- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 4 noiembrie 2014
- Stat pârât
- SVK
- Concluzia
- Inadmisibil
Bašistová și alții împotriva Slovaciei
Traducere în română Auto
O listă a celor treizeci și doi de solicitanți, care sunt toți cetățenii slovaci, este prezentată în apendice („reclamanții”). Reclamanții au fost reprezentați în fața Curții de către dl M. Hrouda, un avocat care practică în Košice. Guvernul Republicii slovace (“ Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor, dna M. Pirošíková. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Această cerere și alte trei (n. 42812/10, 48554/10 și 44019/11) se referă la regularizarea relației dintre proprietatea și utilizarea proprietății imobiliare situate în zona catastrală Košice-Sever. Unele terenuri din această zonă au fost expropriate în anii 1980 de către statul (de atunci socialist) și un centru sportiv public a fost construit pe el.
Centrul sportiv cuprinde clădiri și alte facilități, cum ar fi un teren de tenis, un stand, o stație de apă și zone pavimentate. După schimbările politice, constituționale și juridice ale postului 1989, au avut loc litigii în vederea rezolvării diverselor creanțe de proprietate făcute de proprietarii inițiali (sau de succesorii lor legali) împotriva entităților care dețin sau exploatează centrul sportiv sau diverse părți ale acestuia. Terenul în cauză este împărțit în o serie de parcele cu diferite proprietari, dintre care mulți sunt legati de relații familiale și istorie, și care au avut aceeași reprezentare juridică în procedurile menționate mai sus. Procesele lor au urmat un model similar, dar uneori au avut rezultate variabile.
Ei au inclus următoarele proceduri. Reclamanții în acest caz sunt toți succesori în titlul unei parcele de teren în zona menționată mai sus. Ei au moștenit titlul de la proprietarul original, care a murit în 1958. La 3 octombrie 1994, reclamanții sau, după caz, predecesorii lor juridici, reprezentați atunci și pe parcursul procedurii de către un laizer, au depus o acțiune împotriva proprietarului unui club sportiv care urmărește obținerea unei ordine de judecată pentru îndepărtarea construcțiilor pe teren. 10. Principala linie de argument a fost faptul că decizia de expropriare din 24 februarie 1984 a fost invalidă în drept. Prin urmare, reclamanții erau proprietarii legali ai terenului în cauză, în special parcela nr. 10624 (înregistrat pe fișa nr. 1630 din „vechii” dosare), iar acuzatul nu avea titlul legal de a avea construcții pe terenul reclamanților.
11. Acțiunea a fost modificată ulterior pentru a afirma că, în mod alternativ, reclamanții au solicitat o hotărâre care instituie o licență pe terenurile lor în beneficiul proprietarului centrului sportiv, în schimbul compensației financiare plătibile reclamanților. De asemenea, a fost extinsă la încă două acuzate, o municipalitate și o societate privată, precum și la alte parcele de teren. 12. Acțiunea a fost examinată și determinată în prima instanță de Curtea de District Košice I (Okresný súd).
În hotărârea sa (rozsudok) din 24 noiembrie 2008, Curtea de District a recunoscut că (i) expropriarea din 1984 a fost ineficientă din punct de vedere juridic din cauza defectelor procedurale; (ii) reclamanții erau proprietarii terenului în cauză; (iii) construcțiile pe care le-a construit fără un titlu legal valabil în ceea ce privește terenul în cauză; și (iv) reclamanții aveau dreptul să solicite recurs în temeiul dreptului civil general, adică art. 135c din Codul Civil (Legea nr. 40/1964 Col., astfel cum a fost modificat), care nu a fost supusă niciunui statut de limitare, spre deosebire de legislația specială privind restituirea, care conține termene specifice.
13. În ceea ce privește opțiunile disponibile în temeiul articolului 135c din Codul Civil pentru soluționarea discrepanței dintre proprietatea și utilizarea terenurilor și a construcțiilor în cauză, Curtea de District a constatat că, din motive practice, nu era posibil ca reclamanții să fie stabiliți ca proprietar al construcțiilor și să le ordone să plătească compensațiile financiare actuale. În plus, în aceste circumstanțe, nu a fost, de asemenea, practic să se ordone înlăturarea fizică a construcțiilor în cauză. Înființarea unei facilități în beneficiul proprietarilor construcțiilor în schimbul compensației plătibile de către acestea reclamanților a fost, prin urmare, o opțiune.
