Sagvolden împotriva Norvegiei

La 26 martie 2004, reclamantul a achiziționat un apartament în Cooperativa de Locație („bonettslag”) X. La cererea sa, la 29 martie 2004, Consiliul său de guvernare (denumit în continuare „Consiliul”) a aprobat achiziția reclamantului. Înainte de a se muta, Consiliul a devenit conștient că fiul reclamantului, dl A, a provocat probleme grave în cadrul Cooperativei Y de Locație, unde reclamantul a fost anterior proprietar și rezident și unde în ultimii ani fiul ei a locuit cu ea. Prin urmare, Cooperativa X de locuințe a devenit îngrijorată în mod deosebit faptul că numai reclamantul se mută în cooperativă și a informat-o că a avut în vedere retragerea aprobării ei ca proprietar parte. Acesta i-a cerut să facă o întreprindere scrisă în sensul că dl A nu se va muta în apartamentul din X. În acest sens, Consiliul a menționat faptul că, în cererea ei de aprobare a proprietății sale de parte, ea a indicat că gospodăria ei ar fi constituită dintr-o singură persoană.

După o scurtă schimbare de corespondență între Cooperativa de Locație X și procurorul reclamant B., el a declarat într-o scrisoare din 26 mai 2004 că „în numele [de reclamantului] se confirmă prin prezenta că ea este, nu fiul ei [Dl. A] care se va muta în apartament nr 2036 în Z Street 14 C imediat ce va fi gata pentru preluarea la 5 iulie 2004”. Scrisoarea a confirmat în continuare corectitatea informațiilor anterior, cu condiția ca gospodăria să „consista într-o singură persoană”. În acest context, Consiliul a menținut aprobarea anterioară a reclamantului ca proprietar. Prin scrisoarea din 23 mai 2006, procurorul K., în numele Cooperativei de Locație, a subliniat reclamantului că dl A părea că s-a mutat în apartamentul ei, în încălcarea condițiilor pentru aprobarea ei ca proprietar.

s-a referit la faptul că, pe o perioadă lungă, Consiliul a primit mai multe plângeri cu privire la comportamentul dlui A la Cooperativă de Locație și la condamnarea sa de către Curtea Municipală de Oslo (tingret) din 10 martie 2006 pentru agresiune violentă și comportament înfricoșător și perturbator față de vecinii din Z Street 14 B și 14 C; și faptul că a urmat din hotărârea că reședința dlui A a fost Z Street 14 C. Într-o scrisoare din 2 iunie 2006 procurorul B. a contestat, printre altele, faptul că dl A are o adresă în Z Street 14 C. La 2 septembrie 2008, Consiliul a organizat o ședință. Potrivit procesului-verbal, „secretarul său trebuia să informeze Procurorul [K.] despre noua situație și să-l ceară să inițieze procedurile de evacuare împotriva Sagvolden”.

La 14 aprilie 2009, procurorul K. A trimis reclamantului, în numele Cooperativei de Locație, o scrisoare care a ordonat să-și vândă partea (salgspålegg) în conformitate cu art. 5-22 din Legea Cooperativă de Locație din 2003 (buretslagslova, a se vedea punctul 75 de mai jos). a făcut trimitere la corespondența sa anterioară și la condamnarea dlui A de către Curtea Municipală din 23 iunie 2008 (a se vedea punctul 18 de mai jos), prin care a fost condamnat la opt zile de închisoare pentru agresiune violentă și comportament înfricoșător și perturbator față de vecinii din cadrul Cooperativei de Locație X. El a menționat în continuare faptul că dl A a fost impus în mai multe ocazii ordine de restricție judiciară care l-au interzis să contacteze patru membri ai Cooperativei de Locație, ultima astfel de ordine cu efect până la 5 aprilie 2009 (a se vedea punctul 38 mai jos).

Procurorul K. a adăugat că condițiile de evacuare prevăzute la secțiunea 5-23 au fost îndeplinite, dar că, deocamdată, s-a considerat suficientă pentru a comanda vânzarea apartamentului. 10. La expirarea termenului de trei luni de vânzare, stabilit în conformitate cu art. 5-22 din Legea Cooperativă de Locație, procurorul M., care a succedat procurorul B. în calitate de reprezentant al reclamantului, a răspuns printr-o scrisoare din 15 iulie 2009 că ordinul de vânzare nu ar fi respectat. 11. La 29 decembrie 2005, dl A a fost inculpat în conformitate cu art. 390A din Codul Penal pentru că a avut un comportament înfricoșător sau perturbator sau un alt comportament neconsiderat care a încălcat dreptul altui persoană de a fi lăsată în pace.

Potrivit acuzării: „(a) La ora 00h00 vineri, 29 iulie 2005, la [Z Street] 14B, Oslo, el a venit pe jos rapid spre dl [H.F.] și i-a spus că „ar trebui să aibă grijă” și „că va ține ochii pe el”. Aceste afirmații au fost în circumstanțe înfricoșătoare pentru dl [H.F.]. (b) Sâmbătă, 30 iulie 2005, la [Z Street] 14C, Oslo, el a spus doamnei [T.L.B.]: „Răzbunarea este dulce, răzbunarea este cel mai rece, se poate întâmpla oricând și oriunde, nu este necesar să fiu eu direct.” Această declarație a fost îngrozitoare pentru doamna [T.L.B.]. (c) Luni, 12 septembrie, la [Z Street] 14C, Oslo, el a contactat dna [T.L.B.] și a declarat printre altele: „Atenție, nu ați văzut nimic încă”.

Această declarație a fost înfricoșătoare pentru doamna [T.L.B.]” El a fost, de asemenea, inculpat în temeiul articolului 228 alineatul (1) (mai târziu schimbat la art. 282 alineatul (2) din Codul penal pentru că a comis agresiuni violente împotriva altor persoane sau în orice alt mod care l-a atacat corporal: „La 16h00, duminică, 13 noiembrie 2005 la [Z Street] 14C, Oslo, el a luat armele domnului [C.B.] [fiul dnei T.L.B.] și l-a aruncat în jurul lor făcând cade pe bicicletă. După aceea l-a prins din nou și l-a împins într-un zid.” 12. Prin acuzarea suplimentară din 10 februarie 2006, dl A a fost inculpat cu o altă infracțiune în temeiul articolului 390A din Codul Penal: „La ora 11.30 a.m. miercuri, 21 decembrie 2005, în afara mallului comercial din [Y Road], el a mers spre dl [E.L.] în timp ce acesta a ieșit din mall cu un coș complet de cumpărături în drum spre mașina sa.

El a urmat domnul [E.L.] în timp ce vorbesc cu el cu voce tare și s-a urcat în față în timp ce declară, printre altele, „Voi bate rahatul din tine ... măgarul gras” sau similar. El s-a așezat în fața mașinii, împiedicând astfel dl [E.L.] să pună obiectele sale de cumpărături în interiorul mașinii sale, în timp ce afirmă că nu mă voi mișca.” 13. Într-o hotărâre din 10 martie 2006, Curtea Orașului, după o audiere orală la care dl A a fost reprezentat de un avocat și martori au fost auziți, a condamnat dl A din acuzații și l-a condamnat la 120 de zile de închisoare. Pedeapsa includea partea condiționată a unei sentințe impuse de Curtea Municipală într-o hotărâre din 31 octombrie 2003 prin care dl A a fost condamnat pentru o infracțiune în temeiul articolului 390A din Codul Penal.

14. În îndeplinirea propoziției, Tribunalul a atașat o importanță considerabilă faptul că dl A a avut de două ori (de ultima dată în 2003) a fost condamnat pentru o serie de infracțiuni de natură similară, că a abordat în mod activ victimele, și că comportamentul său a afectat în mare măsură persoanele din casele lor și mediul cel mai apropiat, distrugând astfel sentimentul victimelor și al familiei de siguranță și de bunăstare în casele lor și în apropiere. Un alt factor agravant a fost amploarea, intensitatea și durata conduitei sale și incapacitatea și refuzul dlui A de a înceta comportamentul său criminal. 15. Dl A nu a depus un recurs împotriva condamnării și sentinței sale anterioare, care au devenit astfel definitive.

