FILIP c. ROUMANIE

Reclamantul, M. Ralu Traian Filip, este un cetățean român născut în 1959 și rezident în București. La urmă decesului acestuia, la 23 mai 2007, văduva sa, dna Dana Maria Filip, și copiii săi, Mlle Maria Filip și M. Matei Filip, au exprimat, la 28 iunie 2012, dorința de a continua procesul.

Reclamantul și, mai apoi, moștenitorii săi au fost reprezentați la Curte de Me E. Bustea și Me B. Grabowski, avocați din București. Guvernul român („Guvernul") a fost reprezentat de agentul acestuia, dna C. Brumar, din Ministerul Afacerilor Externe. A. Circumstanțele cauzei

Reclamantul era jurnalist și redactor șef adjunct al cotidianului Curierul Național. 1. Articolele litigioase

Între 1997 și 2000, Curierul Național a publicat mai multe articole privitoare la doi procurori, dintre care G.M. Majoritatea acestor articole era semnată de reclamantul însuși.

La 7 și 23 iulie și 27 septembrie 1997, 11 iunie 1998 și 28 iulie 1999 au fost publicate mai multe articole conform cărora G.M. fusese implicat în represiunea manifestațiilor anticomuniste din decembrie 1989 din Timișoara. Articolul din 7 iulie 1997 îi cerea procurorului șef al Parchetului General la moment să verifice dacă G.M. se afla într-un caz de incompatibilitate cu funcția de procuror, și conținea o listă de paisprezece întrebări la care procurorul șef era rugat să răspundă. Primele întrebări erau redactate după cum urmează: „1. Este adevărat că G.M. a fost, în cursul evenimentelor din Timișoara în decembrie 1989, unu din coordonatorii echipei de procurori care au condus investigația împotriva manifestanților? 2. Este adevărat că în această calitate G.M. a semnat mandatele de arestare ale manifestanților sub pretextul că erau haimane sau hooligani? [...] 4. Este adevărat că mai multe organizații de revoluționari din Timișoara au depus plângere împotriva procurorilor G.M. și [...]?"

La 6 august și 6 septembrie 1997 au fost publicate două articole privitoare la un împrumut pe care G.M. l-a primit de la o bancă publică pentru achiziționarea unui apartament. Potrivit acestor articole, G.M. obținuse o rată a dobânzii mult mai mică decât aceea practicată de bancă și nu o utilizase decât atunci când opinia publică începuse să dezbată credite cu rata preferențială. Unu din articole era redactat în termenii următori: „Informațiile pe care le-am primit nu au fost verificate dar sunt prea importante pentru a fi ignorate. Deoarece ziarrul nostru nu este o autoritate de investigație, Procurului General revine să le verifice [...] Informațiile pe care le-am publicat dovedesc că G.M. nu este apt să exercite actuala funcție. Din acest motiv, aceste informații trebuie verificate și, dacă sunt confirmate, trebuie să existe consecințe."

La 7 august 1997 a fost publicat un articol conform căruia G.M., în calitatea de director al departamentului competent al Parchetului General, ascunsese („a învăluit în ceață") mai dossare de adopții ilegale din motive personale. Articolul conținea următoarele precizări: „Sursele citate susțin că soția lui G.M., în calitate de avocat, este de asemenea implicată, ceea ce arunca toată situația în aer („aruncă întreaga problemă în aer"), dacă aceasta este adevărată. Nu putem garanta veridicitatea acestei din urmă ipoteze, doar Procurura Generală fiind în măsură să o facă."

La 18 iulie și 13 octombrie 1997, 26 ianuarie 1998, 15 februarie, 14 și 15 martie, 5 și 6 aprilie și 24 iunie 1999, au fost publicate mai multe articole privitoare la investigația penală pe care o suferea G.P., fratele proprietarului Curierul Național. G.M. era procurorul responsabil cu investigația penală în cauză. Articolele discutau în mod foarte detaliat și critic modul în care G.M. conducea investigația. Părțile relevante erau redactate după cum urmează: „Există îndoieli cu privire la faptul că [G.M.] a aprobat [...] interceptarea convorbirilor telefonice ale lui G.P. și ale cotidianului Curierul Național. Îi cerem procurorului general să verifice ultimele autorizații de interceptare telefonică date de procurorul G.M. (18 iulie 1997); Este clar acum pentru orice persoană cinstită că G.M. este un impostru din punct de vedere profesional și moral. [...] Complet lipsit de demnitate – dacă ar fi avut ar fi refuzat să fie trimis la Timișoara în decembrie 1989 – G.M. a împărțit lumea în două [...] (13 octombrie 1997); [Dacă ar fi fost dat un ordin de nevoie] Ce ar fi fost cu prestigiul profesional al fostului procuror G.M. [...], autorul abuzurilor și ilegalităților pe care a trebuit să le sufere G.P.? (15 martie 1999); Declarațiile iresponsabile ale foștilor procurori G.M. și [...] – cei doi au declarat în public [...] că G.P. este un „escroc financiar", în timp ce nu încheiseră investigația penală. (5 aprilie 1999); Este demn de remarcat că atunci când urmăririle au fost declanșate, fostul procuror G.M. nu încheiase nici dosarul penal prin renvoi la judecată în fața tribunalelor. În plus, nu era specialist în urmăriri penale și se ocupase de ceva vreme cu examinarea plângerilor și cereri. Pe baza acestor date, pot afirma că numirea și menținerea în funcție a fostului procuror G.M. ca șef al Serviciului de Luptă Împotriva Crimei Organizate și Corupției era un act irresponsabil care reprezenta un pericol pentru statul de drept, pentru respectarea drepturilor fundamentale ale omului. (24 iunie 1999)"

La 4 mai 2000, un articol a fost publicat privitoare la modul în care G.M. achiziționase un apartament aparținând patrimoniului Statului. Articolul conținea următoarele susțineri: „Până acum Ministerul Justiției nu s-a mai gândit să ne răspundă dacă G.M. a plătit sau nu acest apartament, dacă l-a achiziționat legal sau nu, dacă achiziția era sau nu compatibilă cu funcțiile sale în guvern." 2. Acțiunea în răspundere civilă

La 10 mai 2000, G.M. („reclamantul") a formulat o acțiune în răspundere civilă împotriva reclamantului și a societății Curierul Național. El a cerut daune-interese în reparație a prejudiciului moral, pe motiv că reputația sa fusese lezată.