14. Cu toate acestea, în acest sens, pe baza dovezilor de experți, Curtea de District a observat că o parte a terenului în cauză se află într-o construcție care intră în definiția unei „construcții” în ceea ce privește legea, în timp ce restul terenului încurcat nu se afla sub „construcții” în conformitate cu definiția menționată. 15. Cu toate acestea, Curtea de District a susținut că un licență asupra terenurilor nu poate fi stabilit decât în beneficiul proprietarului unei clădiri în ceea ce privește dreptul civil. 16. Prin urmare, a trebuit să se facă o distincție între partea terenului care se află sub clădiri, în ceea ce privește care a fost acordată acțiune și a fost stabilită o lichidare în beneficiul proprietarului clădirilor, iar restul terenului, în ceea ce privește care a fost respins acțiunea.
În același timp, Curtea de District a transferat cererea de compensare pentru compensarea stabilită de fosta hotărâre la un alt set de proceduri. 17. Reclamanții au contestat hotărârea de primă instanță prin intermediul unui recurs (odvolane) la Curtea Regională Košice (Krajský súd). Acestea au susținut, în special, că Curtea de District nu a apreciat faptul că proprietatea în cauză face parte dintr-un complex mare care îndeplinește un singur scop; că s-au formulat o serie de afirmații în ceea ce privește proprietatea respectivă; că natura juridică a acestor afirmații este identică cu cea ridicată de solicitanți, care diferă numai în parametrii tehnici ale parcelelor specifice în joc; și că în hotărârea sa, în cazul în care nu.
15C 251/94, Curtea de District a înființat o lichidare în ceea ce privește parcele de teren care cuprind centrul sportiv, fără a se difere între parcele care aveau „construcții” pe ele și cele care nu au făcut-o (a se vedea punctele 23 și următoarele). 18. La 20 aprilie 2009, Curtea regională, ședința în sedii, a respins apelul reclamanților și a susținut hotărârea de primă instanță. Acesta a rezumat în detaliu dovezile scrise, orale și experte luate și a susținut pe deplin concluziile factuale și juridice ale Curții de District, furnizând explicații suplimentare privind poziția adoptată, însoțite de trimiteri la practica judiciară existentă. De asemenea, a observat că reclamanții ar fi putut să își afirme drepturile de proprietate prin alte mijloace, de exemplu prin depunerea unor acțiuni care vizează obținerea decizionelor declaratorii și a unor ordine de compensare în ceea ce privește îmbogățirea nejustificată.
Cu toate acestea, acestea nu au făcut acest lucru și instanțele au fost obligate de clasificarea juridică a cererilor pe care le-au urmărit în cadrul prezentului proces. Cu toate acestea, Curtea Regională nu a furnizat niciun răspuns specific la argumentele că clădirile și instalațiile adiacente aparțin unui singur complex integrat și că s-a ajuns la o concluzie diferită în cazul nr. 15C 251/94. 19. La 24 iunie 2009, reclamanții, cu excepția celei de a douăzeci și treia reclamanți, au depus o plângere la Curtea Constituțională (Ústavný súd) în temeiul articolului 127 § 1 din Constituție (Legea constituțională nr. 460/1992 Col., astfel cum a fost modificată).
Reclamanții se plângeau că rezultatul procedurii era arbitrar și au susținut că drepturile lor în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție (acces, echitate, raționare adecvată) și echivalentul constituțional al articolului 1 din Protocolul nr. La 8 septembrie 2009, Curtea Constituțională a declarat că plângerea este inadmisibilă ca fiind întemeiată în mod manifest, observând că nu este o instanță de recurs suplimentar împotriva deciziilor instanțelor obișnuite și că nu a constatat în hotărârile nedreptate, arbitrare sau neregularitate din punct de vedere constituțional. Hotărârea a fost acordată avocatului reclamantului la 7 octombrie 2009 21. Poziția adoptată de instanțe a fost apoi aprobată pe deplin de către Serviciul de procuror public atunci când a respins petiția reclamanților de a face un apel extraordinar asupra punctelor de drept care urmează să fie depus în numele lor în acest caz.
