Comunicată pe 13 octombrie 2014
Cerere nr. 56080/13 Maria Isabel LOPES DE SOUSA FERNANDES împotriva Portugalului introdusă pe 23 august 2013
Reclamanta, d-na Maria Isabel Lopes de Sousa Fernandes, este cetățean portughez născut în 1969 și locuind la Vila Nova de Gaia. A. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, potrivit expunerii reclamantei, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Circumstanțele decesului soțului reclamantei a. Preluarea în sarcină la centrul spitalicesc din Vila Nova de Gaia Pe 26 noiembrie 1997, soțul reclamantei a fost admis în serviciul ORL al Centrului spitalicesc din Vila Nova de Gaia (în continuare CHVNG) pentru a fi supus unei polipectomii nazale (extirparea polipi nazali). Operația a avut loc în ziua următoare ; durată 45 de minute, fără incidente deosebite. Pe 28 noiembrie 1997, la ora 10, soțul reclamantei a ieșit din spital și s-a întors acasă.
Apucat de dureri capitate violente, s-a prezentat la urgențe ale CHVNG la ora 1 jumătate dimineață. A fost examinat de medicii de gardă, inclusiv un neurolog. Au diagnosticat tulburări de ordin psihologic și i-au prescris valium. Au recomandat ieșirea din spital, dar reclamanta s-a opus. În ziua următoare, la ora 9, a fost observat de un neurolog. La ora 10, a suferit o puncție lombară, care a permis diagnosticul unei meningite bacteriene. La ora 15 jumătate, soțul reclamantei a fost transferat în unitatea de terapie intensivă a spitalului. Pe 30 noiembrie 1997, un scanner a relevat existența unui edema cerebral. După o ameliorare a stării clinice, a plecat din terapie intensivă pe 5 decembrie 1997. A fost transferat în unitatea D. de medicină generală a spitalului unde a fost urmărit de doctorul J. V. Pe 10 decembrie, i s-a diagnosticat două ulcere duodenale.
Pe 13 decembrie 1997, soțul reclamantei a fost autorizat să iasă din spital. Cinci zile mai târziu, s-a întors la urgențele CHVNG deoarece suferea de vertijuri și dureri capitate. A fost examinat de dl. J. V. care l-a ținut sub observație fiind dat că prezenta diareel profuse, dureri abdominale și anemie severă. Pe 19 decembrie 1997, a fost supus unei endoscopii care a permis detectarea unui ulcer gastroduodenal. A ieșit din spital pe 23 decembrie următor, i s-a prescris atunci un tratament. Soțul reclamantei a continuat să sufere de dureri abdominale violente și diareel. Pe 9 ianuarie 1998, s-a întors la urgențele spitalului, a fost observat de dl. J. V. care nu a judecat necesar să-l spitalizeze.
S-a întors deci acasă în aceeași zi. Pe 25 ianuarie 1998, a fost din nou spitalizat la CHVNG. O coloneoscopi a pus în evidență o colită infecțioasă cu ulcer. Analizele au arătat de asemenea prezența în organism a bacteriei clostridium difficile. Soțul reclamantei a fost pus sub perfuzie și sub tratament antibiotic. La cererea reclamantei și a soțului ei, pe 3 februarie 1998, dl. J. V. a autorizat ieșirea din spital. A prescris un tratament oral și a direcționat pe acesta către consultații externe ale spitalului pentru urmărire. b. Preluarea în sarcină la spitalul general Saint Antoine Pe 17 februarie 1998, soțul reclamantei s-a prezentat la spitalul general Saint Antoine din Porto. A fost spitalizat în aceeași zi după ce s-a constatat că suferea de diareel cronice, cu anemie microcitară.
A fost supus diverselor examene inclusiv coloneoscopi, endoscopie și analize de sânge. Echipa medicală a emis mai multe ipoteze, inclusiv posibilitatea unei colite pseudomembranoase, a unei infecții cu bacteria Clostridium difficile, a bolii Crohn. Au fost în final toate respinse. Starea soțului reclamantei s-a agravat, durerile abdominale s-au intensificat. Pe 5 martie 1998, a fost observat de un medic care a judecat situația sub control. Starea sa s-a agravat și mai mult în ziua următoare. A fost observat de un medic care a emis ipoteza unei perforații viscérale. A fost atunci supus unei radiografii și unei ecografii abdominale care a relevat prezența ascitei în abdomen. La ora 17 jumătate, a fost din nou observat de un medic.
O rectosigmoidoscopie a fost realizată, aceasta a pus în evidență o rectocolită. Având în vedere agravarea durerilor abdominale, intervenția unui chirurg a fost judecată necesară. Pe 7 martie 1998, la ora 13 soțul reclamantei a fost pus sub oxigen. La ora 15, a fost văzut de un medic generalist apoi treizeci de minute mai târziu, de un chirurg. Acesta a diagnosticat o peritonită generalizată și o perforație duodenală și a judecat că era necesar de a opera de imediat. A intrat în bloc operator la ora 16, a ieșit o oră și jumătate mai târziu inconștient. A decedat în ziua următoare, la ora 2 și 55. Conform certificatului de deces, soțul reclamantei a decedat din consecințele unei septicide după o peritonită și o perforație viscérală.
O autopsie nu pare să fi fost luată în considerare. 2. Procedurile promovate de reclamantă Pe 13 august 1998, reclamanta a adresat o scrisoare comună ministerului sănătății, administrației regionale a sănătății din Nord și ordinului medicilor. Indicau imposibilitatea de a obține răspunsuri din spitale pentru a înțelege degradarea subită a stării de sănătate a soțului și decesul acestuia. a. Procedura în fața inspecției generale a sănătății Pe 20 septembrie 2000, inspecția generală a sănătății a cerut realizarea unei investigații ( processo de averiguações). Pe 6 noiembrie 2001, un inspector a fost desemnat pentru a conduce investigația. Pe 7 februarie 2002, inspecția generală a sănătății a informat reclamanta că echipa medicală care a preluat-o în sarcină pe soțul va fi audiată și că va fi realizată o expertiză medicală.
Reclamanta a fost audiată pe 3 aprilie 2002. i. Prima decizie Printr-o ordine din 12 decembrie 2002, inspectorul general a declarat investigația închisă ținând seama de raportul întocmit la încheierea acesteia. Raportul indica faptul că soțul reclamantei a fost preluat în sarcină adecvat ținând seama de raportul de expertiză medicală întocmit de trei medici, de chirurgie generală, de medicină generală și de gastroenterologie care au estimat că nu ar fi fost posibil salvarea vieții sale ținând seama de agravarea stării sale de sănătate după polipectomia nazală. Inspectorul general a concluzionat că nu a existat neglijență medicală și că deci nu era necesar deschiderea unor proceduri disciplinare împotriva medicilor care au intervenit în cursul preluării în sarcină a acestuia.
