedeapsa includea partea condiționată a unei sentințe impuse de Curtea Municipală într-o hotărâre din 31 octombrie 2003 prin care dl A a fost condamnat pentru o infracțiune în temeiul articolului 390A din Codul Penal. 14. În îndeplinirea propoziției, Tribunalul a atașat o importanță considerabilă faptul că dl A a avut de două ori (de ultima dată în 2003) a fost condamnat pentru o serie de infracțiuni de natură similară, că a abordat în mod activ victimele, și că comportamentul său a afectat în mare măsură persoanele din casele lor și mediul cel mai apropiat, distrugând astfel sentimentul victimelor și al familiei de siguranță și de bunăstare în casele lor și în apropiere. Un alt factor agravant a fost amploarea, intensitatea și durata conduitei sale și incapacitatea și refuzul dlui A de a înceta comportamentul său criminal. 15. Dl A nu a depus un recurs împotriva condamnării și sentinței sale anterioare, care au devenit astfel definitive. 16. La 22 ianuarie 2008, dl A a fost, printre altele, inculpat în temeiul articolului 228 alineatul (1) din Codul penal pentru că a comis următoarele agresiuni violente: „a) La aproximativ 12 ore, miercuri, 25 aprilie 2007, la Z Street 14C, Oslo, el a luat o atenție strangulară pe T.L.B. (b) Miercuri, 12 septembrie 2007, la ora 21h15, în afara Z Street 14B, Oslo, a lovit pe dl H.F. în piept cu un pumn închis. ...” 17. Într-o acuzație suplimentară din 14 aprilie 2008, dl A a fost acuzat în conformitate cu aceeași dispoziție: „La aproximativ 18h15, sâmbătă 12 ianuarie 2008, în scara clădirii de garaj din Z Street 14C, Oslo, a lovit și/sau împins dl D.H. în piept cu pumni închiși astfel încât acesta din urmă a căzut în spate spre un perete, în cazul în care el a tras domnul D.H. prin braț/sau jachetă în clădire.” 18. Prin hotărârea din 23 iunie 2008, Tribunalul a condamnat dl A din acuzațiile de mai sus. S-a dovedit, nu că a luat un strângere de strangulare pe doamna T.L.B., dar că el a împins-o intenționat împotriva unei uși sau a unui zid cu o mână; că el a împins domnul H.F. sau l-a lovit în piept, dar nu că el l-a lovit tare, și că el a ținut în jurul pieptului domnului D.H. și l-a împins împotriva zidului, atât în scări, cât și în garaj, dar că el nu a lovit domnul D.H. Curtea Orașului a observat că, în timp ce toate cele trei infracțiuni ar justifica în mod normal impunerea amenzilor, vârsta avansată și fragilitatea dlui H.F. au fost un factor agravant, precum și numărul infracțiunilor aprobate, precum și faptul că dl A a fost condamnat în trecut pentru infracțiuni similare și, în parte, mai grave. În plus, el nu a înțeles gravitația acțiunilor sale. Curtea Orașului a condamnat domnului A la optzeci de zile de închisoare. 19. Dl A nu a depus recurs împotriva hotărârii de mai sus, care a devenit astfel finală. 20. La 2 septembrie 2009, Cooperativa de Locație a emis un avertisment privind vânzarea obligatorie (secțiunea 4-18 din Legea privind executarea, tvangsfullbyrdelsloven) și la 1 octombrie 2009 a instituit o procedură împotriva ei în fața secțiunii relevante (Oslo byfoggembete) din Tribunalul Orașului Oslo (tingrett), pentru a obține un ordin de vânzare obligatorie a apartamentului ei, de la un judecător specializat încredințat, printre altele, cu astfel de chestiuni. 21. Reclamantul, reprezentat de același avocat ca în fața Curții Europene, a reiterat că, în conformitate cu art. 4-8 din Legea Cooperativă de Locație, cazul ar trebui examinat în conformitate cu o procedură obișnuită (fost søksmåls – care, în principiu, includea o audiere orală în cazul în care obiecțiile contestate împotriva vânzării obligatorii nu erau „necorespunzător”). În declarațiile ei scrise, ea a încercat să abordeze această întrebare în mod legal și în mod factual, subliniind în același timp că o prezentare completă a dovezilor ar fi făcută într-o etapă mai târziu (i behandlingen av søksmålet). Ea a prezentat, în special, după cum urmează. 