22. art. 135c abordează situațiile referitoare la așa-numitele „construcții ilegale”, adică clădirile (stavba) construite pe planul de teren altor persoane (pozemok) fără dreptul de a face acest lucru.
La cererea proprietarului terenului, instanța are puterea de a ordona eliminarea acestor clădiri la costul persoanei care le-au construit (punctul 1). Cu toate acestea, dacă îndepărtarea clădirii nu este practică și sub rezerva consimțământului de către proprietarul terenului, instanța are competența de a decide că titlul clădirii să fie transferat proprietarului terenului în schimbul compensației (punctul 2). Curtea are, de asemenea, competența de a regulariza relația dintre proprietarul terenului și proprietarul clădirii prin luarea de alte măsuri, în special prin stabilirea unei facilități, care este necesară pentru exercitarea drepturilor de proprietate în ceea ce privește clădirea, în schimbul compensației (punctul 3). 23. Într-un caz înregistrat la Curtea de District în dosarul nr. 15C 251/94 un grup diferit de reclamanți au formulat, în esență, aceleași afirmații ca și reclamanții în ceea ce privește alte parcele de terenuri în cadrul aceluiași centru sportiv, acuzatul fiind municipalitatea respectivă.
24. Înainte de a fi rezolvat cazul cu privire la meritul cu efect final, Curtea Supremă a determinat apelul reclamanților asupra punctelor de drept (dovolanie) (nu. 3 Cdo 96/98 împotriva unei hotărâri anterioare a Curții Regionale. În hotărârea din 25 februarie 1999, Curtea Supremă a observat că înainte de a se putea determina acțiunea cu privire la fondul (a cererii de licență), a trebuit să se răspundă la întrebările preliminare privind dacă reclamanții sunt proprietarii proprietăților proprietăților în cauză și, dacă ar fi fost, dacă ar fi fost în cauză. Curtea Supremă a observat, de asemenea, că, la abordarea acestor întrebări, Curtea regională a remarcat că terenurile în cauză au fost expropriate în 1984. Curtea regională a susținut, prin urmare, că, chiar presupunând că expropriarea a fost falsă, nu ar fi putut fi contestată decât prin intermediul unor remedii administrative și în termenele prevăzute pentru aceste remedii.
Prin urmare, Curtea regională a susținut că expropriarea din 1984 ar trebui considerată o chestiune de fapt. 25. Curtea Supremă nu este de acord cu poziția Curții regionale descrisă mai sus. Astfel cum s-a constatat în acest caz (a se vedea punctul 12 mai sus), a constatat că expropriarea din 1984 este legal ineficientă. În consecință, instanța a fost obligată să examineze întrebarea preliminară a proprietății reclamanților independent și indiferent de decizia de expropriare. 26. Cazul a fost decis în cele din urmă cu privire la fondul Tribunalului de District la 13 martie 2002. Acțiunea a fost acordată și a fost stabilită o licență în favoarea reclamanților în ceea ce privește întreaga proprietate acoperită de cererea lor, adică includerea unor comploturi pe care nu au fost situate „construcții”, în sensul explicat mai sus.
Hotărârea nu a fost apelată și a devenit finală și obligatorie la 3 mai 2002. 27. Întrebarea urmatoare privind compensarea financiară plătită de municipiu către reclamanții pentru licență a fost soluționată de Curtea de District într-o hotărâre din 13 decembrie 2006 (cazul nr. 15C 717/02) pe baza unei evaluări de experți.28 Într-un alt caz similar privind proprietatea în aceeași zonă ca în cazul în cauză, reclamanții au formulat în principiu aceleași cereri. Curtea a luat aceeași poziție ca în cazul în cauză, adică că reclamanții au dreptul să își afirme cererile de proprietate în temeiul dispozițiilor generale ale Codului Civil și factorul determinativ a fost dacă terenul în cauză era sau nu sub „construcții”.
