LOPES DE SOUSA FERNANDES c. PORTUGAL
LOPES DE SOUSA FERNANDES c. PORTUGAL (CtEDO, 2014)
Comunicată pe 13 octombrie 2014
PRIMA SECȚIE
Cerere nr. 56080/13
Maria Isabel LOPES DE SOUSA FERNANDES
împotriva Portugalului
introdusă pe 23 august 2013
PREZENTAREA FAPTELOR
Reclamanta, d-na Maria Isabel Lopes de Sousa Fernandes, este cetățean portughez născut în 1969 și locuind la Vila Nova de Gaia.
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, potrivit expunerii reclamantei, pot fi rezumate după cum urmează.
1.
Circumstanțele decesului soțului reclamantei
a.
Preluarea în sarcină la centrul spitalicesc din Vila Nova de Gaia
Pe 26 noiembrie 1997, soțul reclamantei a fost admis în serviciul ORL al Centrului spitalicesc din Vila Nova de Gaia (în continuare CHVNG) pentru a fi supus unei polipectomii nazale (extirparea polipi nazali).
Operația a avut loc în ziua următoare
; durată 45 de minute, fără incidente deosebite.
Pe 28 noiembrie 1997, la ora 10, soțul reclamantei a ieșit din spital și s-a întors acasă. Apucat de dureri capitate violente, s-a prezentat la urgențe ale CHVNG la ora 1 jumătate dimineață. A fost examinat de medicii de gardă, inclusiv un neurolog. Au diagnosticat tulburări de ordin psihologic și i-au prescris valium. Au recomandat ieșirea din spital, dar reclamanta s-a opus.
În ziua următoare, la ora 9, a fost observat de un neurolog. La ora 10, a suferit o puncție lombară, care a permis diagnosticul unei meningite bacteriene.
La ora 15 jumătate, soțul reclamantei a fost transferat în unitatea de terapie intensivă a spitalului.
Pe 30 noiembrie 1997, un scanner a relevat existența unui edema cerebral.
După o ameliorare a stării clinice, a plecat din terapie intensivă pe 5 decembrie 1997. A fost transferat în unitatea D. de medicină generală a spitalului unde a fost urmărit de doctorul J. V.
Pe 10 decembrie, i s-a diagnosticat două ulcere duodenale.
Pe 13 decembrie 1997, soțul reclamantei a fost autorizat să iasă din spital.
Cinci zile mai târziu, s-a întors la urgențele CHVNG deoarece suferea de vertijuri și dureri capitate. A fost examinat de dl. J. V. care l-a ținut sub observație fiind dat că prezenta diareel profuse, dureri abdominale și anemie severă.
Pe 19 decembrie 1997, a fost supus unei endoscopii care a permis detectarea unui ulcer gastroduodenal.
A ieșit din spital pe 23 decembrie următor, i s-a prescris atunci un tratament.
Soțul reclamantei a continuat să sufere de dureri abdominale violente și diareel. Pe 9 ianuarie 1998, s-a întors la urgențele spitalului, a fost observat de dl. J. V. care nu a judecat necesar să-l spitalizeze. S-a întors deci acasă în aceeași zi.
Pe 25 ianuarie 1998, a fost din nou spitalizat la CHVNG. O coloneoscopi a pus în evidență o colită infecțioasă cu ulcer. Analizele au arătat de asemenea prezența în organism a bacteriei clostridium difficile.
Soțul reclamantei a fost pus sub perfuzie și sub tratament antibiotic.
La cererea reclamantei și a soțului ei, pe 3 februarie 1998, dl. J.
V. a autorizat ieșirea din spital. A prescris un tratament oral și a direcționat pe acesta către consultații externe ale spitalului pentru urmărire.
b.
Preluarea în sarcină la spitalul general Saint Antoine
Pe 17 februarie 1998, soțul reclamantei s-a prezentat la spitalul general Saint Antoine din Porto. A fost spitalizat în aceeași zi după ce s-a constatat că suferea de diareel cronice, cu anemie microcitară. A fost supus diverselor examene inclusiv coloneoscopi, endoscopie și analize de sânge. Echipa medicală a emis mai multe ipoteze, inclusiv posibilitatea unei colite pseudomembranoase, a unei infecții cu bacteria Clostridium difficile, a bolii Crohn. Au fost în final toate respinse.
Starea soțului reclamantei s-a agravat, durerile abdominale s-au intensificat.
Pe 5 martie 1998, a fost observat de un medic care a judecat situația sub control.