22. În primul rând, reclamantul a solicitat Curtea Municipală să respingă cazul din cauza faptului că hotărârea Consiliului nu a furnizat o bază juridică pentru procurorul K. să inițieze proceduri împotriva ei în vederea vânzării obligatorii. Hotărârea a declarat „Sagvolden”, nu Torill Sagvolden și „evitare”, nu vânzarea obligatorie (a se vedea punctul 8 de mai sus). 23. Ea a susținut, de asemenea, că ar crea o situație irazonabilă dacă interesul cooperativei de locuință X în eliminarea ei ar fi de a purta mai multă greutate decât nevoile ei la vârsta de opt ani în a nu fi pus pe stradă. Înainte s-a mutat de la Cooperativa Y anterioară la Cooperativa X și a lăsat vechi litigii în spatele ei. Cu toate acestea, datorită unui sistem de avertizare în cadrul sistemului OBOS (o asociere de construcții cooperative deținută de 330.000 membri ai săi și care a inclus ambele Cooperative), deja înainte de a intra în X, ea a fost persecută de acuzații legate de Y. Nu ar fi nici o alternativă pentru ea. Situația s-a evoluat cu timpul și ea ar trebui să aibă dreptul de a-l recunoaște pe dl A în casă. Datorită vârstei ei, ea a devenit din ce în ce mai dependentă de ajutorul lui. 24. Chestiunile penale legate de dl A din trecut și nu puteau justifica vânzarea obligatorie, în special deoarece situația s-a îmbunătățit și atât reclamantul, cât și dl A sunt deschise să negocieze cu privire la alte măsuri implicite adecvate. Cea mai recentă infracțiune datată din ianuarie 2008. Deciziile privind ordinele de restricție (a se vedea punctul 38 de mai jos) nu au putut suporta nicio greutate, deoarece pragul de interdicție privind contactul a fost scăzut și nu a necesitat o preponderență a probabilităților. Presupunerea hărțuire și amenințări a fost în mare parte datorită percepției paranoice a unora dintre vecini. 25. Reclamantul a solicitat Tribunalului orașului, înainte de a efectua orice procedură cu privire la fond, să decidă, în primul rând, asupra cererii ei, ca cazul să fie respins. 26. Prin decizia (kjennelse) din 26 aprilie 2010, Curtea Municipală a susținut cererea Cooperativă de Locație X de achiziționarea obligatorie a apartamentului reclamantului, care urmează să fie efectuată de un asistent oficial (medhjelper). 27. Tribunalul municipal a respins în primul rând afirmația reclamantului că nu a existat decizia Consiliului care ar putea constitui o bază pentru vânzarea obligatorie. Menționarea din decizia „Sagvolden” nu a putut fi înțelesă în niciun alt mod decât referindu-se la solicitant. De la art. 5-23 din Legea Cooperativă de Locație, acesta a urmat în mod clar că acesta a fost reclamantul, în calitate de proprietar al apartamentului în cauză, care a fost persoana pe care Cooperativa de Locație ar trebui să o abordeze în toate cazurile cu privire la sarcinile și responsabilitățile proprietarului. A fost încălcarea de către proprietar a unor astfel de măsuri care ar putea justifica un ordin de evacuare. În urma jurisprudenței și a doctrinei juridice, proprietarul trebuie identificat cu membrii gospodăriii sale, atât în sensul că deficiențele de partea lor sunt relevante, cât și că o măsură de evacuare le-ar preocupa, de asemenea,; nu a fost posibilă limitarea unei cereri de o ordonanță de expulzare pentru a se ocupa doar de unul sau unii dintre membrii unei gospodării sau doar de proprietar și nu de alți ocupanți. 28. Tribunalul municipal a respins, de asemenea, argumentul reclamantului potrivit căruia hotărârea Consiliului nu se referă la vânzarea obligatorie („tvangsalg”), ci numai la expulzare („utkastelse”). Avocatul Cooperativei de Locație a declarat că Consiliul consideră că condițiile de evacuare au fost îndeplinite, dar că Cooperativa a optat să-și limiteze cererea prin inițierea procedurilor de vânzare obligatorie. Având în vedere că decizia Consiliului privind expulzarea implică vânzarea obligatorie, să se efectueze cu această ultimă măsură și mai puțin extinsă a intrat în această decizie în primul rând în mod clar. Acest lucru nu exclude faptul că se face ulterior o cerere de ordin de evacuare. 29. Nu au fost susținute argumente de către reclamant care sugerează că cererea cooperativei de locuințe ar trebui respinsă. Nici nu a fost nimic să indice că procurorul K. au depășit competențele conferite de Consiliu. 