16. La 22 ianuarie 2008, dl A a fost, printre altele, inculpat în temeiul articolului 228 alineatul (1) din Codul penal pentru că a comis următoarele agresiuni violente: „a) La aproximativ 12 ore, miercuri, 25 aprilie 2007, la Z Street 14C, Oslo, el a luat o atenție strangulară pe T.L.B. (b) Miercuri, 12 septembrie 2007, la ora 21h15, în afara Z Street 14B, Oslo, a lovit pe dl H.F. în piept cu un pumn închis… ” 17. Într-o acuzație suplimentară din 14 aprilie 2008, dl A a fost acuzat în conformitate cu aceeași dispoziție: „La aproximativ 18h15, sâmbătă 12 ianuarie 2008, în scara clădirii de garaj din Z Street 14C, Oslo, a lovit și/sau împins dl D.H. în piept cu pumni închiși astfel încât acesta din urmă a căzut în spate spre un perete, în cazul în care el a tras domnul D.H.

prin braț/sau jachetă în clădire.” 18. Prin hotărârea din 23 iunie 2008, Tribunalul a condamnat dl A din acuzațiile de mai sus. S-a dovedit, nu că a luat un strângere de strangulare pe doamna T.L.B., dar că el a împins-o intenționat împotriva unei uși sau a unui zid cu o mână; că el a împins domnul H.F. sau l-a lovit în piept, dar nu că el l-a lovit tare, și că el a ținut în jurul pieptului domnului D.H. și l-a împins împotriva zidului, atât în scări, cât și în garaj, dar că el nu a lovit domnul D.H. Curtea Orașului a observat că, în timp ce toate cele trei infracțiuni ar justifica în mod normal impunerea amenzilor, vârsta avansată și fragilitatea dlui H.F. au fost un factor agravant, precum și numărul infracțiunilor aprobate, precum și faptul că dl A a fost condamnat în trecut pentru infracțiuni similare și, în parte, mai grave.

În plus, el nu a înțeles gravitația acțiunilor sale. Curtea Orașului a condamnat domnului A la optzeci de zile de închisoare. 19. Dl A nu a depus recurs împotriva hotărârii de mai sus, care a devenit astfel finală. 20. La 2 septembrie 2009, Cooperativa de Locație a emis un avertisment privind vânzarea obligatorie (secțiunea 4-18 din Legea privind executarea, tvangsfullbyrdelsloven) și la 1 octombrie 2009 a instituit o procedură împotriva ei în fața secțiunii relevante (Oslo byfoggembete) din Tribunalul Orașului Oslo (tingrett), pentru a obține un ordin de vânzare obligatorie a apartamentului ei, de la un judecător specializat încredințat, printre altele, cu astfel de chestiuni.

21. Reclamantul, reprezentat de același avocat ca în fața Curții Europene, a reiterat că, în conformitate cu art. 4-8 din Legea Cooperativă de Locație, cazul ar trebui examinat în conformitate cu o procedură obișnuită (fost søksmåls – care, în principiu, includea o audiere orală în cazul în care obiecțiile contestate împotriva vânzării obligatorii nu erau „necorespunzător”). În declarațiile ei scrise, ea a încercat să abordeze această întrebare în mod legal și în mod factual, subliniind în același timp că o prezentare completă a dovezilor ar fi făcută într-o etapă mai târziu (i behandlingen av søksmålet). Ea a prezentat, în special, după cum urmează. 22. În primul rând, reclamantul a solicitat Curtea Municipală să respingă cazul din cauza faptului că hotărârea Consiliului nu a furnizat o bază juridică pentru procurorul K. să inițieze proceduri împotriva ei în vederea vânzării obligatorii.

Hotărârea a declarat „Sagvolden”, nu Torill Sagvolden și „evitare”, nu vânzarea obligatorie (a se vedea punctul 8 de mai sus). 23. Ea a susținut, de asemenea, că ar crea o situație irazonabilă dacă interesul cooperativei de locuință X în eliminarea ei ar fi de a purta mai multă greutate decât nevoile ei la vârsta de opt ani în a nu fi pus pe stradă. Înainte s-a mutat de la Cooperativa Y anterioară la Cooperativa X și a lăsat vechi litigii în spatele ei. Cu toate acestea, datorită unui sistem de avertizare în cadrul sistemului OBOS (o asociere de construcții cooperative deținută de 330.000 membri ai săi și care a inclus ambele Cooperative), deja înainte de a intra în X, ea a fost persecută de acuzații legate de Y. Nu ar fi nici o alternativă pentru ea.

Situația s-a evoluat cu timpul și ea ar trebui să aibă dreptul de a-l recunoaște pe dl A în casă. Datorită vârstei ei, ea a devenit din ce în ce mai dependentă de ajutorul lui. 24. Chestiunile penale legate de dl A din trecut și nu puteau justifica vânzarea obligatorie, în special deoarece situația s-a îmbunătățit și atât reclamantul, cât și dl A sunt deschise să negocieze cu privire la alte măsuri implicite adecvate. Cea mai recentă infracțiune datată din ianuarie 2008. Deciziile privind ordinele de restricție (a se vedea punctul 38 de mai jos) nu au putut suporta nicio greutate, deoarece pragul de interdicție privind contactul a fost scăzut și nu a necesitat o preponderență a probabilităților.

Presupunerea hărțuire și amenințări a fost în mare parte datorită percepției paranoice a unora dintre vecini. 25. Reclamantul a solicitat Tribunalului orașului, înainte de a efectua orice procedură cu privire la fond, să decidă, în primul rând, asupra cererii ei, ca cazul să fie respins. 26. Prin decizia (kjennelse) din 26 aprilie 2010, Curtea Municipală a susținut cererea Cooperativă de Locație X de achiziționarea obligatorie a apartamentului reclamantului, care urmează să fie efectuată de un asistent oficial (medhjelper). 27. Tribunalul municipal a respins în primul rând afirmația reclamantului că nu a existat decizia Consiliului care ar putea constitui o bază pentru vânzarea obligatorie. Menționarea din decizia „Sagvolden” nu a putut fi înțelesă în niciun alt mod decât referindu-se la solicitant.

De la art. 5-23 din Legea Cooperativă de Locație, acesta a urmat în mod clar că acesta a fost reclamantul, în calitate de proprietar al apartamentului în cauză, care a fost persoana pe care Cooperativa de Locație ar trebui să o abordeze în toate cazurile cu privire la sarcinile și responsabilitățile proprietarului. A fost încălcarea de către proprietar a unor astfel de măsuri care ar putea justifica un ordin de evacuare. În urma jurisprudenței și a doctrinei juridice, proprietarul trebuie identificat cu membrii gospodăriii sale, atât în sensul că deficiențele de partea lor sunt relevante, cât și că o măsură de evacuare le-ar preocupa, de asemenea,; nu a fost posibilă limitarea unei cereri de o ordonanță de expulzare pentru a se ocupa doar de unul sau unii dintre membrii unei gospodării sau doar de proprietar și nu de alți ocupanți.

28. Tribunalul municipal a respins, de asemenea, argumentul reclamantului potrivit căruia hotărârea Consiliului nu se referă la vânzarea obligatorie („tvangsalg”), ci numai la expulzare („utkastelse”). Avocatul Cooperativei de Locație a declarat că Consiliul consideră că condițiile de evacuare au fost îndeplinite, dar că Cooperativa a optat să-și limiteze cererea prin inițierea procedurilor de vânzare obligatorie. Având în vedere că decizia Consiliului privind expulzarea implică vânzarea obligatorie, să se efectueze cu această ultimă măsură și mai puțin extinsă a intrat în această decizie în primul rând în mod clar. Acest lucru nu exclude faptul că se face ulterior o cerere de ordin de evacuare.

29. Nu au fost susținute argumente de către reclamant care sugerează că cererea cooperativei de locuințe ar trebui respinsă. Nici nu a fost nimic să indice că procurorul K. au depășit competențele conferite de Consiliu. 30. În plus, nu s-a făcut nicio opoziție în ceea ce privește conținutul cererii reclamantului de o ordine de vânzare obligatorie sau privind cerințele privind avertismentele. Cerințele formale pentru cererea unei ordine de vânzare obligatorie au fost îndeplinite (secțiunile 5-22 și 5-23 din Lege). 31. Condiția de a cere vânzare a fost faptul că proprietarul părții în cauză a „încadrat substanțial” obligațiile sale (“misted pliktene sine vesentleg”).

Cererea de vânzare obligatorie ar trebui să fie depusă în vederea examinării în conformitate cu procedura ordinară aplicabilă la apelurile obișnuite (care, în principiu, include o audiere orală) în cazul în care, în termenul legal, s-au formulat obiecții împotriva vânzării obligatorii care nu ar putea fi considerate „necorespunzătoare”. 32. Evaluarea dacă „incumprimentul substanțial” a avut loc nu numai în ceea ce privește comportamentul proprietarului, ci și al altor membri ai gospodăriii sale, deoarece proprietarul ar trebui, fără îndoială, identificat cu ei. În caz instantaneu, circumstanțele care ar putea justifica măsurile de punere în aplicare legate de conduita dlui A. 33. În această privință, Curtea a observat că nu a fost disputată că motivul pentru care reclamantul a fost obligat să părăsească apartamentul său în Housing Cooperative Y a fost problemele grave pe care fiul ei le-a cauzat acolo.

În solicitarea Consiliului de Cooperativă de Locație X pentru aprobarea acestuia pentru a deveni noua proprietară a pieței, ea a solicitat aprobarea pentru o singură persoană. În consecință, ar trebui să se presupună că doar ea ar ocupa apartamentul. Înainte de a intra, ea a confirmat prin intermediul avocatului ei că gospodăria ei era constituită dintr-o singură persoană. Din episoadele anterioare, ea a scris Cooperativului de Locație X fără a răspunde la întrebări despre dacă fiul ei ar muta în. Numai după cererea Cooperativului de Locație X la reclamantul din 19 mai 2004 de confirmare a faptului că dl A nu s-ar muta la proprietatea procurorului B. au răspuns afirmativ prin scrisoarea din 26 mai 2004. Ea a fost atunci bine informată că, exact în ceea ce privește fiul ei, este motivul pentru care Consiliul solicită confirmarea că nu se va muta în apartament.

