Roșca Stănescu împotriva României

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.

La momentul faptelor, reclamantul, jurnalist de profesie, era director al ziarului cotidian Ziua. 1. Procedura penală împotriva reclamantului

În 2004, s-au deschis urmăriri penale împotriva reclamantului și mai multor altor persoane, inclusiv D.C.P., S.G.P. și H.C.R. (numite în continuare "inculpații asociați"). Ei erau suspectați de încălcări ale legii nr. 297/2004 privind piața de capital.

Printr-un rechizitoriu din 7 septembrie 2006, parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (în continuare "parchetul") l-a trimis pe reclamant în judecată pentru folosirea de informații privilegiate și asociere în vederea comiterii de infracțiuni. Prin același rechizitoriu, inculpații asociați, inclusiv D.C.P., au fost de asemenea trimiși în judecată pentru diverse capete de acuzare. Totuși, parchetul a decis să disjungă dosarul și să continue ancheta privind D.C.P., S.G.P. și H.C.R. doar pentru capul de acuzare de asociere în vederea comiterii de infracțiuni.

Pe 3 noiembrie 2006, reclamantul a contestat la parchet disjungerea dosarului privind D.C.P., S.G.P. și H.C.R. El a susținut că măsura era ilegală și încălca garanțiile unui proces echitabil, cum ar fi accesul la tribunal, principiul contradictoriu și durata rezonabilă.

Printr-o decizie din 26 februarie 2007, parchetul a respins contestația reclamantului, considerând disjungerea ca fiind legală. Parchetul a constatat că disjungerea a fost hotărâtă în ceea ce privește S.G.P. și H.C.R. din cauza faptului că urmau a fi citați în Statele Unite unde locuiau. Parchetul a remarcat, de asemenea, că reclamantul nu avea legitimație să conteste această măsură deoarece aceasta nu avea impact asupra procedurii împotriva sa.

Reclamantul a contestat decizia parchetului la tribunalul județean din București (în continuare "tribunalul județean").

Printr-o sentință din 26 februarie 2008, tribunalul județean a declarat contestația sa inadmisibilă. Tribunalul a judecat că nici legislația și practica interne, nici art. 6 din Convenție nu impuneau un examen judiciar al măsurii de disjungere a unui dosar decis de procuror. Tribunalul a estimat, de asemenea, că decizia de disjungere a dosarului nu se referea la temeinicia unei acuzații penale în sensul art. 6 din Convenție.

Ca rezultat al recursului în apel al reclamantului, curtea de apel din București (în continuare "curtea de apel") a confirmat sentința tribunalului județean, printr-o hotărâre din 25 aprilie 2008. Curtea de apel a judecat că nici art. 6 nici art. 13 din Convenție nu erau aplicabile în cazul de față.

Reclamantul nu a informat Curtea asupra rezultatului procedurii penale pe fond împotriva sa. 2. Declarațiile ministrului justiției

Pe 13 decembrie 2006, reclamantul a fost invitat la emisiunea "100%" a canalului de televiziune R. TV. El a participat ca director al ziarului cotidian Ziua și a discutat, între altele, despre infrastructura și organizarea justiției, în special despre renovarea sediilor tribunalelor. M.M., ministru al justiției la acea vreme, a intervenit prin telefon pentru a-și prezenta punctul de vedere. Ministrul a făcut, în special, următoarea observație: "Domnul Sorin Roșca Stănescu, este posibil să aveți probleme cu justiția."

Pe 19 decembrie 2006, reclamantul și ministrul justiției au fost invitați împreună la aceeași emisiune. Discuția s-a concentrat în mare parte pe starea sediilor tribunalelor și parchetelor din România, precum și pe lupta împotriva corupției în magistratură. Fragmentele relevante ale emisiunii sunt următoarele: "M.M.: Aș dori să vă spun de la început și fără a vă ofensa că este posibil să aveți o problemă personală cu justiția. Reclamant: Sunteți ministrul justiției. Nu am o problemă cu justiția, doar cu un procuror pentru moment. Nu am nimic cu justiția. M.M.: Aveți o experiență personală care determină probabil atitudinea voastră. Reclamant: Desigur, am văzut cum lucrează. Am o experiență și aceasta este o experiență trăită de un jurist care observă lucrurile. Moderator: Aveți câte dosare, dumneavoastră? Reclamant: Un singur dosar. Pentru obținere de informații privilegiate la bursă. M.M.: Dosarele politice. De îndată ce parlamentarii sau [membrii] opoziției fac obiectul unei anchete, toți afirmă că sunt victime ale răzbunării politice, așa cum susțin domnul A.N. și alții."

Pe 10 ianuarie 2007, ministrul justiției a intervenit prin telefon în emisiunea "Revue de la presse" a postului de radio G. Fragmentele relevante sunt următoarele: "M.M.: Deoarece ați menționat ziarul "Ziua", aș dori să le reamintesc celor care ne ascultă că ieri seara directorul ziarului, Sorin Roșca Stănescu, a afirmat că inițiază o campanie împotriva mea și a inițiat-o bine, am văzut. Aș dori să reamintesc că are probleme cu justiția, că este inculpat și trimis în judecată. Cred deci că ar fi mai bine ca în ceea ce privește justiția, pentru a evita un conflict de interese, să lase pe alții să vorbească. Moderator: Să fie mai discret. M.M.: Da, să fie mai discret."