30. În plus, nu s-a făcut nicio opoziție în ceea ce privește conținutul cererii reclamantului de o ordine de vânzare obligatorie sau privind cerințele privind avertismentele. Cerințele formale pentru cererea unei ordine de vânzare obligatorie au fost îndeplinite (secțiunile 5-22 și 5-23 din Lege). 31. Condiția de a cere vânzare a fost faptul că proprietarul părții în cauză a „încadrat substanțial” obligațiile sale (“misted pliktene sine vesentleg”). Cererea de vânzare obligatorie ar trebui să fie depusă în vederea examinării în conformitate cu procedura ordinară aplicabilă la apelurile obișnuite (care, în principiu, include o audiere orală) în cazul în care, în termenul legal, s-au formulat obiecții împotriva vânzării obligatorii care nu ar putea fi considerate „necorespunzătoare”. 32. Evaluarea dacă „incumprimentul substanțial” a avut loc nu numai în ceea ce privește comportamentul proprietarului, ci și al altor membri ai gospodăriii sale, deoarece proprietarul ar trebui, fără îndoială, identificat cu ei. În caz instantaneu, circumstanțele care ar putea justifica măsurile de punere în aplicare legate de conduita dlui A. 33. În această privință, Curtea a observat că nu a fost disputată că motivul pentru care reclamantul a fost obligat să părăsească apartamentul său în Housing Cooperative Y a fost problemele grave pe care fiul ei le-a cauzat acolo. În solicitarea Consiliului de Cooperativă de Locație X pentru aprobarea acestuia pentru a deveni noua proprietară a pieței, ea a solicitat aprobarea pentru o singură persoană. În consecință, ar trebui să se presupună că doar ea ar ocupa apartamentul. Înainte de a intra, ea a confirmat prin intermediul avocatului ei că gospodăria ei era constituită dintr-o singură persoană. Din episoadele anterioare, ea a scris Cooperativului de Locație X fără a răspunde la întrebări despre dacă fiul ei ar muta în. Numai după cererea Cooperativului de Locație X la reclamantul din 19 mai 2004 de confirmare a faptului că dl A nu s-ar muta la proprietatea procurorului B. au răspuns afirmativ prin scrisoarea din 26 mai 2004. Ea a fost atunci bine informată că, exact în ceea ce privește fiul ei, este motivul pentru care Consiliul solicită confirmarea că nu se va muta în apartament. 34. În conformitate cu art. 16 din Legea cooperativă de locuințe aplicabilă atunci, o aprobare a unui nou proprietar al unei părți ar putea fi retrasă în termen de un an dacă proprietarul ar fi furnizat informații substanțiale inexacte sau reținute și proprietarul ar fi trebuit să fi fost conștient de acest lucru. Având în vedere situația în momentul material și confirmarea reclamantului, Cooperativa X de locuințe ar putea presupune că reclamantul s-a angajat să se mute singur și, în orice caz, fără fiul ei. Atât aprobarea consiliului, cât și confirmarea ei datează în timp de aproximativ șase ani în urmă și a fost doar în prezent că ea a susținut pentru prima dată că Cooperativa de Locație a forțat-o să facă declarația respectivă amenințand să ia măsuri ilegale. Cu privire la acest punct, Tribunalul municipal a observat că singura măsură pe care Cooperativa X de Locație a avut în vedere era să refuze aprobarea reclamantului ca nou proprietar și nu a existat nimic care să indice că a fost ilegal să se prevadă o astfel de măsură. 35. În plus, în cazul în care consiliul unei Cooperative de Locație a devenit conștient de faptul că problemele cu o parte proprietară au avut loc într-o altă Cooperativă de Locație, ar trebui să poată ține seama de această chestiune în evaluarea sa de a aproba sau nu persoana respectivă ca nou proprietar. Nu au existat elemente care să sugereze faptul că informațiile primite de Cooperativul de Locație X au fost obținute într-o manieră ilegală. Dacă și în ce măsură orice străin a acționat ilegal nu ar fi trebuit să ia în considerare Tribunalul orașului în cazul în cauză. 