BRD - Groupe Sociėtė Gėnėrale S.A. împotriva României

Comunicat la 23 octombrie 2014 SECȚIUNEA TERZĂ Cererea nr. 8968/14 BRD - GROUPE SOCI Societatea reclamantă, BRD - Groupe Société Générale S.A., este o persoană juridică română, care a fost stabilită la 2 noiembrie 1990. Biroul principal este situat în București. Este reprezentat în fața Curții de Practicea Legii Stoica & Associates, situată în București. Situația cazului Faptele cazului, astfel cum a prezentat reclamantul, pot fi rezumate după cum urmează. Societatea reclamantă este una dintre cele mai mari bănci din România. La 19 octombrie 2006, societatea reclamantă a acordat un împrumut bancar unei terțe părți. Împrumutul a fost garantat de un cont bancar de garanții care a fost acoperit de o ipotecă de securitate.

Garanția depusă în contul bancar de garanții de numerar a fost de peste patru milioane și jumătate de euro. La 23 iulie 2012, după deschiderea unei anchete penale pentru fraudă și spălare de bani împotriva terței părți, Departamentul de anchetă a terorismului și a infracțiunilor criminale organizate ( DIICOT ) a ordonat confiscarea (sechestru asociator ) a activelor terțe și a contului bancar de garanții în numerar care garantează împrumutul, în așteptarea rezultatului anchetei penale. În aceeași dată, societatea reclamantă a confirmat că măsura de confiscare a fost pusă în aplicare și a informat DIICOT cu privire la împrumutul bancar acordat terțului și garanția înființată în contul bancar de garanții în numerar.

La 28 septembrie 2012, după ce terțul s-a îndepărtat de plățile datorate societății reclamante, acesta din urmă a luat banii din contul bancar de garanții de numerar pentru a compensa pierderea acesteia. La 7 noiembrie 2012 DIICOT a informat societatea reclamantă că a luat banii din contul bancar de garanții în numerar fără consimțământul său și, în ciuda măsurii de confiscare care nu au fost ridicate sau suspendate. În consecință, a notificat societatea reclamantă să returneze banii la contul sau să facă față acuzațiilor penale. La o dată neespecificată, societatea reclamantă a notificat DIICOT că a returnat banii preluați din contul bancar în numerar.

Prin ordinul de 7 ianuarie 2013, pe baza articolului 10 din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea fraudei financiare, DIICOT a hotărât să ridice măsura de a confisca contul bancar în numerar și a ordonat transferul fondurilor disponibile în contul bancar într-un cont bancar aparținând Ministerului de Finanțe din România. În plus, aceasta a notificat societatea reclamantă că netransferarea banilor, după cum a fost ordonat, ar duce la acuzații penale împotriva acestuia. Într-o dată neespecificată, societatea reclamantă a transferat banii la contul bancar aparținând Ministerului de Finanțe din România. În urma, a contestat ordinul DIICOT din 7 ianuarie 2013 în fața instanțelor interne.

Acesta a susținut că, în conformitate cu normele de procedură penală relevante, DIICOT nu ar fi putut confisca banii în contul bancar în numerar, dar ar fi putut institui doar un atașament de garanție de precauție ( asiparatorie poprire ) deoarece proprietarul contului bancar datorează bani băncii. În plus, conform codului civil relevant, banii din contul bancar în numerar erau proprietatea băncii. În consecință, transferul lor către contul bancar al Ministerului Finanțelor din România era ilegal. În plus, măsurile ordonate de DIICOT înainte de transferul de bani au fost concepute pentru a păstra activele terțelor și, prin urmare, transferul nu ar fi putut fi făcut în absența unei hotărâri finale de judecată care a condamnat terțul.

De asemenea, în timp ce persoana acuzată de infracțiuni de spălare de bani are dreptul să acopere daunele cauzate, el nu a putut face acest lucru cu bani deținuți de o parte terță și care nu îi aparține. În sfârșit, dispozițiile legale invocate de DIICOT nu au fost aplicabile cazului în cauză. Prin hotărârea din 24 iulie 2013 Tribunalul Județeanului București a respins provocarea societății reclamante. Acesta a susținut că măsura de a confisca contul bancar de garanții nu a fost ridicată și că banii au fost utilizați pentru a acoperi daunele cauzate de terț. Curtea nu a furnizat niciun alt motiv pentru respingerea provocării societății reclamante. Societatea reclamantă a apelat la punctele de drept (recurse) ) împotriva hotărârii.