Prin sentință din 27 iunie 2002, tribunalul departamental din București („tribunalul departamental") a respins acțiunea, pe motiv că condițiile răspunderii civile nu erau întrunite în specie.

Pentru a ajunge la această concluzie, tribunalul departamental observă că unele articole vizau interesul general, cum ar fi activitatea profesională a reclamantului și implicarea sa în represiunea manifestațiilor anticomuniste la Timișoara în decembrie 1989, dar că altele se refereau totuși la viața privată a acestuia, cum ar fi achiziționarea unui apartament sau faptul de a obține un împrumut bancar cu rată preferențială.

Tribunalul departamental considerea că reclamantul exercitase în bună credință dreptul la libertatea de exprimare, care pentru jurnaliști implica dreptul de a formula aprecieri critice, ci și obligația profesională de a informa publicul cu privire la faptele înalților demnitari.

În urma apelului reclamantului, prin hotărâre din 8 octombrie 2003, Curtea de Apel din București („Curtea de Apel") a confirmat sentința tribunalului departamental. Curtea de Apel s-a pronunțat într-un complet de doi judecători.

Curtea de Apel a rezumat fiecare din articolele publicate de reclamant și considere că acestea conțineau opinii („comentarii"). Ea estimă că articolele indicau mai multe surse și că unele din acestea erau formulate în mod întrebător, incitând astfel cititorul să reflecteze. Curtea de Apel observă apoi că anumite afirmații lipseau de prudență și moderație, dar considere că trebuiau citite în contextul general și concluzioneze că reclamantul fusese de bună credință.

Reclamantul a formulat un recurs în casație, care fusese înregistrat totuși de Curtea de Apel, din cauza modificării regulilor privitoare la competența tribunalelor (§19 de mai jos). Prin hotărâre din 16 mai 2006, Curtea de Apel a condamnat reclamantul să plătească reclamantului solidar cu societatea Curierul Național sumele de 10 000 lei români la titlul daunelor morale și 3 182 lei la titlul cheltuielilor și dépense, și anume respectiv aproximativ 2 850 euro și 900 euro. Curtea de Apel s-a pronunțat într-un complet de trei judecători, alții decât cei care judecaseră apelul.

Părțile relevante ale hotărârii Curții de Apel erau redactate după cum urmează: „[...] Ralu Traian Filip nu făcuse verificările necesare înainte de publicarea articolelor. Similar, modul în care aceste date au fost prezentate, acuzațiile grave cele mai mari aduse procurorilor încărcați cu urmăriri penale împotriva lui G.P. (de nerespectare a legii prin comiterea numeroaselor infracțiuni și incompetență profesională și morală) și durata lor au fost de natură să provoace reclamantului un prejudiciu care nu era necesar, în absența unei baze bine întemeiаte, după cum reclamantul a dovedit prin dovezile depuse la dosare în prezenta cauză. Comunicarea zvonurilor, și anume a informațiilor neverificate, cererea făcută de presă ca aceste informații să fie verificate, examinarea detaliată de presă a deciziilor pronunțate de procurori și pronunțarea verdictelor în proceduri pendinte, denumirile injurioase aplicate procurorilor care conducea investigația împotriva fratelui directorului cotidianului depășesc în gravitate situația de fapt pe care Curtea Europeană a examinat-o în cauza Prager și Oberschlick c. Austria (26 aprilie 1995, seria A nr. 313) prin seriozitatea acuzațiilor aduse reclamantului, prin durata acestor acuzații și referințele la viața atât profesională cât și privată a reclamantului. Exact ca în cauza Prager și Oberschlick precitată, jurnalistul nu poate invoca beneficiul bunei credințe cu privire la respectarea normelor etice profesionale pentru motivele expuse mai sus și prejudiciul moral cauzat reclamantului trebuie reparate. Pentru a stabili suma, trebuie ținut seama de leziunea concretă a reputației, ținând seama de poziția socială a reclamantului, consecințele pentru viața privată a acestuia, așa cum decurg din răspunsurile la interogatoriul părților, gravitatea afirmațiilor injurioase și durata lor." B. Dreptul și practica internă relevante

Privitor la condițiile necesare pentru a angaja răspunderea civilă delictuală, esența reglementării interne, și anume articolele relevante ale codului civil, după cum interpretate de doctrină și jurisprudență, este descrisă în cauza Stângu și Scutelnicu c. România (nr. 53899/00, §§ 30-31, 31 ianuarie 2006).

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 58 din 25 iunie 2003 privitoare la revizuire a codului de procedură civilă a făcut Curtea Supremă de Justiție a epocii competentă în principiu pentru judecarea recursurilor în casație. Ulterior, legea nr. 493 din 10 noiembrie 2004 cu privire la aprobarea ordonanței de urgență a Guvernului nr. 65 din 9 septembrie 2004 privitoare la revizuire a codului de procedură civilă a restaurat competența în principiu a Curților de Apel pentru judecarea recursurilor în casație. PRETENSII

Invocând art. 10 al Convenției, reclamantul se plânge de condamnarea sa la plata daunelor-interese pentru articolele pe care le-a publicat.

Invocând art. 6 § 1 al Convenției, el denunță lipsa imparțialității Curții de Apel din București care a judecat două căi de atac în cauză (apelul și recursul în casație). PE DREPT A. Privind cererea de radiere din rol

Guvernul cere radierea cauzei din rol. El susține că reclamantul a decedat în 2007, despre care reprezentanții săi nu au informat Curtea decât cinci ani mai târziu. Pretinșii moștenitori ai reclamantului nu manifestaseră nici un mod expres intenția de a continua petiția, nici nu invocaseră o leziune a drepturilor proprii. De altfel, nu furnizaseră nici documente dovedind calitatea lor de moștenitori, nici putere stabilită în numele avocaților lor.