36. Nu era clar în ce moment dl A s-a mutat în apartamentul reclamantului. Potrivit hotărârii Curții din Oslo din 10 martie 2006, dl A a declarat că locuiește în Z Street 14C. Din aceeași hotărâre a apărut că infracțiunile penale pentru care a fost condamnat au avut loc în Z Street 14B și 14C în iulie 2005. De asemenea, reclamantul nu a contestat faptul că a locuit cu dl A în apartamentul ei pentru o perioadă prelungită. Cu toate acestea, întrucât reclamantul, în calitate de proprietar parte, a fost responsabil pentru comportamentul membrilor gospodăriei sale, precum și pentru vizitatorii ei, nu a fost decisiv atunci când dl A s-a mutat. 37. Tribunalul a remarcat că s-a stabilit în mod clar că dl A, prin hotărârile din 10 martie 2006 și, respectiv, din 23 iunie 2008, a fost condamnat că a comis agresiuni violente și comportament înfricoșător împotriva a trei vecini de la Z Street 14B și 14C. Episoadele din hotărârea din 2006 au avut loc la 29 și 30 iulie, 12 septembrie și 13 noiembrie 2005. Hotărârea din 2006 a descris, printre altele, dl A ca o persoană care a perceput pe toată lumea pentru care a existat o contradicție sau o dezacordare ca făcând parte dintr-o conspirație împotriva sa (pentru detalii suplimentare, a se vedea punctul 54 de mai jos). Folosirea violenței a fost considerată neprovocată. El a încălcat persoanele din casele lor, astfel încât să distrugă sentimentul victimelor și al familiei lor de siguranță și de bunăstare în casele lor și în apropiere. Potrivit unei evaluări a dlui A efectuate de o instanță desemnată expert în 2003, el a avut în mod extins și sistematic percepții și experiențe de conspirație care erau aproape imposibil de influențat și care, în conformitate cu hotărârea din 2006, încă prevalențau în acel moment. 38. Hotărârea din 23 iunie 2008 a avut în vedere episoadele din aprilie și septembrie 2007 și ianuarie 2008 care implică încălcări ale articolului 228 alineatul (1) din Codul de Procedință Penală. De asemenea, în această hotărâre s-a dovedit că dl A s-a comportat în general într-o manieră intensivă și intruzivă. Era înalt și puternic, s-a apropiat de persoana cu care voia să discute și le-a strigat cu o sarcină și voce agresivă. În plus, el a fost inclinat să blocheze trecerea oamenilor cu care a vrut să vorbească și a avut un prag scăzut pentru a lua un pas mai departe și a apuca sau împinge oamenii. Acest lucru a făcut într-un mod atât de agresiv încât să facă oameni nerăbdătoare de posibilitatea de a fi perpetrate mai mult și mai gravă violență. În plus față de hotărârile menționate mai sus, a fost impus să restringă ordinele de către poliție interzicând-l să viziteze următoarele vecine: - dna T.L.B. și copiii ei, pentru perioada cuprinsă între 3 mai 2007 și 3 mai 2008; - dl H.F., între 20 septembrie 2007 și 20 septembrie 2008; - dl D.H., între 22 februarie și 22 august 2008; și - dl J.-E.S., între 5 noiembrie 2008 și 5 aprilie 2009. 39. Toate aceste chestiuni au arătat o persoană care de-a lungul unei perioade lungi a arătat un comportament înfricoșător și perturbator față de un număr de vecini din Cooperația Locație, unde locuia cu mama sa, și unde incidentele au dus la convingeri și interdicții privind contactul pe perioade mai lungi. De asemenea, nu s-a înțeles că dl A a reacționat cu un grad deosebit de intensitate față de Consiliu și unele dintre membrii săi. 40. În ceea ce privește afirmația reclamantului că condițiile s-au îmbunătățit și că atât ea, cât și dl A sunt dispuși să negocieze cu privire la alte măsuri implicite, Tribunalul a remarcat că comunicațiile cooperativei de locuință către reclamant au condus la tirade de apeluri telefonice și de e-mailuri cu acuzații împotriva membrilor consiliului și la plângerile adresate diferitelor instituții publice. Acest lucru a fost susținut, de asemenea, de descrierea făcută de Curtea Municipală în hotărârea sa din 10 martie 2006. Întrucât reclamantul nu a indicat ce alte măsuri implicite adecvate ar putea consta de, cooperativa de locuințe nu ar putea fi obligată să ia noi inițiative în acest caz. 41. Dacă condițiile de comandă a vânzării obligatorii au fost îndeplinite, în esență, depindea de faptul că lipsa de lipsa substanțială și comportamentul în încălcarea articolului 5-23 au fost materializate în momentul eliberării ordinului de vânzare (denumit în continuare 14 aprilie 2009). 