AFFAIRE NAIDIN c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

21.10.2014

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Exception préliminaire rejetée (Article 35-3 - Ratione materiae);Exception préliminaire rejetée (Article 35-3 - Ratione personae);Non-violation de l'article 14+8 - Interdiction de la discrimination (Article 14 - Discrimination) (Article 8 - Droit au respect de la vie privée et familiale;Article 8-1 - Respect de la vie privée)

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2014
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE NAIDIN c. ROUMANIE (CtEDO, 2014)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA NAIDIN c. ROMÂNIA (Cercetarea nr. 3822/07) HOTĂRÂREA STRASBURG 21 octombrie 2014 DEFINIF 21/01/2015 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. În cauza Naidin c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Dragoljub Popović, Luis López Guerra, Valeriu Grițco, Iulia Antoanella Motoc, judecători, și Marialena Tsirli, graffière adjunct de secțiune, După ce a deliberat în camera Consiliului la 30 septembrie 2014, Rend la hotărârea pe care o aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 38162/07) îndreptat împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, dl Petre Naidin ( Cambera, de la Ministerul Afacerilor Externe. Reclamantul susținea în special o încălcare a articolelor 8 și 14 din convenție în ceea ce privește dreptul său la protecția vieții sale private din cauza interdicției care i-a fost impusă de a ocupa un loc de muncă în funcția publică. La 31 august 2010, plângerile formulate la articolele 8 și 14 din convenție au fost comunicate guvernului, iar cererea a fost declarată inadmisibilă pentru surplus. Între 1990 și 1991, reclamantul a preluat funcțiile de subprefect al Departamentului Calărași. Apoi a fost ales și reales deputat în Parlamentul European, unde a stat trei legislaturi, până în 2004. În anul 2000, pe lângă cea de-a treia sa candidatură la Camera deputaților, Consiliul Național pentru studiul arhivelor fostei poliții politice ( Consiliul național pentru studii privind accesul la arhivele poliției politice, la o verificare a trecutului reclamantului. În urma căutării și după două audieri ale reclamantului, CNSAS concluzionează că acesta din urmă a colaborat cu poliția politică (Securitatea ) între 1971 și 1974. Decizia CNSAS se baza pe o declarație din 1971, semnată de solicitant, la vârsta de 17 ani, prin care se angaja să colaboreze cu Securitatea . În timpul studiilor sale din liceu și în timpul serviciului său militar, el a furnizat informații despre unii colegi considerați suspecți pentru că ascultau radiouri străine, aveau rude în străinătate sau nu mâncau carne. Decizia CNSAS a fost publicată în Jurnalul Oficial. Recurentul a contestat în fața instanței de apel din București interpretarea făcută de CNSAS a actelor sale anterioare, susținând că acestea fuseseră nevinovate și fără consecințe și că nu puteau fi înțelese decât în contextul istoric al perioadei respective. CNSAS a răspuns că informațiile furnizate erau la momentul respectiv de natură să aducă atingere drepturilor și libertățile fundamentale ale persoanelor vizate, și că legea nu făcea distincție între diferitele grade de colaborare. 10. Prin o hotărâre definitivă din 20 august 2001, instanța de apel a respins contestația. Ea a judecat pe care în sensul legii n 187/1999, reclamantul a colaborat bine cu poliția politică, din moment ce a furnizat informații care ar putea aduce atingere drepturilor și libertăților fundamentale, fără să se țină seama de repercusiunile reale pe care aceste informații le-ar fi putut avea asupra persoanelor vizate. 11. În 2003, guvernul, sprijinit de o majoritate parlamentară din care făcea parte reclamantul, și-a asumat responsabilitatea politică pentru un proiect de lege privind combaterea corupției și a transparenței în cadrul funcției publice. În ceea ce privește art. 50 din Legea nr. 188/99 privind statutul funcționarilor publici un nou alineat care interzice accesul la funcția publică persoanelor care erau vinovate de actele de poliție politică. 