Secțiunea a treia Cerere nr. 50640/13 Ioan ROSCA împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 7 octombrie 2014 într-un comitet compus din Ján Šikuta, președinte, Dragoljub Popović, Iulia Antoanella Motoc, judecători, și Marialena Tsirli, asistentă de secțiune, având în vedere cererea sus-menționată formulată la 29 iulie 2013, După ce a deliberat, face următoarea decizie CU FAPT pe reclamant, dl Ioan Rosca, este un resortisant român născut în 1956. El este în prezent deținut în închisoarea din Iasi și a fost reprezentat în fața Curții de către domnul I. Popa, avocat la Bacau. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: La 2 octombrie 2002, reclamantul a fost arestat și pus în detenție provizorie pentru a răspunde la acuzațiile de asociere a răufăcătorilor, înșelătoriei, falsificării și utilizării documentelor false. Parchetul național de combatere a corupției l-a acuzat pe reclamant, administrator al unei societăți comerciale, că a participat la o rețea extinsă de infracțiuni care implică zeci de persoane și o sută de societăți comerciale. Odată cu complicitatea funcționarilor bancari ai băncii T, aceste societăți au primit credite frauduloase, banii fiind apoi deturnați în favoarea acuzaților. În ianuarie 2003, Parchetul și-a luat rechizitoriul de concediere de 42 de acuzați, inclusiv reclamantul, în fața tribunalului districtual Bacau. Acesta din urmă a decis să trimită dosarul la Parchet pentru o completare. La 12 februarie 2003, tribunalul din Bacau a primit recursul la Parchet și a ordonat urmărirea penală de către instanță. În aceeași zi, reclamantul a fost eliberat. La cererea inculpaților, tribunalul desemnează mai mulți experți pentru a realiza două expertize contabile pentru fiecare câteva zeci de societăți comerciale. Tribunalul a interogat patruzeci de inculpați și a auzit treizeci de martori. De asemenea, el a trebuit să se pronunțe cu privire la sechestrarea anumitor bunuri ale acuzaților și la contestațiile împotriva acestor măsuri. Unele persoane acuzate au ridicat mai multe excepții de neconstituționalitate de la dispozițiile care reprimă infracțiunile economice. La 9 noiembrie 2006, instanța sesizează Curtea Constituțională cu privire la mai multe dintre aceste excepții pe care le consideră relevante pentru deznodământul cauzei. noiembrie 2007, data deciziei Curții Constituționale de respingere a acestor excepții. 10. În cele din urmă, dosarul de judecată al tribunalului departamental conținea numai 27 de tome la care au fost adăugate documentele celorlalte 15 dosare ale tribunalului departamental din București și ale Înaltei Curți de Casație și Justiție referitoare la chestiuni procedurale legate de procedura principală. 11. Prin hotărârea din 30 iunie 2010, Tribunalul i-a condamnat pe cei 42 de acuzați la pedepse între doi și cincisprezece ani de închisoare, precum și la rambursarea prejudiciului cauzat băncii. Reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă de cinci ani de închisoare și la plata a 21 000 EUR pentru daune. 12. Condamnații, inclusiv reclamantul, au făcut apel. Reclamantul a susținut că nu putea fi reținută în sarcina sa din moment ce societatea sa rambursase creditul bancar de care beneficiase. 13. Printr-o hotărâre din 13 decembrie 2011, Curtea de Apel din Bacau a primit anumite apeluri și le-a respins pe celelalte, inclusiv pe cele ale reclamantului. În această privință, aceasta a considerat că aceaceasta a fost înșelătorie deoarece creditul n Prin hotărârea definitivă din 28 februarie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a primit anumite recursuri, inclusiv recursul reclamantului și a pronunțat o pedeapsă de trei ani și patru luni de închisoare și a constatat, de asemenea, că prejudiciul cauzat de reclamant a fost remediat în totalitate. În cele din urmă, Înalta Curte a redus pedepsele altor câțiva condamnați și a respins restul recursurilor. 16. La 1 martie 2013, reclamantul a început executarea pedepsei în închisoarea Bacau. În cele din urmă, a fost transferat în închisoarea Tulcea și, în cele din urmă, în închisoarea din Iași. Potrivit reclamantului, a împărțit celule cu deținuți fumători, în timp ce nu era fumător. La 25 iunie 2013, acesta ar fi fost transferat, la cererea sa, într-o celulă nefumătoare din închisoarea din Iasi și, de asemenea, afirmă că autoritățile penitenciare au refuzat să furnizeze medicamentele prescrise de un cardiolog sau să permită obținerea acestora prin mijloace proprii. 