42 de comportamente au provocat perturbații grave la alți ocupanți și au încălcat art. 5-23 din Legea Cooperativă a Locației. Din acest motiv, eliberarea unui avertisment înainte de vânzarea obligatorie nu a fost o cerință. 43. În opinia Tribunalului de Oraș, interesele reclamantului din cauza vârstnicii ei nu ar trebui să poarte mai multă greutate decât cele ale altor ocupanți din cadrul Cooperativei de Locație. Acesta a constatat că obligațiile sale în calitate de proprietar al unei părți au fost în mod grav îndepărtate, în orice caz începând cu 2005. Deși era de înțeles că era mai dificil pentru o persoană de opt ani să găsească și să se mute într-o nouă casă, acest lucru nu putea fi decisiv în acest caz în cazul în care vecinii au fost hărțuiți de câțiva ani. În ciuda confirmării ei că s-a mutat singură, reclamantul și-a lăsat fiul să locuiască în apartament cu toate problemele care i-au cauzat altor ocupanți. Prin urmare, ea ar trebui să suporte consecințele propriei ei alegeri, chiar dacă acest lucru ar fi de a face problema pentru ea să găsească o altă casă în sistemul OBOS Cooperative Locație. 44. Decizia Consiliului privind expulziarea a fost luată la 2 septembrie 2008, la aproximativ două luni de la condamnarea dlui A din 23 iunie 2008 și la opt luni de la comisia sa a unei infracțiuni. Aceaceasta a fost a doua condamnare pentru infracțiuni comise împotriva vecinilor, în timp ce prima a avut în vedere infracțiunile comise în 2005. Consiliul a luat și a urmat decizia sa cu expediție rezonabilă. 45. În plus, argumentul reclamantului potrivit căruia poliția a acționat în încălcarea datoriei lor de confidențialitate, furnizând informații cooperării X privind locuința în ceea ce privește domnul A în ceea ce privește Z Street 14 C, nu ar putea avea nicio influență asupra cazului în cauză. 46. Având în vedere toate motivele reclamantei împotriva vânzării obligatorii, care sunt „necorespunzătoare” în sensul secțiunilor 5-22, cf. art. 4-8 alineatul (2) din Lege, Curtea Orașului a susținut cererea Cooperativă de Locație și a ordonat vânzarea de către un asistent. 47. Reclamantul a apelat împotriva hotărârii Tribunalului Oraș la Curtea Înaltă Borgarting (lagmannsrett), plângând de evaluarea primei probe, de aplicarea legii și a procedurii sale. Păstrarea în principal a argumentelor sale în fața Tribunalului Orașului, ea solicită respingerea acțiunii Cooperativei X de Locație; în alternativă, ea susține că cererea de vânzare obligatorie este ilegală în sensul că nu s-au adăugat dovezi pentru a arăta că nu i-a respectat obligațiile față de Cooperativă de Locație sau, în orice caz, că orice astfel de nerespectare a fost substanțială. În altă opțiune, ea a susținut că, după refuzarea respingerii procedurii, Tribunalul orașului nu a reușit să se pronunțe în vederea examinării acesteia în conformitate cu procedura obișnuită (în principiu a unei audieri orale) și a considerat în mod nedrept obiecțiile sale împotriva vânzării obligatorii ca fiind clar necorespunzătoare; de aceea, ea a solicitat Curții Înalte să anuleze hotărârea Tribunalului oraș și să renunțe la procesul de reexaminare în conformitate cu procedura obișnuită. Reclamantul a susținut că ea nu ar putea face față gândului de a trebui să se mute din nou acasă și că ea nu a crezut niciodată că ar trebui să facă acest lucru. Apartamentul a fost foarte potrivit pentru ea și faptul că fiul ei a trăit cu ea a făcut-o să simtă că ea a primit ajutorul și îngrijirea de care avea nevoie în viața de zi cu zi. 48. Prin decizia din 5 august 2010, Înaltul Tribunal a respins recursul. De la început, Comisia a observat că s-a eliberat o lumină suficientă pentru a determina recursul pe baza dosarului scris (art. 29-15 alineatul (1) din Codul de procedură civilă). 49. În ceea ce privește acuzațiile reclamantului potrivit căreia impunerea vânzării obligatorii a suferit de deficiențe, Curtea Înaltă a concluzionat că decizia Consiliului constituie o bază adecvată pentru notificarea măsurii în conformitate cu art. 5-22 din Legea Cooperativă privind locuințe. 