12. Moțiunea de cenzură depusă de către opoziția na . Deoarece nu a obținut numărul de voturi necesare, textul a fost considerat adoptat și a devenit Legea nr. 161/2003. 13. În 2004, la sfârșitul mandatului său, reclamantul și-a exprimat dorința de a reintegra funcția publică și a adresat Agenției Naționale pentru Funcționari Publice (denumită în continuare "agenția") includerea sa pe lista de rezervă a subprefecților. 14. La 1 octombrie 2004, Agenția notativă a reclamantului refuzul său de a-și îndeplini cererea, invocând dispozițiile articolului 50 din Legea nr. 188/99 privind statutul funcționarilor publici, astfel cum a fost modificată în 2003, care interzicea angajaților Securității accesul la funcția publică. 15. Reclamantul a introdus o acțiune de soluționare a litigiilor administrative pentru a contesta răspunsul Agenției și a ridicat în fața instanței de apel din București o excepție de neconstituționalitate a articolului 50 din Legea nr. 188/99. Pe baza dispozițiilor constituției și Convenției europene a drepturilor omului, acesta a susținut o discriminare nejustificată în ceea ce privește accesul la funcția publică. El a criticat caracterul general al acestei interdicții și lipsa de a ține seama de circumstanțele specifice fiecărui caz. 16. Printr-o decizie din 24 ianuarie 2006, Curtea Constituțională a confirmat constituționalitatea textului criticat și a considerat că interdicția era exprimarea voinței legiuitorului, care se bucura de o largă marjă de apreciere. Curtea Constituțională a considerat că diferența de tratament în ceea ce privește accesul la funcția publică avea o justificare obiectivă și rațională, în ceea ce privește cerința loialității tuturor funcționarilor față de regimul democratic. În plus, citând jurisprudența Curții Europene, Curtea Constituțională a amintit că 17 printr-o hotărâre din 11 aprilie 2006 a Tribunalului de apel, confirmată prin recurs în recurs printr-o hotărâre definitivă din 23 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, contestarea refuzului de a fi înscris pe lista de rezerve a subprefetelor a fost respinsă. II. Legea nr. 18i privind accesul fiecăruia la dosarul său și divulgarea actelor poliției politice a deschis pentru prima dată accesul la arhivele poliției politice antice printr-o procedură specifică sub egida Consiliului Național pentru studierea arhivelor vechii poliții politice (CNSAS). 2 din lege a ridicat lista persoanelor a căror istorie putea fi făcută publică la cererea oricărei persoane interesate. Printre acestea se numărau și membrii Parlamentului. 20. Legea nr. politică. Pentru candidații la președinția Republicii și Parlamentului, precum și pentru persoanele numite într-un post ministerial, verificarea a fost obligatorie și a fost efectuată din oficiu de CNSAS. 21. Potrivit legii, orice persoană care a denunțat anterior activitățile sau atitudinea ostilă față de regimul comunist al terților prin furnizarea de informații care ar putea aduce atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale celor interesați a fost considerată ca fiind un deținător al Securității. 22. Curtea Constituțională care, printr-o hotărâre pronunțată în 2008, a declarat legea nr. 187/1999 neconstituțională, în principal din cauza lipsei de echitate a procedurii în fața CNSAS, această lege a fost înlocuită de Legea nr. 293/2008. Noua lege menține definiția persoanei care lucrează pentru poliția politică, dar exonerează actele comise înainte de vârsta de 16 ani. 23. 188/99 privind Statutul funcționarilor publici a fost publicat în Jurnalul Oficial la 9 decembrie 1999. După modificarea prin Legea nr. 161/2003, adoptată ca urmare a angajamentului de răspundere al guvernului, articolul (j) din Legea nr 188/99 este formulat după cum urmează: Poate ocupa o funcție publică persoana care îndeplinește următoarele condiții [...] să nu fi efectuat acte de poliție politică în conformitate cu definiția legală a acestor acte (...) în ceea ce privește violarea dispozițiilor art. 8 din Convenție, în conformitate cu art. 14 din Convenție 24. Reclamantul denunță respingerea cererii sale de reintegrare în funcția publică și, în special, în corpul de rezervă al subprefectelor din cauza colaborării sale cu poliția politică a regimului comunist ca o încălcare a vieții sale private El consideră victima unei discriminări nejustificate în perspectiva ocupării forței de muncă în sectorul public în raport cu alte persoane care au avut funcții similare cu ale sale. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale, a domiciliului și a corespondenței sale. Nu poate interveni o autoritate publică în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, securitatea publică, binele public să fie economic al țării, să apere ordinea și să prevină infracțiunile, să protejeze sănătatea sau moralitatea, sau să protejeze drepturile și libertățile d Drepturile și libertățile recunoscute în (...) Convenția trebuie să fie asigurate, fără deosebire, pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau în orice altă direcție, originii naționale sau sociale, aparține unei minorități naționale, averii, nașterii sau oricărei alte situații. Teze ale părților 26. Guvernul pledează în favoarea acestui aspect pentru incompatibilitate materială. El susține că art. 8 din Convenție nu intră în joc în speță, deoarece această dispoziție nu garantează, în opinia sa, dreptul de a păstra un loc de muncă sau de a alege o profesie. El reamintește că reclamantul căuta să reintegreze înalta funcție publică și consideră că, în materie, statul trebuie să se bucure de o marjă largă de apreciere în ceea ce privește restricțiile care pot fi aduse perspectivelor de angajare ale reclamantului pe un post de înaltă răspundere. 27. În plus, guvernul pledează în favoarea rațiunii personalizae a spătarului întemeiat pe art. 8 din Convenție. Comitetul consideră că, în calitate de deputat al majorității parlamentare, reclamantul a participat la adoptarea proiectului de lege de modificare a statutului funcționarilor și afirmă că reclamantul și-a exprimat opoziția față de această modificare legislativă, nici în momentul adoptării sale de către Parlament, nici ulterior pe durata mandatului său. În concluzie, reclamantul nu poate invoca art. 8 din Convenție pentru a se plânge de o încălcare a drepturilor sale, în timp ce măsura criticată ar rezulta, în parte, din actele sale. 28. Reclamantul și-a declarat că a făcut obiectul unei măsuri discriminatorii care a adus atingere vieții sale private evaluate de Curte cu privire la excepția de la rațiunea materiei 29. Guvernul susține că nu poate fi considerată o încălcare a dreptului reclamantului de a se reintegra în funcția publică a dreptului său de a respecta dreptul la viață privată al persoanei vizate de art. 8 din convenție. 30. Curtea constată că reclamantul se plânge de faptul că, datorită colaborării sale cu poliția politică, acesta este tratat diferit de celelalte persoane care, ca și el, au exercitat funcția de subprefect și care, în această calitate, beneficiază de dreptul de a reintegra funcția publică. 31. Curtea amintește că, în cazul în care a considerat întotdeauna că Convenția nu garantează nici libertatea de profesie, nici accesul la o anumită profesie, aceasta a admis totuși că o diferență de tratament în scopul numirii la un post ar putea cădea sub incidența unei dispoziții a Convenției (Thimmenos c. Grecia [GC], n 34369/97, § 41 și 42, CEDH 2000 IV). 32. De asemenea, aceasta reamintește că o restricție de acces la funcții în serviciul de interes public ar putea avea consecințe asupra dreptului la respectarea vieții private în sensul art. 8 din momentul în care împiedică persoana care își exprimă în scris dreptul de a exercita o profesie corespunzătoare calificărilor sale profesionale (a se vedea mutatis mutandis, Bigaeva c. Grecia, 26713/05, § 24 și 25, 28 mai 2009). 33. În acest caz, refuzul de includere a reclamantului pe lista de rezervă a sub-prefetelor nu a fost justificat de lipsa calificărilor profesionale cerute de funcție. De altfel, după căderea regimului comunist, reclamantul a exercitat această funcție, pe care apoi a părăsit-o pentru a îndeplini o serie de mandate electorale. 