Starea sa s-a agravat și mai mult în ziua următoare. A fost observat de un medic care a emis ipoteza unei perforații viscérale. A fost atunci supus unei radiografii și unei ecografii abdominale care a relevat prezența ascitei în abdomen. La ora 17 jumătate, a fost din nou observat de un medic. O rectosigmoidoscopie a fost realizată, aceasta a pus în evidență o rectocolită.
Având în vedere agravarea durerilor abdominale, intervenția unui chirurg a fost judecată necesară.
Pe 7 martie 1998, la ora 13 soțul reclamantei a fost pus sub oxigen.
La ora 15, a fost văzut de un medic generalist apoi treizeci de minute mai târziu, de un chirurg. Acesta a diagnosticat o peritonită generalizată și o perforație duodenală și a judecat că era necesar de a opera de imediat. A intrat în bloc operator la ora 16, a ieșit o oră și jumătate mai târziu inconștient. A decedat în ziua următoare, la ora 2 și 55.
Conform certificatului de deces, soțul reclamantei a decedat din consecințele unei septicide după o peritonită și o perforație viscérală. O autopsie nu pare să fi fost luată în considerare.
2.
Procedurile promovate de reclamantă
Pe 13 august 1998, reclamanta a adresat o scrisoare comună ministerului sănătății, administrației regionale a sănătății din Nord și ordinului medicilor. Indicau imposibilitatea de a obține răspunsuri din spitale pentru a înțelege degradarea subită a stării de sănătate a soțului și decesul acestuia.
a.
Procedura în fața inspecției generale a sănătății
Pe 20 septembrie 2000, inspecția generală a sănătății a cerut realizarea unei investigații (
processo de averiguações).
Pe 6 noiembrie 2001, un inspector a fost desemnat pentru a conduce investigația.
Pe 7 februarie 2002, inspecția generală a sănătății a informat reclamanta că echipa medicală care a preluat-o în sarcină pe soțul va fi audiată și că va fi realizată o expertiză medicală.
Reclamanta a fost audiată pe 3 aprilie 2002.
i.
Prima decizie
Printr-o ordine din 12 decembrie 2002, inspectorul general a declarat investigația închisă ținând seama de raportul întocmit la încheierea acesteia. Raportul indica faptul că soțul reclamantei a fost preluat în sarcină adecvat ținând seama de raportul de expertiză medicală întocmit de trei medici, de chirurgie generală, de medicină generală și de gastroenterologie care au estimat că nu ar fi fost posibil salvarea vieții sale ținând seama de agravarea stării sale de sănătate după polipectomia nazală. Inspectorul general a concluzionat că nu a existat neglijență medicală și că deci nu era necesar deschiderea unor proceduri disciplinare împotriva medicilor care au intervenit în cursul preluării în sarcină a acestuia.
Printr-o scrisoare din 17 februarie 2003, reclamanta a contestat ordinea. Denunțând incertitudini, durata investigației și concluzii ale acesteia, estimă că raportul final nu răspundea întrebărilor sale.
Pe 28 martie 2003, inspectorul general a informat reclamanta că a anulat ordinea din 12 decembrie 2002 și a ordonat redeschiderea investigației.
ii.
A doua decizie
Ținând seama de întrebări care fuseră ridicate de reclamantă, clarificări fuseră cerute experților medicali. Un
raport de investigație suplimentar a fost redactat pe 23
noiembrie
2005,
clarificând faptele și dând seama de răspunsurile aduse de cei trei experți medicali. Raportul concluziona că nu era necesar punerea în cauză a personalului de sănătate care interveni cu soțul reclamantei la CHVNG și la spitalul Saint Antoine, soțul reclamantei având beneficiat o asistență medicală corectă și dreaptă din punct de vedere al diagnosticului, urmăririi și tratamentului terapeutic. Estima în plus că autorizațiile de ieșire fuseră fundamente ținând seama de ameliorarea stării sale de sănătate. Concluziile erau următoarele
:
«
Rezultatele investigației (...) ca urmare a redeschiderii procedurii cu realizarea unor noi cercetări și ale unor noi rapoarte medicale, nu permit a indica că a existat o conduită sau o conduită neglijentă sau neprudentă, nerespectând regulile de «
legis artis
». Nu era deci necesar pronunțarea unei cenzuri juridico-disciplinare la adresa oricărui dintre persoane fiind intervenit cu [bolnavul] (...)
»
Ținând seama de raportul, inspectorul general al sănătății a pronunțat o nouă ordine de neîncepere pe 27 decembrie 2005.