34. În conformitate cu art. 16 din Legea cooperativă de locuințe aplicabilă atunci, o aprobare a unui nou proprietar al unei părți ar putea fi retrasă în termen de un an dacă proprietarul ar fi furnizat informații substanțiale inexacte sau reținute și proprietarul ar fi trebuit să fi fost conștient de acest lucru. Având în vedere situația în momentul material și confirmarea reclamantului, Cooperativa X de locuințe ar putea presupune că reclamantul s-a angajat să se mute singur și, în orice caz, fără fiul ei. Atât aprobarea consiliului, cât și confirmarea ei datează în timp de aproximativ șase ani în urmă și a fost doar în prezent că ea a susținut pentru prima dată că Cooperativa de Locație a forțat-o să facă declarația respectivă amenințand să ia măsuri ilegale.

Cu privire la acest punct, Tribunalul municipal a observat că singura măsură pe care Cooperativa X de Locație a avut în vedere era să refuze aprobarea reclamantului ca nou proprietar și nu a existat nimic care să indice că a fost ilegal să se prevadă o astfel de măsură. 35. În plus, în cazul în care consiliul unei Cooperative de Locație a devenit conștient de faptul că problemele cu o parte proprietară au avut loc într-o altă Cooperativă de Locație, ar trebui să poată ține seama de această chestiune în evaluarea sa de a aproba sau nu persoana respectivă ca nou proprietar. Nu au existat elemente care să sugereze faptul că informațiile primite de Cooperativul de Locație X au fost obținute într-o manieră ilegală.

Dacă și în ce măsură orice străin a acționat ilegal nu ar fi trebuit să ia în considerare Tribunalul orașului în cazul în cauză. 36. Nu era clar în ce moment dl A s-a mutat în apartamentul reclamantului. Potrivit hotărârii Curții din Oslo din 10 martie 2006, dl A a declarat că locuiește în Z Street 14C. Din aceeași hotărâre a apărut că infracțiunile penale pentru care a fost condamnat au avut loc în Z Street 14B și 14C în iulie 2005. De asemenea, reclamantul nu a contestat faptul că a locuit cu dl A în apartamentul ei pentru o perioadă prelungită. Cu toate acestea, întrucât reclamantul, în calitate de proprietar parte, a fost responsabil pentru comportamentul membrilor gospodăriei sale, precum și pentru vizitatorii ei, nu a fost decisiv atunci când dl A s-a mutat.

37. Tribunalul a remarcat că s-a stabilit în mod clar că dl A, prin hotărârile din 10 martie 2006 și, respectiv, din 23 iunie 2008, a fost condamnat că a comis agresiuni violente și comportament înfricoșător împotriva a trei vecini de la Z Street 14B și 14C. Episoadele din hotărârea din 2006 au avut loc la 29 și 30 iulie, 12 septembrie și 13 noiembrie 2005. Hotărârea din 2006 a descris, printre altele, dl A ca o persoană care a perceput pe toată lumea pentru care a existat o contradicție sau o dezacordare ca făcând parte dintr-o conspirație împotriva sa (pentru detalii suplimentare, a se vedea punctul 54 de mai jos). Folosirea violenței a fost considerată neprovocată. El a încălcat persoanele din casele lor, astfel încât să distrugă sentimentul victimelor și al familiei lor de siguranță și de bunăstare în casele lor și în apropiere.

Potrivit unei evaluări a dlui A efectuate de o instanță desemnată expert în 2003, el a avut în mod extins și sistematic percepții și experiențe de conspirație care erau aproape imposibil de influențat și care, în conformitate cu hotărârea din 2006, încă prevalențau în acel moment. 38. Hotărârea din 23 iunie 2008 a avut în vedere episoadele din aprilie și septembrie 2007 și ianuarie 2008 care implică încălcări ale articolului 228 alineatul (1) din Codul de Procedință Penală. De asemenea, în această hotărâre s-a dovedit că dl A s-a comportat în general într-o manieră intensivă și intruzivă. Era înalt și puternic, s-a apropiat de persoana cu care voia să discute și le-a strigat cu o sarcină și voce agresivă.

În plus, el a fost inclinat să blocheze trecerea oamenilor cu care a vrut să vorbească și a avut un prag scăzut pentru a lua un pas mai departe și a apuca sau împinge oamenii. Acest lucru a făcut într-un mod atât de agresiv încât să facă oameni nerăbdătoare de posibilitatea de a fi perpetrate mai mult și mai gravă violență. În plus față de hotărârile menționate mai sus, a fost impus să restringă ordinele de către poliție interzicând-l să viziteze următoarele vecine: - dna T.L.B.

și copiii ei, pentru perioada cuprinsă între 3 mai 2007 și 3 mai 2008; - dl H.F., între 20 septembrie 2007 și 20 septembrie 2008; - dl D.H., între 22 februarie și 22 august 2008; și - dl J.-E.S., între 5 noiembrie 2008 și 5 aprilie 2009. 39. Toate aceste chestiuni au arătat o persoană care de-a lungul unei perioade lungi a arătat un comportament înfricoșător și perturbator față de un număr de vecini din Cooperația Locație, unde locuia cu mama sa, și unde incidentele au dus la convingeri și interdicții privind contactul pe perioade mai lungi. De asemenea, nu s-a înțeles că dl A a reacționat cu un grad deosebit de intensitate față de Consiliu și unele dintre membrii săi.

40. În ceea ce privește afirmația reclamantului că condițiile s-au îmbunătățit și că atât ea, cât și dl A sunt dispuși să negocieze cu privire la alte măsuri implicite, Tribunalul a remarcat că comunicațiile cooperativei de locuință către reclamant au condus la tirade de apeluri telefonice și de e-mailuri cu acuzații împotriva membrilor consiliului și la plângerile adresate diferitelor instituții publice. Acest lucru a fost susținut, de asemenea, de descrierea făcută de Curtea Municipală în hotărârea sa din 10 martie 2006. Întrucât reclamantul nu a indicat ce alte măsuri implicite adecvate ar putea consta de, cooperativa de locuințe nu ar putea fi obligată să ia noi inițiative în acest caz.

41. Dacă condițiile de comandă a vânzării obligatorii au fost îndeplinite, în esență, depindea de faptul că lipsa de lipsa substanțială și comportamentul în încălcarea articolului 5-23 au fost materializate în momentul eliberării ordinului de vânzare (denumit în continuare 14 aprilie 2009). 42 de comportamente au provocat perturbații grave la alți ocupanți și au încălcat art. 5-23 din Legea Cooperativă a Locației. Din acest motiv, eliberarea unui avertisment înainte de vânzarea obligatorie nu a fost o cerință. 43. În opinia Tribunalului de Oraș, interesele reclamantului din cauza vârstnicii ei nu ar trebui să poarte mai multă greutate decât cele ale altor ocupanți din cadrul Cooperativei de Locație.

Acesta a constatat că obligațiile sale în calitate de proprietar al unei părți au fost în mod grav îndepărtate, în orice caz începând cu 2005. Deși era de înțeles că era mai dificil pentru o persoană de opt ani să găsească și să se mute într-o nouă casă, acest lucru nu putea fi decisiv în acest caz în cazul în care vecinii au fost hărțuiți de câțiva ani. În ciuda confirmării ei că s-a mutat singură, reclamantul și-a lăsat fiul să locuiască în apartament cu toate problemele care i-au cauzat altor ocupanți. Prin urmare, ea ar trebui să suporte consecințele propriei ei alegeri, chiar dacă acest lucru ar fi de a face problema pentru ea să găsească o altă casă în sistemul OBOS Cooperative Locație.

44. Decizia Consiliului privind expulziarea a fost luată la 2 septembrie 2008, la aproximativ două luni de la condamnarea dlui A din 23 iunie 2008 și la opt luni de la comisia sa a unei infracțiuni. Aceaceasta a fost a doua condamnare pentru infracțiuni comise împotriva vecinilor, în timp ce prima a avut în vedere infracțiunile comise în 2005. Consiliul a luat și a urmat decizia sa cu expediție rezonabilă. 45. În plus, argumentul reclamantului potrivit căruia poliția a acționat în încălcarea datoriei lor de confidențialitate, furnizând informații cooperării X privind locuința în ceea ce privește domnul A în ceea ce privește Z Street 14 C, nu ar putea avea nicio influență asupra cazului în cauză.

46. Având în vedere toate motivele reclamantei împotriva vânzării obligatorii, care sunt „necorespunzătoare” în sensul secțiunilor 5-22, cf. art. 4-8 alineatul (2) din Lege, Curtea Orașului a susținut cererea Cooperativă de Locație și a ordonat vânzarea de către un asistent. 47. Reclamantul a apelat împotriva hotărârii Tribunalului Oraș la Curtea Înaltă Borgarting (lagmannsrett), plângând de evaluarea primei probe, de aplicarea legii și a procedurii sale. Păstrarea în principal a argumentelor sale în fața Tribunalului Orașului, ea solicită respingerea acțiunii Cooperativei X de Locație; în alternativă, ea susține că cererea de vânzare obligatorie este ilegală în sensul că nu s-au adăugat dovezi pentru a arăta că nu i-a respectat obligațiile față de Cooperativă de Locație sau, în orice caz, că orice astfel de nerespectare a fost substanțială.