Curtea amintește că, dacă un reclamant decedează în cursul procedurii, moștenitorii săi au în principiu dreptul de a o continua dacă dovedesc existența unui interes moral legitim de natură să justifice examinarea cererei (Ahmet Sadık c. Grecia, 15 noiembrie 1996, §§ 24-26, Colecția de hotărâri și decizii 1996-V).

În specie, Curtea observă că avocații reclamantului nu au informat-o decât la 28 iunie 2012 de decesul acestuia, survenit la 23 mai 2007, fără a furniza totuși o explicație pentru această întârziere semnificativă. La acest moment, Curtea amintește că potrivit articolului 47 al Regulamentului, este datoria reclamantului sau a reprezentantului acestuia de a-i informa de orice fapt relevant pentru examinarea cererei. Această datorie trebuie examinată cu chiar mai multă exigență atunci când reclamantul este reprezentat de avocați, cum este cazul în specie.

Cu toate acestea, Curtea estimează că nu trebuie examinată mai în detaliu cererea de radiere a Guvernului, întrucât petiția este, oricum, inadmisibilă din următoarele motive. B. Privind grieful tras din art. 10 al Convenției

Reclamantul se plânge de condamnarea sa la plata daunelor-interese pentru articolele pe care le-a publicat. El invocă art. 10 al Convenției, redactat după cum urmează: „1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără interferență a autorităților publice și fără a lua în considerare frontierele. Prezentul articol nu împiedică statele să supună întreprinderile de radiodifuziune, cinema sau televiziune unui regim de autorizații. 2. Exercitarea acestor libertăți, comportând datorii și responsabilități, poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea crimei, protecția sănătății sau moralei, protecția reputației sau drepturilor altora, pentru a preveni divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judiciare."

Guvernul admite că s-a constatat o interferență în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare, dar estimează că interferența era justificată, în sensul paragrafului 2 al articolului 10. În special, interferența era bazată pe o fundație legală, și anume articolele 998-1000 ale Codului Civil privitoare la răspunderea civilă delictuală, în vigoare la momentul faptelor. De altfel, urmărea un scop legitim, întrucât vizase protecția reputației și drepturilor altora.

Guvernul expune că interferența litigioasă corespundea unei necesități sociale imperioase și era proporționată. Reclamantul nu furnizase o bază factuală suficientă pentru susținerile sale, în timp ce le reitereaza în cadrul unei campanii de presă care s-a desfășurat pe mai mulți ani. Sprijinindu-se pe hotărârea Von Hannover c. Germania (nr. 59320/00, CEDO 2004-VI), Guvernul estimează că amplitudinea campaniei este un element de luat în considerare. Reclamantul nu verifiase veridicitatea informațiilor publicate și a lipsit assim de îndatoririle sale deontologice. În final, suma la care a fost condamnat să plătească este neglijabilă, mai ales că fusese condamnat solidar cu o societate de presă.

Reclamantul susține că, în calitate de jurnalist, exercitase dreptul la libertatea de exprimare în bună credință și fără interes personal. Sprijinindu-se pe jurisprudența Curții (Prager și Oberschlick, precitat, Lingens c. Austria, 8 iulie 1986, seria A nr. 103 și De Haes și Gijsels c. Belgia, 24 februarie 1997, Colecția de hotărâri și decizii 1997-I), indică că prezentase opiniile privitoare la persoana unui magistrat. Acesta din urmă nu ar fi suferit nici o prejudiciu întrucât continuă să exercite ca procuror.

Curtea observă că condamnarea reclamantului la plata daunelor-interese civile constituia într-adevăr „o interferență a unei autorități publice" în dreptul la libertatea de exprimare, că era „prevăzută de lege" și că urmărea un scop legitim, și anume „protecția reputației altora". Rămâne deci de cercetat dacă o asemenea interferență era „necesară într-o societate democratică".

Pentru a se pronunța în specie, Curtea trebuie să ție seama de aceea că, dacă presa nu trebuie să depășească anumite limite, ținând în special la protecția reputației și drepturilor altora, ea trebuie totuși să comunice, în respectarea datoriilor și responsabilităților sale, informații și idei cu privire la problemele politice, precum și cu privire la alte teme de interes general (a se vedea, printre altele, De Haes și Gijsels, precitat, § 37, Thoma c. Luxemburg, nr. 38432/97, § 45, CEDO 2001-III și Colombani și alții c. Franța, nr. 51279/99, § 55, CEDO 2002-V).

Curtea amintește de asemenea criteriile care se cuvine aplicate pentru analiza modului în care jurisdicțiile interne au cântărit dreptul la libertatea de exprimare și dreptul la respectarea vieții private, și anume: contribuția la o dezbatere de interes general; notorietatea persoanei vizate și obiectul articolului litigios; comportamentul anterior al părții plângătoare; modul obținerii informațiilor și veridicitatea lor; conținutul, forma și repercusiunile publicării și gravitatea sancțiuni impuse (Axel Springer AG c. Germania [GC], nr. 39954/08, §§ 90-95, 7 februarie 2012 și Tănăsoaica c. România, nr. 3490/03, § 41, 19 iunie 2012).

Curtea va examina aceste criterii mai jos.

Privitor la contribuția la o dezbatere de interes general, observă că tribunalele interne considere că unele articole vizau un asemenea interes, cum ar fi activitatea profesională a reclamantului și implicarea sa în represiunea manifestațiilor anticomuniste la Timișoara în decembrie 1989 (paragrafele 12 și 17 de mai sus). Privitor la alte articole pe care tribunalele le-au considerat că se refereau la viața privată a reclamantului, Curtea observă că acestea tratau totuși probleme legate de bani sau bunuri publice. Este deci pregătită să accepte că articolele din urmă vizau de asemenea interes general (mutatis mutandis, Dunca și SC Nord Vest Press SRL c. România, (dec.), nr. 9283/05, § 39, 20 noiembrie 2012).