17. În martie 2013, reclamantul a solicitat Tribunalului departamental să compare perioada de detenție provizorie a pedepsei cu închisoarea. printr-o hotărâre din 27 mai 2013, Tribunalul a primit parțial cererea. 18. Reclamantul susține că a formulat un recurs împotriva acestei hotărâri, dar că autoritățile închisorii nu l-ar fi transmis instanțelor competente. GRIFS 19. Reclamantul susține că a fost supus, cu încălcarea articolului din convenție, unor tratamente inumane sau degradante din cauza condițiilor sale de detenție, motiv pentru care ar fi trebuit să urmeze tratamentul medical și că ar fi fost obligat să împartă celule cu deținuții fumători din închisorile Bacau, Tulcea și Iasi. 20. Invocând art. 5 din Convenție, reclamantul susține că nu a fost informat cu privire la motivele arestării sale. În afara unghiului art. 6 alin. (1) din Convenție, se plânge de durata procedurii penale. Invocând art. 6 alin. (2) și (3) din Convenție, denunță o încălcare a principiului respectării prezumției de nevinovăție și declară că nu a dispus de timp și de facilitățile necesare pregătirii apărării sale. 22. Reclamantul susține încălcarea articolului 7 din convenție pe motiv că ar fi fost condamnat pentru fapte care, în momentul în care au fost comise, nu constituiau o încălcare a dreptului intern. 23. În afara unghiului articolului 13 din Convenție, acesta declară că nu a beneficiat de o acțiune efectivă pentru a contesta omisiunea de a compila o parte din detenție provizorie. Recurentul susține că nu a beneficiat de tratament medical pentru o boală cardiovasculară și că a fost expus la fumul de tutun, în timp ce a fost nefumător. 25. Curtea amintește că, în cauza Petrea c. România 4792/03, 29 aprilie 2008), Curtea a concluzionat că o acțiune întemeiată pe dispozițiile ordonanței de urgență a guvernului 56/2003 privind drepturile persoanelor care execută o pedeapsă privativă de libertate constituiau o cale de atac eficientă, în sensul articolului 1 din Convenție, în ceea ce privește declarațiile referitoare la lipsa de asistență medicală adecvată, dar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 35972/05, § 197 și 198, 24 iulie 2012). Această ordonanță a fost înlocuită de Legea nr. 275/2006, care a preluat dispozițiile menționate anterior. 26. În măsura în care cauza sa se referă la lipsa sau insuficiența tratamentului medical, Curtea constată că reclamantul a omis să introducă o acțiune întemeiată pe dispozițiile menționate anterior. 27. Curtea ia notă apoi de faptul că Tribunalul a susținut că a fost expus fumului de tutun în închisorile Bacau, Tulcea și Iasi. 28. Curtea a considerat deja că, în ceea ce privește fumatul pasiv în închisoare, plângerea la instanța delegată nu a fost o acțiune efectivă care trebuie exercitată de solicitanți (Marin Vasilescu c. România, nr. 62353/09, § 27, 11 iunie 2013).Cu toate acestea, absența unei astfel de acțiuni nu poate scuti reclamanții care consideră că sunt afectați de fumatul pasiv de a raporta acest aspect autorităților închisorii și de a solicita transferul acestora într-o celulă nefumătoare 29. În cazul de față, Curtea constată că, în închisoarea din Iasi, reclamantul a fost transferat, la cererea sa, într-o celulă nefumătoare. În ceea ce privește celelalte două închisori, el nu face dovada că se plângea în niciun moment autorităților acestor închisori (a se vedea étro, Elefteriadis c. România, n 38427/05, § 49, 25 ianuarie 2011 Flora c. România, n 37186/03, § 61, 14 septembrie 2010 și Pavalache c. România , n 3886/03, § 42, 18 octombrie 2011). 30. Prin urmare, acest litigiu trebuie respins în temeiul articolului 35 1, 3 și 4 din convenție. Pe durata procedurii penale 31. Reclamantul denunță durata procedurii penale îndreptate împotriva sa. 32. Curtea constată că perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 2 octombrie 2002, data arestării reclamantului, și sa încheiat la 28 februarie 2013, cu hotărârea Curții de Casație, acoperind astfel o durată de zece ani și cinci luni pentru trei grade de instanțe interne. 33. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se face recurs apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și latura litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Peliosar și Sassi c. Franța [GC], nr. 25444/94, § 67, CEDO 1999 II. 34. Curtea consideră că caracteristica esențială a cauzei era complexitatea sa foarte mare. Suspectele pe care reclamantul le-a supus erau infracțiuni de natură infracțională, în colul alb, și anume fraudă pe scară largă, implicând mai multe zeci de persoane și o sută de societăți comerciale. Acest tip de fâșie este adesea comis, ca în speță, în mod deliberat, prin intermediul unor tranzacții complexe care au drept obiect de control al organismelor de prelucrare. Astfel, sarcina magistraților era de a gestiona o rețea de societăți afiliate între ele și de a identifica natura exactă a relațiilor dintre fiecare dintre ele, pe plan instituțional, administrativ și financiar. Pentru a obține probe împotriva inculpaților, au fost necesare mai multe expertize în scris, precum și două importante expertize contabile și financiare ( mutatis mutandis, C.P. și alții, Franța, nr. 3609/97, § 30, 1 august 2000 În ceea ce privește comportamentul recurentului, Curtea constată că nu a contribuit în mod nejustificat la durata generală a procedurii penale. Cu toate acestea, trebuie să se constate că alte persoane acuzate au înmulțit căile de atac și cererile în fața judecătorilor, în special în ceea ce privește excepțiile de neconstituționalitate, motivând astfel încetarea procedurii timp de un an (punctul 9 de mai sus). 36. Or, în cazul în care art. 6 din Convenție prevede celeritatea procedurilor judiciare, Curtea reamintește că consacră, de asemenea, principiul, mai general, al unei bune administrări a justiției (Boddaert c. Belgia, 12 octombrie 1992, § 39, seria A n 235 D). 37. În speță, Curtea nu poate reproșa instanțelor interne că au suspendat examinarea dosarului penal până când Curtea Constituțională se pronunță cu privire la aceste excepții. 38. În ceea ce privește comportamentul autorităților sesizate în cauza în cauză, Curtea constată că: din înscrisurile din dosar reiese că o anchetă care a dus la rejudecare în instanță și la completarea procedurii au fost efectuate într-un ritm susținut. Pe de altă parte, recurentul nu acordă întârzieri și perioade de latență nejustificate sau imputabile autorităților naționale. 39. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că, în speță, în special din cauza complexității cauzei, durata procedurii nu poate fi considerată rezonabilă. 40. În consecință, acest aspect este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 § 3 și 4 din Convenție. Invocând articolele 5, 6 și 7 din convenție, recurentul invocă necunoașterea drepturilor sale la libertate și la securitate, la un proces echitabil și la legalitatea pedepsei sale. 42. Curtea constată că aceste cauze nu au fost aduse în discuție în fața instanțelor interne, reclamantul fiind limitat în recursul său de a solicita reducerea pedepsei sale. 43. În sfârșit, în ceea ce privește t ă ț ii întemeiate pe art. 13 din Convenție din cauza pretinsei absențe a căii de atac pentru a contesta omisiunea de a computa o parte din deten ț ia provizorie, Curtea constată că recurentul nu face dovada că a contestat hotărârea din 27 mai 2013 sau, în lipsa unei înregistrări a recursului său de către autoritățile închisorii în termenul legal, de a fi solicitat declarația de obligație. 44. În consecință, această parte a recursului trebuie respinsă pentru a nu epuiza căile de atac interne, în conformitate cu art. 1 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Marialena Tsirli Ján Šikuta Grefier Adjunct Președinte
Requête n
o
50640/13
Ioan ROSCA
contre la Roumanie
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 7
octobre 2014 en un comité composé de
:
Ján Šikuta,
président,
Dragoljub Popović,
Iulia Antoanella Motoc,
juges,
et de Marialena Tsirli,
greffière adjointe de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 29 juillet 2013,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. Ioan Rosca, est un ressortissant roumain né en 1956. Il est actuellement détenu à la prison de Iasi et a été représenté devant la Cour par M
e
2.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
3.