Având în vedere că acest lucru nu a fost așa, acțiunea a fost respinsă. Hotărârile respective au fost luate la 11 august 2008 (curtea de district) și 2 februarie 2009 (curtea regională), iar decizia finală a fost adoptată de Curtea Constituțională la 18 martie 2010. 29. În o serie de alte cazuri privind proprietatea în același domeniu și într-o situație similară cu cazul în cauză, s-a luat poziția că reclamanții nu puteau să își afirme drepturile în temeiul dispozițiilor generale ale Codului Civil, deoarece aceste dispoziții constituiau o lex generalis, iar aplicarea acestora a fost exclusă în temeiul legislației speciale privind restituirea proprietăților, ca lex specialis. Cu toate acestea, această poziție nu pare să fie reglementată.
30. Partele relevante ale raportului indică că, pentru principiul certitudinii juridice – esențiale pentru menținerea încrederii în sistemul judiciar și în statul de drept –, statul trebuie să facă legea ușor de acces și trebuie, de asemenea, să aplice legile pe care le-a adoptat-o în mod previzibil și coerent. Deoarece existența unor decizii contradictorii în cadrul celor mai înalte instanțe poate fi contrar acestui principiu, este necesar ca aceste instanțe să stabilească mecanisme de evitare a conflictelor și să asigure coerența jurisprudenței lor. 31. Partele relevante ale avizului să citească după cum urmează: „47. Deși recunoașterea competenței judecătorilor de a interpreta legea, trebuie amintită și obligația judecătorilor de a promova securitatea juridică.
De fapt, securitatea juridică garantează previzibilitatea conținutului și aplicarea normelor juridice, contribuind astfel la asigurarea unui sistem judiciar de înaltă calitate. 48. În acest scop, judecătorii vor aplica principiile interpretative aplicabile atât în dreptul național, cât și în dreptul internațional… În țările de drept civil, acestea vor fi ghidate de jurisprudența, în special cea a celor mai înalte instanțe, a căror sarcină include asigurarea uniformității jurisprudenței. 49. În general, judecătorii ar trebui să aplice legea în mod consecvent. Cu toate acestea, atunci când o instanță decide să se îndepărteze de jurisprudența anterioară, acest lucru ar trebui menționat în mod clar în decizia sa.”
1. A list of the thirty-two applicants, who are all Slovak nationals, is set out in the appendix (“the applicants”).
The applicants were represented before the Court by Mr M. Hrouda, a lawyer practising in Košice. The Government of the Slovak Republic (“the Government”) were represented by their Agent, Ms M. Pirošíková.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
This application and three others (nos. 42812/10, 48554/10 and 44019/11) concern the regularisation of the relationship between ownership and use of real property located in the cadastral area of Košice-Sever.
Certain land in this area was expropriated in the 1980s by the (then socialist) State and a public sports centre was built on it. The sports centre comprises buildings and various other facilities, such as a tennis court, a grandstand, a water station and paved areas.
After the post 1989 political, constitutional and legal changes, litigation took place with a view to resolving various property claims made by the original owners (or their legal successors) against the entities that owned or operated the sports centre or various parts of it.
The land concerned is divided into a number of plots with various owners, many of whom are linked by family relations and history, and who had the same legal representation in the above-mentioned proceedings. Their lawsuits followed a similar pattern, but sometimes had varying results. They included the following proceedings.
The applicants in the present case are all successors in title to a plot of land in the above-mentioned area. They inherited their title from the original owner, who died in 1958.
On 3 October 1994 the applicants or, as the case might have been, their legal predecessors, represented then and throughout the proceedings by a laywer, lodged an action against the owner of a sports club seeking to obtain a court order for the removal of the constructions on the land.
The principal line of argument was that the expropriation decision of 24 February 1984 was invalid in law. The applicants were therefore the lawful owners of the land in question, in particular plot no. 10624 (recorded on sheet no. 1630 of the “old” records), and the defendant had no lawful title to have the constructions on the applicants’ land.
The action was subsequently amended to state that, alternatively, the applicants sought a judicial ruling establishing an easement on their land for the benefit of the owner of the sports centre in return for financial compensation payable to the applicants. It was also extended to two more defendants, a municipality and a private company, and to additional plots of land.