Privitor la următoarele două criterii, Curtea observă că reclamantul în specie era procuror și că articolele în cauză tratau în principiu activitatea profesională a acestuia. La acest moment, ea amintește că nu se poate spune că funcționarii se expun cu voia cunoașterii unui control atent al faptelor și gesturilor exact ca și cum ar fi politicieni și ar trebui deci tratați pe picioare de egalitate cu aceștia atunci când e vorba despre critica comportamentului lor. De altfel, funcționarii și mai ales magistrații, datorită obligației lor de rezervă, trebuie, pentru a-și executa funcțiile, să beneficieze de încrederea publicului fără a fi indeaproape perturbați. Poate deci să se dovedească necesar să-i protejeze împotriva atacurilor ofensatoare atunci când sunt în serviciu (Janowski c. Polonia [GC], nr. 25716/94, § 33, CEDO 1999-I).

Privitor la modul obținerii informațiilor și veridicitatea lor, Curtea amintește că garanția pe care art. 10 al Convenției o oferă jurnaliștilor este condiționată de aceea că intereații acționează de bună credință, în mod a furniza informații exacte și credibile în respectarea etică jurnalistică (Cumpănă și Mazăre c. România [GC], nr. 33348/96, §§ 101-102, CEDO 2004-XI).

În specie, Curtea de Apel din București, pronunțând se ca jurisdicție de ultim resort, considere că reclamantul nu făcuse verificările necesare înainte de publicarea articolelor și concluzioneze că nu acționase de bună credință (§17 de mai sus). Cu adevăr, Curtea observă că mai multe din articolele în cauză indicau în mod expres că informațiile publicate nu fusese verificate (paragrafele 6 și 7 de mai sus), sau bine ceruseră autorităților publice să procedeze la verificare (paragrafele 5, 8 și 9 de mai sus). Dacă anumite din susținerile reclamantului erau formulate în mod întrebător (§5 de mai sus), atunci când se examinează aceste susțineri la lumina articolelor în ansamblul, din acestea rezultă că comporteau imputații factice și că reclamantul intenționase să transmită opiniei publice un mesaj puțin ambiguu (Stângu și Scutelnicu, precitat, § 50), și anume că reclamantul nu era apt nici profesional nici moral să exercite funcțiile de procuror.

Privitor în special la conținut, formă și repercusiuni ale publicării, Curtea atașe o importanță deosebită faptului că nu se întreba în specie despre articol izolat, ci despre o campanie de presă care s-a desfășurat pe mai mulți ani (mutatis mutandis, Ungváry și Irodalom Kft c. Ungaria, nr. 64520/10, § 53, 3 decembrie 2013). La acest moment, nu este lipsit de importanță, după cum a remarcat apropo Curtea de Apel din București, că articolele litigioase vizaseră activitatea profesională a reclamantului, în timp ce acesta din urmă era procurorul responsabil cu dosarul penal al fratelui proprietarului societății care publica cotidianul în cauză.

De aceea, în absența verificărilor cerute de etică jurnalistică și, ca urmare, în absența bunei credințe, și deși articolele litigioase se inscriuseră în contextul unei dezbateri de interes general pentru societatea română, și anume funcționarea justiției, Curtea nu consideră că se poate vedea în susținerile reiterate de mai multe ori de reclamant expresia „dozei de exagerare" sau „provocării" pe care este permis de a se folosi în cadrul exercitării libertății jurnalistice (Mihaiu c. România, nr. 42512/02, § 69, 4 noiembrie 2008 și a contrario, a/s Diena și Ozoliņš c. Letonia, nr. 16657/03, §§ 82-84, 12 iulie 2007).

Privitor în final la gravitatea sancțiuni impuse, reclamantul fusese supus unei proceduri civile în urma căreia fusese condamnat să plătească o sumă de aproximativ 2 850 EUR la titlul reparării daunelor morale. Curtea observă, pe de o parte, că reclamantul fusese condamnat să plătească această sumă solidar cu societatea de presă și, pe de altă parte, că această sumă fusese fixată de jurisdicția de apel la urmă unui examen circonstanțiat al lezării concrete a reputației reclamantului, a poziției sociale și consecințelor pentru viața privată (§17 de mai sus). Curtea nu putea califica aceste criterii de arbitrare (mutatis mutandis, Ciuvică (dec.), nr. 29672/05, § 58, 15 ianuarie 2013). De altfel, reclamantul nu sustinuse că suma reparării nu fusese fixată în raport cu patrimoniul sau că ar fi compromis mijloacele economice (a contrario, Pakdemirli c. Turcia, nr. 35839/97, § 57, 22 februarie 2005). Nu rezultă de asemenea din documente care au fost produse de reclamant sau moștenitorii săi că a plătit efectiv această sumă reclamantului.

Ținând seama de circumstanțele specie, Curtea estimează că condamnarea reclamantului la plata daunelor-interese civile nu era disproporționată scopului legitim urmărit și că interferența litigioasă poate, de aceea, fi considerată „necesară într-o societate democratică".

Din aceasta rezultă că acest grief este manifestă neîntemeiат și trebuie respins, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției. C. Privind grieful tras din art. 6 al Convenției

Reclamantul denunță, pe terenul articolului 6 § 1 al Convenției, lipsa imparțialității Curții de Apel din București care a judecat două căi de atac în cauză.

Curtea observă că situația denunțată de reclamant este rezultatul modificărilor legislative privitoare la regulile de competență ale tribunalelor (§19 de mai sus). Ea amintește că faptul că aceeași jurisdicție s-a pronunțat asupra două căi de atac în aceeași procedură nu ridică pe sine o problemă în raport cu art. 6 al Convenției, cu condiția ca formațiile de judecată să fi fost diferite (Diennet c. Franța, 26 septembrie 1995, § 38, seria A nr. 325-A). În specie, aceste condiții au fost îndeplinite (§16 de mai sus).

Din aceasta rezultă că acest grief este de asemenea manifestă neîntemeiат și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 al Convenției. Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate, Declară petiția inadmisibilă. Marialena Tsirli Alvina Gyulumyan Grefieră adjunctă Președintă

Le requérant, M. Ralu Traian Filip, est un ressortissant roumain né en 1959 et résidant à Bucarest. À la suite de son décès, le 23 mai 2007, sa veuve, M me Dana Maria Filip, et ses enfants, M lle Maria Filip et M. Matei Filip, ont exprimé, le 28 juin 2012, le souhait de poursuivre l’instance.