34. Având în vedere experiența profesională a reclamantului în funcții în serviciul de interes public, Curtea consideră că interzicerea totală și definitivă a reintegrării funcției publice are efecte evidente asupra modului în care acesta își formează identitatea socială și dezvoltă relații cu semenii săi ( mutatis mutandis, Niemietz c. Germania , 16 decembrie 1992, § 29, seria A n 251 Mółka c. Polonia (dec.), n 56550/00, CEDO 2006 Campagnano c. Italia, n 77955/01, § 53, CEDH 2006 și, a eroo Kosiek c. Germania, 28 august 1986, § 38 și 39, seria A n 105 Glasenpapp c. Germania, 28 august 1986, § 52, 53, seria A n 104 și Karov c. Bulgaria, n 45964/99, § 88, 16 noiembrie 2006). 35. În consecință, în circumstanțele speciale ale cauzei, art. 8 coroborat cu art. 14 din Convenție se aplică 36. Prin urmare, Curtea respinge excepția reținută de la indulgența materiei de la Guvernul reproșează reclamantului că nu este împotriva, în calitate de deputat la momentul relevant, adoptării modificării legislative care i-a împiedicat să reintegreze funcția publică. 38. Curtea amintește că nu se poate aduce atingere articolului 8 pentru a se plânge de o încălcare a reputației sale care ar rezulta în mod previzibil din propriile sale acțiuni, cum ar fi o infracțiune penală ( Lituania, nr. 55480/00 și nr. 59330/00, § 49, CEDO 2004 VIII. De asemenea, aceasta reamintește că Convenția nu îi obligă pe particulari să se plângă de o dispoziție de drept intern doar pentru că li se pare că, fără a fi suferit în mod direct efectele acesteia, aceasta încalcă Convenția ( Aksu c. Turcia [GC], nr. 4149/04 și nr. 4129/04, § 50 CEDH 2012). 39. În speță, în ceea ce privește adoptarea de către Parlament a modificării în cauză, Curtea consideră că reclamantului nu i se poate opune opiniile sau voturile emise de acesta în exercitarea mandatului său de deputat. 40. În orice caz, Curtea constată că, de îndată ce reclamantul a fost afectat personal de modificarea statutului funcționarilor, acesta a inițiat o acțiune judiciară și a contestat în fața Curții Constituționale dispoziția legislativă contestată invocând argumente întemeiate pe convenție. 41. Prin urmare, Curtea respinge excepția de incompatibilitate rațională personae 42. Curtea constată că prezentulat nu este în mod vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din Convenție. Pe de altă parte, aceasta arată că nu se confruntă cu nici un alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond Argumentele părților 43. Reclamantul se plânge de discriminarea pe care o constituie, în opinia sa, refuzul autorităților de a-l refuza, înscris pe lista de rezervă a subprefetelor și, în general, interdicția de a reintegra funcția publică pe motivul colaborării sale cu poliția politică a regimului comunist. Acesta denunță lipsa de luare în considerare de către autoritățile administrative și judiciare interne a caracterului benign al actelor sale. 44. Guvernul afirmă că restricția în litigiu a fost prevăzută de lege și urmărește un scop legitim într-o societate democratică, și anume protecția securității naționale, a securității publice, a binelui în acest sens, susține că reglementarea accesului la funcția publică trebuie să fie înțeleasă în contextul politic și social românesc, profund marcat de acțiunea asupra vechiului regim comunist. 45. Potrivit guvernului, interdicția pe care a făcut-o reclamantul ar fi proporțională cu scopul menționat anterior. El susține că situația particulară a reclamantului a fost examinată de instanța de apel de la București, care a confirmat decizia CNSAS. În ceea ce privește caracterul perpetuu al interdicției, guvernul consideră că a fost justificat de necesitatea de a stabili și de a menține noile baze democratice ale statului. În orice caz, acesta arată că reclamantul își menține libertatea de a-și exercita orice profesie în sectorul privat și public, cu excepția celor care țin de funcția publică. În acest caz, Curtea constată că art. 50 din Legea nr. 188/99 privind statutul funcționarilor publici introduce între persoanele care doresc să integreze sau să reintegreze serviciul public o distincție bazată pe trecutul lor. Pe lângă restricțiile impuse în multe țări postcomuniste, persoanele care au colaborat cu Securitatea nu pot integra sau reintegra funcția publică (pentru dispozițiile anumitor sisteme juridice naționale referitoare la restricțiile privind ocuparea forței de muncă din motive politice, a se vedea Sidabras și Da'autas , menționat anterior, §§ 30 și următoarele). 