The action was examined and determined at first instance by the Košice I District Court (Okresný súd). In its judgment (rozsudok) of 24 November 2008, the District Court acknowledged that (i) the expropriation of 1984 was legally ineffective on account of procedural flaws; (ii) the applicants were the owners of the land in question; (iii) the constructions on it had been built without a valid legal title in so far as the land was concerned; and (iv) the applicants were entitled to seek redress under general civil law, that is to say Article 135c of the Civil Code (Law no. 40/1964 Coll., as amended), which was not subject to any statute of limitation, unlike the special legislation on restitution, which contained specific time-limits.
As regards the options available under Article 135c of the Civil Code for resolving the discrepancy between the ownership and use of the land and the constructions concerned, the District Court found that, for practical reasons, it was out of the question to have the applicants established as the owners of the constructions and to order them to pay the current owners financial compensation. Furthermore, in the circumstances, it was likewise not practical to order the physical removal of the constructions in question. The establishment of an easement for the benefit of the owners of the constructions in return for compensation payable by them to the applicants was therefore an option.
However, in that connection, on the basis of expert evidence, the District Court observed that part of the land concerned lay under a construction that fell within the definition of a “building” in terms of the law, whereas the remainder of the impugned land was not underneath “buildings” under the said definition.
However, the District Court held that an easement over land could only be established for the benefit of the owner of a building in terms of civil law.
A distinction therefore had to be made between the part of the land that was under buildings, in respect of which the action was granted and an easement for the benefit of the owner of the buildings was established, and the remainder of the land, in respect of which the action was dismissed. At the same time, the District Court transferred the claim for compensation for the easement established by the former ruling to another set of proceedings.
The applicants challenged the first-instance judgment by means of an appeal (odvolanie) to the Košice Regional Court (Krajský súd). They argued in particular that the District Court had failed to appreciate that the property in question was a part of a large complex serving a single purpose; that a number of claims had been raised in respect of that property; that the legal nature of those claims was identical to those raised by the applicants, differing only in the technical parameters of the specific plots at stake; and that in its judgment in case no. 15C 251/94, the District Court had established an easement in respect of plots of land comprising the sports centre, without differentiating between plots that had “buildings” on them and those that did not (see paragraphs 23 et seq. below).
On 20 April 2009, the Regional Court, sitting in chambers, dismissed the applicants’ appeal and upheld the first-instance judgment. It summarised in detail the written, oral and expert evidence taken and fully endorsed the factual and legal conclusions of the District Court, providing further detailed explanations of the position taken, accompanied by references to the existing judicial practice. It also observed that the applicants could have asserted their property rights by other means, for example by lodging actions aimed at obtaining declaratory rulings and orders for compensation in respect of unjustified enrichment. However, they had not done so and the courts were bound by the legal classification of the claims they had pursued in the present proceedings. Nevertheless, the Regional Court provided no specific answer to the arguments that the buildings and the adjacent facilities belonged to a single integrated complex and that a different conclusion had been reached in case no. 15C 251/94.
On 24 June 2009 the applicants, except for the twenty-third applicant, lodged a complaint with the Constitutional Court (Ústavný súd) under Article 127 § 1 of the Constitution (Constitutional Law no. 460/1992 Coll., as amended). Citing similar grounds to those mentioned above, coupled with the lack of a judicial response to what they considered to be crucial arguments, the applicants complained that the outcome of the proceedings had been arbitrary and alleged that their rights under, inter alia, Article 6 § 1 of the Convention (access, fairness, adequate reasoning) and the constitutional equivalent of Article 1 of Protocol No. 1 had been violated.
On 8 September 2009 the Constitutional Court declared the complaint inadmissible as being manifestly ill founded. It observed that it was not a court of further appeal against decisions of the ordinary courts and found no constitutionally relevant unfairness, arbitrariness or irregularity in the impugned judgments. The decision was served on the applicants’ lawyer on 7 October 2009.
The position taken by the courts was subsequently fully endorsed by the Public Prosecution Service when it dismissed the applicants’ petition for an extraordinary appeal on points of law to be lodged on their behalf in the present case.