Le requérant et, ensuite, ses héritiers ont été représentés devant la Cour par M e E. Bustea et M e B. Grabowski, avocats à Bucarest. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M me C. Brumar, du ministère des Affaires étrangères. A. Les circonstances de l’espèce

Le requérant était journaliste et rédacteur en chef adjoint du quotidien Curierul Național . 1. Les articles litigieux

Entre 1997 et 2000, Curierul Național publia plusieurs articles relatifs à deux procureurs, dont G.M. La majorité de ces articles était signée par le requérant lui-même. 5 . Les 7 et 23 juillet et 27 septembre 1997, 11 juin 1998 et 28 juillet 1999 furent publiés plusieurs articles selon lesquels G.M. avait été impliqué dans la répression des manifestations anti-communistes de décembre 1989 à Timișoara. L’article du 7 juillet 1997 invitait le procureur en chef du Parquet Général de l’époque à vérifier si G.M. se retrouvait dans un cas d’incompatibilité avec la fonction de procureur, et contenait une liste de quatorze questions auxquelles le procureur en chef était prié de répondre. Les premières questions étaient ainsi rédigées : « 1. Est-il vrai que G.M. a été, pendant les événements de Timișoara en décembre 1989, l’un des coordinateurs de l’équipe de procureurs qui a mené l’enquête contre les manifestants ? 2. Est-il vrai qu’en cette qualité G.M. a signé les mandats d’arrestation des manifestants sous prétexte qu’ils étaient des voyous ou des hooligans ? [...] 4. Est-il vrai que plusieurs organisations de révolutionnaires de Timișoara ont déposé plainte contre les procureurs G.M. et [...] ? » 6 . Les 6 août et 6 septembre 1997 furent publiés deux articles au sujet d’un prêt que G.M. avait reçu d’une banque publique pour l’achat d’un appartement. Selon ces articles, G.M. avait obtenu un taux d’intérêt bien inférieur à celui pratiqué par la banque et ne l’avait utilisé que lorsque l’opinion publique avait commencé à débattre des crédits à taux préférentiel. L’un des articles était rédigé dans les termes suivants : « Les informations que nous avons reçues n’ont pas été vérifiées mais sont trop importantes pour être ignorées. Puisque notre journal n’est pas une autorité d’enquête, il revient au Parquet Général de les vérifier [...] Les informations que nous avons publiées prouvent que G.M. n’est pas apte à exercer sa fonction actuelle. Pour cela, ces informations doivent être vérifiées et, si elles sont confirmées, il doit y avoir des conséquences. » 7 . Le 7 août 1997 fut publié un article selon lequel G.M. avait, en sa qualité de directeur du département compétent du Parquet Général, escamoté (« a învăluit în ceață ») plusieurs dossiers d’adoptions illégales pour des raisons personnelles. L’article comportait les précisions suivantes : « Les sources citées affirment que l’épouse de G.M., en qualité d’avocate, y est aussi impliquée, ce qui fait exploser les choses (« aruncă întreaga problemă în aer »), si cela est vrai. Nous ne pouvons pas garantir la véracité de cette dernière hypothèse, seul le Parquet Général étant en mesure à le faire. » 8 . Les 18 juillet et 13 octobre 1997, 26 janvier 1998, 15 février, 14 et 15 mars, 5 et 6 avril et 24 juin 1999, plusieurs articles furent publiés au sujet de l’enquête pénale dont faisait l’objet G.P., le frère du propriétaire de Curierul Național . G.M. était le procureur responsable de l’enquête pénale en cause. Les articles débattaient de façon très détaillée et critique la manière dont G.M. menait l’enquête. Les parties pertinentes étaient ainsi rédigées : « Il y a des doutes sur le fait que [G.M.] ait approuvé [...] l’interception des conversations téléphoniques de G.P. et du quotidien Curierul Național . Nous demandons au procureur général de vérifier les dernières autorisations d’interceptions téléphoniques données par le procureur G.M. (18 juillet 1997) ; Il est clair maintenant pour toute personne de bonne foi que G.M. est un imposteur du point de vue professionnel et moral. [...] Complétement dépourvu de dignité – s’il en avait il n’aurait pas accepté d’être envoyé à Timișoara en décembre 1989 – G.M. a divisé le monde en deux [...] (13 octobre 1997) ; [Si un non-lieu était rendu] Qu’en serait-il du prestige professionnel de l’ex ‑ procureur G.M. [...], l’auteur des abus et des illégalités qu’a dû subir G.P. ? (15 mars 1999) ; Les déclarations irresponsables des anciens procureurs G.M. et [...] – les deux ont déclaré en public [...] que G.P. est un « escroc financier », alors qu’ils n’avaient pas terminé l’enquête pénale. (5 avril 1999) ; Il convient de remarquer que lorsque les poursuites ont été déclenchées, l’ex ‑ procureur G.M. n’avait clôturé aucun dossier pénal par un renvoi en jugement devant les tribunaux. De plus, il n’était pas spécialiste des poursuites pénales et s’était occupé depuis un bon moment d’examiner les plaintes et les pétitions. Sur la base de ces données, je peux affirmer que la nomination et le maintien en fonction de l’ex ‑ procureur G.M. comme chef du Service de Lutte contre le Crime Organisé et la Corruption était un acte irresponsable qui représentait un danger pour l’état de droit, pour le respect des droits fondamentaux de l’homme. (24 juin 1999) » 9 . Le 4 mai 2000, un article fut publié au sujet de la manière dont G.M. avait acheté un appartement appartenant au patrimoine de l’État. L’article contenait les affirmations suivantes : « Jusqu’à présent le ministère de la Justice n’a pas daigné nous répondre si G.M. a payé ou non cet appartement, s’il l’a acquis de manière légale ou pas, si l’acquisition était ou non compatible avec ses fonctions au gouvernement. » 2. L’action en responsabilité civile

Le 10 mai 2000, G.M. (« le plaignant ») forma une action en responsabilité civile à l’encontre du requérant et de la société Curierul Național . Il demanda des dommages-intérêts en réparation de son préjudice moral, au motif que sa réputation avait été atteinte.