Le 2 octobre 2002, le requérant fut arrêté et placé en détention provisoire pour répondre des chefs d’accusation d’association de malfaiteurs, escroquerie, faux et usage de faux documents.
4.
Le parquet national de lutte contre la corruption accusait le requérant, administrateur d’une société commerciale, d’avoir participé à un vaste réseau de criminalité impliquant plusieurs dizaines de personnes et une centaine de sociétés commerciales. Avec la complicité des fonctionnaires bancaires de la banque T., des crédits frauduleux étaient accordés à ces sociétés, l’argent étant ensuite détourné au profit des accusés. Les opérations frauduleuses avaient commencé en 2000 et le préjudice total de la banque s’élevait à plusieurs millions d’euros.
5.
En janvier 2003, le parquet prit son réquisitoire de renvoi de quarante-deux inculpés, dont le requérant, devant le tribunal départemental de Bacau. Ce dernier décida le renvoi du dossier au parquet pour un complément d’instruction.
6.
Le 12 février 2003, la cour d’appel de Bacau accueillit le pourvoi du parquet et ordonna la poursuite de l’instruction par le tribunal. Le même jour, requérant fut remis en liberté.
7.
A la demande des inculpés, le tribunal désigna plusieurs experts pour réaliser deux expertises comptables visant chacune plusieurs dizaines de sociétés commerciales. Toujours à la demande de certains inculpés, le tribunal ordonna sept expertises en écritures visant chacune plusieurs documents comptables.
8.
Le tribunal interrogea quarante inculpés et entendit trente témoins. Il eut également à se prononcer sur la mise sous séquestre de certains biens des inculpés et sur les contestations visant ces mesures.
9
.
Certains inculpés soulevèrent plusieurs exceptions d’inconstitutionnalité des dispositions réprimant les infractions économiques. Le 9 novembre 2006, le tribunal saisit la Cour constitutionnelle de plusieurs de ces exceptions qu’il estima pertinentes pour l’issue du litige. L’examen du dossier fut suspendu jusqu’au 13
novembre 2007, date de la décision de la Cour constitutionnelle rejetant ces exceptions.
10.
Au final, le dossier d’instruction du tribunal départemental contenait à lui seul vingt-sept tomes auxquels furent ajoutées les pièces des quinze autres dossiers du tribunal départemental de Bucarest et de la Haute Cour de cassation et de Justice concernant des questions procédurales liées à la procédure principale.
11.
Par un arrêt du 30 juin 2010, le tribunal condamna les quarante-deux inculpés à des peines comprises entre deux et quinze ans de prison, ainsi qu’au remboursement du préjudice provoqué à la banque. Le requérant fut condamné à une peine de cinq ans de prison et au paiement de 21
000 EUR au titre des dommages et intérêts.
12.
Les condamnés, y compris le requérant interjetèrent appel. Le requérant soutint que l’infraction d’escroquerie ne pouvait pas être retenue à sa charge dès lors que sa société avait remboursé le crédit bancaire dont elle avait bénéficié.
13.
Par un arrêt du 13 décembre 2011, la cour d’appel de Bacau accueillit certains appels et rejeta les autres, dont celui du requérant. A cet égard, elle estima qu’il y avait escroquerie parce que le crédit n’avait été remboursé qu’après la découverte de l’infraction.
14.
Les condamnés formèrent un pourvoi. Le requérant demanda la réduction de la peine.
15.
Par un arrêt définitif du 28 février 2013, la Haute Cour de cassation et de Justice accueillit certains pourvois, y compris celui du requérant et prononça à son égard une peine de trois ans et quatre mois de prison. Elle constata également que le préjudice provoqué par le requérant avait été intégralement réparé. Enfin, la Haute Cour réduisit les peines de quelques autres condamnés et rejeta le reste des pourvois.
16.