Printr-o scrisoare din 1
februarie
2006, reclamanta a contestat ordinea. Alegări au fost inexactități și omisiuni. Cerea de asemenea să știe dacă agravarea subită a stării de sănătate a soțului și în final decesul acestuia n-ar putea fi cauzate de o bacterie prezentă în bloc operator în ziua polipectomiei nazale, dacă diagnosticele n-au fost grăbite și dacă nu a existat neglijență și neprudență în preluarea în sarcină medicală a soțului. Reclama deci redeschiderea investigației și realizarea unei noi expertize medicale.
Printr-o scrisoare din 2 martie 2006, inspectorul general a informat reclamanta că a anulat ordinea și a ordonat realizarea unor noi expertize de medicină internă și gastroenterologie de către alți experți.
iii.
A treia decizie
Reclamanta a fost audiată pe 27 aprilie 2006.
La o dată nespecificată, experții medicali au depus rapoartele lor. Conform raportului expertului gastroenterolog, este rar dar posibil ca o polipectomie nazală să provoace o meningită. A estimat că preluarea în sarcină a soțului reclamantei a fost adecvată dar că autorizația de ieșire a soțului reclamantei dată pe 3 februarie 1998 nu a fost poate prudentă văzând starea clinică a acestuia. A concluzionat că soțul reclamantei a fost victimă a unei serii de complicate, puțin frecvente dar posibile, că a primit o însoțire medicală adecvată, cu privire la situația la spitalul Saint Antoine, aceea era extrem de complicată și ridica îndoieli cu privire la cea mai bună modalitate de acțiune. În raportul, expertul de medicină internă a respins teza unei infecții nosocomiale pe motiv că, în caz contrar, antibioticele care i fuseră prescrise ar fi fost fără efecte. Conform opinie sale, meningita a apărut în mod neașteptat. Considera pe de altă parte că autorizația de ieșire dată pe 3 februarie 1998 a fost adecvată dar că ar fi trebuit menținut un urmărire în afara spitalului.
Pe 25 iulie 2006, un raport a fost întocmit la încheierea investigației, concluzionand deci
:
«
(...)
Conținutul ultimelor rapoarte ale experților medicali arată (...) că nu sunt motive pentru imputarea la orice profesionist de sănătate fiind intervenit cu A. a unei responsabilități disciplinare pentru conduită neglijentă în preluarea în sarcină medicală (...)
(...) decizia medicului asistent [J.V.] de a direcționa pe bolnav către consultații externe nu s-a dovedit suficientă și adecvată din punct de vedere clinic în măsura în care, pentru a preveni din nou apariția colitei prin clostridium difficile (...), acesta ar fi trebuit menținut spitalizat sub supraveghere medicală riguroasă (...)
(...)
Astfel, medicul în chestiune nu a acționat cu prudența și zelul care se impuneau, suportând o responsabilitate disciplinară din cauza conduitei neglijente în asistența medicală apărută (...) la unitatea D. a serviciului de medicină al CHVNG între 25 ianuarie și 3 februarie 1998.
Cu privire la asistența apărută la serviciul de gastroenterologie al spitalului general Saint Antoine, din Porto, avizele medicale nu ridică nici o critică (...) »
Ținând seama de raportul, printr-o ordine din 26
iulie
2006,
inspectorul general a ordonat deschiderea unei proceduri disciplinare împotriva dl.
J. V. Încheierea acesteia nu este precizată.
b.
Procedura în fața ordinului medicilor
Pe 17 august 1999 și 30 mai 2000, reclamanta s-a plâns ordinului medicilor de neexistența unui răspuns la scrisoarea ei din 13 august 1998.
Pe 1
iunie
2000, a primit o scrisoare a consilului disciplinar regional al Nord al ordinului medicilor indicând că procedura era în curs, în așteptarea elementelor necesare deciziei.
În cadrul investigației, avize fuseră cerute Colegiului bolilor infecțioase și Colegiului de chirurgie generală al ordinului medicilor.
Pe 18 aprilie 2000, Colegiul bolilor infecțioase a remis raportul. Prezenta trei concluzii
:
«
După opinia noastră, diagnosticul de meningită, consecință probabilă a polipectomiei nazale a fost întârziat de modalitate inexplicabilă, absența în cadrul echipei urgență al unui element al echipei medicale cu formare pentru acest tip de diagnostic (de exemplu un infectolog) putând fi motivul. Cu toate acestea, aceasta nu a fost cauza imediate a sfârșitului fatal cunoscut de bolnav.