Par un jugement du 27 juin 2002, le tribunal départemental de Bucarest (« le tribunal départemental ») rejeta l’action, au motif que les conditions de la responsabilité civile n’étaient pas réunies en l’espèce. 12 . Pour arriver à cette conclusion, le tribunal départemental nota que certains articles visaient l’intérêt général, comme par exemple l’activité professionnelle du plaignant et son implication dans la répression des manifestations anti-communistes à Timișoara en décembre 1989, mais que d’autres relevaient toutefois de sa vie privée, comme l’acquisition d’un appartement ou le fait d’avoir obtenu un prêt bancaire à taux préférentiel.

Le tribunal départemental jugea que le requérant avait exercé de bonne foi son droit à la liberté d’expression, qui pour les journalistes impliquait le droit de formuler des appréciations critiques, mais aussi l’obligation professionnelle d’informer le public des agissements des hauts dignitaires.

Sur appel du plaignant, par un arrêt du 8 octobre 2003, la cour d’appel de Bucarest (« la cour d’appel ») confirma le jugement du tribunal départemental. La cour d’appel se prononça dans une formation de deux juges.

La cour d’appel résuma chacun des articles publiés par le requérant et jugea qu’ils comportaient des opinions (« comentarii »). Elle estima que ces articles indiquaient plusieurs sources et que certains d’entre eux étaient formulés de manière interrogative, incitant ainsi le lecteur à réfléchir. La cour d’appel nota ensuite que certaines affirmations manquaient de prudence et de modération, mais jugea qu’elles devaient être lues dans le contexte général et conclut que le requérant avait été de bonne foi. 16 . Le plaignant forma un pourvoi en recours, qui fut enregistré toujours par la cour d’appel, en raison de la modification des règles relatives à la compétence des tribunaux (paragraphe 19 ci-dessous). Par un arrêt du 16 mai 2006, la cour d’appel condamna le requérant à payer au plaignant solidairement avec la société Curierul Național les sommes de 10 000 lei roumains à titre de dommage moral et 3 182 lei à titre de frais et dépens, soit environ respectivement 2 850 euros et 900 euros. La cour d’appel statua dans une formation de trois juges, autres que ceux qui avaient jugé l’appel. 17 . Les parties pertinentes de l’arrêt de la cour d’appel étaient ainsi rédigées : « [...] Ralu Traian Filip n’a pas fait les vérifications nécessaires avant de publier les articles. De même, la manière dont ces données ont été présentées, les accusations des plus graves faites sur procureurs chargés des poursuites pénales contre G.P. (de méconnaissance de la loi par la commission de nombreux délits et d’incompétence professionnelle et morale) et leur durée ont été de nature à causer au plaignant un préjudice qui n’était pas nécessaire, en l’absence d’une base bien fondée, comme le plaignant l’a prouvé par les preuves versées au dossier dans la présente affaire. La communication de rumeurs, c’est-à-dire d’informations non vérifiées, la demande faite par la presse que ces informations soient vérifiées, l’examen détaillé par la presse des décisions rendues par les procureurs et le prononcé des verdicts dans des procédures pendantes, les appellations injurieuses appliquées aux procureurs qui menaient l’enquête contre le frère du directeur du quotidien dépassent en gravité la situation de fait que la Cour européenne a examinée dans l’affaire Prager et Oberschlick c. Autriche (26 avril 1995, série A n o 313) par le sérieux des accusations faites contre le plaignant, par la durée de ces accusations et les références à la vie tant professionnelle que privée du plaignant. De même que dans l’affaire Prager et Oberschlick précitée, le journaliste ne peut pas invoquer le bénéfice de la bonne foi par rapport au respect des normes d’éthique professionnelle pour les motifs exposés ci-haut et le préjudice moral causé au plaignant doit être réparé. Pour en établir le montant, il faut prendre en considération l’atteinte concrète à la réputation, compte tenu de la position sociale du plaignant, les conséquences pour la vie privée de ce dernier, telles qu’elles découlent des réponses à l’interrogatoire des parties, la gravité des affirmations injurieuses et leur durée. » B. Le droit et la pratique internes pertinents

S’agissant des conditions requises pour entraîner la responsabilité civile délictuelle, l’essentiel de la réglementation interne, à savoir les articles pertinents du code civil, tels qu’interprétés par la doctrine et par la jurisprudence, est décrit dans l’affaire Stângu et Scutelnicu c. Roumanie (n o 53899/00, §§ 30-31, 31 janvier 2006). 19 . L’ordonnance d’urgence du Gouvernement n o 58 du 25 juin 2003 portant révision du code de procédure civile a rendu la Cour suprême de justice de l’époque compétente par principe pour juger les pourvois en recours. Postérieurement, la loi n o 493 du 10 novembre 2004 sur l’approbation de l’ordonnance d’urgence du Gouvernement n o 65 du 9 septembre 2004 portant révision du code de procédure civile a restauré la compétence de principe des cours d’appel pour juger les pourvois en recours. GRIEFS

Invoquant l’article 10 de la Convention, le requérant se plaint de sa condamnation à payer des dommages et intérêts pour les articles qu’il a publiés.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, il dénonce la partialité de la cour d’appel de Bucarest qui a tranché deux voies de recours dans l’affaire (l’appel et le pourvoi en recours). EN DROIT A. Sur la demande de radiation du rôle

La Gouvernement demande la radiation de l’affaire du rôle. Il fait valoir que le requérant est décédé en 2007, ce dont ses représentants n’ont pas informé la Cour que cinq ans après. Les prétendus héritiers du requérant n’ont ni manifesté de manière expresse leur intention de poursuivre la requête, ni invoqué une atteinte à leurs propres droits. De plus, ils n’ont fourni ni documents justifiant de leur qualité d’héritiers, ni pouvoir établi au nom de leurs avocats.