Le 1
er
mars 2013, le requérant commença l’exécution de la peine dans la prison de Bacau. Ultérieurement, il fut transféré dans la prison de Tulcea et enfin, dans celle de Iasi. Selon le requérant, il a partagé des cellules avec des détenus fumeurs, alors qu’il n’était pas fumeur. Le 25 juin 2013, il aurait été transféré, à sa demande, dans une cellule non-fumeur dans la prison de Iasi. Il affirme également que les autorités pénitentiaires ont refusé de lui fournir les médicaments prescrits par un cardiologue ou de l’autoriser à se les procurer par ses propres moyens.
17.
En mars 2013, le requérant demanda au tribunal départemental la computation de la période de détention provisoire de la peine de prison. Par un jugement du 27 mai 2013, le tribunal accueillit partiellement la demande.
18.
Le requérant affirme qu’il a formé un pourvoi contre ce jugement, mais que les autorités de la prison auraient omis de le transmettre aux juridictions compétentes.
19.
Le requérant allègue avoir été soumis, en violation de l’article
3
de la Convention, à des traitements inhumains ou dégradants en raison de ses conditions de détention, au motif qu’il aurait été dans l’impossibilité de suivre le traitement médical et qu’il aurait été obligé de partager des cellules avec des détenus fumeurs dans les prisons de Bacau, Tulcea et Iasi.
20.
Invoquant l’article 5 de la Convention, le requérant soutient qu’il n’a pas été informé des raisons de son arrestation.
21.
Sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention, il se plaint de la durée de la procédure pénale. Invoquant l’article 6 §§ 2 et 3 de la Convention, il dénonce une violation du principe du respect de la présomption d’innocence et allègue ne pas avoir disposé du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense.
22.
Le requérant allègue la violation de l’article 7 de la Convention au motif qu’il aurait été condamné pour des faits qui, au moment où ils ont été commis, ne constituaient pas une infraction d’après le droit national.
23.
Sous l’angle de l’article 13 de la Convention, il allègue ne pas avoir bénéficié d’un recours effectif pour contester l’omission de computation d’une partie de la détention provisoire.
A.
Sur les conditions de la détention
24.
Le requérant affirme qu’il n’a pas bénéficié du traitement médical pour une maladie cardiovasculaire et qu’il a été exposé à la fumée de tabac, alors qu’il n’était pas fumeur.
25.
La Cour rappelle que, dans l’affaire
Petrea c. Roumanie
(n
o
4792/03, 29 avril 2008), elle a conclu qu’un recours fondé sur les dispositions de l’ordonnance d’urgence du Gouvernement
n
o
56/2003 concernant les droits des personnes exécutant une peine privative de liberté constituait un recours effectif, au sens de l’article
35
§
1 de la Convention, s’agissant d’allégations relatives au défaut d’assistance médicale appropriée, mais qu’il n’en était pas un s’agissant des conditions de détention proprement dites (
Petrea
précité, §§
36 et 37 et
Iacov Stanciu c. Roumanie
, n
o
35972/05, §§ 197 et 198, 24 juillet 2012). Cette ordonnance a été remplacée par la loi n
o
275/2006, qui a repris les dispositions susmentionnées.
26.
Dans la mesure où son grief se rapporte à l’absence ou à l’insuffisance du traitement médical, la Cour constate que le requérant a omis d’introduire un recours fondé sur les dispositions susmentionnés.
27.
La Cour note ensuite que l’intéressé soutient avoir été exposé à la fumée de tabac dans les prisons de Bacau, Tulcea et Iasi.
28.
La Cour a déjà estimé que, pour le tabagisme passif en prison, la plainte auprès du juge délégué n’était pas un recours effectif à exercer par les requérants (
Marin Vasilescu c. Roumanie
, n
o
62353/09, § 27, 11
juin
2013). Cependant, l’absence d’un tel recours ne saurait exonérer les requérants qui s’estiment affectés par le tabagisme passif de signaler cet aspect aux autorités de la prison et de demander leur transfert dans une cellule non-fumeur.
29.
En l’espèce, la Cour constate qu’à la prison de Iasi, le requérant a été transféré, à sa demande, dans une cellule non-fumeurs. Quant aux deux autres prisons, il n’apporte pas la preuve de s’en être plaint à aucun moment aux autorités de ces prisons (voir
a
contrario, Elefteriadis c. Roumanie
, n
o
38427/05, §
49, 25
janvier 2011
;
Florea c.
Roumanie
, n
o
37186/03, §
61, 14
septembre 2010 et
Pavalache c.