Printr-o scrisoare din 17 februarie 2003, reclamanta a contestat ordinea. Denunțând incertitudini, durata investigației și concluzii ale acesteia, estimă că raportul final nu răspundea întrebărilor sale. Pe 28 martie 2003, inspectorul general a informat reclamanta că a anulat ordinea din 12 decembrie 2002 și a ordonat redeschiderea investigației. ii. A doua decizie Ținând seama de întrebări care fuseră ridicate de reclamantă, clarificări fuseră cerute experților medicali. Un raport de investigație suplimentar a fost redactat pe 23 noiembrie 2005, clarificând faptele și dând seama de răspunsurile aduse de cei trei experți medicali. Raportul concluziona că nu era necesar punerea în cauză a personalului de sănătate care interveni cu soțul reclamantei la CHVNG și la spitalul Saint Antoine, soțul reclamantei având beneficiat o asistență medicală corectă și dreaptă din punct de vedere al diagnosticului, urmăririi și tratamentului terapeutic.
Estima în plus că autorizațiile de ieșire fuseră fundamente ținând seama de ameliorarea stării sale de sănătate. Concluziile erau următoarele : « Rezultatele investigației (...) ca urmare a redeschiderii procedurii cu realizarea unor noi cercetări și ale unor noi rapoarte medicale, nu permit a indica că a existat o conduită sau o conduită neglijentă sau neprudentă, nerespectând regulile de « legis artis ». Nu era deci necesar pronunțarea unei cenzuri juridico-disciplinare la adresa oricărui dintre persoane fiind intervenit cu [bolnavul] (...) » Ținând seama de raportul, inspectorul general al sănătății a pronunțat o nouă ordine de neîncepere pe 27 decembrie 2005. Printr-o scrisoare din 1 februarie 2006, reclamanta a contestat ordinea.
Alegări au fost inexactități și omisiuni. Cerea de asemenea să știe dacă agravarea subită a stării de sănătate a soțului și în final decesul acestuia n-ar putea fi cauzate de o bacterie prezentă în bloc operator în ziua polipectomiei nazale, dacă diagnosticele n-au fost grăbite și dacă nu a existat neglijență și neprudență în preluarea în sarcină medicală a soțului. Reclama deci redeschiderea investigației și realizarea unei noi expertize medicale. Printr-o scrisoare din 2 martie 2006, inspectorul general a informat reclamanta că a anulat ordinea și a ordonat realizarea unor noi expertize de medicină internă și gastroenterologie de către alți experți. iii. A treia decizie Reclamanta a fost audiată pe 27 aprilie 2006. La o dată nespecificată, experții medicali au depus rapoartele lor.
Conform raportului expertului gastroenterolog, este rar dar posibil ca o polipectomie nazală să provoace o meningită. A estimat că preluarea în sarcină a soțului reclamantei a fost adecvată dar că autorizația de ieșire a soțului reclamantei dată pe 3 februarie 1998 nu a fost poate prudentă văzând starea clinică a acestuia. A concluzionat că soțul reclamantei a fost victimă a unei serii de complicate, puțin frecvente dar posibile, că a primit o însoțire medicală adecvată, cu privire la situația la spitalul Saint Antoine, aceea era extrem de complicată și ridica îndoieli cu privire la cea mai bună modalitate de acțiune. În raportul, expertul de medicină internă a respins teza unei infecții nosocomiale pe motiv că, în caz contrar, antibioticele care i fuseră prescrise ar fi fost fără efecte.
Conform opinie sale, meningita a apărut în mod neașteptat. Considera pe de altă parte că autorizația de ieșire dată pe 3 februarie 1998 a fost adecvată dar că ar fi trebuit menținut un urmărire în afara spitalului.
Pe 25 iulie 2006, un raport a fost întocmit la încheierea investigației, concluzionand deci : « (...) Conținutul ultimelor rapoarte ale experților medicali arată (...) că nu sunt motive pentru imputarea la orice profesionist de sănătate fiind intervenit cu A. a unei responsabilități disciplinare pentru conduită neglijentă în preluarea în sarcină medicală (...) (...) decizia medicului asistent [J.V.] de a direcționa pe bolnav către consultații externe nu s-a dovedit suficientă și adecvată din punct de vedere clinic în măsura în care, pentru a preveni din nou apariția colitei prin clostridium difficile (...), acesta ar fi trebuit menținut spitalizat sub supraveghere medicală riguroasă (...) (...) Astfel, medicul în chestiune nu a acționat cu prudența și zelul care se impuneau, suportând o responsabilitate disciplinară din cauza conduitei neglijente în asistența medicală apărută (...) la unitatea D. a serviciului de medicină al CHVNG între 25 ianuarie și 3 februarie 1998. Cu privire la asistența apărută la serviciul de gastroenterologie al spitalului general Saint Antoine, din Porto, avizele medicale nu ridică nici o critică (...) » Ținând seama de raportul, printr-o ordine din 26 iulie 2006, inspectorul general a ordonat deschiderea unei proceduri disciplinare împotriva dl. J. V. Încheierea acesteia nu este precizată.
b. Procedura în fața ordinului medicilor Pe 17 august 1999 și 30 mai 2000, reclamanta s-a plâns ordinului medicilor de neexistența unui răspuns la scrisoarea ei din 13 august 1998. Pe 1 iunie 2000, a primit o scrisoare a consilului disciplinar regional al Nord al ordinului medicilor indicând că procedura era în curs, în așteptarea elementelor necesare deciziei. În cadrul investigației, avize fuseră cerute Colegiului bolilor infecțioase și Colegiului de chirurgie generală al ordinului medicilor. Pe 18 aprilie 2000, Colegiul bolilor infecțioase a remis raportul. Prezenta trei concluzii : « 1. După opinia noastră, diagnosticul de meningită, consecință probabilă a polipectomiei nazale a fost întârziat de modalitate inexplicabilă, absența în cadrul echipei urgență al unui element al echipei medicale cu formare pentru acest tip de diagnostic (de exemplu un infectolog) putând fi motivul.