La Cour rappelle que, si un requérant décède au cours de la procédure, ses héritiers ont en principe le droit de la poursuivre s’ils démontrent l’existence d’un intérêt moral légitime de nature à justifier l’examen de la requête ( Ahmet Sadık c. Grèce , 15 novembre 1996, §§ 24-26, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ V).

En l’espèce, la Cour note que les avocats du requérant ne l’ont informée que le 28 juin 2012 du décès de ce dernier, survenu le 23 mai 2007, sans toutefois fournir une explication pour ce retard important. À cet égard, la Cour rappelle qu’aux termes de l’article 47 du Règlement, il est du devoir du requérant ou de son représentant de l’informer de tout fait pertinent pour l’examen de sa requête. Ce devoir doit être examiné avec même plus d’exigence lorsque le requérant est représenté par des avocats, comme c’est le cas en l’espèce.

Toutefois, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’examiner plus en détail la demande de radiation du Gouvernement, puisque la requête est, quoi qu’il en soit, irrecevable pour les raisons suivantes. B. Sur le grief tiré de l’article 10 de la Convention

Le requérant se plaint de sa condamnation à payer des dommages et intérêts pour les articles qu’il a publiés. Il invoque l’article 10 de la Convention, ainsi libellé : « 1. Toute personne a droit à la liberté d’expression. Ce droit comprend la liberté d’opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu’il puisse y avoir ingérence d’autorités publiques et sans considération de frontière. Le présent article n’empêche pas les États de soumettre les entreprises de radiodiffusion, de cinéma ou de télévision à un régime d’autorisations. 2. L’exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l’intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, à la protection de la réputation ou des droits d’autrui, pour empêcher la divulgation d’informations confidentielles ou pour garantir l’autorité et l’impartialité du pouvoir judiciaire. »

Le Gouvernement admet qu’il y a eu une ingérence dans le droit à la liberté d’expression du requérant, mais estime que l’ingérence était justifiée, au sens du paragraphe 2 de l’article 10. En particulier, cette ingérence avait une base légale, à savoir les articles 998-1000 du Code civil relatifs à la responsabilité civile délictuelle, en vigueur au moment des faits. De plus, elle poursuivait un but légitime, puisqu’elle visait la protection de la réputation et des droits d’autrui.

Le Gouvernement expose que l’ingérence litigieuse correspondait à un besoin social impérieux et était proportionnée. Le requérant n’a pas fourni de base factuelle suffisante pour ses propos, alors qu’il les a réitérés dans le cadre d’une campagne de presse qui s’est déroulée sur plusieurs années. Se fondant sur l’arrêt Von Hannover c. Allemagne (n o 59320/00, CEDH 2004 ‑ VI), le Gouvernement estime que l’ampleur de la campagne est un élément à prendre en considération. Le requérant n’a pas vérifié la véracité des informations publiées et a ainsi manqué à ses devoirs déontologiques. Enfin, la somme qu’il s’est vu condamné à payer est négligeable, d’autant plus qu’il a été condamné solidairement avec une société de presse.

Le requérant fait valoir qu’en tant que journaliste, il a exercé son droit à la liberté d’expression de bonne foi et sans intérêt personnel. Se fondant sur la jurisprudence de la Cour ( Prager et Oberschlick , précité, Lingens c. Autriche , 8 juillet 1986, série A n o 103 et De Haes et Gijsels c. Belgique , 24 février 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ I), il indique avoir présenté ses opinions relatives à la personne d’un magistrat. Ce dernier n’aurait subi aucun préjudice puisqu’il a continué à exercer comme procureur.

La Cour note que la condamnation du requérant à payer des dommages et intérêts civils constituait bien « une ingérence d’une autorité publique » dans son droit à la liberté d’expression, qu’elle était « prévue par la loi » et qu’elle poursuivait un but légitime, à savoir « la protection de la réputation d’autrui ». Reste donc à savoir si pareille ingérence était « nécessaire dans une société démocratique ».

Pour se prononcer en l’espèce, la Cour doit tenir compte de ce que, si la presse ne doit pas franchir certaines limites, tenant notamment à la protection de la réputation et aux droits d’autrui, il lui incombe néanmoins de communiquer, dans le respect de ses devoirs et de ses responsabilités, des informations et des idées sur les questions politiques, ainsi que sur les autres thèmes d’intérêt général (voir, parmi beaucoup d’autres, De Haes et Gijsels , précité, § 37, Thoma c. Luxembourg , n o 38432/97, § 45, CEDH 2001 ‑ III et Colombani et autres c. France , n o 51279/99, § 55, CEDH 2002 ‑ V).

La Cour rappelle en outre les critères qu’il convient d’appliquer pour analyser la manière dont les juridictions internes ont mis en balance le droit à la liberté d’expression et le droit au respect de la vie privée, à savoir : la contribution à un débat d’intérêt général ; la notoriété de la personne visée et l’objet de l’article litigieux ; le comportement antérieur de la partie plaignante ; le mode d’obtention des informations et leur véracité ; le contenu, la forme et les répercussions de la publication et la gravité de la sanction imposée ( Axel Springer AG c. Allemagne [GC], n o 39954/08, §§ 90-95, 7 février 2012 et Tănăsoaica c. Roumanie , n o 3490/03, § 41, 19 juin 2012).

La Cour examinera ces critères ci-après.

S’agissant de la contribution à un débat d’intérêt général, elle note que les tribunaux internes ont jugé que certains articles visaient un tel intérêt, comme par exemple l’activité professionnelle du plaignant et son implication dans la répression des manifestations anti ‑ communistes à Timișoara en décembre 1989 (paragraphes 12 et 17 ci-dessus). Quant aux autres articles dont les tribunaux ont jugé qu’ils relevaient de la vie privée du plaignant, la Cour note qu’ils traitaient toutefois des questions relatives à l’argent ou à des biens publics. Elle est donc prête à accepter que ces derniers articles visaient également un intérêt général ( mutatis mutandis , Dunca et SC Nord Vest Press SRL c. Roumanie , (déc.), n o 9283/05, § 39, 20 novembre 2012).