Considerăm că lapsul de timp care s-a scurs între diagnosticul perforării ulcerului duodenal și intervenția chirurgicală a fost prea lung.
O autopsie nedând nu a fost practicate, ceea ce ar fi obligatoriu în acest tip de caz, pentru a încerca explicarea lanțului de evenimente, procedura pierde o valoare inestimabilă.
»
Într-un raport din 24 aprilie 2001, Colegiul de chirurgie generală a considerat că nu a existat neglijență sau practică medicală proastă în spitalele în cauză.
Printr-o ordine a consilului disciplinar din 28 decembrie 2001, plângerea reclamantei a fost clasată fără înaintare. Consilul disciplinar a constatat că meningita era o complicație putând surveni în 0,6
la
1
%
din cazuri după o polipectomie nazală, aceste procente putând fi mai ridicate în cazul unei noi intervenții, ca în cazul concret. A estimat că soțul reclamantei a fost preluat în sarcină adecvat în cursul diferitelor spitalizări. A notat apoi că perforarea ulcerului duodenal a fost cauza peritonitei, aceea fiind diagnosticată cu dificultate ținând seama de gravitatea situației clinice a soțului reclamantei. A judecat în plus că timp luat pentru intervenția chirurgicală a fost necesar în cazul concret. Consilul disciplinar a concluzionat că nici o conduită proastă sau neglijență medicală nu fuseră evidențiate.
Pe 29 aprilie 2002, reclamanta a prezentat un recurs împotriva ordinei punând în cauză raportul pe care se baza.
Pe 18 martie 2003, consilul național de disciplină al ordinului medicilor a declarat recursul neadmisibil pe motiv că introdusese tardiv.
c.
Procedura penală
Pe 29 aprilie 2002, reclamanta a sesizat departamentul de investigație și acțiune penală (în continuare «
DIAP
») din Porto cu o plângere pentru omor prin neglijență.
A fost audiată pe 7 iunie 2002.
Printr-o ordine a tribunalului de investigație criminalului din 27
septembrie
2002, reclamanta a fost autorizată să intervină în calitate de
assistente
(asistente a procurorului) în cadrul procedurii.
Pe 6 decembrie 2007, procuratura a prezentat cereri, incriminând dl.
J. V. pentru omor prin neglijență severă (
grosseira)
. Pentru a susține decizia, procuratura a luat mai ales în considerare raportul alăturat ordinii din 25 iulie 2006 a inspecției generale a sănătății. A considerat că dl.
J. V. nu ar fi trebuit să autorizeze ieșirea soțului reclamantei pe 3 februarie 1998 în măsura în care prezenta o stare clinică problematică și a fost lovit de bacteria clostridium difficile.
Cauza a fost trimisă în fața tribunalului din Vila Nova de Gaia. În cursul procesului, tribunalul a audiat inculpatul, medici fiind intervenit cu soțul reclamantei și cinci experți medicali numiți de inspecția generală a sănătății al căror doi experți care redactaseră al doilea raport de expertiză medicală în cadrul investigației conduse de această autoritate. Tribunalul a cerut de asemenea avizul consilului disciplinar al ordinului medicilor.
Pe 15 ianuarie 2009, tribunalul a pronunțat o sentință de neîncepere. A estimat că concluziile la care ajunsese inspecția generală a sănătății în ordinea din 25 iulie 2006 nu puteau fi luate în considerare în măsura în care nu fuseră confirmate de cei cinci
experți medicali auziți în cursul procesului. Aceștia declaraseră că tratamentele prescrise și autorizațiile de ieșire fuseră prudente și conforme cu «
legis artis
» și, că în momentul autorizării ieșirii dat de dl.
J. V. pe 3 februarie 1998, starea clinică a soțului reclamantei se amelioruse și că bacteria clostridium difficile nu mai fusese detectată în momentul spitalizării sale la spitalul Saint Antoine.
Tribunalul a concluzionat că nu exista un liant de cauzalitate între îngrijirile apărute de dl. J. V. cu soțul reclamantei la CHVNG și decesul acestuia.
Reclamanta nu a contestat sentința.
d.
Procedura în fața tribunalului administrativ și fiscal din Porto
În februarie 2003, reclamanta a sesizat tribunalul administrativ și fiscal din Porto cu o acțiune în responsabilitate civilă împotriva CHVNG, spitalului Saint
Antoine și a opt medicilor care interveni cu soțul în cursul spitalizărilor, cerând 105
000 euro (EUR) pentru daune morale și 174
580 EUR pentru daune materiale suferite din cauza decesului soțului. Alegă, printre altele, că microbii și bacteriile prezente la momentul polipectomiei nazale fuseră cauza agravării subite a stării sale de sănătate și decesul. A denunțat de asemenea neglijența medicală și administrarea de medicamente la doze prea mari.