În aceeași zi, s-a ținut o conferință de presă cu privire la reforma justiției la sediul Ministerului Justiției. M.M. a fost prezentă și a răspuns la întrebările jurnaliștilor. Ea a făcut, între altele, următoarea declarație: "(...) [reclamantul] este trimis în judecată în același dosar ca domnul D.P. Deci, este posibil că nu este cea mai potrivită persoană pentru a discuta în mod obiectiv despre justiție (...)" 3. Plângerea penală împotriva M.M.

Pe 16 ianuarie 2007, reclamantul a sesizat parchetul cu o plângere penală împotriva M.M. pentru abuz în serviciu împotriva intereselor persoanelor fizice și abuz în serviciu prin restrângerea drepturilor. Citând cauzele Allenet de Ribemont c. Franța (10 februarie 1995, seria A nr. 308), Daktaras c. Lituania (nr. 42095/98, CEDO 2000-X) și Butkevičius c. Lituania (nr. 48297/99, CEDO 2002-II (extrase)), el a susținut în special că, în intervalurile sale la televiziune și radio, ministrul a încălcat prezumția de nevinovăție, făcând declarații de vinovăție în privința sa și a exercitat astfel presiuni asupra judecătorilor sesizați cu cauzele pe fond. El a susținut, de asemenea, că ministrul a limitat libertatea sa de exprimare, interzicându-i să se mai exprime, ca jurnalist, asupra unor subiecte legate de justiție.

Parchetul a emis o încetare a urmăririi penale în favoarea M.M., printr-o decizie din 6 martie 2007, confirmată pe 20 aprilie 2007. Parchetul a estimat că M.M. a informat publicul despre existența unei proceduri împotriva reclamantului, fără a se pronunța asupra vinovăției sale.

Reclamantul a contestat decizia de încetare a urmăririi penale la Înalta Curte de Casație și Justiție (în continuare "Înalta Curte"). Printr-o decizie din 7 ianuarie 2008, Înalta Curte a respins contestația, judecând că M.M. a doar informat publicul că reclamantul făcea obiectul unei urmăriri penale, ceea ce corespundea realității. M.M. și-a făcut declarațiile nu în cursul urmăririi penale, ci atunci când dosarul fusese deja trimis în fața tribunalelor și era astfel public. În plus, nu s-a pronunțat asupra vinovăției reclamantului și a furnizat informații reale și exacte despre situația acestuia, ceea ce distinge acest caz de cauzele înaintea Curții pe care le-a citat reclamantul. Cu privire la exercitarea libertății de exprimare a reclamantului ca jurnalist, Înalta Curte a judecat că el nu a suferit o ingerință, afirmațiile ministrului fiind limitate la "simple declarații și poziții".

Reclamantul a depus un recurs extraordinar în revizuire la Înalta Curte formată din nouă judecători. La ședința din 29 septembrie 2008, avocatul reclamantului a informat Înalta Curte, între altele, că reclamantul intenționează să se constituie parte civilă la o dată ulterioară. Printr-o hotărâre din aceeași zi, Înalta Curte a respins recursul reclamantului și a confirmat decizia din 7 ianuarie 2008. B. Legislația internă relevantă

Dispozițiile relevante ale Codului penal sunt redactate după cum urmează: art. 246: "Faptul pentru un funcționar public, în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu, de a nu îndeplini intenționat un act sau de a-l îndeplini în mod insuficient și care cauzează astfel prejudiciu intereselor legale ale unei persoane este pedepsit cu închisoare de la șase luni la trei ani." art. 247: "Faptul pentru un funcționar public de a restrânge folosirea sau exercitarea drepturilor unei persoane sau de a plasa această persoană într-o stare de inferioritate pe baza rasei, naționalității, etnicității, limbii, religiei, genului, orientării sexuale, opiniei, apartenenței politice, convingerii, averilor, originii sociale, vârstei, handicapului, bolii cronice necontagioase sau infecției cu virusul HIV este pedepsit cu închisoare de la șase luni la cinci ani." MOTIVEĂRI

Invocând art. 6 și 13 din Convenție, reclamantul se plânge de lipsa accesului la tribunal și de lipsa unui recurs efectiv în ceea ce privește contestația sa împotriva deciziei procurorului de a disjunge dosarul penal împotriva unor dintre inculpații asociați.

Citând art. 6 din Convenție, el susține că, în cursul procedurii penale împotriva ministrului justiției, instanțele naționale au încălcat obligația lor de a motiva deciziile.

Citând art. 6 § 2 din Convenție, el susține o violare a principiului prezumției de nevinovăție, datorită declarațiilor publice de vinovăție făcute de ministrul justiției.

Invocând art. 10 din Convenție, el susține că declarațiile ministrului justiției au avut un efect descurajator asupra activității sale de jurnalist. PE DREPT A. Asupra motivării privind lipsa alegată de acces la tribunal

Reclamantul se plânge de lipsa accesului la tribunal și de lipsa unui recurs efectiv în ceea ce privește contestația sa împotriva deciziei procurorului de a disjunge dosarul penal împotriva unor dintre inculpații asociați. El invocă art. 6 și 13 din Convenție, care sunt redactate după cum urmează în părțile relevante: art. 6: "Orice persoană are dreptul să aibă cauza sa judecată în mod echitabil (...) de către un tribunal (...) care va hotărî (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală aduse împotriva sa." art. 13: "Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost violate are dreptul la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar și în cazul în care încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale."

Curtea amintește, în primul rând, că cerințele art. 6 din Convenție sunt mai stricte decât cele ale art. 13, care sunt absorbite de acestea (Kudła c. Polonia [Marea Cameră], nr. 30210/96, § 146, CEDO 2000-XI). Curtea va examina deci această cerere doar sub aspectul art. 6 din Convenție.