În altă opțiune, ea a susținut că, după refuzarea respingerii procedurii, Tribunalul orașului nu a reușit să se pronunțe în vederea examinării acesteia în conformitate cu procedura obișnuită (în principiu a unei audieri orale) și a considerat în mod nedrept obiecțiile sale împotriva vânzării obligatorii ca fiind clar necorespunzătoare; de aceea, ea a solicitat Curții Înalte să anuleze hotărârea Tribunalului oraș și să renunțe la procesul de reexaminare în conformitate cu procedura obișnuită. Reclamantul a susținut că ea nu ar putea face față gândului de a trebui să se mute din nou acasă și că ea nu a crezut niciodată că ar trebui să facă acest lucru. Apartamentul a fost foarte potrivit pentru ea și faptul că fiul ei a trăit cu ea a făcut-o să simtă că ea a primit ajutorul și îngrijirea de care avea nevoie în viața de zi cu zi.

48. Prin decizia din 5 august 2010, Înaltul Tribunal a respins recursul. De la început, Comisia a observat că s-a eliberat o lumină suficientă pentru a determina recursul pe baza dosarului scris (art. 29-15 alineatul (1) din Codul de procedură civilă). 49. În ceea ce privește acuzațiile reclamantului potrivit căreia impunerea vânzării obligatorii a suferit de deficiențe, Curtea Înaltă a concluzionat că decizia Consiliului constituie o bază adecvată pentru notificarea măsurii în conformitate cu art. 5-22 din Legea Cooperativă privind locuințe. 50. Curtea Înaltă nu a considerat necesar să se ia o poziție cu privire la faptul că termenii „cazul de evacuare” ar trebui să fie citiți ca fiind referitori la evacuarea sediilor (compară punctul 28 de mai sus).

În acest caz, așa cum a presupus și Tribunalul Orașului, a fost evident că a existat posibilitatea de a opta pentru măsura mai puțin intruzivă, și anume impunerea unei ordine de vânzare a apartamentului. Decizia de mai sus, cel mai probabil, a fost o recunoaștere a unei cereri de către consiliu la avocatul său de a lua măsurile necesare pentru a pune capăt relației cooperativei cu reclamantul. Mai mult decât acest lucru nu ar putea fi necesar, ținând seama în special de contextul istoric lung al cazului. 51. Nici reclamantul nu ar putea reuși cu argumentul ei că nu a fost suficient de identificată deoarece Consiliul a folosit doar numele ei. După cum a subliniat de asemenea Curtea Orașului, în ceea ce privește procedurile de evacuare, situația pentru cei care se ocupă de vânzarea obligatorie era, de asemenea, situația că numai proprietarul părții cooperative de locuință în cauză ar putea fi destinatarul.

Nu se poate presupune că orice altă intenție se află în spatele deciziei Consiliului. 52. În cele din urmă, Curtea Înaltă a împărtășit opinia Curții de Oraș că un avertisment prealabil nu a fost o condiție pentru obligarea ei să-și vândă partea. Deoarece, în conformitate cu concluziile de mai jos, condițiile de tulburare gravă și molestia au fost îndeplinite pentru obligația ei de a elimina apartamentul în temeiul articolului 5-23 alineatul (1) din Act, nu s-a aplicat cererea de avertizare prealabilă în temeiul articolului 5-22 alineatul (1) din Act. 53. La fel ca Tribunalul Orașului, Curtea Înaltă a constatat că fiul reclamantului, dl A, de ani de zile, a arătat o conduită față de vecinii gospodăriii care constituie o tulburare gravă și o moleală pentru ei.

Hotărârile Tribunalului din 10 martie 2006 și 23 iunie 2008 se referă la mai multe infracțiuni în temeiul articolelor 228 și 390A din Codul Penal, toate care, dar una, au fost destinate vecinilor cooperativei de locuințe. 54. În plus, Curtea Înaltă a considerat că chestiunile cu privire la care dl A a fost acuzat și condamnat nu dau o imagine completă a comportamentului care a determinat Cooperativa Locațională să reacționeze cu măsuri nejustificate în ceea ce privește reclamantul. În acest sens, Curtea Înaltă a subliniat concluziile formulate de Curtea Orașului în hotărârea sa din 2006, care a declarat: „Atât din hotărârile anterioare, cât și din declarațiile prezentate în acest caz, s-a constatat că acuzatul a contactat în mod repetat o serie de vecini și alte persoane cu care a considerat că este în conflict.

El a elevat în mod repetat noi acuzații și mai mult sau mai puțin amenințări voalizate împotriva acestor persoane și a făcut, în parte, remarci și descrieri foarte serioase și degradante. Comportamentul său dincolo de aceaceasta a fost considerat, de asemenea, deranjant, înspăimântător și complet irazonabil intens, atât sub formă, cât și pe frecvență. De exemplu, printre altele, uneori se poziționa mai mult sau mai puțin în fundal pentru a fi brusc ambuscada prin a deveni foarte aproape și într-un fel împiedica trecerea persoanei cu care vorbea, în timp ce ridica vocea și folosind amenințarea limbajului corpului și imita.” 55. Curtea Orașului a menționat, în continuare, faptul că dl A în legătură cu un caz penal în 2003 a suferit un examen aprofundat de experți, care a concluzionat, printre altele, că are percepții extensive, sistematice și experiențe de conspirație care erau aproape imposibil de influențat.

De asemenea, hotărârea din 2008 a descris actele și comportamentul dlui A care corespunde clar acestei descrieri.

56. Înaltul Tribunal a remarcat, de asemenea, că, în cursul perioadei de 3 mai 2007 până la 5 noiembrie 2008, dl A a fost impus de interzicerea interzicerii contactei între patru dintre vecinii săi, ultima astfel de ordonanță a expirat la 5 aprilie 2009. 57. În evaluarea Curții Înalte, chestiunile pentru care fiul reclamantului a fost condamnat constituit prin natura lor, numărul lor și măsura perioadei în care au fost comise – și anume de la 29 iulie 2005 până la 12 ianuarie 2008 – atunci când s-a constatat ca un întreg, astfel de neîndeplinire, conform condițiilor pentru a cere ca flatul să fie evacuat în conformitate cu art. 5-23 alineatul (1) și impunerea vânzării obligatorii în temeiul articolului 5-22 alineatul (1). Această concluzie a fost consolidată în continuare prin informațiile că incidentele ar trebui considerate ca un model de comportament care a fost capabil să creeze o atmosferă de nesiguranță în mediul apropiat.

58. Având în vedere această concluzie, Curtea Înaltă a considerat inutile să examineze dacă mutarea dlui A în apartamentul reclamantului contrar declarației făcute în numele ei de procurorul B la 26 mai 2004 a constituit o lipsă gravă în sensul Legii Cooperative de Locație. 59. Nici reclamantul nu poate reuși cu argumentul ei că condițiile s-au îmbunătățit ulterior. 60. În orice caz, Curtea Înaltă a constatat că condițiile de impunere a măsurilor de incumprire în temeiul articolului 5-22 și al articolului 5-23 au fost îndeplinite în orice caz la 14 aprilie 2009, atunci când ordinul de vânzare a fost trimis reclamantului, care – așa cum a deținut și Tribunalul Orașului – era momentul decisiv pentru evaluare (a se vedea punctele 9 și 41 de mai sus).

61. Argumentul potrivit căruia vârsta ridicată a reclamantului ar trebui să influențeze evaluarea nu ar putea duce la o altă concluzie. Nu a fost greu să vezi partea tristă a ei care trebuie să se miște și, în acest caz, chiar și în situația fiului ei. Cu toate acestea, actele lor au condus la vânzarea forșală a apartamentului în temeiul articolului 5-22 alineatul (2), cf. art. 4-8 alineatul (2) din Act. 62. Prin urmare, niciunul dintre motivele de recurs nu a avut succes și Curtea Înaltă a convenit cu Curtea Orașului că acestea ar trebui considerate „necorespunzătoare” (secțiunea 4-8 alineatul (2)). Prezenta afirmație a afirmat că Tribunalul orașului nu ar fi trebuit să stabilească cazul fără să se desfășoare o audiere orală nu a putut fi susținută nici.

63. În acest context, Curtea Înaltă a respins recursul reclamantului. 64. Reclamantul a apelat împotriva hotărârii Curții Înalte. Ea a subliniat că procedurile și-au amenințat dreptul la locuințe și că a fost un caz serios, în special având în vedere vârsta ei de vârstă, de optzeci de ani. În ceea ce privește procedura, ea a susținut că întrebarea este dacă vânzarea obligatorie ar trebui să aibă loc în cadrul unei proceduri scrise sau al unei proceduri ordinare care să cuprindă o audiere orală. Interesul ei foarte considerabil de a-și menține apartamentul ar trebui să fie evaluat împotriva interesului limitat al Cooperației de Locație în realizarea vânzării obligatorii fără o audiere orală. Interesul concurent în acest caz ar trebui să aibă implicații în evaluarea chestiunilor de procedură și în aplicarea legii.