Pe 16 aprilie 2007, tribunalul a redactat o decizie pregătitoare (
despacho saneador
) specificând faptele considerate ca stabilite și cele rămânând de stabilit. În conformitate cu art. 2 al decretului-lege nr.
48051, a considerat pe de altă parte că medicii defendanți nu aveau calitate (
ilegitimidade passiva
) în măsura în care fuseră urmăriți doar pentru conduită neglijentă. Prin urmare, a declarat cererea admisibilă doar împotriva spitalelor.
Prima ședință a avut loc pe 17 ianuarie 2011, a fost urmată de trei
altele. Tribunalul a audiat diverși martori, medicii intervenit în cursul spitalizărilor soțului reclamantei și experți medicali care realizaseră al doilea raport de expertiză medicală în cadrul procedurii în fața inspecției generale a sănătății.
Printr-o ordine din 24 mai 2011, tribunalul a redactat o ordine privind faptele rămânând de stabilit. A considerat că originea bacteriei legată de meningita diagnosticată nu fusese dovedită, respingând teza bacteriei nosocomiale în reamintirea că în caz contrar, tratamentul prescris ar fi fost fără efect.
Printr-o sentință din 23 ianuarie 2012, tribunalul a respins pretențiile reclamantei. Sentința concluziona în termenii următori
:
«
(...) nu a fost posibil determina agentul sau identifica cauza bacteriei legate de meningita, deci nu a fost posibil să se știe, cu asigurare și certitudine, dacă chirurgia sinusurilor a fost originea problemei sau doar un element care a provocat infecția. Alți factori sau circum Stanțe având preceda operația A. finalizează deci nerelevant.
Nu rămâne mai puțin surprinzător că decesul soțului reclamantei a survenit (mai târziu), atunci când acesta era în bună sănătate și robust și că microchirurgia sinusurilor era o operație simplă. Chiar spus, nu a fost dovedit că A. a fost supus, la un moment oarecare, unei terapii sau tratamente medicamentoase neadecvate la situația clinică. Nu a fost deci nici o încălcare a «
legis artis
» (nici prin acțiune nici prin omisiune)
; lipsește deci una din condițiile cumulative determinând responsabilitatea civilă
: faptul ilicit.
»
Reclamanta a atacat sentința în fața Curții supreme administrative. Estimă că doar circumstanțele având precedat, înconjurat și urmat operația puteau permite înțelegerea tipului de bacterie ce atingea soțul. Reitera în plus că soțul a fost atins de o infecție nosocomialei și nu a fost preluat în sarcină adecvat nici în CHVNG nici la spitalul Saint Antoine.
Pe 26 februarie 2013, Curtea Supremă a pronunțat o hotărâre de respingere, confirmând sentința tribunalului administrativ și fiscal din Porto.
B.
Dreptul intern relevant
Referitor la omorul prin neglijență, art. 137 al codului penal dispune
:
«
1.
Oricine ucide pe altul prin neglijență este pedepsit cu o pedeapsă de închisoare putând merge până la trei ani sau o amendă.
2.
În caz de neglijență severă (
grosseira)
, autorul este pedepsit cu o pedeapsă putând merge până la cinci ani.
»
La momentul faptelor, responsabilitatea civilă extracontractuală a statului era reglementată de decretul-lege nr.
48051 din 21 noiembrie 1967 al cărui articol
2
se citește deci:
«
1.
Statul și alte persoane morale publice sunt civil responsabili în fața terților pentru acte jignitoare a drepturilor lor sau dispozițiilor legale menite să protejeze interesele lor, din consecințele acte ilicite practicate cu vină de organele respective sau agenții administrativi în exercițiul funcțiilor lor unde din cauza acestui exercițiu.
2.
Atunci când au plătit o indemnizație la termenul alineatul anterior, statul și alte persoane morale publice au dreptul să ceară să fie rambursate (
direito de regresso
) împotriva deținătorilor organelor sau agenților responsabili dacă aceștia nu au acționat cu prudența sau zelul aferent funcțiilor lor.
»
Dispozițiile relevante ale decretului-lege nr.