Cu toate acestea, aceasta nu a fost cauza imediate a sfârșitului fatal cunoscut de bolnav. 2. Considerăm că lapsul de timp care s-a scurs între diagnosticul perforării ulcerului duodenal și intervenția chirurgicală a fost prea lung. 3. O autopsie nedând nu a fost practicate, ceea ce ar fi obligatoriu în acest tip de caz, pentru a încerca explicarea lanțului de evenimente, procedura pierde o valoare inestimabilă. » Într-un raport din 24 aprilie 2001, Colegiul de chirurgie generală a considerat că nu a existat neglijență sau practică medicală proastă în spitalele în cauză. Printr-o ordine a consilului disciplinar din 28 decembrie 2001, plângerea reclamantei a fost clasată fără înaintare. Consilul disciplinar a constatat că meningita era o complicație putând surveni în 0,6 la 1 % din cazuri după o polipectomie nazală, aceste procente putând fi mai ridicate în cazul unei noi intervenții, ca în cazul concret.
A estimat că soțul reclamantei a fost preluat în sarcină adecvat în cursul diferitelor spitalizări. A notat apoi că perforarea ulcerului duodenal a fost cauza peritonitei, aceea fiind diagnosticată cu dificultate ținând seama de gravitatea situației clinice a soțului reclamantei. A judecat în plus că timp luat pentru intervenția chirurgicală a fost necesar în cazul concret. Consilul disciplinar a concluzionat că nici o conduită proastă sau neglijență medicală nu fuseră evidențiate. Pe 29 aprilie 2002, reclamanta a prezentat un recurs împotriva ordinei punând în cauză raportul pe care se baza. Pe 18 martie 2003, consilul național de disciplină al ordinului medicilor a declarat recursul neadmisibil pe motiv că introdusese tardiv.
c. Procedura penală Pe 29 aprilie 2002, reclamanta a sesizat departamentul de investigație și acțiune penală (în continuare « DIAP ») din Porto cu o plângere pentru omor prin neglijență. A fost audiată pe 7 iunie 2002. Printr-o ordine a tribunalului de investigație criminalului din 27 septembrie 2002, reclamanta a fost autorizată să intervină în calitate de assistente (asistente a procurorului) în cadrul procedurii. Pe 6 decembrie 2007, procuratura a prezentat cereri, incriminând dl. J. V. pentru omor prin neglijență severă ( grosseira) . Pentru a susține decizia, procuratura a luat mai ales în considerare raportul alăturat ordinii din 25 iulie 2006 a inspecției generale a sănătății. A considerat că dl. J. V. nu ar fi trebuit să autorizeze ieșirea soțului reclamantei pe 3 februarie 1998 în măsura în care prezenta o stare clinică problematică și a fost lovit de bacteria clostridium difficile.
Cauza a fost trimisă în fața tribunalului din Vila Nova de Gaia. În cursul procesului, tribunalul a audiat inculpatul, medici fiind intervenit cu soțul reclamantei și cinci experți medicali numiți de inspecția generală a sănătății al căror doi experți care redactaseră al doilea raport de expertiză medicală în cadrul investigației conduse de această autoritate. Tribunalul a cerut de asemenea avizul consilului disciplinar al ordinului medicilor. Pe 15 ianuarie 2009, tribunalul a pronunțat o sentință de neîncepere. A estimat că concluziile la care ajunsese inspecția generală a sănătății în ordinea din 25 iulie 2006 nu puteau fi luate în considerare în măsura în care nu fuseră confirmate de cei cinci experți medicali auziți în cursul procesului.
Aceștia declaraseră că tratamentele prescrise și autorizațiile de ieșire fuseră prudente și conforme cu « legis artis » și, că în momentul autorizării ieșirii dat de dl. J. V. pe 3 februarie 1998, starea clinică a soțului reclamantei se amelioruse și că bacteria clostridium difficile nu mai fusese detectată în momentul spitalizării sale la spitalul Saint Antoine. Tribunalul a concluzionat că nu exista un liant de cauzalitate între îngrijirile apărute de dl. J. V. cu soțul reclamantei la CHVNG și decesul acestuia. Reclamanta nu a contestat sentința. d. Procedura în fața tribunalului administrativ și fiscal din Porto În februarie 2003, reclamanta a sesizat tribunalul administrativ și fiscal din Porto cu o acțiune în responsabilitate civilă împotriva CHVNG, spitalului Saint Antoine și a opt medicilor care interveni cu soțul în cursul spitalizărilor, cerând 105 000 euro (EUR) pentru daune morale și 174 580 EUR pentru daune materiale suferite din cauza decesului soțului.
Alegă, printre altele, că microbii și bacteriile prezente la momentul polipectomiei nazale fuseră cauza agravării subite a stării sale de sănătate și decesul. A denunțat de asemenea neglijența medicală și administrarea de medicamente la doze prea mari. Pe 16 aprilie 2007, tribunalul a redactat o decizie pregătitoare ( despacho saneador ) specificând faptele considerate ca stabilite și cele rămânând de stabilit. În conformitate cu art. 2 al decretului-lege nr. 48051, a considerat pe de altă parte că medicii defendanți nu aveau calitate ( ilegitimidade passiva ) în măsura în care fuseră urmăriți doar pentru conduită neglijentă. Prin urmare, a declarat cererea admisibilă doar împotriva spitalelor.
Prima ședință a avut loc pe 17 ianuarie 2011, a fost urmată de trei altele. Tribunalul a audiat diverși martori, medicii intervenit în cursul spitalizărilor soțului reclamantei și experți medicali care realizaseră al doilea raport de expertiză medicală în cadrul procedurii în fața inspecției generale a sănătății. Printr-o ordine din 24 mai 2011, tribunalul a redactat o ordine privind faptele rămânând de stabilit. A considerat că originea bacteriei legată de meningita diagnosticată nu fusese dovedită, respingând teza bacteriei nosocomiale în reamintirea că în caz contrar, tratamentul prescris ar fi fost fără efect. Printr-o sentință din 23 ianuarie 2012, tribunalul a respins pretențiile reclamantei.
Sentința concluziona în termenii următori : « (...) nu a fost posibil determina agentul sau identifica cauza bacteriei legate de meningita, deci nu a fost posibil să se știe, cu asigurare și certitudine, dacă chirurgia sinusurilor a fost originea problemei sau doar un element care a provocat infecția. Alți factori sau circum Stanțe având preceda operația A. finalizează deci nerelevant. Nu rămâne mai puțin surprinzător că decesul soțului reclamantei a survenit (mai târziu), atunci când acesta era în bună sănătate și robust și că microchirurgia sinusurilor era o operație simplă. Chiar spus, nu a fost dovedit că A. a fost supus, la un moment oarecare, unei terapii sau tratamente medicamentoase neadecvate la situația clinică.