Raportul Curții Înalte a fost rezumativ; nu a reușit să se ocupe de toate argumentele sale și a omit să facă comentarii cu privire la interpretarea termenilor „nefondat” și „semnificația substanțială”. Reclamantul a solicitat Curtea Supremă să anuleze hotărârea Curții Înalte și să-și remite cazul la Tribunalul Oraș pentru o examinare proaspătă în cadrul procedurii ordinare cu o audiere orală. 65. La 1 octombrie 2010, Comitetul de apel a părăsit Curtea Supremă (Høyesterets ankeutvalg), a cărui jurisdicție a fost limitată la revizuirea procedurii și interpretarea legii Tribunalului Înalt, a respins recursul, constatând evident că nu a putut reuși. 66. Asistentul numit pentru a pune în aplicare vânzarea obligatorie, procurorul F., a anunțat ulterior apartamentul reclamantului de vânzare.

Oferta cea mai mare a fost de 2.200.000 NOK (în prezent corespunzător la aproximativ 240,000 EUR) de la doamna G. La 16 iunie 2012, dl F. a comunicat oferta de validare a Tribunalului Orașului (stadfestelse), după care toate părțile interesate au fost acordate două săptămâni pentru a exprima obiecții. Înainte de expirarea termenului, reclamantul și dl A s-au opus vânzării. 67. Prin decizia din 1 iulie 2011 secțiunea relevantă a Oficiului Orașului Recorder (parfoggembete) a validat oferta menționată anterior. 68. La 16 decembrie 2011, Curtea Înaltă a respins un recurs al reclamantului și al fiului său împotriva deciziei Tribunalului de a valida oferta, precum și Comitetul de apărare a părăsit Curtea Supremă la 18 iulie 2012 constatând evident că recursul nu a putut reuși.

69. În conjuncție cu procedura de mai sus, reclamantul și/sau dl A au urmărit, fără succes, alte chestiuni referitoare la vânzarea apartamentului reclamantului (depunerea pentru locuințe de înlocuire; plângeri diverse privind biroul Comisarului pentru execuție și punerea în aplicare (namsmannen) a vânzării; o cerere de acces la documente în posesia OBOS; dezqualificarea tuturor ofițerilor de poliție angajati la Curtea Oficiului Registrei Orașului; cererea de compensare a dlui A împotriva statului din cauza căreia poliția a comunicat informații despre el OBOS, presupus, în încălcarea datoriei lor de confidențialitate; cererea de compensare împotriva OBOS pentru modul său de procesare a informațiilor care îi aparțin; cererea sa de a OBOS de a elimina din arhivele sale și de a distruge un raport de poliție legat de el; și cererea de acces la un dosarul în posesie al OBOSt al OBOSului OBOS) precum și o cerere oralului de a iniția de a acestei procedurilor și o asociere.

Toate aceste afirmații au fost respinse ca fiind nefondate de secțiunile relevante ale Curții Municipale de Oslo (18 mai și 1 iulie 2011), al Curții Înalte (14 și 16 decembrie 2012) și al Comitetului de concediu de apel al Curții Supreme (18 iulie 2012). La 16 noiembrie 2012, reclamantul a fost notificat că noul proprietar a solicitat ca reclamantul să abandoneze apartamentul după punerea în aplicare a vânzării obligatorii. 70. La 5 decembrie 2012, Curtea Oficiului Orașului Recorder a avertizat reclamantul că, după cum a anunțat anterior la 22 octombrie 2012, el a hotărât să ia măsurile necesare pentru a o expulza din apartament la 18 decembrie 2012 la ora 10:00, în cazul în care ea nu va concedia în mod voluntar sediul.

71. La 10 martie 2015, Guvernul a transmis o copie a unei note scrise manual, din 10 februarie 2015, prin care reclamantul i-a ordonat apoi avocatului dl Mørk să-și retragă imediat cererea. Ea a declarat că orice cerere ar trebui adresată fiului său, dl T. sau la fiica ei, domnișoara G. și a subliniat faptul că fiul său, dl A, nu are dreptul să o reprezinte. Guvernul a sugerat, de asemenea, ca cererea să fie eliminată. La 31 martie 2015, dl Danielsen al aceluiași firmă de avocatură ca dl Mørk a răspuns că a înlocuit cel de-al doilea și că reclamantul dorește să își mențină cererea. 72. La 30 martie 2015, dl A, reprezentat de dl Marius Reikerås, a solicitat permisiunea de a interveni ca parte sau ca terță parte în cadrul procedurii (articolele 34 și 36 § 32 din Convenție).

La 20 mai 2015, după examinarea chestiunii în funcție de art. 44 § 3 din Regulamentul Curții, președintele primei secțiuni (pentru care cererea a fost alocată la momentul respectiv) a hotărât să refuze cererea după cum a considerat, având în vedere situația procedurii în cauză, că intervenția solicitată nu ar fi în „intervenția administrării corecte a justiției”. După aceea, președintele a hotărât să relueze procedura, suspendată temporar în așteptarea consultării părților cu privire la acest lucru. 73. La 2 noiembrie 2015, reclamantul a murit. 74. În urma decesului reclamantului, la 4 noiembrie 2015, dl A, reprezentat de dl M. Reikerås, a informat Curtea că dorește să urmărească cererea. La 16 decembrie 2015, Guvernul a solicitat Curtea să excludă cererea din lista de cazuri.

La 12 ianuarie 2016, dl Danielsen, avocat care acționează pentru reclamantul decedat, a informat Curtea că celelalte două moștenitoare ale ei, dl T. și doamna G., doresc să urmărească cererea. La 2 și 3 februarie 2016, Curtea a primit observații suplimentare cu privire la aceste chestiuni de la dl Reikerås și Agentul Guvernului.

5. On 26 March 2004 the applicant acquired an apartment in Housing Cooperative (“borettslag”) X. At her request, on 29 March 2004 its Governing Board (hereinafter “the Board”) approved the applicant’s acquisition. Before she moved in, the Board became aware that the applicant’s son, Mr A, had caused serious problems in Housing Cooperative Y, where the applicant had previously been part owner and resident and where in recent years her son had cohabited with her. Housing Cooperative X therefore became particularly concerned that only the applicant move into the cooperative and informed her that it contemplated withdrawing its approval of her as a part owner. It asked her to make a written undertaking to the effect that Mr A would not move to the apartment in X. In this connection, the Board referred to the fact that in her request for approval of her part ownership she had indicated that her household would consist of one person.

6. After a brief exchange of correspondence between Housing Cooperative X and the applicant’s Attorney B., he stated in a letter of 26 May 2004 that “[o]n behalf of [the applicant] it is hereby confirmed that it is she, not her son [Mr A] who will move into the apartment nr 2036 in Z Street 14 C as soon as it will be ready for takeover on 5 July 2004”. The letter further confirmed the correctness of the information previously provided that the household would “consist of one person”. Against this background, the Board maintained its earlier approval of the applicant as a part owner. 7. By a letter of 23 May 2006, Attorney K., on the behalf of the Housing Cooperative, pointed out to the applicant that Mr A seemed to have moved to her apartment, in breach of the conditions for the approval of her as part owner.

K. referred to the fact that the Board over a long period had received several complaints regarding Mr A’s conduct at the Housing Cooperative and to his conviction by Oslo City Court (tingrett) of 10 March 2006 for violent assault and frightening and disturbing behaviour vis-à-vis neighbours at Z Street 14 B and 14 C; and the fact that it followed from the judgment that Mr A’s residence was Z Street 14 C. In a letter of 2 June 2006 Attorney B. disputed inter alia that Mr A had an address in Z Street 14 C. 8. On 2 September 2008, the Board held a meeting. According to the minutes it was decided that its “secretary was to inform Attorney [K.] of the new situation and to request him to initiate eviction proceedings against Sagvolden”.

9. On 14 April 2009, Attorney K. sent to the applicant on behalf of the Housing Cooperative a letter ordering her to sell her part (salgspålegg) in accordance with section 5-22 of the Housing Cooperative Act 2003 (burettslagslova, see paragraph 75 below). K. referred to his previous correspondence and to Mr A’s conviction by the City Court of 23 June 2008 (see paragraph 18 below), by which he was sentenced to eighteen days’ imprisonment for violent assault and frightening and disturbing behaviour vis-à-vis neighbours in Housing Cooperative X. He further referred to the fact that Mr A on several occasions had been imposed judicial restraining orders prohibiting him to contact four members of the Housing Cooperative, the last such order with effect until 5 April 2009 (see paragraph 38 below).