S’agissant des deux critères suivants, la Cour note que le plaignant en l’espèce était procureur et que les articles en question traitaient principalement de son activité professionnelle. À cet égard, elle rappelle que l’on ne saurait dire que des fonctionnaires s’exposent sciemment à un contrôle attentif de leurs faits et gestes exactement comme c’est le cas des hommes politiques et devraient dès lors être traités sur un pied d’égalité avec ces derniers lorsqu’il s’agit de critiques de leur comportement. Qui plus est, les fonctionnaires et notamment les magistrats, en raison de leur devoir de réserve, doivent, pour s’acquitter de leurs fonctions, bénéficier de la confiance du public sans être indûment perturbés. Il peut dès lors s’avérer nécessaire de les protéger contre des attaques offensantes lorsqu’ils sont en service ( Janowski c. Pologne [GC], n o 25716/94, § 33, CEDH 1999 ‑ I).

Quant au mode d’obtention des informations et à leur véracité, la Cour rappelle que la garantie que l’article 10 de la Convention offre aux journalistes est subordonnée à la condition que les intéressés agissent de bonne foi, de manière à fournir des informations exactes et dignes de crédit dans le respect de la déontologie journalistique ( Cumpănă et Mazăre c. Roumanie [GC], n o 33348/96, §§ 101-102, CEDH 2004 ‑ XI).

En l’espèce, la cour d’appel de Bucarest, statuant comme juridiction de dernier ressort, a jugé que le requérant n’avait pas fait les vérifications nécessaires avant de publier les articles et a conclu qu’il n’avait pas agi de bonne foi (paragraphe 17 ci-dessus). En effet, la Cour note que plusieurs des articles en question indiquaient expressément que les informations publiées n’avaient pas été vérifiées (paragraphes 6 et 7 ci-dessus), ou bien demandaient aux autorités publiques de procéder à leur vérification (paragraphes 5, 8 et 9 ci-dessus). Si certains des propos du requérant étaient formulés de manière interrogative (paragraphe 5 ci-dessus), lorsque l’on examine ces propos à la lumière des articles dans leur ensemble, il en ressort qu’ils comportaient des imputations factuelles et que le requérant entendait transmettre à l’opinion publique un message peu équivoque ( Stângu et Scutelnicu , précité, § 50), à savoir que le plaignant n’était apte ni professionnellement ni moralement à exercer les fonctions de procureur.

S’agissant notamment du contenu, de la forme et des répercussions de la publication, la Cour attache une importance particulière au fait qu’il ne s’agissait pas en l’espèce d’un article isolé, mais d’une campagne de presse qui s’est déroulée sur plusieurs années ( mutatis mutandis , Ungváry et Irodalom Kft c. Hongrie , n o 64520/10, § 53, 3 décembre 2013). À cet égard, il n’est pas sans importance, comme l’a remarqué d’ailleurs la cour d’appel de Bucarest, que les articles litigieux aient visé l’activité professionnelle du plaignant, alors que ce dernier était le procureur en charge du dossier pénal du frère du propriétaire de la société qui publiait le quotidien en cause.

En conséquence, en l’absence de vérifications requises par la déontologie de la profession de journaliste et, par voie de conséquence, en l’absence de bonne foi, et bien que les articles litigieux se soient inscrits dans le contexte d’un débat d’intérêt général pour la société roumaine, à savoir le fonctionnement de la justice, la Cour ne considère pas que l’on puisse voir dans les propos réitérés à de nombreuses reprises par le requérant l’expression de la « dose d’exagération » ou de « provocation » dont il est permis de faire usage dans le cadre de l’exercice de la liberté journalistique ( Mihaiu c. Roumanie , n o 42512/02, § 69, 4 novembre 2008 et a contrario , a/s Diena et Ozoliņš c. Lettonie , n o 16657/03, §§ 82-84, 12 juillet 2007).

S’agissant enfin de la gravité de la sanction imposée, le requérant a fait l’objet d’une procédure civile à la suite de laquelle il a été condamné à payer une somme d’environ 2 850 EUR à titre de réparation du dommage moral. La Cour note, d’une part, que le requérant a été condamné à payer cette somme solidairement avec la société de presse et, d’autre part, que cette somme a été fixée par la juridiction de recours à la suite d’un examen circonstancié de l’atteinte concrète à la réputation du plaignant, de sa position sociale et des conséquences pour sa vie privée (paragraphe 17 ci ‑ dessus). La Cour ne saurait qualifier ces critères d’arbitraires ( mutatis mutandis , Ciuvică (déc.), n o 29672/05, § 58, 15 janvier 2013). Par ailleurs, le requérant n’a pas allégué que le montant de la réparation n’aurait pas été fixé en rapport avec son patrimoine ou qu’elle aurait compromis ses moyens économiques ( a contrario , Pakdemirli c. Turquie , n o 35839/97, § 57, 22 février 2005). Il ne ressort non plus des documents qui ont été produits par le requérant ou par ses héritiers qu’il a effectivement payé cette somme au plaignant.

Au vu des circonstances de l’espèce, la Cour estime que la condamnation du requérant à payer des dommages et intérêts civils n’était pas disproportionnée au but légitime poursuivi et que l’ingérence litigieuse peut, dès lors, passer pour « nécessaire dans une société démocratique ».

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. C. Sur le grief tiré de l’article 6 de la Convention

Le requérant dénonce, sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention, le défaut d’impartialité de la cour d’appel de Bucarest qui a tranché deux voies de recours dans l’affaire.

La Cour note que la situation dénoncée par le requérant est le résultat des modifications législatives relatives aux règles de compétence des tribunaux (paragraphe 19 ci-dessus). Elle rappelle que le fait que la même juridiction ait statué sur deux voies de recours dans la même procédure ne pose pas en soi de problème au regard de l’article 6 de la Convention, pour autant que les formations de jugement aient été différentes ( Diennet c. France , 26 septembre 1995, § 38, série A n o 325 ‑ A). En l’espèce, ces conditions ont été satisfaites (paragraphe 16 ci-dessus).

Il s’ensuit que ce grief est également manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Marialena Tsirli Alvina Gyulumyan Greffière adjointe Présidente