48. Curtea ia notă de decizia Curții Constituționale din 24 ianuarie În 2006, conform căreia interzicerea accesului la funcția publică a foștilor colaboratori ai poliției politice este justificată de loialitatea de a aștepta de la toți funcționarii regimului democratic. 49. În această privință, Curtea amintește că, prin principiu, statele au un interes legitim de a reglementa condițiile de angajare în serviciul public. Un stat democratic are dreptul de a cere funcționarilor săi să fie loiali principiilor constituționale pe care se bazează (Vogt c. Germania, 26 septembrie 1995, § 59, seria A n 323 Sidabras și Da'autas, citată anterior, punctul 52). 50. În speță, Curtea trebuie să țină seama, în special, de situația pe care o cunoaște România sub regimul comunist și de faptul că, pentru a evita repetarea experienței sale anterioare, statul trebuie să se bazeze pe o democrație capabilă să se apere singură (Vogt, citată anterior, § 59 Sidabras și Da'autas, citată anterior, § 54 Bester c. Germania (dec.), n 42358/98, 22 noiembrie 2001 și Knaut c. Germania (dec.), nr. 4111/98, 22 noiembrie 2001). 51. Având în vedere considerațiile de mai sus, Curtea recunoaște că diferența de tratament aplicată reclamantului, și anume eliminarea pentru el a oricărei posibilități de angajare în funcția publică, viza obiective legitime, în ceea ce privește protecția securității naționale, a securității publice și a drepturilor și libertăților d Õ (a se vedea mutatis mutandis Rekvényi c. Ungaria [GC], n 25390/94, § 41, CEDO 1999-III și Sidabras și Dacuutas , citată anterior, § 55). 52. Rămâne de stabilit dacă măsura în litigiu era proporțională. 53. Reclamantul denunță caracterul absolut al interdicției și lipsa de luare în considerare a inanței, în opinia sa, a actelor sale. 54. În ceea ce privește primul argument al reclamantului, Curtea constată că perspectivele profesionale ale reclamantului nu au fost eliminate decât în cadrul funcției publice. Funcționarii publici, a fortiori cei care ocupă posturi de înaltă răspundere, de natura celor pe care reclamantul dorea să le reintegreze, exercită o parcelă a suveranității statului. Prin urmare, interdicția privind reclamantul nu este disproporționată în raport cu obiectivul legitim al statului de a asigura loialitatea persoanelor însărcinate cu protejarea interesului general. 55. Curtea ia notă, de asemenea, de faptul că nu există nicio restricție impusă de stat asupra perspectivelor de ocupare a forței de muncă ale reclamantului în sectorul privat, chiar și în întreprinderi care pot avea o anumită importanță pentru interesele statului în materie economică, politică sau de securitate. În mod similar, nu se interzice reclamantului să ocupe un loc de muncă într-un alt domeniu al sectorului public, nici exercitarea autorității publice. 56. În sfârșit, în ceea ce privește presupusa lipsă de luare în considerare a naturii și a consecințelor actelor reclamantului, Curtea constată că aceste aspecte au făcut obiectul unei examinări contradictorii în fața Tribunalului de apel de la București, care a pronunțat hotărârea sa la 20 august În ceea ce privește faptele, care se află în mod clar în marja de apreciere de care dispun autoritățile naționale, Curtea nu poate pune în discuție concluziile la care au ajuns aceste instanțe. 57. Aceste elemente sunt suficiente pentru a concluziona că nu a avut loc nicio încălcare a articolului 8 coroborat cu art. 14 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, la L