BAŠISTOVÁ AND OTHERS v. SLOVAKIA

O listă a celor treizeci și doi de solicitanți, care sunt toți cetățenii slovaci, este prezentată în apendice („reclamanții”). Reclamanții au fost reprezentați în fața Curții de către dl M. Hrouda, un avocat care practică în Košice. Guvernul Republicii slovace (“ Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor, dna M. Pirošíková. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Această cerere și alte trei (n. 42812/10, 48554/10 și 44019/11) se referă la regularizarea relației dintre proprietatea și utilizarea proprietății imobiliare situate în zona catastrală Košice-Sever. Unele terenuri din această zonă au fost expropriate în anii 1980 de către statul (de atunci socialist) și un centru sportiv public a fost construit pe el. Centrul sportiv cuprinde clădiri și alte facilități, cum ar fi un teren de tenis, un stand, o stație de apă și zone pavimentate. După schimbările politice, constituționale și juridice ale postului 1989, au avut loc litigii în vederea rezolvării diverselor creanțe de proprietate făcute de proprietarii inițiali (sau de succesorii lor legali) împotriva entităților care dețin sau exploatează centrul sportiv sau diverse părți ale acestuia. Terenul în cauză este împărțit în o serie de parcele cu diferite proprietari, dintre care mulți sunt legati de relații familiale și istorie, și care au avut aceeași reprezentare juridică în procedurile menționate mai sus. Procesele lor au urmat un model similar, dar uneori au avut rezultate variabile. Ei au inclus următoarele proceduri. Reclamanții în acest caz sunt toți succesori în titlul unei parcele de teren în zona menționată mai sus. Ei au moștenit titlul de la proprietarul original, care a murit în 1958. La 3 octombrie 1994, reclamanții sau, după caz, predecesorii lor juridici, reprezentați atunci și pe parcursul procedurii de către un laizer, au depus o acțiune împotriva proprietarului unui club sportiv care urmărește obținerea unei ordine de judecată pentru îndepărtarea construcțiilor pe teren. 10. Principala linie de argument a fost faptul că decizia de expropriare din 24 februarie 1984 a fost invalidă în drept. Prin urmare, reclamanții erau proprietarii legali ai terenului în cauză, în special parcela nr. 10624 (înregistrat pe fișa nr. 1630 din „vechii” dosare), iar acuzatul nu avea titlul legal de a avea construcții pe terenul reclamanților. 11. Acțiunea a fost modificată ulterior pentru a afirma că, în mod alternativ, reclamanții au solicitat o hotărâre care instituie o licență pe terenurile lor în beneficiul proprietarului centrului sportiv, în schimbul compensației financiare plătibile reclamanților. De asemenea, a fost extinsă la încă două acuzate, o municipalitate și o societate privată, precum și la alte parcele de teren. 12. Acțiunea a fost examinată și determinată în prima instanță de Curtea de District Košice I (Okresný súd). În hotărârea sa (rozsudok) din 24 noiembrie 2008, Curtea de District a recunoscut că (i) expropriarea din 1984 a fost ineficientă din punct de vedere juridic din cauza defectelor procedurale; (ii) reclamanții erau proprietarii terenului în cauză; (iii) construcțiile pe care le-a construit fără un titlu legal valabil în ceea ce privește terenul în cauză; și (iv) reclamanții aveau dreptul să solicite recurs în temeiul dreptului civil general, adică art. 135c din Codul Civil (Legea nr. 40/1964 Col., astfel cum a fost modificat), care nu a fost supusă niciunui statut de limitare, spre deosebire de legislația specială privind restituirea, care conține termene specifice. 13. În ceea ce privește opțiunile disponibile în temeiul articolului 135c din Codul Civil pentru soluționarea discrepanței dintre proprietatea și utilizarea terenurilor și a construcțiilor în cauză, Curtea de District a constatat că, din motive practice, nu era posibil ca reclamanții să fie stabiliți ca proprietar al construcțiilor și să le ordone să plătească compensațiile financiare actuale. În plus, în aceste circumstanțe, nu a fost, de asemenea, practic să se ordone înlăturarea fizică a construcțiilor în cauză. Înființarea unei facilități în beneficiul proprietarilor construcțiilor în schimbul compensației plătibile de către acestea reclamanților a fost, prin urmare, o opțiune. 14. Cu toate acestea, în acest sens, pe baza dovezilor de experți, Curtea de District a observat că o parte a terenului în cauză se află într-o construcție care intră în definiția unei „construcții” în ceea ce privește legea, în timp ce restul terenului încurcat nu se afla sub „construcții” în conformitate cu definiția menționată. 15. Cu toate acestea, Curtea de District a susținut că un licență asupra terenurilor nu poate fi stabilit decât în beneficiul proprietarului unei clădiri în ceea ce privește dreptul civil. 