Reclamantul susține că problema disjungerii era strâns legată de "acuzația penală" adusă împotriva sa; într-adevăr, el a fost singurul trimis în judecată pentru asociere în vederea comiterii de infracțiuni, în timp ce dosarul fusese disjuns în privința tuturor celorlalți inculpați asociați suspectați de același cap de acuzare. Din aceasta deduce că art. 6 este aplicabil în cazul de față. Bazând-se pe hotărârea Forum Maritime S.A. c. România (nr. 63610/00 și 38692/05, 4 octombrie 2007), el susține că dreptul său de acces la tribunal a fost violat deoarece procurorul care a examinat plângerea sa nu era independent și tribunalele au judecat contestația sa inadmisibilă, fără a examina fondul.

Curtea amintește că a indicat deja că jurisprudența sa nu trebuie să ignore fazele care se desfășoară anterior procedurii de judecată (Vera Fernández-Huidobro c. Spania, nr. 74181/01, § 109, 6 ianuarie 2010). Astfel, garanțiile art. 6 se aplică întregii proceduri, inclusiv fazelor de anchetă preliminară și de instrucție judiciară în măsura în care nerespectarea acestora inițial riscă să compromită grav caracterul echitabil al procesului (Imbrioscia c. Elveția, 24 noiembrie 1993, § 36, seria A nr. 275, John Murray c. Regatul Unit, 8 februarie 1996, § 62, Recueil des arrêts et décisions 1996-I și Pandy c. Belgia, nr. 13583/02, § 50, 21 septembrie 2006).

În cazul de față, Curtea observă, la fel ca instanțele naționale, că măsura de disjungere contestată de reclamant a fost hotărâtă de parchet la sfârșitul urmăririi penale împotriva reclamantului și a fost motivată prin faptul că doi dintre inculpații asociați urmau a fi citați comparație în străinătate (§ 7 mai sus).

Totuși, reclamantul nu a furnizat Curții nicio informație cu privire la desfășurarea procedurii pe fond împotriva sa. În plus, nu a indicat niciun alt element care ar fi putut compromita echitatea procesului împotriva sa (Imbrioscia, citat mai sus, § 36).

Rezultă din aceasta că acest motiv nu este suficient susținut și trebuie respins, conform art. 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. B. Asupra motivării privind lipsa alegată de motivare a deciziilor judiciare

Invocând din nou art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge de lipsa motivării deciziilor judiciare pronunțate în procedura penală împotriva ministrului justiției.

Curtea trebuie să cerceteze dacă dispoziția invocată de reclamant este aplicabilă procedurii în cauză, deoarece din documentele din dosar rezultă că reclamantul avea calitatea de persoană vătămată în procedura vizată. În acest sens, Curtea amintește că Convenția nu garantează dreptul de a-l urmări penal pe o terță persoană (Perez c. Franța [Marea Cameră], nr. 47287/99, § 70, CEDO 2004-I). Art. 6 din Convenție nu este deci aplicabil sub aspectul penal. În plus, Curtea observă că în cazul de față reclamantul nu a formulat o cerere de constituire ca parte civilă (§ 19 mai sus) și, prin urmare, art. 6 sub aspectul civil nu este nici el aplicabil.

Rezultă din aceasta că acest motiv este incompatibil ratione materiae cu dispozițiile Convenției și trebuie respins, conform art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. C. Asupra motivării privind principiul prezumției de nevinovăție

Reclamantul susține că, prin făcerea de declarații publice de vinovăție la adresa sa, ministrul justiției a încălcat prezumția de nevinovăție. El invocă art. 6 § 2 din Convenție, care este redactat după cum urmează: "Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până când vinovăția sa nu a fost stabilită legal."

Curtea amintește că principiul prezumției de nevinovăție consacrat de § 2 al art. 6 nu se limitează la o garanție procedurală în materie penală: întinderea sa este mai largă și cere ca niciun reprezentant al Statului să nu declare că o persoană este vinovată de o infracțiune înainte ca vinovăția sa să fie stabilită de un tribunal (Allenet de Ribemont, citat mai sus, §§ 35-36). În plus, o încălcare a prezumției de nevinovăție poate emana nu doar de la un judecător sau un tribunal, ci și de la alte autorități publice (Daktaras, citat mai sus, §§ 41-42).

Curtea recunoaște că art. 6 § 2 nu poate împiedica autoritățile, în virtutea art. 10 din Convenție, să informeze publicul despre urmăriri penale în curs, dar cere ca ele să facă aceasta cu discreție și reținere (Allenet de Ribemont, citat mai sus, § 38). O campanie de presă virulentă este în anumite cazuri susceptibilă să dăuneze echității procesului, influențând opinia publică (Priebke c. Italia (hotărâre), nr. 48799/99, 5 aprilie 2001 și Akay c. Turcia (hotărâre), nr. 34501/97, 19 februarie 2002).

Îndreptând atenția către faptele cauzei, Curtea observă, la fel ca instanțele naționale, că ministrul justiției a făcut declarații cu privire la procedura penală împotriva reclamantului, în timp ce acesta fusese trimis în judecată în fața tribunalelor și procedura devenise publică (§ 18 mai sus). Contrariând susținerile reclamantului, Curtea consideră că, prin făcerea acestor declarații, ministrul s-a limitat la informarea publicului despre existența unei proceduri penale împotriva reclamantului și că, prin conținut și formă, aceste declarații nu dezvăluiau nicio poziție cu privire la vinovăția sa (a contrario, Allenet de Ribemont, citat mai sus, § 41).