50. Curtea Înaltă nu a considerat necesar să se ia o poziție cu privire la faptul că termenii „cazul de evacuare” ar trebui să fie citiți ca fiind referitori la evacuarea sediilor (compară punctul 28 de mai sus). În acest caz, așa cum a presupus și Tribunalul Orașului, a fost evident că a existat posibilitatea de a opta pentru măsura mai puțin intruzivă, și anume impunerea unei ordine de vânzare a apartamentului. Decizia de mai sus, cel mai probabil, a fost o recunoaștere a unei cereri de către consiliu la avocatul său de a lua măsurile necesare pentru a pune capăt relației cooperativei cu reclamantul. Mai mult decât acest lucru nu ar putea fi necesar, ținând seama în special de contextul istoric lung al cazului. 51. Nici reclamantul nu ar putea reuși cu argumentul ei că nu a fost suficient de identificată deoarece Consiliul a folosit doar numele ei. După cum a subliniat de asemenea Curtea Orașului, în ceea ce privește procedurile de evacuare, situația pentru cei care se ocupă de vânzarea obligatorie era, de asemenea, situația că numai proprietarul părții cooperative de locuință în cauză ar putea fi destinatarul. Nu se poate presupune că orice altă intenție se află în spatele deciziei Consiliului. 52. În cele din urmă, Curtea Înaltă a împărtășit opinia Curții de Oraș că un avertisment prealabil nu a fost o condiție pentru obligarea ei să-și vândă partea. Deoarece, în conformitate cu concluziile de mai jos, condițiile de tulburare gravă și molestia au fost îndeplinite pentru obligația ei de a elimina apartamentul în temeiul articolului 5-23 alineatul (1) din Act, nu s-a aplicat cererea de avertizare prealabilă în temeiul articolului 5-22 alineatul (1) din Act. 53. La fel ca Tribunalul Orașului, Curtea Înaltă a constatat că fiul reclamantului, dl A, de ani de zile, a arătat o conduită față de vecinii gospodăriii care constituie o tulburare gravă și o moleală pentru ei. Hotărârile Tribunalului din 10 martie 2006 și 23 iunie 2008 se referă la mai multe infracțiuni în temeiul articolelor 228 și 390A din Codul Penal, toate care, dar una, au fost destinate vecinilor cooperativei de locuințe. 54. În plus, Curtea Înaltă a considerat că chestiunile cu privire la care dl A a fost acuzat și condamnat nu dau o imagine completă a comportamentului care a determinat Cooperativa Locațională să reacționeze cu măsuri nejustificate în ceea ce privește reclamantul. În acest sens, Curtea Înaltă a subliniat concluziile formulate de Curtea Orașului în hotărârea sa din 2006, care a declarat: „Atât din hotărârile anterioare, cât și din declarațiile prezentate în acest caz, s-a constatat că acuzatul a contactat în mod repetat o serie de vecini și alte persoane cu care a considerat că este în conflict. El a elevat în mod repetat noi acuzații și mai mult sau mai puțin amenințări voalizate împotriva acestor persoane și a făcut, în parte, remarci și descrieri foarte serioase și degradante. Comportamentul său dincolo de aceaceasta a fost considerat, de asemenea, deranjant, înspăimântător și complet irazonabil intens, atât sub formă, cât și pe frecvență. De exemplu, printre altele, uneori se poziționa mai mult sau mai puțin în fundal pentru a fi brusc ambuscada prin a deveni foarte aproape și într-un fel împiedica trecerea persoanei cu care vorbea, în timp ce ridica vocea și folosind amenințarea limbajului corpului și imita.” 55. Curtea Orașului a menționat, în continuare, faptul că dl A în legătură cu un caz penal în 2003 a suferit un examen aprofundat de experți, care a concluzionat, printre altele, că are percepții extensive, sistematice și experiențe de conspirație care erau aproape imposibil de influențat. De asemenea, hotărârea din 2008 a descris actele și comportamentul dlui A care corespunde clar acestei descrieri. 56. Înaltul Tribunal a remarcat, de asemenea, că, în cursul perioadei de 3 mai 2007 până la 5 noiembrie 2008, dl A a fost impus de interzicerea interzicerii contactei între patru dintre vecinii săi, ultima astfel de ordonanță a expirat la 5 aprilie 2009. 