Attorney K. added that the conditions for eviction under section 5-23 had been fulfilled, but that for the time being it had been deemed sufficient to order sale of the apartment. 10. Upon expiry of the three month time-limit for sale, set pursuant to section 5-22 of the Housing Cooperative Act, Attorney M., who had succeeded Attorney B. as the applicant’s representative, responded by a letter of 15 July 2009 that the order of sale would not be complied with. 11. On 29 December 2005 Mr A had been indicted under Article 390A of the Penal Code for having by frightening or disturbing behaviour or other inconsiderate behaviour violated the right of another person to be left in peace. According to the indictment: “(a) At 00h00 on Friday, 29 July 2005, at [Z Street] 14B, Oslo, he came walking fast towards Mr [H.F.] and told him that ‘he ought to watch out’ and ‘that he would keep an eye on him’.

These affirmations were in the circumstances frightening to Mr [H.F.]. (b) On Saturday, 30 July 2005, at [Z Street] 14C, Oslo, he told Mrs [T.L.B.]: ‘The vengeance is sweet, the vengeance is best cold, it may happen anytime and anywhere, it may not necessary be me directly.’ This statement was in the circumstances frightening to Mrs [T.L.B.]. (c) On Monday, 12 September at [Z Street] 14C, Oslo, he contacted Mrs [T.L.B.] and stated amongst other things: ‘Watch out, you have not seen anything yet’. This statement was in the circumstances frightening to Mrs [T.L.B.]” He was also indicted under Article 228(1) (later changed to Article 282(2)) of the Penal Code for having committed violent assault against another person or in any other way having assailed him bodily: “At 16h00, on Sunday, 13 November 2005 at [Z Street] 14C, Oslo, he grabbed the arms of Mr [C.B.] [son of Mrs T.L.B.] and flung him around making him fall on a bicycle.

Thereafter he again grabbed him and pushed him into a wall.” 12. By an additional indictment of 10 February 2006, Mr A was indicted with another offence under Article 390A of the Penal Code: “At around 11.30 a.m. on Wednesday, 21 December 2005, outside the shopping mall in [Y Road], he went towards Mr [E.L.] as the latter came out of the shopping mall carrying a full shopping basket on his way to his car. He followed Mr [E.L.] while talking to him loudly and went up to his face while stating inter alia ‘I will beat the shit out of you ... you fat donkey’, or similar. He placed himself in front of the car, thus preventing Mr [E.L.] from putting his shopping items inside his car, while affirming ‘I won’t move’.” 13. In a judgment of 10 March 2006, the City Court, after holding an oral hearing at which Mr A was represented by a lawyer and witnesses were heard, convicted Mr A of the charges and sentenced him to 120 days’ imprisonment.

The sentence included the conditional part of a sentence imposed by the City Court in a judgment of 31 October 2003 by which Mr A had been convicted of an offence under Article 390A of the Penal Code. 14. In meting out the sentence, the City Court attached considerable weight to the fact that Mr A had twice (last time in 2003) been convicted for a number of offences of a similar nature, that he had actively approached the victims, and that his conduct to a great extent affected people in their homes and closest environment, thereby destroying the victims’ and their families’ feeling of safety and wellbeing at their homes and in the near vicinity. A further aggravating factor was the extent, the intensity and duration of his conduct and Mr A’s inability and unwillingness to cease his criminal conduct.

15. Mr A did not lodge an appeal against his above conviction and sentence which thus became final. 16. On 22 January 2008 Mr A was inter alia indicted under Article 228(1) of the Penal Code for having committed the following violent assaults: “(a) At around 12h00, on Wednesday, 25 April 2007, at Z Street 14C, Oslo, he took a strangulation grip on T.L.B. (b) At around 21h15 on Wednesday, 12 September 2007, outside Z Street 14B, Oslo, he punched Mr H.F. in his chest with a clenched fist… ” 17. In an additional indictment of 14 April 2008, Mr A was charged under the same provision as follows: “At around 18h15 on Saturday, 12 January 2008, in the staircase of the garage building of Z Street 14C, Oslo, he hit and/or pushed Mr D.H.

in the chest with clenched fists so that the latter fell backward towards a wall, whereupon he pulled Mr D.H. by his arm/or jacket into the building.” 18. By a judgment of 23 June 2008, the City Court convicted Mr A of the above charges. It found proven, not that he had taken a strangulation grip on Mrs T.L.B., but that he had intentionally pushed her against a door or a wall with one hand; that he had pushed Mr H.F. or hit him in his chest but not that he had hit him hard; and that he had held around Mr D.H.’s chest and had pushed him against the wall, both in the staircase and in the garage but that he had not hit Mr D.H. The City Court observed that, while all three offences would normally warrant the imposition of fines, Mr H.F.’s advanced age and frailness were an aggravating factor as were the number of the offences adjudicated as well as the fact that Mr A had been convicted in the past for similar and in part more serious offences.

He had moreover not understood the gravity of his actions. The City Court sentenced Mr A to eighteen days’ imprisonment. 19. Mr A did not lodge an appeal against the above judgment which thus became final. 20. On 2 September 2009 the Housing Cooperative issued a warning of compulsory sale (section 4-18 of the Enforcement Act, tvangsfullbyrdelsesloven) and on 1 October 2009 it instituted proceedings against her before the relevant section (Oslo byfogdembete) of the Oslo City Court (tingrett), to obtain an order of compulsory sale of her apartment, from a specialised judge entrusted inter alia with such matters. 21. The applicant, represented by the same lawyer as before the European Court, reiterated that according to section 4-8 of the Housing Cooperative Act the case ought to be examined under an ordinary procedure (i søksmåls former – which in principle included an oral hearing if the respondent’s objections against compulsory sale was not “clearly groundless”).

In her written pleadings she sought to address this question legally and factually, while pointing out that a complete presentation of evidence would be made at a later stage (i behandlingen av søksmålet). She submitted notably as follows. 22. In the first place the applicant requested the City Court to dismiss the case on the ground that the Board’s decision had not provided a legal basis for Attorney K. to initiate proceedings against her for compulsory sale. The decision had stated “Sagvolden”, not Torill Sagvolden, and “eviction”, not compulsory sale (see paragraph 8 above). 23. She also argued that it would create an unreasonable situation if the Housing Cooperative X’s interest in her removal were to carry more weight than her needs at the age of eighty in not being put on the street.

She had previously moved from the previous Cooperative Y to Cooperative X and had left old disputes behind her. However, because of a warning system within the OBOS system (a cooperative building association owned by its 330.000 members and which included both Cooperatives), already before moving into X she had been persecuted by allegations related to Y. There would hardly be any alternative for her. The situation had evolved over time and she ought to be entitled to admit Mr A in her household. Due to her age, she had become increasingly dependent on his assistance. 24. The criminal matters pertaining to Mr A dated far back in time and could not justify compulsory sale, especially since the situation had improved and both the applicant and Mr A were open to negotiate on other appropriate default measures.

The most recent offence dated from January 2008. The decisions on restraining orders (see paragraph 38 below) could not carry any weight since the threshold for prohibition on contact was low and did not require a preponderance of probabilities. The alleged harassment and threats was in great part due to a paranoid perception of some of the neighbours. 25. The applicant requested the City Court, before conducting any procedure on the merits, to first decide on her request that the case be dismissed. 26. By a decision (kjennelse) of 26 April 2010, the City Court upheld the Housing Cooperative X’s request for an order of compulsory sale of the applicant’s apartment, to be carried out by an official assistant (medhjelper).

27. The City Court first dismissed the applicant’s contention that there was no decision by the Board which could constitute a basis for compulsory sale. The mention in the decision of “Sagvolden” could not be understood in any other way than as referring to the applicant. From section 5-23 of the Housing Cooperative Act, it clearly followed that it was the applicant, as the owner of the apartment in question, who was the person whom the Housing Cooperative ought to address in all cases concerning the owner’s duties and responsibilities. It was the owner’s breach of such that could justify an eviction order.

It followed from the case-law and legal doctrine that the owner was to be identified with the members of his or her household, both in the sense that faults on their part were relevant and that an eviction measure would also concern them; it was not possible to limit a request for an eviction order to concern only one or some of the members of a given household or to concern only the owner and not the other occupants. 28. The City Court further rejected the applicant’s argument that the Board’s decision did not concern compulsory sale (“tvangssalg”) but only eviction (“utkastelse”). The Housing Cooperative’s lawyer had stated that the Board was of the view that the conditions for eviction had been fulfilled but that the Cooperative had opted to limit its demand by initiating proceedings for compulsory sale.

Since the Board’s decision on eviction implied compulsory sale, to proceed with the latter and less extensive measure first clearly fell within that decision. This did not exclude that a request for an eviction order be made subsequently. 29. No arguments had been raised by the applicant suggesting that the Housing Cooperative’s demand ought to be dismissed. Nor was there anything to indicate that Attorney K. had exceeded the powers conferred on him by the Board. 30. Moreover, no objection had been made as regards the contents of the plaintiff’s claim for an order of compulsory sale or about the requirements as to warnings. The formal requirements for seeking an order of compulsory sale had been fulfilled (sections 5-22 and 5-23 of the Act).