Mai mult decât atât, reclamantul nu a indicat Curții niciun element demonstrând că aceste declarații au fost de natură să influențeze formarea opiniei judecătorilor sau rezultatul deliberării în procedura penală împotriva sa (mutatis mutandis, Mircea c. România, nr. 41250/02, § 75, 29 martie 2007 și Jiga c. România, nr. 14352/04, §§ 94-95, 16 martie 2010).

Rezultă din aceasta că acest motiv este în mod evident neîntemeiat și trebuie respins, conform art. 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. D. Asupra motivării privind restrângerea alegată a libertății de exprimare

Reclamantul se plânge de efectul descurajator al declarațiilor ministrului justiției asupra activității sale de jurnalist. El invocă în sprijinul susținerilor sale art. 10 din Convenție, care este redactat după cum urmează: "1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea opiniei și libertatea de a primi sau comunica informații sau idei fără ingerință din partea autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună întreprinderilor de radiodifuziune, cinematografie sau televiziune un regim de autorizații. 2. Exercitarea acestor libertăți, comportând datorii și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, pentru integritatea teritorială sau pentru securitate publică, pentru apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, pentru protecția sănătății sau moralei, pentru protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judiciare."

Reclamantul susține că a suferit o restrângere a libertății sale de exprimare, deoarece ministrul i-a interzis să se mai pronunțe asupra chestiunilor legate de justiție. El amintește că, ca jurnalist, avea datoria de a informa publicul. Cu toate acestea, ministrul și-a limitat libertatea de exprimare și l-a îndepărtat de cititori, sugerând că nu era obiectiv în ceea ce privește chestiunile legate de justiție.

Curtea amintește că presa joacă un rol eminent într-o societate democratică: dacă nu trebuie să depășească anumite limite, în special privind protecția reputației și a drepturilor altora, ea are totuși datoria să comunice, în respectul datoriilor și responsabilităților sale, informații și idei asupra tuturor chestiunilor de interes general (De Haes și Gijsels c. Belgia, 24 februarie 1997, § 37, Recueil des arrêts et décisions 1997-I).

Îndreptând atenția către faptele cauzei, Curtea observă că ministrul justiției a sugerat reclamantului, în mod explicit și de mai multe ori, să nu se mai exprime asupra chestiunilor legate de justiție, pe motiv că el făcea obiectul unei proceduri judiciare în curs. Prin urmare, trebuie examinat dacă, din cauza acestor declarații publice, reclamantul a suferit o ingerință în libertatea sa de exprimare din partea unei autorități ale Statului.

Curtea observă, în primer rând, că reclamantul, care era director al unui ziar cotidian la momentul faptelor, se plânge de efectul descurajator al declarațiilor ministrului asupra activității sale ulterioare de jurnalist. Curtea constată, totuși, că nu a făcut obiectul niciunei proceduri și nu a suferit nicio sancțiune pentru exercitarea libertății sale de exprimare.

Curtea amintește că a avut deja ocazia de a examina chestiunea "efectului descurajator" decurgând dintr-o sancțiune impusă persoanei în cauză. De exemplu, a estimat că efectul descurajator pentru exercitarea libertății de exprimare rezultă din condamnarea unui avocat la pedeapsa cu închisoare pentru contempt of court (Kyprianou c. Cipru [Marea Cameră], nr. 73797/01, §§ 175 și 181, CEDO 2005-XIII), din condamnarea a doi jurnaliști pentru defăimare (Cumpănă și Mazăre c. România [Marea Cameră], nr. 33348/96, §§ 114-116, CEDO 2004-XI) sau din condamnarea unui om politic pentru insultă gravă la adresa regelui (Otegi Mondragon c. Spania, nr. 2034/07, § 60, CEDO 2011). Curtea a ajuns la aceeași concluzie în ceea ce privește decizia de a nu mai numi reclamantul la nicio funcție publică din cauza opiniilor pe care le-a exprimat la o conferință publică (Wille c. Liechtenstein [Marea Cameră], nr. 28396/95, § 50, CEDO 1999-VII), destituzione reclamantului din cauza divulgării la presă a informațiilor confidențiale (Guja c. Moldova [Marea Cameră], nr. 14277/04, § 95, CEDO 2008) sau concedierea reclamantei din cauza depunerii unei plângeri penale împotriva angajatorului (Heinisch c. Germania, nr. 28274/08, § 91, CEDO 2011 (extrase)).

În absența unei proceduri împotriva reclamantului sau a vreunei sancțiuni, aceste concluzii nu sunt transpozabile în cazul de față.

Chiar și acceptând că ministrul justiției a intenționat să restrângă libertatea de exprimare a reclamantului, Curtea estimează că observațiile sale au avut o înțelegere limitată deoarece erau lipsite de forță obligatorie (a contrario, Hashman și Harrup c. Regatul Unit [Marea Cameră], nr. 25594/94, §§ 27-28, CEDO 1999-VIII și Axel Springer AG c. Germania [Marea Cameră], nr. 39954/08, § 75, 7 februarie 2012). Mai mult decât atât, reclamantul nu a prezentat niciun element de fapt de natură să stabilească că declarațiile ministrului l-ar fi împiedicat să continue exercitarea activității sale de director de ziar sau ar fi modificat într-un fel comportamentul său. Într-adevăr, motivarea sa, mai degrabă ipotetică, deriva din riscurile pe care declarațiile ministrului le-ar putea avea asupra activității sale ulterioare, mai degrabă decât din consecințele concrete pe care le-au putut avea aceste declarații.

Curtea estimează, prin urmare, că reclamantul nu a suferit o ingerință în exercitarea libertății sale de exprimare.