Nu a fost deci nici o încălcare a « legis artis » (nici prin acțiune nici prin omisiune) ; lipsește deci una din condițiile cumulative determinând responsabilitatea civilă : faptul ilicit. » Reclamanta a atacat sentința în fața Curții supreme administrative. Estimă că doar circumstanțele având precedat, înconjurat și urmat operația puteau permite înțelegerea tipului de bacterie ce atingea soțul. Reitera în plus că soțul a fost atins de o infecție nosocomialei și nu a fost preluat în sarcină adecvat nici în CHVNG nici la spitalul Saint Antoine. Pe 26 februarie 2013, Curtea Supremă a pronunțat o hotărâre de respingere, confirmând sentința tribunalului administrativ și fiscal din Porto. B. Dreptul intern relevant Referitor la omorul prin neglijență, art. 137 al codului penal dispune : « 1. Oricine ucide pe altul prin neglijență este pedepsit cu o pedeapsă de închisoare putând merge până la trei ani sau o amendă.
2. În caz de neglijență severă ( grosseira) , autorul este pedepsit cu o pedeapsă putând merge până la cinci ani. » La momentul faptelor, responsabilitatea civilă extracontractuală a statului era reglementată de decretul-lege nr. 48051 din 21 noiembrie 1967 al cărui articol 2 se citește deci: « 1. Statul și alte persoane morale publice sunt civil responsabili în fața terților pentru acte jignitoare a drepturilor lor sau dispozițiilor legale menite să protejeze interesele lor, din consecințele acte ilicite practicate cu vină de organele respective sau agenții administrativi în exercițiul funcțiilor lor unde din cauza acestui exercițiu. 2. Atunci când au plătit o indemnizație la termenul alineatul anterior, statul și alte persoane morale publice au dreptul să ceară să fie rambursate ( direito de regresso ) împotriva deținătorilor organelor sau agenților responsabili dacă aceștia nu au acționat cu prudența sau zelul aferent funcțiilor lor.
» Dispozițiile relevante ale decretului-lege nr. 11/98 din 24 ianuarie 1998 reglementând organizarea medico-legală dispun : art. 51 Deces survenit în instituții publice de sănătate sau în instituții private de sănătate cu internare « 1. În caz de moarte violentă sau datorită unei cauze necunoscute și atunci când decesul a survenit în instituții publice de sănătate sau în instituții private de sănătate cu internare, directorul acesteia trebuie a. Comunica faptul, în cel mai scurt timp, autorității judiciare competente, remițând informația clinică care cuprinde toate datele relevante pentru verificarea cauzei și circumstanțelor morții (...) » art. 54 Autopsie medico-legală « 1. Autopsie medico-legală are loc în situații de moarte violentă sau cauză necunoscută, cu excepția cazului în care informațiile clinice și alte elemente permit a concluziona cu asigurare suficientă că nu a existat suspiciune de crimă, în această ipoteză, scutire de autopsie este admisă.
2. Autopsie medico-legală trebuie realizată în cel mai scurt timp, după constatarea semnelor de moarte sigură. (...) » RECLAMAȚII Invocând art. 2 § 1 al Convenției, reclamanta estimează că dreptul la viață al soțului nu a fost respectat. Ea susține că acesta a fost victimă a unei infecții nosocomiale și militează pentru neprudență și neglijență medicală, la nivel de diagnostic, de intervenție și autorizații de ieșire, denunțând în special administrarea unui tratament medicament la doze prea mari și întârzieri în preluarea în sarcină medicală a soțului. Nu pune deci în cauză autorizația de ieșire dată de dl. J. V pe 3 februarie 1998, deoarece aceea a fost luată cu acordul și al soțului. Pe de altă parte, ea denunță faptul că autoritățile sesizate nu au elucidat cauza exactă a degradării subite a stării de sănătate a soțului atunci când acesta era înainte în condiție fizică perfectă.
Sub unghiul articolelor 6 § 1 și 13 al Convenției, se plânge de durata procedurilor promovate de ea la nivel intern și denunță intenția autorităților de a ascunde adevărul privind circumstanțele decesului soțului.
1. Având introdus cererea după decesul soțului, reclamanta a ‑ a avea calitate pentru a sesiza Curtea, în nome și al acestuia, al reclamațiilor ce le ridică sub unghiul articolului 2 al Convenției ( Centrul de resurse juridice în numen Valentin Câmpeanu c. România [GC], nr. 47848/08, § 98, 17 iulie 2014) ? 2. Poate considera că reclamanta, și în care măsură, a introdus cererea în termenul de șase luni stabilit de art. 35 § 1 al Convenției ? 3. A existat o încălcare a dreptului la viață al soțului reclamantei, protejat de art. 2 al Convenției ? În special, autoritățile naționale au ‑ ele îndeplinit obligația pozitivă de protecție a vieții cu privire la acesta (a se vedea mai ales Calvelli și Ciglio c. Italia [GC], nr. 32967/96, § 49, CEDO 2002 I ; Byrzykowski c. Polonia , nr. 11562/05, § 104, 27 iunie 2006 ; Mehmet Șentürk și Bekir Șentürk c. Turcia , nr. 13423/09, §§ 89 și 97, CEDO 2013) : a) oferind cu diligență și promptitudine asistență medicală adecvată atunci când starea de sănătate necesita ; și mai general, b) instituind un cadru reglementator și măsuri pentru prevenirea eventualelor încălcări ale dreptului la viață comise de acțiuni sau omisiuni al personalului medical al spitalelor publice.
4. Având în vedere protecția procedurală a dreptului la viață (a se vedea mai ales Erikson c. Italia (dec.), nr. 37900/97, 26 octombrie 1999 ; Eugenia Lazăr c. România , nr. 32146/05, § 72, 16 februarie 2010), procedurile promovate în cazul de față de autorități interne satisfac cerințele articolului 2 al Convenției ? În special : a) de ce nu s-a judecat necesar ordinarea unei autopsii medicale ? Pe ce elemente de apreciere obiective și ce cercetări medico-legale rapoartele de expertiză realizate și având influențat deciziile adoptate s-au bazat ? Aceste elemente erau suficiente pentru a permite autorităților sesizate elucidate cauza decesului soțului reclamantei și decida cauza ? b) văzând durata procedurilor urmate în cazul de față, obligația pozitivă decurgând din art. 2 al Convenției a institui un sistem judecătoresc eficace a fost respectată ?