31. The condition for requiring sale was that the owner of the part in question had “substantially defaulted” his or her obligations (“misheld pliktene sine vesentleg”). The request for compulsory sale ought to be referred for examination according to the ordinary procedure applicable to ordinary appeals (which in principle include an oral hearing) if, within the statutory time limit, objections had been raised against compulsory sale that could not be regarded as “clearly groundless”. 32. The assessment of whether “substantial default” had occurred concerned not only the owner’s conduct but also that of other members of his or her household, as the owner undoubtedly ought to be identified with them.

In the instant case, the circumstances that could justify enforcement measures related to the conduct of Mr A. 33. In this regard, the City Court observed that it was undisputed that the reason why the applicant had been obliged to leave her apartment in Housing Cooperative Y had been the serious problems that her son had caused there. In applying to the Board of Housing Cooperative X for its approval to become a new part owner, she had requested approval for one person only. Accordingly, it ought to be assumed that only she would occupy the apartment. Before moving in, she had confirmed through her lawyer that her household consisted of one person. Previously she had written to the Housing Cooperative X without replying to questions of whether her son would move in.

It was only after the Housing Cooperative X’s request to the applicant of 19 May 2004 for confirmation that Mr A would not move to the estate that Attorney B. had responded in the affirmative by letter of 26 May 2004. She was then well informed that it was precisely the matters regarding her son which was the reason for the Board’s request for confirmation that he would not move into the flat. 34. According to section 16 of the then applicable Housing Cooperative Act, an approval of a new part owner could be withdrawn within a year if the owner had provided inaccurate, or withheld, substantial information and the owner ought to have been aware of this. In view of the situation at the material time and the applicant’s confirmation, the Housing Cooperative X could assume that the applicant had committed herself to moving in alone and in any event without her son.

Both the Board’s approval and her confirmation had dated approximately six years back in time and it was only at present that she for the first time had alleged that the Housing Cooperative had forced her to make the said declaration by threatening to take unlawful action. On this point, the City Court observed that the only measure which the Housing Cooperative X contemplated was to refuse approval of the applicant as a new part owner and there was nothing to indicate that it had been unlawful to envisage such a measure. 35. Furthermore, where the board of a Housing Cooperative had become aware that problems with a part owner had occurred in another Housing Cooperative, it ought to be able to take the matter into account in its assessment of whether or not to approve that person as a new part owner.

There were no elements to suggest that the information received by Housing Cooperative X had been obtained in an unlawful manner. Whether and to what extent any outsiders had acted unlawfully was not for the City Court to consider in the present case. 36. It was unclear at what time Mr A had moved into the applicant’s apartment. According to the Oslo City Court’s judgment of 10 March 2006, Mr A had stated that he was living in Z Street 14C. From the same judgment it appeared that the criminal offences for which he was convicted had occurred in Z Street 14B and 14C in July 2005. It was also undisputed by the applicant that she had been cohabiting with Mr A in her apartment for an extended period.

However, since the applicant, as a part owner, was responsible for the conduct by members of her household as well as her visitors, it was not decisive when Mr A had moved in. 37. The City Court noted that it was clearly established that Mr A, by the judgments of 10 March 2006 and 23 June 2008 respectively, had been convicted of having committed violent assault and frightening behaviour against three neighbours at Z Street 14B and 14C. The episodes in the 2006 judgment had occurred on 29 and 30 July, 12 September and 13 November 2005. The 2006 judgment described inter alia Mr A as a person who perceived everyone in respect of whom there was a contradiction or a disagreement as being part of a conspiracy against him (for further details see paragraph 54 below).

His use of violence was perceived as unprovoked. He had infringed people at their homes, in such a way as to destroy the victims’ and their families’ sense of safety and wellbeing at their homes and nearby. According to an assessment of Mr A made by a court appointed expert in 2003, he extensively and systematically had perceptions and experiences of conspiracy which were almost impossible to influence and which according to the 2006 judgment were still prevailing at that time. 38. The judgment of 23 June 2008 had concerned episodes from April and September 2007 and January 2008 involving violations of Article 228(1) of the Code of Penal Procedure. Also in this judgment it had been found proven that Mr A had generally behaved in an intensive and intrusive manner.

He was tall and strong, went very close to the person with whom he wanted to discuss and shouted to them with a load and aggressive voice. He was moreover inclined to block the passage of people he wanted to talk to and had a low threshold for taking one step further and grab or push people. This he did in a manner which was so aggressive as to make people anxious of the possibility of further and more serious violence being perpetrated. In addition to the above-mentioned judgments, he had been imposed restraining orders by the police prohibiting him from visiting the following neighbours: - Ms T.L.B.

and her children, for the period from 3 May 2007 to 3 May 2008; - Mr H.F., from 20 September 2007 to 20 September 2008; - Mr D.H., from 22 February to 22 August 2008; and - Mr J.-E.S., from 5 November 2008 to 5 April 2009. 39. All these matters showed a person who over a long period had displayed frightening and disturbing behaviour vis-à-vis a number of neighbours in the Housing Cooperative where he was living with his mother, and where the incidents had led to convictions and prohibitions on contact over longer periods. It was also undisputed that Mr A had reacted with a particularly high degree of intensity vis-à-vis the Board and some of its members.

40. As regards the applicant’s allegation that the conditions had improved and that both she and Mr A were prepared to negotiate on alternative default measures, the City Court noted that the Housing Cooperative’s communications to the applicant had led to tirades of phone calls and e-mails with accusations against members of the Board and complaints to different public institutions. This was also supported by the description made by the City Court in its judgment of 10 March 2006. As the applicant had failed to indicate what other appropriate default measures could consist of, the respondent Housing Cooperative could not be required to take further initiatives in this case.

41. Whether the conditions for ordering compulsory sale had been fulfilled essentially depended on whether substantial default and conduct in breach of section 5-23 had materialised at the time when the order of sale was issued (namely 14 April 2009). 42’s conduct had caused serious disturbance to other occupants and had violated section 5-23 of the Housing Cooperative Act. For this reason, the issuing of a warning before compulsory sale had not been a requirement. 43. In the City Court’s view the applicant’s interests on account of her old age ought not to carry more weight than those of other occupants in the Housing Cooperative. It found it established that her obligations as a part owner had been seriously defaulted, in any event since 2005. Whilst it was understandable that it was more difficult for a person aged eighty to find and move to a new home, this could not be decisive in this case where neighbours had been harassed over a number of years.

Despite her own confirmation that she moved in alone, the applicant had let her son live in the apartment with all the problems this had caused to other occupants. Therefore, she ought to bear the consequences of her own choice even though this were to make it problematic for her to find another house within the OBOS Housing Cooperative system. 44. The Board’s decision on eviction had been taken on 2 September 2008, around two months after Mr A’s conviction of 23 June 2008 and eight months after his commission of one of the offences. This was his second conviction for offences committed against neighbours while the first had concerned offences committed in 2005. The Board had taken and followed up its decision with reasonable expedition.

45. Moreover, the applicant’s contention that the police had acted in breach of their duty of confidentiality, by providing information to Housing Cooperative X concerning Mr A in relation to Z Street 14 C, could have no bearing on the present case. 46. Considering all of the applicant’s pleas against compulsory sale as being “clearly groundless” in the sense of sections 5-22, cf. section 4-8(2) of the Act, the City Court upheld the Housing Cooperative’s claim and ordered that sale take place by an assistant. 47. The applicant appealed against the City Court’s decision to the Borgarting High Court (lagmannsrett), complaining of the former’s assessment of the evidence, its application of the law and procedure.

Maintaining in the main her arguments before the City Court, she requested that the Housing Cooperative X’s action be dismissed; in the alternative, she argued that the request for compulsory sale was unlawful in that no evidence had been adduced to show that she had defaulted her obligations vis-à-vis the Housing Cooperative or, in any event, that any such default had been substantial. In the further alternative, she submitted that, after refusing to dismiss the suit, the City Court had failed to refer her case for examination according to the ordinary procedure (involving in principle an oral hearing) and had wrongly considered her objections against compulsory sale as being clearly groundless; therefore, she asked the High Court to quash the City Court’s decision and to refer the case back for re-examination in accordance with the ordinary procedure.

The applicant submitted that she could not cope with the thought of having to move house again and that she never believed that she would have to do so. The apartment really suited her and the fact that her son lived with her had made her feel that she received the help and care she needed in daily life. 48. By a decision of 5 August 2010 the High Court rejected her appeal. From the outset it observed that sufficient light had been shed on the case for it to determine the appeal on the basis of the written case-file (Article 29-15(1) of the Code of Civil Procedure). 49. As regards the applicant’s allegations that the imposition of compulsory sale suffered from deficiencies, the High Court found it clear that the Board’s decision provided an adequate basis for notifying her of the measure in accordance with section 5-22 of the Housing Cooperative Act.

50. The High Court did not find it necessary to take a stance on whether the terms “eviction case” ought to be read as relating to the vacating of premises (compare paragraph 28 above). In that event, as also assumed by the City Court, it was obvious that there was a possibility to opt for the less intrusive measure, namely the imposition of an order to sell the flat. The above decision most probably was an acknowledgment of a request by the Board to its attorney to take the necessary steps to bring the Cooperative’s relationship with the applicant to an end. More than this could not be required, bearing in mind especially the long historical background to the case. 51. Nor could the applicant succeed with her argument that she had not been sufficiently identified because the Board only used her surname.