Rezultă din aceasta că acest motiv este în mod evident neîntemeiat și trebuie respins, conform art. 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. Pentru aceste considerente, Curtea, în unanimitate, Hotărăște Cererea inadmisibilă. Marialena Tsirli Ján Šikuta Grefieră adjunctă Președinte

Le requérant, M. Sorin Ștefan Roșca Stănescu, est un ressortissant roumain né en 1949 et résidant à Bucarest. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit. 3. À l’époque des faits, le requérant, journaliste de profession, était le directeur du quotidien Ziua . 1. La procédure pénale à l’encontre du requérant

En 2004, des poursuites pénales furent ouvertes contre le requérant et plusieurs autres personnes, dont D.C.P., S.G.P. et H.C.R. (« les co ‑ inculpés »). Ils étaient soupçonnés d’infractions à la loi n o 297/2004 sur le marché des capitaux.

Par un réquisitoire du 7 septembre 2006, le parquet près la Haute Cour de cassation et de justice (« le parquet ») renvoya le requérant en jugement des chefs d’utilisation d’informations privilégiées et d’association des malfaiteurs. Par le même réquisitoire, ses co-inculpés, dont D.C.P., furent également renvoyés en jugement de divers chefs. Toutefois, le parquet décida de disjoindre l’affaire et de poursuivre l’enquête relative à D.C.P., S.G.P. et H.C.R. du seul chef d’association de malfaiteurs.

Le 3 novembre 2006, le requérant contesta devant le parquet la disjonction de l’affaire en ce qui concernait D.C.P., S.G.P. et H.C.R. Il faisait valoir que la mesure était illégale et méconnaissait les garanties du procès équitable, tels l’accès à un tribunal, le principe du contradictoire et le délai raisonnable. 7 . Par une décision du 26 février 2007, le parquet rejeta la contestation du requérant, estimant la disjonction légale. Le parquet constata que la disjonction avait été décidée en ce qui concernait S.G.P. et H.C.R. en raison du fait qu’ils devaient être cités aux États-Unis où ils résidaient. Le parquet remarqua, par ailleurs, que le requérant n’avait pas qualité pour contester cette mesure puisqu’elle n’avait pas d’incidence sur la procédure à son encontre.

Le requérant contesta la décision du parquet devant le tribunal départemental de Bucarest (« le tribunal départemental »).

Par un jugement du 26 février 2008, le tribunal départemental déclara sa contestation irrecevable. Le tribunal jugea que ni la législation et la pratique internes, ni l’article 6 de la Convention n’imposaient un examen judiciaire de la mesure de la disjonction d’une affaire décidée par le procureur. Le tribunal estima, par ailleurs, que la décision de disjoindre l’affaire ne relevait pas du bien-fondé d’une accusation pénale au sens de l’article 6 de la Convention. 10 . Sur recours en pourvoi du requérant, la cour d’appel de Bucarest (« la cour d’appel ») confirma le jugement du tribunal départemental, par un arrêt du 25 avril 2008. La cour d’appel jugea que ni l’article 6 ni l’article 13 de la Convention n’étaient applicables en l’espèce.

Le requérant n’a pas informé la Cour de l’issue de la procédure pénale au fond à son encontre. 2. Les déclarations de la ministre de la Justice

Le 13 décembre 2006, le requérant fut invité à l’émission 100 % de la chaîne de télévision R. TV. Il y participa en tant que directeur du quotidien Ziua et discuta, entre autres, de l’infrastructure et de l’organisation de la justice, notamment de la rénovation des sièges des tribunaux. M.M., ministre de la Justice de l’époque, intervint, par téléphone, pour présenter son point de vue. La ministre fit, en particulier, la remarque suivante : « Monsieur Sorin Roșca Stănescu, vous avez peut-être des problèmes avec la justice. »

Le 19 décembre 2006, le requérant et la ministre de la Justice furent invités ensemble à la même émission. La discussion porta en grande partie sur l’état des sièges des tribunaux et parquets en Roumanie, ainsi que sur la lutte contre la corruption dans la magistrature. Les extraits pertinents de l’émission sont les suivants : « M.M. : Je voudrais vous dire dès le début et sans vous offenser que vous avez peut-être un problème personnel avec la justice. Requérant : Vous êtes le ministre de la Justice. Je n’ai pas de problème avec la justice, seulement avec un procureur pour l’instant. Je n’ai rien avec la justice. M.M. : Vous avez une expérience personnelle qui détermine peut-être votre attitude. Requérant : Bien sûr, j’ai vu comme ils travaillent. J’ai une expérience et c’est une expérience vécue par un juriste qui observe les choses. Modérateur : Vous avez combien de dossiers, vous ? Requérant : Un seul dossier. Pour obtention d’informations privilégiées en bourse. M.M. : Les dossiers politiques. Dès que des parlementaires ou [des membres] de l’opposition font l’objet d’une enquête, ils affirment tous être les victimes de la vengeance politique, comme le soutiennent monsieur A.N. et autres. »

Le 10 janvier 2007, la ministre de la Justice intervint, par téléphone, dans l’émission Revue de la presse de la radio G. Les extraits pertinents s’établissent ainsi : « M.M. : Puisque vous avez fait mention du quotidien « Ziua », je voudrais rappeler à ceux qui nous écoutent qu’hier soir le directeur du quotidien, Sorin Roșca Stănescu, a affirmé qu’il démarrait une campagne contre moi et il l’a bien démarrée, je l’ai vu. Je voudrais rappeler qu’il a des problèmes avec la justice, qu’il est inculpé et renvoyé en jugement. Je crois donc qu’il serait mieux qu’en ce qui concerne la justice, pour éviter un conflit d’intérêts, il laisse parler les autres. Modérateur : Qu’il soit plus discret. M.M. : Oui, qu’il soit plus discret. »

Le même jour, une conférence de presse au sujet de la réforme de la justice eut lieu au siège du ministère de la Justice. M.M. y était présente et répondit aux questions des journalistes. Elle fit, entre autres, la déclaration suivante : « (...) [le requérant] est renvoyé en jugement dans le même dossier que monsieur D.P. Donc, peut-être qu’il n’est pas la personne la plus à même pour discuter de façon objective de la justice (...) » 3. La plainte pénale contre M.M.