Article 135c deals with situations concerning so-called “unlawful constructions”, that is buildings (stavba) constructed on somebody else’s plot of land (pozemok) without an entitlement to do so. At the request of the owner of the land, the court has the power to order the removal of such buildings at the cost of the person who constructed them (paragraph 1). However, if the removal of the building is not practical, and subject to consent by the owner of the land, the court has the power to rule that the title to the building be transferred to the owner of the land in return for compensation (paragraph 2). The court also has the power to regularise the relationship between the owner of the land and the owner of the building by taking other measures, in particular by establishing an easement, which is necessary for the exercise of ownership rights in respect of the building, in return for compensation (paragraph 3).
In a case registered at the District Court under file no. 15C 251/94 a different group of claimants raised essentially the same claims as the applicants in respect of other plots of land under the same sports centre, the defendant being the respective municipality.
Before the case was resolved on the merits with final effect, the Supreme Court had determined the claimants’ appeal on points of law (dovolanie) (no. 3 Cdo 96/98) against a previous judgment of the Regional Court. In its judgment of 25 February 1999, the Supreme Court observed that before the action could be determined on the merits (of the claim for an easement), preliminary questions had to be answered as to whether the claimants were the owners of the property concerned and, if they were, whether they had standing to sue in the case. The Supreme Court further observed that, when dealing with those questions, the Regional Court had noted that the land in question had been expropriated in 1984. The Regional Court had therefore held that, even assuming that the expropriation had been flawed, it could only have been challenged by means of administrative-law remedies and within the timelimits prescribed for such remedies. That, however, had been beyond the scope of the case at hand and, therefore, the Regional Court held that the 1984 expropriation should be considered as being a matter of fact.
The Supreme Court disagreed with the Regional Court’s position described above. As was found in the present case (see paragraph 12 above), it found that the expropriation of 1984 was legally ineffective. As a consequence, the courts were bound to examine the preliminary question of the claimants’ ownership independently and irrespective of the expropriation decision.
The case was finally decided on the merits by the District Court on 13 March 2002. The action was granted and an easement was established for the benefit of the claimants in respect of the entire property covered by their claim, that is to say including some plots on which no “buildings”, in the sense explained above, were situated. The judgment was not appealed against and became final and binding on 3 May 2002.
The ensuing question concerning the financial compensation payable by the municipality to the claimants for the easement was resolved by the District Court in a judgment of 13 December 2006 (case no. 15C 717/02) on the basis of an expert assessment.
In another similar case concerning property in the same area as in the present case, the claimants raised in principle the same claims. The court took the same position as in the present case, that is to say that the claimants were entitled to assert their property claims under the general provisions of the Civil Code and the determinative factor was whether or not the land in question was under “buildings”. As that was not so, the action was dismissed. The respective judgments were given on 11 August 2008 (the District Court) and 2 February 2009 (the Regional Court), and the final decision was given by the Constitutional Court on 18 March 2010.
In a number of other cases concerning property in the same area and in a situation similar to the present case, the position was taken that the claimants could not assert their rights under the general provisions of the Civil Code, as those provisions constituted a lex generalis, and their application was excluded by virtue of the special legislation on the restitution of property, as a lex specialis. However, that position does not appear to be settled.
The relevant parts of the report state that, in order for the principle of legal certainty – essential for maintaining confidence in the judicial system and the rule of law – to be achieved, the State must make the law easily accessible and must also apply the laws it has enacted in a foreseeable and consistent manner. As the existence of conflicting decisions within the highest courts may be contrary to this principle, it is necessary for these courts to establish mechanisms to avoid conflicts and ensure the coherence of their case-law.
The relevant parts of the Opinion read as follows: “47. While recognising the judges’ power to interpret the law, the obligation of the judges to promote legal certainty has also to be remembered. Indeed legal certainty guarantees the predictability of the content and application of the legal rules, thus contributing in ensuring a high quality judicial system. 48. Judges will apply the interpretative principles applicable in both national and international law with this aim in mind… In civil law countries, they will be guided by case law, especially that of the highest courts, whose task includes ensuring the uniformity of case law. 49. Judges should in general apply the law consistently. However when a court decides to depart from previous case law, this should be clearly mentioned in its decision.”