57. În evaluarea Curții Înalte, chestiunile pentru care fiul reclamantului a fost condamnat constituit prin natura lor, numărul lor și măsura perioadei în care au fost comise – și anume de la 29 iulie 2005 până la 12 ianuarie 2008 – atunci când s-a constatat ca un întreg, astfel de neîndeplinire, conform condițiilor pentru a cere ca flatul să fie evacuat în conformitate cu art. 5-23 alineatul (1) și impunerea vânzării obligatorii în temeiul articolului 5-22 alineatul (1). Această concluzie a fost consolidată în continuare prin informațiile că incidentele ar trebui considerate ca un model de comportament care a fost capabil să creeze o atmosferă de nesiguranță în mediul apropiat. 58. Având în vedere această concluzie, Curtea Înaltă a considerat inutile să examineze dacă mutarea dlui A în apartamentul reclamantului contrar declarației făcute în numele ei de procurorul B la 26 mai 2004 a constituit o lipsă gravă în sensul Legii Cooperative de Locație. 59. Nici reclamantul nu poate reuși cu argumentul ei că condițiile s-au îmbunătățit ulterior. 60. În orice caz, Curtea Înaltă a constatat că condițiile de impunere a măsurilor de incumprire în temeiul articolului 5-22 și al articolului 5-23 au fost îndeplinite în orice caz la 14 aprilie 2009, atunci când ordinul de vânzare a fost trimis reclamantului, care – așa cum a deținut și Tribunalul Orașului – era momentul decisiv pentru evaluare (a se vedea punctele 9 și 41 de mai sus). 61. Argumentul potrivit căruia vârsta ridicată a reclamantului ar trebui să influențeze evaluarea nu ar putea duce la o altă concluzie. Nu a fost greu să vezi partea tristă a ei care trebuie să se miște și, în acest caz, chiar și în situația fiului ei. Cu toate acestea, actele lor au condus la vânzarea forșală a apartamentului în temeiul articolului 5-22 alineatul (2), cf. art. 4-8 alineatul (2) din Act. 62. Prin urmare, niciunul dintre motivele de recurs nu a avut succes și Curtea Înaltă a convenit cu Curtea Orașului că acestea ar trebui considerate „necorespunzătoare” (secțiunea 4-8 alineatul (2)). Prezenta afirmație a afirmat că Tribunalul orașului nu ar fi trebuit să stabilească cazul fără să se desfășoare o audiere orală nu a putut fi susținută nici. 63. În acest context, Curtea Înaltă a respins recursul reclamantului. 64. Reclamantul a apelat împotriva hotărârii Curții Înalte. Ea a subliniat că procedurile și-au amenințat dreptul la locuințe și că a fost un caz serios, în special având în vedere vârsta ei de vârstă, de optzeci de ani. În ceea ce privește procedura, ea a susținut că întrebarea este dacă vânzarea obligatorie ar trebui să aibă loc în cadrul unei proceduri scrise sau al unei proceduri ordinare care să cuprindă o audiere orală. Interesul ei foarte considerabil de a-și menține apartamentul ar trebui să fie evaluat împotriva interesului limitat al Cooperației de Locație în realizarea vânzării obligatorii fără o audiere orală. Interesul concurent în acest caz ar trebui să aibă implicații în evaluarea chestiunilor de procedură și în aplicarea legii. Raportul Curții Înalte a fost rezumativ; nu a reușit să se ocupe de toate argumentele sale și a omit să facă comentarii cu privire la interpretarea termenilor „nefondat” și „semnificația substanțială”. Reclamantul a solicitat Curtea Supremă să anuleze hotărârea Curții Înalte și să-și remite cazul la Tribunalul Oraș pentru o examinare proaspătă în cadrul procedurii ordinare cu o audiere orală. 65. La 1 octombrie 2010, Comitetul de apel a părăsit Curtea Supremă (Høyesterets ankeutvalg), a cărui jurisdicție a fost limitată la revizuirea procedurii și interpretarea legii Tribunalului Înalt, a respins recursul, constatând evident că nu a putut reuși. 66. Asistentul numit pentru a pune în aplicare vânzarea obligatorie, procurorul F., a anunțat ulterior apartamentul reclamantului de vânzare. Oferta cea mai mare a fost de 2.200.000 NOK (în prezent corespunzător la aproximativ 240,000 EUR) de la doamna G. La 16 iunie 2012, dl F. a comunicat oferta de validare a Tribunalului Orașului (stadfestelse), după care toate părțile interesate au fost acordate două săptămâni pentru a exprima obiecții. Înainte de expirarea termenului, reclamantul și dl A s-au opus vânzării. 