As also pointed out by the City Court, as for proceedings concerning eviction it was also the situation for those on compulsory sale that only the owner of the part of the Housing Cooperative in question could be the addressee. It could not be assumed that any other intention lay behind the Board’s decision. 52. Finally, the High Court shared the City Court’s view that a prior warning had not been a prerequisite for obliging her to sell her part. Since, in accordance with the findings below, the conditions of serious disturbance and nuisance had been fulfilled for obliging her to vacate the flat pursuant section 5-23(1) of the Act, the requisite of prior warning under section 5-22(1) of the Act did not apply.

53. Like the City Court, the High Court found it established that the applicant’s son, Mr A, for years had displayed conduct vis-à-vis the household’s neighbours constituting serious disturbance and nuisance to them. The City Court judgments of 10 March 2006 and 23 June 2008 concerned several offences under Articles 228 and 390A of the Penal Code, all of which, but one, had been aimed at neighbours in the Housing Cooperative. 54. The High Court further considered that the matters in respect of which Mr A had been charged and convicted did not give the full picture of the conduct that had prompted the Housing Cooperative to react with default measures in regard to the applicant.

In this connection the High Court pointed to the findings made by the City Court in its 2006 judgment, which stated: “Both from previous judgments and the statements given in this case, it emerged that the accused over many years had repeatedly contacted a number of neighbours and other persons with whom he considered he was in conflict. He had repeatedly levelled new accusations and more or less veiled threats against these persons and had in part made very serious and degrading remarks and descriptions. His conduct beyond this had also been perceived as disturbing, frightening and wholly unreasonably intense, both in form, extent and frequency.

For instance, amongst other things, at times he was positioning himself more or less in the background in order to suddenly ambush by getting very close to and to some extent hindering the passage of the person he was talking to, while raising his voice and using threating body language and mimicking.” 55. The City Court had further referred to the fact that Mr A in connection with a criminal case in 2003 had undergone a thorough expert examination, which had inter alia concluded that he had extensive, systematic perceptions and experiences of conspiracy that were almost impossible to influence. Also the judgment of 2008 had described acts and conduct by Mr A that clearly corresponded to that description.

56. The High Court also noted that, during the period from 3 May 2007 until 5 November 2008, Mr A had been imposed restraining orders prohibiting him from contacting altogether four of his neighbours, the last such order having expired on 5 April 2009. 57. In the High Court’s assessment, the matters for which the applicant’s son had been convicted constituted by their nature, their number and the extent of the period in which they had been committed – namely from 29 July 2005 until 12 January 2008 – when seen as a whole, such default as fulfilled the conditions for requiring that the flat be vacated according to section 5-23(1) and the imposition of compulsory sale pursuant to section 5-22(1). This conclusion was further strengthened by the information that the incidents ought to be considered as a pattern of behaviour that was capable of creating an atmosphere of insecurity in the near environment.

58. Having reached this conclusion, the High Court found it unnecessary to examine whether Mr A’s moving into the applicant’s flat contrary to the declaration made on her behalf by Attorney B on 26 May 2004 amounted to serious default in the sense of the Housing Cooperative Act. 59. Nor could the applicant succeed with her argument that the conditions had subsequently improved. 60. The High Court found that the conditions for the imposition of default measures under sections 5-22 and 5-23 had in any event been fulfilled on 14 April 2009 when the order of sale was sent to the applicant, which – as also held by the City Court – was the decisive time for the assessment (see paragraphs 9 and 41 above).

61. The argument that the applicant’s high age should influence the assessment could not lead to any other conclusion. It was not difficult to see the sad side to hers having to move and, for that matter, even in the situation of her son. However, it was their own acts that had led to forcible sale of the apartment pursuant to section 5-22(2), cf. section 4-8(2) of the Act. 62. Thus, none of the grounds of appeal had succeeded and the High Court agreed with the City Court that they ought to be considered to be “clearly groundless” (section 4-8(2)). Her contention that the City Court should not have determined the case without holding an oral hearing could not be upheld either. 63. Against this background the High Court rejected the applicant’s appeal.

64. The applicant appealed against the High Court’s decision. She pointed out that the proceedings threatened her right to housing and that it was a serious case especially in view of her advanced age, eighty years. As regards the procedure, she submitted that the question was whether compulsory sale ought to occur under a written procedure or an ordinary procedure comprising an oral hearing. Her very considerable interest in keeping her apartment ought to be weighed against the Housing Cooperative’s limited interest in carrying out compulsory sale without an oral hearing. The competing interest in the case ought to have implications in the assessment of questions of procedure and the application of the law.

The High Court’s reasoning had been summary; it had failed to deal with all her arguments and had omitted to comment on the interpretation of the terms “clearly groundless” and “substantial default”. The applicant requested the Supreme Court to quash the High Court’s decision and to refer her case back to the City Court for fresh examination under the ordinary procedure with an oral hearing. 65. On 1 October 2010, the Appeals Leave Committee of the Supreme Court (Høyesteretts ankeutvalg), whose jurisdiction was limited to reviewing the High Court’s procedure and interpretation of the law, rejected the appeal, finding it obvious that it could not succeed. 66. The assistant appointed to implement the compulsory sale, Attorney F., subsequently advertised the applicant’s apartment for sale.

The highest bid was NOK 2,200,000 (currently corresponding to approximately EUR 240,000) from Mrs G. On 16 June 2012 Mr F. communicated the bid to the City Court for validation (stadfestelse), following which all interested parties were given two weeks for expressing objections. Before the expiry of the time-limit, the applicant and Mr A objected to the sale. 67. By a decision of 1 July 2011 the relevant section of the Office of the City Recorder (byfogdembete) validated the above-mentioned bid. 68. On 16 December 2011 the High Court rejected an appeal by the applicant and her son against the City Court’s decision to validate the bid, as did the Appeals Leave Committee of the Supreme Court on 18 July 2012 finding it obvious that the appeal could not succeed.

69. In conjunction with the above proceedings, the applicant and/or Mr A unsuccessfully pursued multiple other matters regarding the sale of the applicant’s apartment (request for replacement housing; miscellaneous complaints regarding the office of the Execution and Enforcement Commissioner’s (namsmannen) handling of the sale; a demand of access to documents in the possession of OBOS; disqualification of all police officers employed at the Court of the Office of the City Recorder; Mr A’s compensation claim against the State on account of the police having communicated information about him to OBOS allegedly in breach of their duty of confidentiality; his compensation claim against OBOS for its manner of processing information pertaining to him; his demand that OBOS remove from its archives and destroy a police report related to him; and his request for access to a file in OBOS’s possession) as well as a request for the joinder of these proceedings and an oral hearing.

All these claims were rejected as being groundless by the relevant sections of the Oslo City Court (18 May and 1 July 2011), the High Court (14 and 16 December 2012) and the Appeals Leave Committee of the Supreme Court (18 July 2012). On 16 November 2012 the applicant was notified that the new owner had demanded that the applicant vacate the apartment following the implementation of compulsory sale. 70. On 5 December 2012 the Court of the Office of the City Recorder warned the applicant that, as previously announced on 22 October 2012, he had decided to take the necessary steps to have her evicted from the flat on 18 December 2012 at 10 a.m., should she not voluntarily vacate the premises. 71. On 10 March 2015, the Government forwarded a copy of a handwritten note, dated 10 February 2015, by which the applicant instructed her then lawyer Mr Mørk to withdraw her application immediately.

She stated that any enquiries should be addressed to her son Mr T. or to her daughter Ms G. and emphasised that her son Mr A was not entitled to represent her. The Government also suggested that the application be struck out. On 31 March 2015, Mr Danielsen of the same law firm as Mr Mørk, replied that he had replaced the latter and that the applicant wished to maintain her application. 72. On 30 March 2015 Mr A, represented by Mr Marius Reikerås, sought leave to intervene as a party or as a third-party in the proceedings (Articles 34 and 36 § 32 of the Convention). On 20 May 2015, having examined the matter in the light of Rule 44 § 3 of the Rules of Court, the President of the First Section (to which the application was allocated at the time) decided to refuse the request as she considered, having regard to the state of the proceedings in the case, that the intervention requested would not be in “the interest of the proper administration of justice”.

Thereafter the President decided to resume the proceedings, which had been temporarily suspended pending consultation of the parties on the afore-mentioned. 73. On 2 November 2015 the applicant died. 74. Following the applicant’s death, on 4 November 2015, Mr A, represented by Mr M. Reikerås, informed the Court that he wished to pursue the application. On 16 December 2015 the Government asked the Court to strike the application out of its list of cases. On 12 January 2016, Mr Danielsen, the lawyer acting for the deceased applicant, informed the Court that her two other heirs, Mr T. and Ms G., wished to pursue the application. On 2 and 3 February 2016 the Court received further observations on these matters from Mr Reikerås and the Agent of the Government.