A reiterat argumentele susținute în fața instanței de primă instanță și a susținut că instanța de primă instanță nu și-a examinat argumentele. Prin o hotărâre finală din 13 octombrie 2013 Curtea de Apel a respins apelul societății reclamante cu privire la punctele de drept. Curtea nu a furnizat niciun alt motiv pentru a respinge recursul societății reclamante în privința punctelor de drept și nu a adresat afirmația societății reclamante că instanța de primă instanță nu a examinat argumentele sale. Potrivit reclamantului, procedurile penale deschise împotriva terței sunt încă în așteptare în fața instanțelor interne. art. 2191 alineatul (1) din Codul civil cu condiția ca orice organizație de creditare să devină proprietarul oricăror depozite de fonduri deschise cu el.

art. 10 din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea fraudei financiare, cu condiția ca, dacă o persoană acuzată de fraude financiară să acopere parțial sau în întregime daunele cauzate înainte de prima audiere a cazului de către o instanță, limitele pedepsei sale să fie reduse. În conformitate cu art. 6 din Convenție, societatea reclamantă se plânge de nedreptatea procedurii în măsura în care instanța internă nu a examinat niciunul dintre argumentele formulate de aceasta pentru a contesta ordinea din 7 ianuarie 2013 și pentru a furniza motive pentru respingerea acestora. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, societatea reclamantă se plânge de încălcarea drepturilor sale de proprietate în măsura în care a fost forțată să permită pierderea ilegală a banilor deținuți de el în conformitate cu ordinea din 7 ianuarie 2013 fără posibilitatea de a le recupera în viitor.

Societatea reclamantă a avut o audiere echitabilă în determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile, în conformitate cu art. 6 § 1 din Convenție? În special, au fost argumentele prezentate de societatea reclamantă în sprijinul acțiunii sale în scopul de a contesta ordinul DIICOT din 7 ianuarie 2013 luate în considerare de instanțe interne și au furnizat motive suficiente pentru a respinge argumentele societății reclamante? A existat o ingerință în dreptul societății reclamante la bucurarea pașnică a bunurilor sale în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție din cauza faptului că autoritățile naționale au ordonat transferul de bani deținuți de el din contul bancar de garanții în numerar către contul Ministerului de Finanțe din România?

Dacă da, a fost această interferență în conformitate cu condițiile prevăzute la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, astfel cum a fost interpretat în jurisprudența Curții?

Communicated on 23 October 2014

THIRD SECTION

Application no. 8968/14

BRD - GROUPE SOCIĖTĖ GĖNĖRALE S.A.

against Romania lodged on 17 January 2014

STATEMENT OF FACTS

The applicant company, BRD - Groupe Société Générale S.A., is a Romanian legal person, which was established on 2 November 1990. Its main office is located in Bucharest. It is represented before the Court by the Law Practice of Stoica & Associates, located in Bucharest. A. The circumstances of the case The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows. The applicant company is one of the largest banks in Romania. On 19 October 2006 the applicant company awarded a bank loan to a third party. The loan was guaranteed by a cash collateral bank account covered by a security mortgage. The guarantee deposited in the cash collateral bank account was more than four and a half million euros.

On 23 July 2012, after a criminal investigation for fraud and money laundering had been opened against the third party, the Department for Investigation of Terrorism and Organised Crime Offences ( DIICOT ) ordered the seizure ( sechestru asigurator ) of the third party’s assets and of the cash collateral bank account guaranteeing the loan, pending the outcome of the criminal investigation. On the same date the applicant company confirmed that the seizing measure had been enforced and informed DIICOT about the bank loan awarded to the third party and the guarantee set up in the cash collateral bank account. On 28 September 2012, after the third party had defaulted on the payments owed to the applicant company, the latter had taken the money from the cash collateral bank account to compensate for its loss.