Communiquée le 13 octobre 2014
Requête n o 56080/13 Maria Isabel LOPES DE SOUSA FERNANDES contre le Portugal introduite le 23 août 2013
La requérante, M me Maria Isabel Lopes de Sousa Fernandes, est une ressortissante portugaise née en 1969 et résidant à Vila Nova de Gaia. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit. 1. Les circonstances du décès du mari de la requérante a. La prise en charge au centre hospitalier de Vila Nova de Gaia Le 26 novembre 1997, le mari de la requérante fut admis au service ORL du Centre hospitalier de Vila Nova de Gaia (ci-après CHVNG) afin d’être soumis à une polypectomie nasale (extraction des polypes nasaux). L’opération eut lieu le lendemain ; elle dura 45 minutes, sans incidents particuliers. Le 28 novembre 1997, à 10 heures, le mari de la requérante sortit de l’hôpital et rentra chez lui.
Pris de violents maux de tête, il se présenta aux urgences du CHVNG à 1 heure 30 du matin. Il fut examiné par les médecins de garde, notamment un neurologue. Ils diagnostiquèrent des troubles d’ordre psychologique et lui prescrivirent du valium. Ils recommandèrent sa sortie de l’hôpital mais la requérante s’y opposa. Le lendemain, à 9 heures, il fut observé par un neurologue. À 10 heures, il subit une ponction lombaire, laquelle permit de diagnostiquer une méningite bactérienne. À 15 heures 30, le mari de la requérante fut transféré à l’unité des soins intensifs de l’hôpital. Le 30 novembre 1997, un scanner révéla l’existence d’un œdème cérébral. Après une amélioration de son état clinique, il quitta les soins intensifs le 5 décembre 1997. Il fut transféré vers l’unité D. de médecine générale de l’hôpital où il fut suivi par le docteur J. V. Le 10 décembre, on lui diagnostiqua deux ulcères duodénaux.
Le 13 décembre 1997, le mari de la requérante fut autorisé à sortir de l’hôpital. Cinq jours plus tard, il retourna aux urgences du CHVNG car il souffrait de vertiges et de maux de têtes. Il fut examiné par le D r J. V. qui le garda sous observation étant donné qu’il présentait des diarrhées profuses, des douleurs abdominales et une forte anémie. Le 19 décembre 1997, il fut soumis à une endoscopie qui permit de déceler un ulcère gastroduodénal. Il sortit de l’hôpital le 23 décembre suivant, un traitement lui fut alors prescrit. Le mari de la requérante continua à souffrir de violentes douleurs abdominales et de diarrhées. Le 9 janvier 1998, il retourna aux urgences de l’hôpital, il fut observé par le D r J. V. qui ne jugea pas nécessaire de l’hospitaliser.
Il rentra donc le jour même chez lui. Le 25 janvier 1998, il fut à nouveau hospitalisé au CHVNG. Une coloscopie mit en évidence une colite infectieuse avec ulcère. Des analyses montrèrent aussi la présence dans l’organisme de la bactérie clostridium difficile. Le mari de la requérante fut placé sous perfusion et sous traitement antibiotique. À la demande de la requérante et de son mari, le 3 février 1998, le D r J. V. autorisa la sortie de l’hôpital. Il prescrivit un traitement oral et orienta ce dernier vers les consultations externes de l’hôpital pour le suivi. b. La prise en charge à l’hôpital général Saint Antoine Le 17 février 1998, le mari de la requérante se rendit à l’hôpital général Saint Antoine à Porto.
Il fut hospitalisé le jour même après qu’on eut constaté qu’il souffrait de diarrhées chroniques, avec une anémie microcytaire. Il fut soumis à divers examens dont une coloscopie, une endoscopie et des analyses de sang. L’équipe médicale émit plusieurs hypothèses, notamment la possibilité d’une colite pseudomembraneuse, d’une infection par la bactérie de Clostridium difficile, de la maladie de Crohn. Elles furent finalement toutes écartées. L’état du mari de la requérante empira, les douleurs abdominales s’intensifièrent. Le 5 mars 1998, il fut observé par un médecin qui jugea la situation sous contrôle. Son état s’aggrava davantage le jour suivant. Il fut observé par un médecin qui émit l’hypothèse d’une perforation viscérale.
Il fut alors soumis à une radiographie et une échographie abdominale qui révéla la présence d’ascite dans l’abdomen. À 17 heures 30, il fut à nouveau observé par un médecin. Une rectosigmoïdoscopie fut réalisée, celle-ci mit en évidence une rectocolite. Face à l’aggravation des douleurs abdominales, l’intervention d’un chirurgien fut jugée nécessaire. Le 7 mars 1998, à 13 heures le mari de la requérante fut mis sous oxygène. À 15 heures, il fut vu par un médecin généraliste puis trente minutes plus tard, par un chirurgien. Celui-ci diagnostiqua une péritonite généralisée et une perforation duodénale et jugea qu’il était nécessaire d’opérer de façon imminente. Il entra au bloc opératoire à 16 heures, il sortit une heure et demie plus tard inconscient.
Il décéda le jour suivant, à 2 heures 55. Selon le certificat de décès, le mari de la requérante est décédé des suites d’une septicémie consécutivement à une péritonite et une perforation viscérale. Une autopsie ne semble pas avoir été envisagée. 2. Les procédures engagées par la requérante Le 13 août 1998, la requérante adressa une lettre commune au ministère de la santé, à l’administration régionale de la santé du Nord et à l’ordre des médecins. Elle y indiquait n’avoir pu obtenir des réponses des hôpitaux pour comprendre la dégradation soudaine de l’état de santé de son mari et son décès. a. La procédure devant l’inspection générale de la Santé Le 20 septembre 2000, l’inspection générale de la Santé demanda la réalisation d’une enquête ( processo de averiguações).
Le 6 novembre 2001, un inspecteur fut désigné pour diriger l’enquête. Le 7 février 2002, l’inspection générale de la Santé informa la requérante que l’équipe médicale qui avait pris en charge son mari allait être entendue et qu’une expertise médicale allait être réalisée. La requérante fut entendue le 3 avril 2002. i. Première décision Par une ordonnance du 12 décembre 2002, l’inspecteur général déclara l’enquête close en tenant compte du rapport établi à l’issue de celle-ci. Le rapport indiquait que le mari de la requérante avait été pris en charge de façon adéquate en tenant compte du rapport d’expertise médicale établi par trois médecins, de chirurgie générale, de médecine générale et de gastroentérologie qui avaient estimé qu’il n’aurait pas été possible de sauver sa vie compte tenu de l’aggravation de son état de santé après la polypectomie nasale.