Le 16 janvier 2007, le requérant saisit le parquet d’une plainte pénale contre M.M. pour abus en service contre les intérêts des individus et abus en service par la restriction des droits. Citant les affaires Allenet de Ribemont c. France (10 février 1995, série A n o 308), Daktaras c. Lituanie (n o 42095/98, CEDH 2000 ‑ X) et Butkevičius c. Lituanie (n o 48297/99, CEDH 2002 ‑ II (extraits)), il faisait notamment valoir que, lors de ses interventions à la télévision et à la radio, la ministre avait enfreint la présomption d’innocence, en faisant des déclarations de culpabilité en ce qui le concernait et avait ainsi exercé des pressions sur les juges saisis de l’affaire au fond. Il allégua également que la ministre avait limité sa liberté d’expression, en lui enjoignant de ne plus s’exprimer, en tant que journaliste, sur des sujets liés à la justice.

Le parquet rendit un non-lieu en faveur de M.M., par une décision du 6 mars 2007, confirmée le 20 avril 2007. Le parquet estima que M.M. avait informé le public de l’existence d’une procédure à l’encontre du requérant, sans se prononcer sur sa culpabilité. 18 . Le requérant contesta la décision de non-lieu devant la Haute Cour de cassation et de justice (« la Haute Cour »). Par une décision du 7 janvier 2008, la Haute Cour rejeta la contestation, en jugeant que M.M. avait seulement informé le public que le requérant faisait l’objet d’une enquête pénale, ce qui correspondait à la réalité. M.M. avait fait ses déclarations non pas pendant l’enquête pénale, mais lorsque l’affaire avait déjà été renvoyée devant les tribunaux et était donc publique. De plus, elle ne s’était pas prononcée sur la culpabilité du requérant et avait donné des informations réelles et exactes sur la situation de ce dernier, ce qui distinguait cette affaire des affaires devant la Cour que le requérant avait citées. S’agissant de l’exercice de la liberté d’expression du requérant en tant que journaliste, la Haute Cour jugea qu’il n’avait pas subi d’ingérence, les affirmations de la ministre étant limitées à « de simples déclarations et prises de position ». 19 . Le requérant forma un pourvoi en recours devant la Haute Cour réunie en formation de neuf juges. À l’audience du 29 septembre 2008, l’avocat du requérant informa la Haute Cour, entre autres, que le requérant entendait se constituer partie civile à une date ultérieure. Par un arrêt du même jour, la Haute Cour rejeta le pourvoi du requérant et confirma la décision du 7 janvier 2008. B. Le droit interne pertinent

Les dispositions pertinentes du Code pénal sont ainsi rédigées : Article 246 « Le fait pour un fonctionnaire public, dans l’exercice de ses attributions de service, de ne pas accomplir intentionnellement un acte ou de l’accomplir de manière insuffisante et qui cause ainsi un préjudice aux intérêts légaux d’une personne est puni d’une peine de six mois à trois ans de prison. » Article 247 « Le fait pour un fonctionnaire public de restreindre l’usage ou l’exercice des droits d’une personne ou de placer cette dernière dans un état d’infériorité fondée sur la race, la nationalité, l’ethnie, la langue, la religion, le genre, l’orientation sexuelle, l’opinion, l’appartenance politique, les convictions, les avoirs, l’origine sociale, l’âge, le handicap, la maladie chronique non contagieuse ou l’infection avec le virus HIV est punie d’une peine de six mois à cinq ans de prison. » GRIEFS 21 . Invoquant les articles 6 et 13 de la Convention, le requérant se plaint du défaut d’accès à un tribunal et du défaut d’un recours effectif en ce qui concerne sa contestation contre la décision du procureur de disjoindre l’affaire pénale contre certains de ses co ‑ inculpés.

Citant l’article 6 de la Convention, il fait valoir que, lors de la procédure pénale contre la ministre de la Justice, les juridictions nationales ont enfreint leur obligation de motiver leurs décisions.

Citant l’article 6 § 2 de la Convention, il allègue une violation du principe de la présomption d’innocence, en raison des déclarations publiques de culpabilité faites par la ministre de la Justice.

Invoquant l’article 10 de la Convention, il fait valoir que les déclarations de la ministre de la Justice ont eu un effet dissuasif sur son activité de journaliste. EN DROIT A. Sur le grief relatif au défaut allégué d’accès à un tribunal

Le requérant se plaint du défaut d’accès à un tribunal ainsi que du défaut d’un recours effectif en ce qui concerne sa contestation contre la décision du procureur de disjoindre l’affaire pénale contre certains de ses co ‑ inculpés. Il invoque les articles 6 et 13 de la Convention, qui sont ainsi libellés dans leurs parties pertinentes : Article 6 « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. » Article 13 « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles. »

La Cour rappelle en tout premier lieu que les exigences de l’article 6 de la Convention sont plus strictes que celles de l’article 13, qui sont absorbées par elles ( Kudła c. Pologne [GC], n o 30210/96, § 146, CEDH 2000-XI). La Cour examinera donc la présente requête sous le seul angle de l’article 6 de la Convention.