67. Prin decizia din 1 iulie 2011 secțiunea relevantă a Oficiului Orașului Recorder (parfoggembete) a validat oferta menționată anterior. 68. La 16 decembrie 2011, Curtea Înaltă a respins un recurs al reclamantului și al fiului său împotriva deciziei Tribunalului de a valida oferta, precum și Comitetul de apărare a părăsit Curtea Supremă la 18 iulie 2012 constatând evident că recursul nu a putut reuși. 69. În conjuncție cu procedura de mai sus, reclamantul și/sau dl A au urmărit, fără succes, alte chestiuni referitoare la vânzarea apartamentului reclamantului (depunerea pentru locuințe de înlocuire; plângeri diverse privind biroul Comisarului pentru execuție și punerea în aplicare (namsmannen) a vânzării; o cerere de acces la documente în posesia OBOS; dezqualificarea tuturor ofițerilor de poliție angajati la Curtea Oficiului Registrei Orașului; cererea de compensare a dlui A împotriva statului din cauza căreia poliția a comunicat informații despre el OBOS, presupus, în încălcarea datoriei lor de confidențialitate; cererea de compensare împotriva OBOS pentru modul său de procesare a informațiilor care îi aparțin; cererea sa de a OBOS de a elimina din arhivele sale și de a distruge un raport de poliție legat de el; și cererea de acces la un dosarul în posesie al OBOSt al OBOSului OBOS) precum și o cerere oralului de a iniția de a acestei procedurilor și o asociere. Toate aceste afirmații au fost respinse ca fiind nefondate de secțiunile relevante ale Curții Municipale de Oslo (18 mai și 1 iulie 2011), al Curții Înalte (14 și 16 decembrie 2012) și al Comitetului de concediu de apel al Curții Supreme (18 iulie 2012). La 16 noiembrie 2012, reclamantul a fost notificat că noul proprietar a solicitat ca reclamantul să abandoneze apartamentul după punerea în aplicare a vânzării obligatorii. 70. La 5 decembrie 2012, Curtea Oficiului Orașului Recorder a avertizat reclamantul că, după cum a anunțat anterior la 22 octombrie 2012, el a hotărât să ia măsurile necesare pentru a o expulza din apartament la 18 decembrie 2012 la ora 10:00, în cazul în care ea nu va concedia în mod voluntar sediul. 71. La 10 martie 2015, Guvernul a transmis o copie a unei note scrise manual, din 10 februarie 2015, prin care reclamantul i-a ordonat apoi avocatului dl Mørk să-și retragă imediat cererea. Ea a declarat că orice cerere ar trebui adresată fiului său, dl T. sau la fiica ei, domnișoara G. și a subliniat faptul că fiul său, dl A, nu are dreptul să o reprezinte. Guvernul a sugerat, de asemenea, ca cererea să fie eliminată. La 31 martie 2015, dl Danielsen al aceluiași firmă de avocatură ca dl Mørk a răspuns că a înlocuit cel de-al doilea și că reclamantul dorește să își mențină cererea. 72. La 30 martie 2015, dl A, reprezentat de dl Marius Reikerås, a solicitat permisiunea de a interveni ca parte sau ca terță parte în cadrul procedurii (articolele 34 și 36 § 32 din Convenție). La 20 mai 2015, după examinarea chestiunii în funcție de art. 44 § 3 din Regulamentul Curții, președintele primei secțiuni (pentru care cererea a fost alocată la momentul respectiv) a hotărât să refuze cererea după cum a considerat, având în vedere situația procedurii în cauză, că intervenția solicitată nu ar fi în „intervenția administrării corecte a justiției”. După aceea, președintele a hotărât să relueze procedura, suspendată temporar în așteptarea consultării părților cu privire la acest lucru. 73. La 2 noiembrie 2015, reclamantul a murit. 74. În urma decesului reclamantului, la 4 noiembrie 2015, dl A, reprezentat de dl M. Reikerås, a informat Curtea că dorește să urmărească cererea. La 16 decembrie 2015, Guvernul a solicitat Curtea să excludă cererea din lista de cazuri. La 12 ianuarie 2016, dl Danielsen, avocat care acționează pentru reclamantul decedat, a informat Curtea că celelalte două moștenitoare ale ei, dl T. și doamna G., doresc să urmărească cererea. La 2 și 3 februarie 2016, Curtea a primit observații suplimentare cu privire la aceste chestiuni de la dl Reikerås și Agentul Guvernului.