L’inspecteur général en conclut qu’il n’y avait pas eu de négligence médicale et qu’il n’y avait donc pas lieu d’ouvrir des poursuites disciplinaires à l’encontre des médecins qui étaient intervenus pendant la prise en charge de celui-ci. Par une lettre du 17 février 2003, la requérante contesta l’ordonnance. Dénonçant des incertitudes, la durée de l’enquête et ses conclusions, elle estimait que le rapport final ne répondait pas à ses questions. Le 28 mars 2003, l’inspecteur général informa la requérante qu’il avait annulé son ordonnance du 12 décembre 2002 et ordonné la réouverture de l’enquête. ii. Deuxième décision En tenant compte des questions qui avaient été soulevées par la requérante, des clarifications furent demandées aux experts médicaux.
Un rapport d’enquête complémentaire fut rédigé le 23 novembre 2005, clarifiant les faits et rendant compte des réponses apportées par les trois experts médicaux. Le rapport concluait qu’il n’y avait pas lieu de mettre en cause le personnel de santé qui était intervenu auprès du mari du requérant au CHVNG et à l’hôpital Saint Antoine, le mari de la requérante ayant bénéficié d’une assistance médicale correcte et juste du point de vue du diagnostic, du suivi et du traitement thérapeutique. Il estimait en outre que les autorisations de sortie avaient été fondées en tenant compte de l’amélioration de son état de santé.
Les conclusions étaient les suivantes : « Les résultats de l’enquête (...) suite à la réouverture de la procédure avec réalisation de nouvelles recherches et de nouveaux rapports médicaux, ne permettent pas d’indiquer qu’il y a une conduite ou des conduites négligentes ou imprudentes, ne respectant pas les règles de « legis artis ». Il n’y a donc pas lieu de prononcer une censure juridico-disciplinaire à un quelconque des personnes étant intervenu auprès du [malade] (...) » En tenant compte de ce rapport, l’inspecteur général de la Santé prononça une nouvelle ordonnance de non-lieu le 27 décembre 2005. Par une lettre du 1 er février 2006, la requérante contesta cette ordonnance. Elle alléguait des imprécisions et des omissions.
Elle demandait en outre à savoir si l’aggravation soudaine de l’état de santé de son mari et finalement sa mort n’auraient pu être causées par une bactérie présente au bloc opératoire le jour de la polypectomie nasale, si les diagnostics n’avaient pas été précipités et s’il n’y avait pas eu de négligence et d’imprudence dans la prise en charge médicale de son mari. Elle réclamait ainsi la réouverture de l’enquête et la réalisation d’une nouvelle expertise médicale. Par une lettre du 2 mars 2006, l’inspecteur général informa la requérante qu’il avait annulé son ordonnance et ordonné la réalisation de nouvelles expertises de médecine interne et gastroentérologie par d’autres experts. iii. Troisième décision La requérante fut entendue le 27 avril 2006. À une date non précisée, les experts médicaux déposèrent leurs rapports.
D’après le rapport de l’expert gastroentérologue, il est rare mais possible qu’une polypectomie nasale provoque une méningite. Il estimait que la prise en charge du mari de la requérante avait été adéquate mais que l’autorisation de sortie du mari de la requérante donnée le 3 février 1998 n’avait peut-être pas été prudente vu son état clinique. Il concluait que le mari de la requérante avait été victime d’une série de complications, peu fréquentes mais possibles, qu’il avait reçu un accompagnement médical adéquat, quant à la situation à l’hôpital Saint Antoine, celle-ci était extrêmement compliquée et soulevait des doutes quant à la meilleure façon d’agir. Dans son rapport, l’expert de médecine interne écarta la thèse d’une infection nosocomiale au motif que, le cas échéant, les antibiotiques qui lui avaient été prescrits auraient été sans effets.
Selon lui, la méningite est apparue de façon inattendue. Il considérait par ailleurs que l’autorisation de sortie donnée le 3 février 1998 avait été adéquate mais qu’il aurait fallu maintenir un suivi à l’extérieur de l’hôpital.
Le 25 juillet 2006, un rapport fut dressé à l’issue de l’enquête, concluant ainsi : « (...) Le contenu des derniers rapports des experts médicaux montre (...) qu’il n’y a pas de raisons pour imputer à un quelconque professionnel de la santé étant intervenu auprès de A. une responsabilité disciplinaire pour conduite négligente dans la prise en charge médicale (...) (...) la décision du médecin assistant [J.V.] d’orienter le malade vers les consultations externes ne s’est pas révélée suffisante et adéquate du point de vue clinique dans la mesure où, afin de prévenir à nouveau l’apparition de la colite par clostridium difficile (...), ce dernier aurait dû être maintenu hospitalisé sous surveillance médicale rigoureuse (...) (...) Ainsi, le médecin en question n’a pas agi avec la prudence et le zèle qui s’imposaient, encourant en responsabilité disciplinaire en raison de sa conduite négligente dans l’assistance médicale apportée (...) à l’unité D. du service de médecine du CHVNG entre le 25 janvier et le 3 février 1998. Quant à l’assistance apportée au service de gastroentérologie de l’hôpital général de Saint Antoine, à Porto, les avis médicaux ne relèvent aucune critique (...) » En tenant compte de ce rapport, par une ordonnance du 26 juillet 2006,
l’inspecteur général ordonna l’ouverture d’une procédure disciplinaire à l’encontre du D r . J. V. L’issue de celle-ci n’est pas précisée. b. La procédure devant l’ordre des médecins Le 17 août 1999 et le 30 mai 2000, la requérante se plaignit à l’ordre des médecins de ne pas avoir eu de réponse à son courrier du 13 août 1998. Le 1 er juin 2000, elle reçut une lettre du conseil disciplinaire régional du Nord de l’ordre des médecins lui indiquant que la procédure était pendante, en l’attente des éléments nécessaire à la décision. Dans le cadre de l’enquête, des avis furent demandés au Collège des maladies infectieuses et au Collège de chirurgie générale de l’ordre des médecins. Le 18 avril 2000, le Collège des maladies infectieuses remit son rapport.
Il présentait trois conclusions : « 1. À notre avis, le diagnostic de méningite, conséquence probable de la polypectomie nasale a été retardé de façon inexplicable, l’absence au sein de l’équipe d’urgence d’un élément de l’équipe médicale avec une formation pour ce type de diagnostic (par exemple un infectiologue) pouvant en être la raison. Cependant, ceci n’a pas été la cause immédiate de la fin fatale qu’a connue le malade. 2. Nous considérons que le laps de temps qui s’est écoulé entre le diagnostic de la perforation de l’ulcère duodénal et l’intervention chirurgicale a été trop long. 3. Une autopsie n’ayant pas été pratiquée, ce qui serait obligatoire dans ce type de cas, pour tenter d’expliquer la chaîne des évènements, la procédure perd une valeur inestimable.