Le requérant fait valoir que la question de la disjonction était étroitement liée à « l’accusation pénale » à son encontre ; en effet, il a été le seul à être renvoyé en jugement du chef d’association de malfaiteurs, alors que l’affaire avait été disjointe en ce qui concernait tous les autres co ‑ inculpés soupçonnés du même chef. Il en déduit que l’article 6 est applicable en l’espèce. Se fondant sur l’arrêt Forum Maritime S.A. c. Roumanie (n os 63610/00 et 38692/05, 4 octobre 2007), il allègue que son droit d’accès à un tribunal a été violé puisque le procureur qui a examiné sa plainte n’était pas indépendant et que les tribunaux ont jugé sa contestation irrecevable, sans en examiner le fond.

La Cour rappelle qu’elle a déjà indiqué que sa jurisprudence ne saurait se désintéresser des phases qui se déroulent avant la procédure de jugement ( Vera Fernández-Huidobro c. Espagne , n o 74181/01, § 109, 6 janvier 2010). Ainsi, les garanties de l’article 6 s’appliquent à l’ensemble de la procédure, y compris aux phases de l’enquête préliminaire et de l’instruction judiciaire dans la mesure où leur inobservation initiale risque de compromettre gravement le caractère équitable du procès ( Imbrioscia c. Suisse , 24 novembre 1993, § 36, série A n o 275, John Murray c. Royaume-Uni , 8 février 1996, § 62, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ I et Pandy c. Belgique , n o 13583/02, § 50, 21 septembre 2006).

En l’espèce, la Cour note, à l’instar des juridictions nationales, que la mesure de disjonction contestée par le requérant a été décidée par le parquet au terme de l’enquête pénale à l’encontre du requérant et a été motivée par le fait que deux de ses co-inculpés devaient être cités à comparaître à l’étranger (paragraphe 7 ci-dessus). 30 . Toutefois, le requérant n’a fourni à la Cour aucune information quant au déroulement de la procédure au fond à son encontre. De plus, il n’a indiqué aucun autre élément qui aurait pu compromettre l’équité du procès à son encontre ( Imbrioscia , précité, § 36).

Il s’ensuit que ce grief n’est pas suffisamment étayé et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. B. Sur le grief relatif au défaut allégué de motivation des décisions de justice

Invoquant toujours l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint du défaut de motivation des décisions de justice rendues dans la procédure pénale à l’encontre de la ministre de la Justice.

La Cour doit rechercher si la disposition invoquée par le requérant est applicable à la procédure en cause puisqu’il ressort des documents versés au dossier que le requérant avait la qualité de partie lésée dans la procédure visée. À cet égard, la Cour rappelle que la Convention ne garantit pas le droit de faire poursuivre pénalement des tiers ( Perez c. France [GC], n o 47287/99, § 70, CEDH 2004 ‑ I). L’article 6 de la Convention ne trouve donc pas à s’appliquer sous son volet pénal. De plus, la Cour note qu’en l’espèce le requérant n’a pas formé de demande de constitution de partie civile (paragraphe 19 ci-dessus) et qu’en conséquence l’article 6 sous son volet civil n’est pas non plus applicable.

Il s’ensuit que ce grief est incompatible ratione materiae avec les dispositions de la Convention et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. C. Sur le grief relatif au principe de la présomption d’innocence

Le requérant allègue qu’en faisant des déclarations publiques de culpabilité à son égard, la ministre de la Justice a méconnu la présomption d’innocence. Il invoque l’article 6 § 2 de la Convention qui est ainsi libellé : « Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie. »

La Cour rappelle que le principe de la présomption d’innocence consacrée par le paragraphe 2 de l’article 6 ne se limite pas à une garantie procédurale en matière pénale : sa portée est plus étendue et exige qu’aucun représentant de l’État ne déclare qu’une personne est coupable d’une infraction avant que sa culpabilité ait été établie par un tribunal ( Allenet de Ribemont , précité, §§ 35-36). En outre, une atteinte à la présomption d’innocence peut émaner non seulement d’un juge ou d’un tribunal mais aussi d’autres autorités publiques ( Daktaras , précité, §§ 41 ‑ 42).

La Cour reconnaît que l’article 6 § 2 ne saurait empêcher les autorités, au regard de l’article 10 de la Convention, de renseigner le public sur des enquêtes pénales en cours, mais il requiert qu’elles le fassent avec discrétion et réserve ( Allenet de Ribemont , précité, § 38). Une campagne de presse virulente est dans certains cas susceptible de nuire à l’équité du procès, en influençant l’opinion publique ( Priebke c. Italie (déc.), n o 48799/99, 5 avril 2001 et Akay c. Turquie (déc.), n o 34501/97, 19 février 2002).

Se tournant vers les faits de l’espèce, la Cour note, à l’instar des juridictions nationales, que la ministre de la Justice a fait des déclarations concernant la procédure pénale contre le requérant, alors que ce dernier avait été renvoyé en jugement devant les tribunaux et que la procédure était devenue publique (paragraphe 18 ci-dessus). Contrairement aux allégations du requérant, la Cour est d’avis que, en faisant ces déclarations, la ministre s’est limitée à informer le public de l’existence d’une procédure pénale à l’encontre du requérant et que, par leur contenu et leur forme, ces déclarations ne laissaient transparaître aucune prise de position quant à sa culpabilité ( a contrario , Allenet de Ribemont , précité, § 41).