16. Prin urmare, a trebuit să se facă o distincție între partea terenului care se află sub clădiri, în ceea ce privește care a fost acordată acțiune și a fost stabilită o lichidare în beneficiul proprietarului clădirilor, iar restul terenului, în ceea ce privește care a fost respins acțiunea. În același timp, Curtea de District a transferat cererea de compensare pentru compensarea stabilită de fosta hotărâre la un alt set de proceduri. 17. Reclamanții au contestat hotărârea de primă instanță prin intermediul unui recurs (odvolane) la Curtea Regională Košice (Krajský súd). Acestea au susținut, în special, că Curtea de District nu a apreciat faptul că proprietatea în cauză face parte dintr-un complex mare care îndeplinește un singur scop; că s-au formulat o serie de afirmații în ceea ce privește proprietatea respectivă; că natura juridică a acestor afirmații este identică cu cea ridicată de solicitanți, care diferă numai în parametrii tehnici ale parcelelor specifice în joc; și că în hotărârea sa, în cazul în care nu. 15C 251/94, Curtea de District a înființat o lichidare în ceea ce privește parcele de teren care cuprind centrul sportiv, fără a se difere între parcele care aveau „construcții” pe ele și cele care nu au făcut-o (a se vedea punctele 23 și următoarele). 18. La 20 aprilie 2009, Curtea regională, ședința în sedii, a respins apelul reclamanților și a susținut hotărârea de primă instanță. Acesta a rezumat în detaliu dovezile scrise, orale și experte luate și a susținut pe deplin concluziile factuale și juridice ale Curții de District, furnizând explicații suplimentare privind poziția adoptată, însoțite de trimiteri la practica judiciară existentă. De asemenea, a observat că reclamanții ar fi putut să își afirme drepturile de proprietate prin alte mijloace, de exemplu prin depunerea unor acțiuni care vizează obținerea decizionelor declaratorii și a unor ordine de compensare în ceea ce privește îmbogățirea nejustificată. Cu toate acestea, acestea nu au făcut acest lucru și instanțele au fost obligate de clasificarea juridică a cererilor pe care le-au urmărit în cadrul prezentului proces. Cu toate acestea, Curtea Regională nu a furnizat niciun răspuns specific la argumentele că clădirile și instalațiile adiacente aparțin unui singur complex integrat și că s-a ajuns la o concluzie diferită în cazul nr. 15C 251/94. 19. La 24 iunie 2009, reclamanții, cu excepția celei de a douăzeci și treia reclamanți, au depus o plângere la Curtea Constituțională (Ústavný súd) în temeiul articolului 127 § 1 din Constituție (Legea constituțională nr. 460/1992 Col., astfel cum a fost modificată). Reclamanții se plângeau că rezultatul procedurii era arbitrar și au susținut că drepturile lor în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție (acces, echitate, raționare adecvată) și echivalentul constituțional al articolului 1 din Protocolul nr. La 8 septembrie 2009, Curtea Constituțională a declarat că plângerea este inadmisibilă ca fiind întemeiată în mod manifest, observând că nu este o instanță de recurs suplimentar împotriva deciziilor instanțelor obișnuite și că nu a constatat în hotărârile nedreptate, arbitrare sau neregularitate din punct de vedere constituțional. Hotărârea a fost acordată avocatului reclamantului la 7 octombrie 2009 21. Poziția adoptată de instanțe a fost apoi aprobată pe deplin de către Serviciul de procuror public atunci când a respins petiția reclamanților de a face un apel extraordinar asupra punctelor de drept care urmează să fie depus în numele lor în acest caz. 22. art. 135c abordează situațiile referitoare la așa-numitele „construcții ilegale”, adică clădirile (stavba) construite pe planul de teren altor persoane (pozemok) fără dreptul de a face acest lucru. La cererea proprietarului terenului, instanța are puterea de a ordona eliminarea acestor clădiri la costul persoanei care le-au construit (punctul 1). Cu toate acestea, dacă îndepărtarea clădirii nu este practică și sub rezerva consimțământului de către proprietarul terenului, instanța are competența de a decide că titlul clădirii să fie transferat proprietarului terenului în schimbul compensației (punctul 2). Curtea are, de asemenea, competența de a regulariza relația dintre proprietarul terenului și proprietarul clădirii prin luarea de alte măsuri, în special prin stabilirea unei facilități, care este necesară pentru exercitarea drepturilor de proprietate în ceea ce privește clădirea, în schimbul compensației (punctul 3). 23. Într-un caz înregistrat la Curtea de District în dosarul nr. 15C 251/94 un grup diferit de reclamanți au formulat, în esență, aceleași afirmații ca și reclamanții în ceea ce privește alte parcele de terenuri în cadrul aceluiași centru sportiv, acuzatul fiind municipalitatea respectivă. 