» Dans un rapport du 24 avril 2001, le Collège de chirurgie générale considéra qu’il n’y avait pas eu négligence ou mauvaise pratique médicale dans les hôpitaux concernés. Par une ordonnance du conseil disciplinaire du 28 décembre 2001, la plainte de la requérante fut classée sans suite. Le conseil disciplinaire releva que la méningite était une complication pouvant survenir dans les 0,6 à 1 % des cas après une polypectomie nasale, ces pourcentages pouvant être plus élevés dans le cas d’une nouvelle intervention, comme dans le cas concret. Il estima que le mari de la requérante avait été pris en charge de façon adéquate pendant les différentes hospitalisations. Il nota ensuite que la perforation de l’ulcère duodénal avait été la cause de la péritonite, celle-ci ayant été diagnostiquée avec difficulté compte tenu de la gravité de la situation clinique du mari de la requérante.
Il jugea en outre que le temps pris pour l’intervention chirurgicale avait été nécessaire dans le cas concret. Le conseil disciplinaire conclut qu’aucune mauvaise conduite ou négligence médicale n’avaient pas été mises en évidence. Le 29 avril 2002, la requérante présenta un recours contre l’ordonnance mettant en cause le rapport sur lequel elle s’appuyait. Le 18 mars 2003, le conseil national de discipline de l’ordre des médecins déclara le recours irrecevable au motif qu’il avait été introduit tardivement. c. La procédure pénale Le 29 avril 2002, la requérante saisit le département d’investigation et action pénale (ci-après « DIAP ») de Porto d’une plainte pour homicide par négligence. Elle fut entendue par le 7 juin 2002. Par une ordonnance du tribunal d’instruction criminelle du 27 septembre 2002, la requérante fut autorisée à intervenir en qualité d’ assistente (auxiliaire du ministère public) dans le cadre de la procédure.
Le 6 décembre 2007, le parquet présenta ses réquisitions, inculpant le D r J. V. pour homicide par négligence grave ( grosseira) . Pour appuyer sa décision, le parquet prit notamment en considération le rapport joint à l’ordonnance du 25 juillet 2006 de l’inspection générale de la santé. Il considéra que le D r J. V. n’aurait pas dû autoriser la sortie du mari de la requérante le 3 février 1998 dans la mesure où il présentait un état clinique problématique et qu’il avait été touché par la bactérie de clostridium difficile. L’affaire fut renvoyée devant le tribunal de Vila Nova de Gaia. Au cours du procès, le tribunal entendit l’accusé, des médecins étant intervenus auprès du mari de la requérante et cinq experts médicaux nommés par l’inspection générale de la Santé dont les deux experts qui avaient rédigé le deuxième rapport d’expertise médicale dans le cadre de l’enquête menée par cette autorité.
Le tribunal demanda également l’avis du conseil disciplinaire de l’ordre des médecins. Le 15 janvier 2009, le tribunal prononça un jugement de non-lieu. Il estima que les conclusions auxquelles était parvenue l’inspection générale de la Santé dans son ordonnance du 25 juillet 2006 ne pouvaient être prises en compte dans la mesure où elles n’avaient pas été confirmées par les cinq experts médicaux entendus au cours du procès. Ceux-ci avaient déclaré que les traitements prescrits et les autorisations de sortie avaient été prudents et conformes à la « legis artis » et, qu’au moment de l’autorisation de sortie donnée par le D r J. V. le 3 février 1998, l’état clinique du mari de la requérante s’était amélioré et que la bactérie clostridium difficile n’avait plus été détectée au moment de son hospitalisation à l’hôpital Saint Antoine.
Le tribunal en conclut qu’il n’existait pas de lien de causalité entre les soins apportés par le Dr J. V. au mari de la requérante au CHVNG et son décès. La requérante ne fit pas appel du jugement. d. La procédure devant le tribunal administratif et fiscal de Porto En février 2003, la requérante saisit le tribunal administratif et fiscal de Porto d’une action en responsabilité civile contre le CHVNG, l’hôpital Saint Antoine et les huit médecins qui étaient intervenus auprès de son mari pendant ses séjours hospitaliers, réclamant 105 000 euros (EUR) pour le préjudice moral et 174 580 EUR pour le préjudice matériel subi en raison de la mort de son mari. Elle alléguait, entre autres, que des microbes et des bactéries présents au moment de la polypectomie nasale avaient été la cause de l’aggravation subite de son état de santé et de sa mort.
Elle dénonçait également la négligence médicale et l’administration de médicaments à trop fortes doses. Le 16 avril 2007, le tribunal rendit une décision préparatoire ( despacho saneador ) spécifiant les faits considérés comme établis et ceux restant à établir. Conformément à l’article 2 du décret-loi n o 48051, il considéra par ailleurs que les médecins défendeurs n’avaient pas qualité ( ilegitimidade passiva ) dans la mesure où ils n’étaient poursuivis que pour conduite négligente. Par conséquent, il déclara la demande recevable uniquement à l’encontre des hôpitaux. La première audience eut lieu le 17 janvier 2011, elle fut suivie par trois autres. Le tribunal entendit divers témoins, les médecins étant intervenus au cours des hospitalisations du mari de la requérante et les experts médicaux qui avaient réalisé le deuxième rapport d’expertise médicale dans le cadre de la procédure devant l’inspection générale de la Santé.
Par une ordonnance du 24 mai 2011, le tribunal rendit une ordonnance concernant les faits qui restaient à établir. Il considéra que l’origine de la bactérie en lien avec la méningite diagnostiquée n’avait pas été prouvée, écartant la thèse de la bactérie nosocomiale en rappelant que le cas échéant, le traitement prescrit aurait été sans effet. Par un jugement du 23 janvier 2012, le tribunal débouta la requérante de ses prétentions. Le jugement concluait dans les termes suivants : « (...) il n’a pas été possible de déterminer l’agent ou d’identifier la cause de la bactérie liée à la méningite, il n’a donc pas été possible de savoir, avec assurance et certitude, si la chirurgie aux sinus a été l’origine du problème ou à peine un élément qui a provoqué l’infection.
Les autres facteurs ou circonstances ayant précédé l’opération d’A. finissent ainsi par ne plus être pertinents. Il n’en reste pas moins surprenant que la mort du mari de la demanderesse soit survenue (postérieurement), alors que celui-ci était en bonne santé et robuste et que la microchirurgie aux sinus était une opération simple. Cela dit, il n’a pas été prouvé que A. ait fait l’objet, à un quelconque moment, d’une thérapeutique ou traitements médicamenteux non adaptés à sa situation clinique. Il n’y a donc pas eu violation des « legis artis » (ni par action ni par omission) ; il manque, dès lors, une des conditions cumulative déterminant la responsabilité civile : le fait illicite. » La requérante attaqua le jugement devant la Cour suprême administrative.