Qui plus est, le requérant n’a indiqué à la Cour aucun élément démontrant que ces déclarations ont été de nature à influencer la formation de l’opinion des juges ou l’issue du délibéré lors de la procédure pénale à son encontre ( mutatis mutandis , Mircea c. Roumanie , n o 41250/02, § 75, 29 mars 2007 et Jiga c. Roumanie , n o 14352/04, §§ 94-95, 16 mars 2010).

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. D. Sur le grief relatif à la restriction alléguée de la liberté d’expression

Le requérant se plaint de l’effet dissuasif des déclarations de la ministre de la Justice sur son activité de journaliste. Il invoque à l’appui de ses allégations l’article 10 de la Convention, qui est ainsi libellé : « 1. Toute personne a droit à la liberté d’expression. Ce droit comprend la liberté d’opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu’il puisse y avoir ingérence d’autorités publiques et sans considération de frontière. Le présent article n’empêche pas les Etats de soumettre les entreprises de radiodiffusion, de cinéma ou de télévision à un régime d’autorisations. 2. L’exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l’intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, à la protection de la réputation ou des droits d’autrui, pour empêcher la divulgation d’informations confidentielles ou pour garantir l’autorité et l’impartialité du pouvoir judiciaire. »

Le requérant allègue avoir subi une restriction de sa liberté d’expression, puisque la ministre lui a enjoint de ne plus se prononcer sur des questions liées à la justice. Il rappelle qu’en tant que journaliste il avait le devoir d’informer le public. Or, la ministre a limité sa liberté d’expression et l’a ainsi éloigné de ses lecteurs, en suggérant qu’il n’était pas objectif sur les questions liées à la justice.

La Cour rappelle que la presse joue un rôle éminent dans une société démocratique : si elle ne doit pas franchir certaines limites, tenant notamment à la protection de la réputation et aux droits d’autrui, il lui incombe néanmoins de communiquer, dans le respect de ses devoirs et de ses responsabilités, des informations et des idées sur toutes les questions d’intérêt général ( De Haes et Gijsels c. Belgique , 24 février 1997, § 37, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ I).

Se tournant vers les faits de l’espèce, la Cour note que la ministre de la Justice a suggéré au requérant, expressément et à plusieurs reprises, de ne plus s’exprimer sur des questions liées à la justice, au motif qu’il faisait l’objet d’une procédure judiciaire en cours. Il convient donc d’examiner si, en raison de ces déclarations publiques, le requérant a bien subi une ingérence dans sa liberté d’expression de la part d’une autorité de l’Etat.

La Cour note de prime abord que le requérant, qui était directeur d’un quotidien à l’époque des faits, se plaint de l’effet dissuasif des déclarations de la ministre sur son activité ultérieure de journaliste. La Cour constate toutefois qu’il n’a fait l’objet d’aucune procédure et n’a subi aucune sanction pour avoir exercé sa liberté d’expression.

La Cour rappelle qu’elle a déjà eu l’occasion d’examiner la question de « l’effet dissuasif » découlant d’une sanction imposée à la personne intéressée. Par exemple, elle a estimé qu’avait un effet dissuasif pour l’exercice de la liberté d’expression la condamnation à des peines de prison d’un avocat pour contempt of court ( Kyprianou c. Chypre [GC], n o 73797/01, §§ 175 et 181, CEDH 2005 ‑ XIII), de deux journalistes pour diffamation ( Cumpănă et Mazăre c. Roumanie [GC], n o 33348/96, §§ 114 ‑ 116, CEDH 2004 ‑ XI) ou d’un homme politique pour injure grave au roi ( Otegi Mondragon c. Espagne , n o 2034/07, § 60, CEDH 2011). La Cour est arrivée à la même conclusion en ce qui concerne la décision de ne plus nommer le requérant à aucune fonction publique en raison des opinions qu’il avait exprimées lors d’une conférence publique ( Wille c. Liechtenstein [GC], n o 28396/95, § 50, CEDH 1999 ‑ VII), la révocation du requérant pour avoir divulgué à la presse des informations confidentielles ( Guja c. Moldova [GC], n o 14277/04, § 95, CEDH 2008) ou le licenciement de la requérante pour avoir déposé plainte pénale contre son employeur ( Heinisch c. Allemagne , n o 28274/08, § 91, CEDH 2011 (extraits)).

En l’absence d’une procédure à l’encontre du requérant ou d’une quelconque sanction, ces conclusions ne sont pas transposables en l’espèce.

Même à accepter que la ministre de la Justice ait entendu restreindre la liberté d’expression du requérant, la Cour estime que ses propos n’ont eu qu’une portée limitée puisqu’ils étaient dépourvus de force obligatoire ( a contrario , Hashman et Harrup c. Royaume-Uni [GC], n o 25594/94, §§ 27 ‑ 28, CEDH 1999 ‑ VIII et Axel Springer AG c. Allemagne [GC], n o 39954/08, § 75, 7 février 2012). Qui plus est, le requérant n’a soumis aucun élément factuel de nature à établir que les déclarations de la ministre l’auraient empêché de continuer d’exercer son activité de directeur de quotidien ou auraient modifié d’une quelconque manière son comportement. En effet, son grief, plutôt hypothétique, est tiré des risques que les déclarations de la ministre pourraient avoir sur son activité ultérieure plutôt que des conséquences concrètes que ces déclarations ont pu avoir.

La Cour estime donc que le requérant n’a pas subi d’ingérence dans l’exercice de sa liberté d’expression.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Marialena Tsirli Ján Šikuta Greffière adjointe Président