Roumanie
, n
o
38746/03, § 42, 18
octobre 2011).
30.
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté en application de l’article 35
§§
1, 3 et 4 de la Convention.
B.
Sur la durée de la procédure pénale
31.
Le requérant dénonce la durée de la procédure pénale dirigée contre lui.
32.
La Cour constate que la période à considérer a débuté le 2 octobre 2002, date de l’arrestation du requérant, et s’est terminée le 28 février 2013 avec l’arrêt de la Cour de cassation. Elle couvre donc une durée de dix ans et cinq mois pour trois degrés de juridictions internes.
33.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres,
Pélissier et Sassi c. France
[GC], n
o
‑
II).
34.
La Cour estime que la caractéristique essentielle de l’affaire était sa très grande complexité. Les soupçons dont le requérant faisait l’objet relevaient de la criminalité «
en col blanc
», c’est-à-dire de la fraude à grande échelle, impliquant plusieurs dizaines de personnes et une centaine de sociétés commerciales. Ce type d’infraction est souvent commis, comme en l’espèce, de manière délibérée, au moyen de transactions complexes ayant pour objet d’échapper au contrôle des organes d’instruction. Ainsi, la tâche des magistrats consistait à débrouiller un réseau de sociétés liées entre elles, et à identifier la nature exacte des relations entre chacune d’elles, au plan institutionnel, administratif et financier. Pour réunir des preuves contre les inculpés, plusieurs expertises en écritures ont été nécessaires, ainsi que deux importantes expertises comptables et financières (
mutatis mutandis, C.P. et autres c. France
, n
o
36009/97, § 30, 1
er
août 2000
;
İntiba c.
Turquie
, n
o
42585/98, § 53, 24 mai 2005 et
Tan et autres c. Turquie
, n
o
42577/98, § 79, 20 juin 2006).
35.
S’agissant du comportement du requérant, la Cour observe qu’il n’a pas indûment contribué à la durée globale de la procédure pénale. Cependant, force est de constater que d’autres inculpés ont multiplié les recours et les demandes auprès des juges, notamment en ce qui concerne les exceptions d’inconstitutionnalité, provoquant ainsi l’arrêt de la procédure pendant un an (paragraphe 9 ci-dessus).
36.
Or, si l’article 6 de la Convention prescrit la célérité des procédures judiciaires, la Cour rappelle qu’il consacre également le principe, plus général, d’une bonne administration de la justice (
Boddaert c. Belgique
, 12
octobre 1992, § 39, série A n
o
235
‑
D).
37.
En l’espèce, la Cour ne saurait reprocher aux juridictions internes d’avoir suspendu l’examen du dossier pénal en attendant que la Cour constitutionnelle se prononce sur ces exceptions.
38.
Quant au comportement des autorités saisies de l’affaire, la Cour note qu’il ressort des pièces du dossier que l’enquête qui a abouti au renvoi en jugement et le complément d’instruction ont été menés à un rythme soutenu. Par ailleurs, le requérant n’allègue pas des retards et des périodes de latence injustifiées ou imputables aux autorités nationales.
39.
Compte tenu de ce qui précède, la Cour estime qu’en l’espèce, en raison notamment de la complexité de l’affaire, la durée de la procédure ne saurait être considérée comme déraisonnable.
40.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
C.
Sur les autres griefs
41.
Invoquant les articles 5, 6 et 7 de la Convention, le requérant allègue la méconnaissance de ses droits à la liberté et à la sûreté, à un procès équitable et à la légalité de sa peine.
42.
La Cour constate que ces griefs n’ont nullement été soulevés devant les juridictions internes, le requérant s’étant limité dans son pourvoi à demander la réduction de sa peine.
43.
S’agissant enfin du grief tiré de l’article 13 de la Convention en raison de la prétendue absence de recours pour contester l’omission de computation d’une partie de la détention provisoire, la Cour constate que le requérant n’apporte pas la preuve d’avoir contesté le jugement du 27
mai
2013 ou, à défaut d’enregistrement de son pourvoi par les autorités de la prison dans le délai légal, d’avoir demandé le relevé de forclusion.
44.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée pour non épuisement des voies de recours internes, en application de l’article
35
§§
1 et
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Marialena Tsirli
Ján Šikuta
Greffière adjointe
Président