Elle estimait que seules les circonstances ayant précédé, entouré et suivi l’opération pouvaient permettre de comprendre le type de bactérie ayant touché son mari. Elle réitérait en outre que son mari avait été touché par une infection nosocomiale et n’avait pas été pris en charge de façon adéquate ni dans le CHVNG ni à l’hôpital Saint Antoine. Le 26 février 2013, la Cour suprême prononça un arrêt de rejet, confirmant le jugement du tribunal administratif et fiscal de Porto. B. Le droit interne pertinent S’agissant de l’homicide par négligence, l’article 137 du code pénal dispose : « 1. Qui tue autrui par négligence est puni d’une peine de prison pouvant aller jusqu’à trois ans ou d’une amende.
2. En cas de négligence grave ( grosseira) , l’auteur est puni par une peine pouvant aller jusqu’à cinq ans. » Au moment des faits, la responsabilité civile extracontractuelle de l’État était régie par le décret-loi n o 48051 du 21 Novembre 1967 dont l’article 2 se lit ainsi : « 1. L’État et autres personnes morales publiques sont civilement responsables envers des tiers pour des actes offensifs de leurs droits ou des dispositions légales destinées à protéger leur intérêts, des suites d’actes illicites pratiqués avec faute par les organes respectifs ou les agents administratifs dans l’exercice de leurs fonction où en raison de cet exercice. 2. Lorsqu’ils ont versé une indemnisation au terme de l’alinéa précédent, l’État et les autres personnes morales publiques ont le droit de demander à être remboursés ( direito de regresso ) contre les titulaires des organes ou les agents responsables si ceux-ci n’ont pas agi avec la prudence ou le zèle afférents à leur fonction.
» Les dispositions pertinentes du décret-loi n o 11/98 du 24 janvier 1998 régissant l’organisation médico-légale disposent : Article 51 Décès survenu dans des institutions publiques de santé ou dans les institutions privées de santé avec internement « 1. En cas de mort violente ou due à une cause méconnue et lorsque le décès est survenu dans des institutions publiques de santé ou dans les institutions privées de santé avec internement, son directeur doit a. Communiquer le fait, dans le plus court délai, à l’autorité judiciaire compétente, en lui remettant l’information clinique qui comprend toutes les données pertinentes pour la vérification de la cause et des circonstances de la mort (...) » Article 54 Autopsie médico-légale « 1. L’autopsie médico-légale a lieu dans des situations de mort violente ou de cause inconnue, sauf si les informations cliniques et d’autres éléments permettent de conclure avec une assurance suffisante qu’il n’y a pas suspicion de crime, dans cette hypothèse, la dispense d’autopsie est admise.
2. L’autopsie médico-légale doit être réalisée dans les plus brefs délais, après la constatation des signes de mort certaine. (...) » GRIEFS Invoquant l’article 2 § 1 de la Convention, la requérante estime que le droit à la vie de son mari n’a pas été respecté. Elle allègue que celui-ci a été victime d’une infection nosocomiale et plaide l’imprudence et la négligence médicale, au niveau du diagnostic, de l’intervention et des autorisations de sortie, dénonçant notamment l’administration d’un traitement médicamenteux à trop fortes doses et les retards dans la prise en charge de son mari. Elle ne met néanmoins pas en cause l’autorisation de sortie donnée par le D r J. V le 3 février 1998, car celle-ci avait été prise avec son accord et celui son mari.
Par ailleurs, elle dénonce le fait que les autorités saisies n’aient pas élucidé la cause exacte de la dégradation soudaine de l’état de santé de son mari alors que celui-ci était auparavant en parfaite condition physique. Sous l’angle des articles 6 § 1 et 13 de la Convention, elle se plaint de la durée des procédures engagées par elle au niveau interne et dénonce l’intention des autorités de cacher la vérité sur les circonstances de la mort de son mari.
1. Ayant introduit la requête après le décès de son mari, la requérante a ‑ t-elle qualité pour saisir la Cour, en son nom et au nom de celui-ci, des griefs qu’elle soulève sous l’angle de l’article 2 de la Convention ( Centre de ressources juridiques au nom de Valentin Câmpeanu c. Roumanie [GC], n o 47848/08, § 98, 17 juillet 2014) ? 2. Peut-on considérer que la requérante, et dans quelle mesure, a introduit sa requête dans le délai de six mois fixé à l’article 35 § 1 de la Convention ? 3. Y a-t-il eu atteinte au droit à la vie du mari de la requérante, protégé par l’article 2 de la Convention ? En particulier, les autorités nationales ont ‑ elles rempli l’obligation positive de protection de la vie à son égard (voir notamment Calvelli et Ciglio c. Italie [GC], n o 32967/96, § 49, CEDH 2002 I ; Byrzykowski c. Pologne , n o 11562/05, § 104, 27 juin 2006 ; Mehmet Șentürk et Bekir Șentürk c. Turquie , n o 13423/09, §§ 89 et 97, CEDH 2013) : a) en lui dispensant avec diligence et promptitude des soins médicaux adéquats lorsque son état de santé le nécessitait ; et plus généralement, b) en mettant en place un cadre réglementaire et de mesures pour prévenir les éventuelles atteintes au droit à la vie commises par des actions ou des omissions du personnel médical des hôpitaux publics.
4. Eu égard à la protection procédurale du droit à la vie (voir notamment Erikson c. Italie (déc.), n o 37900/97, 26 octobre 1999 ; Eugenia Lazăr c. Roumanie , n o 32146/05, § 72, 16 février 2010), les procédures menées en l’espèce par les autorités internes ont-t-elle satisfait aux exigences de l’article 2 de la Convention ? En particulier : a) pourquoi n’a-t-on pas jugé nécessaire d’ordonner une autopsie médicale ? Sur quels éléments d’appréciation objectifs et quelles recherches médico-légales les rapports d’expertise réalisés et ayant influencé les décisions adoptées ont-ils reposé ? Ces éléments étaient-ils suffisants pour permettre aux autorités saisies d’élucider la cause du décès du mari de la requérante et de décider de la cause ? b) vu la durée des procédures suivies en l’espèce, l’obligation positive découlant de l’article 2 de la Convention de mettre en place un système judiciaire efficace a-t-elle été respectée ?