24. Înainte de a fi rezolvat cazul cu privire la meritul cu efect final, Curtea Supremă a determinat apelul reclamanților asupra punctelor de drept (dovolanie) (nu. 3 Cdo 96/98 împotriva unei hotărâri anterioare a Curții Regionale. În hotărârea din 25 februarie 1999, Curtea Supremă a observat că înainte de a se putea determina acțiunea cu privire la fondul (a cererii de licență), a trebuit să se răspundă la întrebările preliminare privind dacă reclamanții sunt proprietarii proprietăților proprietăților în cauză și, dacă ar fi fost, dacă ar fi fost în cauză. Curtea Supremă a observat, de asemenea, că, la abordarea acestor întrebări, Curtea regională a remarcat că terenurile în cauză au fost expropriate în 1984. Curtea regională a susținut, prin urmare, că, chiar presupunând că expropriarea a fost falsă, nu ar fi putut fi contestată decât prin intermediul unor remedii administrative și în termenele prevăzute pentru aceste remedii. Prin urmare, Curtea regională a susținut că expropriarea din 1984 ar trebui considerată o chestiune de fapt. 25. Curtea Supremă nu este de acord cu poziția Curții regionale descrisă mai sus. Astfel cum s-a constatat în acest caz (a se vedea punctul 12 mai sus), a constatat că expropriarea din 1984 este legal ineficientă. În consecință, instanța a fost obligată să examineze întrebarea preliminară a proprietății reclamanților independent și indiferent de decizia de expropriare. 26. Cazul a fost decis în cele din urmă cu privire la fondul Tribunalului de District la 13 martie 2002. Acțiunea a fost acordată și a fost stabilită o licență în favoarea reclamanților în ceea ce privește întreaga proprietate acoperită de cererea lor, adică includerea unor comploturi pe care nu au fost situate „construcții”, în sensul explicat mai sus. Hotărârea nu a fost apelată și a devenit finală și obligatorie la 3 mai 2002. 27. Întrebarea urmatoare privind compensarea financiară plătită de municipiu către reclamanții pentru licență a fost soluționată de Curtea de District într-o hotărâre din 13 decembrie 2006 (cazul nr. 15C 717/02) pe baza unei evaluări de experți.28 Într-un alt caz similar privind proprietatea în aceeași zonă ca în cazul în cauză, reclamanții au formulat în principiu aceleași cereri. Curtea a luat aceeași poziție ca în cazul în cauză, adică că reclamanții au dreptul să își afirme cererile de proprietate în temeiul dispozițiilor generale ale Codului Civil și factorul determinativ a fost dacă terenul în cauză era sau nu sub „construcții”. Având în vedere că acest lucru nu a fost așa, acțiunea a fost respinsă. Hotărârile respective au fost luate la 11 august 2008 (curtea de district) și 2 februarie 2009 (curtea regională), iar decizia finală a fost adoptată de Curtea Constituțională la 18 martie 2010. 29. În o serie de alte cazuri privind proprietatea în același domeniu și într-o situație similară cu cazul în cauză, s-a luat poziția că reclamanții nu puteau să își afirme drepturile în temeiul dispozițiilor generale ale Codului Civil, deoarece aceste dispoziții constituiau o lex generalis, iar aplicarea acestora a fost exclusă în temeiul legislației speciale privind restituirea proprietăților, ca lex specialis. Cu toate acestea, această poziție nu pare să fie reglementată. 30. Partele relevante ale raportului indică că, pentru principiul certitudinii juridice – esențiale pentru menținerea încrederii în sistemul judiciar și în statul de drept –, statul trebuie să facă legea ușor de acces și trebuie, de asemenea, să aplice legile pe care le-a adoptat-o în mod previzibil și coerent. Deoarece existența unor decizii contradictorii în cadrul celor mai înalte instanțe poate fi contrar acestui principiu, este necesar ca aceste instanțe să stabilească mecanisme de evitare a conflictelor și să asigure coerența jurisprudenței lor. 31. Partele relevante ale avizului să citească după cum urmează: „47. Deși recunoașterea competenței judecătorilor de a interpreta legea, trebuie amintită și obligația judecătorilor de a promova securitatea juridică. De fapt, securitatea juridică garantează previzibilitatea conținutului și aplicarea normelor juridice, contribuind astfel la asigurarea unui sistem judiciar de înaltă calitate. 48. În acest scop, judecătorii vor aplica principiile interpretative aplicabile atât în dreptul național, cât și în dreptul internațional. ... În țările de drept civil, acestea vor fi ghidate de jurisprudența, în special cea a celor mai înalte instanțe, a căror sarcină include asigurarea uniformității jurisprudenței. 49. În general, judecătorii ar trebui să aplice legea în mod consecvent. Cu toate acestea, atunci când o instanță decide să se îndepărteze de jurisprudența anterioară, acest lucru ar trebui menționat în mod clar în decizia sa.”