On 7 November 2012 DIICOT had informed the applicant company that it had taken the money from the cash collateral bank account without its consent and in spite of the seizing measure which had not been lifted or suspended. Consequently, it notified the applicant company to either return the money to the account or face criminal charges. On an unspecified date the applicant company notified DIICOT that it had returned the money taken from the cash collateral bank account. By an order of 7 January 2013, on the basis of Article 10 of Law no. 241/2005 on preventing financial fraud, DIICOT decided to lift the measure to seize the cash collateral bank account and ordered that the funds available in the bank account be transferred in a bank account belonging to the Romanian Ministry of Finance.

In addition, it notified the applicant company that failure to transfer the money as ordered would result in criminal charges being brought against it. On an unspecified date the applicant company transferred the money to the bank account belonging to the Romanian Ministry of Finance. Subsequently, it challenged DIICOT’s order of 7 January 2013 before the domestic courts. It argued that according to the relevant criminal procedure rules DIICOT could not have seized the money in the cash collateral bank account but could have only instituted a precautionary garnishee attachment ( poprire asiguratorie ) because the owner of the bank account owed the money to the bank. In addition, according to the relevant civil code rules the money in the cash collateral bank account was the bank’s property.

Consequently, their transfer to the Romanian Ministry of Finance’s bank account had been unlawful. Furthermore, the measures ordered by DIICOT prior to the money transfer were designed to preserve the third party’s assets and therefore the transfer could not have been done in the absence of a final court judgment convicting the third party. Also, while the person charged with money laundering offences is entitled to cover the damage caused, he could not do that with money owned by a third-party and which did not belong to him. Lastly, the legal provisions relied on by DIICOT were not applicable to the present case. By a judgment of 24 July 2013 the Bucharest County Court dismissed the applicant company’s challenge.

It held that the measure to seize the cash collateral bank account had not been lifted and the money had been used to cover the damage caused by the third party. The court failed to provide any other grounds for dismissing the applicant company’s challenge. The applicant company appealed on points of law ( recurs ) against the judgment. It reiterated the arguments raised before the first-instance court and contended that the first-instance court had failed to examine its arguments. By a final judgment of 13 October 2013 the Bucharest Court of Appeal dismissed the applicant company’s appeal on points of law. It held that the money had been used to cover the damage caused by the third party’s offence.

The court failed to provide any other grounds for dismissing the applicant company’s appeal on points of law and did not address the applicant company’s claim that the first-instance court had failed to examine its arguments. According to the applicant the criminal proceedings opened against the third party are still pending before the domestic courts. B. Relevant domestic law Article 2191(1) of the Civil Code provided that any crediting organisation becomes the owner of any deposit of funds opened with it. Article 10 of Law no. 241/2005 on preventing financial fraud provided that if a person charged with financial fraud covered partly or entirely the damage caused prior to the first hearing of the case by a court the limits of his sentence could be reduced.

COMPLAINTS Relying on Article 6 of the Convention the applicant company complains of the unfairness of the proceedings in so far as the domestic courts failed to examine any of the arguments raised by it in order to challenge the order of 7 January 2013 and to provide grounds for dismissing them. Invoking Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention the applicant company complains of a breach of its property rights in so far as it had been forced to unlawfully forfeit the money owned by it following the order of 7 January 2013 without any possibility to recover them in the future.

QUESTIONS TO THE PARTIES

1. Did the applicant company have a fair hearing in the determination of its civil rights and obligations, in accordance with Article 6 § 1 of the Convention? In particular, were the arguments presented by the applicant company in support of its action seeking to challenge the DIICOT order of 7 January 2013 considered by the domestic courts, and did they provide sufficient grounds for dismissing the applicant company’s arguments? 2. Has there been an interference with the applicant company’s right to peaceful enjoyment of its possessions within the meaning of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention on account of the fact that the domestic authorities have ordered the transfer of the money owned by it from the cash collateral bank account to the Romanian Ministry of Finance’s account?

If so, was that interference in compliance with the conditions set out in Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention, as interpreted in the Court’s jurisprudence?