11/98 din 24
ianuarie
1998
reglementând organizarea medico-legală dispun
:
art. 51
Deces survenit în instituții publice de sănătate sau în instituții private de sănătate cu internare
«
1.
În caz de moarte violentă sau datorită unei cauze necunoscute și atunci când decesul a survenit în instituții publice de sănătate sau în instituții private de sănătate cu internare, directorul acesteia trebuie
a.
Comunica faptul, în cel mai scurt timp, autorității judiciare competente, remițând informația clinică care cuprinde toate datele relevante pentru verificarea cauzei și circumstanțelor morții
(...)
»
art. 54
Autopsie medico-legală
«
1.
Autopsie medico-legală are loc în situații de moarte violentă sau cauză necunoscută, cu excepția cazului în care informațiile clinice și alte elemente permit a concluziona cu asigurare suficientă că nu a existat suspiciune de crimă, în această ipoteză, scutire de autopsie este admisă.
2.
Autopsie medico-legală trebuie realizată în cel mai scurt timp, după constatarea semnelor de moarte sigură. (...)
»
RECLAMAȚII
Invocând art. 2 § 1 al Convenției, reclamanta estimează că dreptul la viață al soțului nu a fost respectat. Ea susține că acesta a fost victimă a unei infecții nosocomiale și militează pentru neprudență și neglijență medicală, la nivel de diagnostic, de intervenție și autorizații de ieșire, denunțând în special administrarea unui tratament medicament la doze prea mari și întârzieri în preluarea în sarcină medicală a soțului. Nu pune deci în cauză autorizația de ieșire dată de dl.
J. V pe 3 februarie 1998, deoarece aceea a fost luată cu acordul și al soțului. Pe de altă parte, ea denunță faptul că autoritățile sesizate nu au elucidat cauza exactă a degradării subite a stării de sănătate a soțului atunci când acesta era înainte în condiție fizică perfectă.
Sub unghiul articolelor 6 § 1 și 13 al Convenției, se plânge de durata procedurilor promovate de ea la nivel intern și denunță intenția autorităților de a ascunde adevărul privind circumstanțele decesului soțului.
ÎNTREBĂRI ADRESATE PĂRȚILOR
1.
Având introdus cererea după decesul soțului, reclamanta a
‑
a avea calitate pentru a sesiza Curtea, în nome și al acestuia, al reclamațiilor ce le ridică sub unghiul articolului 2 al Convenției (
Centrul de resurse juridice în numen Valentin Câmpeanu c. România
[GC], nr.
47848/08, § 98, 17 iulie 2014)
?
2.
Poate considera că reclamanta, și în care măsură, a introdus cererea în termenul de șase luni stabilit de art. 35 § 1 al Convenției
?
3.
A existat o încălcare a dreptului la viață al soțului reclamantei, protejat de art. 2 al Convenției ? În special, autoritățile naționale au
‑
ele îndeplinit obligația pozitivă de protecție a vieții cu privire la acesta (a se vedea mai ales
Calvelli și Ciglio c. Italia
[GC], nr.
32967/96, § 49, CEDO 2002
I
; Byrzykowski c. Polonia
, nr.
11562/05, § 104, 27 iunie 2006
;
Mehmet Șentürk și Bekir Șentürk c. Turcia
, nr.
13423/09, §§ 89 și 97, CEDO 2013)
:
a) oferind cu diligență și promptitudine asistență medicală adecvată atunci când starea de sănătate necesita ; și mai general,
b) instituind un cadru reglementator și măsuri pentru prevenirea eventualelor încălcări ale dreptului la viață comise de acțiuni sau omisiuni al personalului medical al spitalelor publice.
4.
Având în vedere protecția procedurală a dreptului la viață (a se vedea mai ales
Erikson c. Italia
(dec.), nr.
37900/97, 26 octombrie 1999
;
Eugenia Lazăr
c.
România
, nr.
32146/05, § 72, 16 februarie 2010), procedurile promovate în cazul de față de autorități interne satisfac cerințele articolului 2 al Convenției ? În special
:
a) de ce nu s-a judecat necesar ordinarea unei autopsii medicale
? Pe ce elemente de apreciere obiective și ce cercetări medico-legale rapoartele de expertiză realizate și având influențat deciziile adoptate s-au bazat ? Aceste elemente erau suficiente pentru a permite autorităților sesizate elucidate cauza decesului soțului reclamantei și decida cauza ?
b) văzând durata procedurilor urmate în cazul de față, obligația pozitivă decurgând din art. 2 al Convenției a institui un sistem judecătoresc eficace a fost respectată
?