Tarakhel împotriva Elveției

Faptele cazului pot fi rezumate după cum urmează. La o dată neespecificată, primul reclamant a părăsit Afganistanul pentru Pakistan, unde s-a întâlnit și s-a căsătorit cu al doilea reclamant. Cuplul s-a mutat ulterior în Iran, unde au trăit 15 ani. 10. La o dată neespecificată, cuplul și copiii lor au părăsit Iranul pentru Turcia și de acolo au luat o barcă în Italia. Potrivit constatărilor poliției italiene și al formularelor de identificare anexate observațiilor guvernului italian, reclamanții (cuplul și cele cinci copii mai mari) au debarcat pe coasta Calabria la 16 iulie 2011 și au fost supuși imediat procedurii de identificare EURODAC (luarea de fotografii și amprente digitale) după furnizarea unei identitati false.

În aceeași zi, cuplul și cinci copii au fost plasați într-o instalație de primire furnizată de autoritățile municipale din Stignano (provincia Reggio Calabria), unde au rămas până la 26 iulie 2011. În acea dată au fost transferate la Centrul de Recepție pentru Solicitanți de Azil (Centro di Acoglienza per Richiedenti Asilo, “CARA”) din Bari, în regiunea Puglia, după ce au fost înființate adevărata lor identitate. 11. Potrivit reclamanților, condițiile de viață din centru au fost sărace, în special din cauza lipsei de instalații de saneare adecvate, lipsa de intimitate și climatul de violență în rândul ocupanților. 12. La 28 iulie 2011, reclamanții au părăsit CARA în Bari fără permisiunea. Acestea au călătorit ulterior în Austria, unde la 30 iulie 2011 au fost din nou înregistrate în sistemul EURODAC, care au depus o cerere de azil respinsă în Austria.

La 1 august 2011, Austria a prezentat o cerere de a prelua controlul reclamanților autorităților italiene, care la 17 august 2011 au acceptat oficial această cerere. La o dată neespecificată, reclamanții au călătorit în Elveția. La 14 noiembrie 2011, autoritățile austriece au informat omologurile lor italiene că transferul a fost anulat deoarece reclamanții au dispărut. 13. La 3 noiembrie 2011, reclamanții au solicitat azil în Elveția. 14. La 15 noiembrie 2011, prima și a doua solicitanți au fost intervievați de Oficiul Federal pentru Migrație (OMI) și au declarat că condițiile de viață în Italia erau dificile și că ar fi imposibil pentru primul reclamant să găsească lucrări acolo. 15. La 22 noiembrie 2011, OMI a solicitat autorităților italiene să preia controlul reclamanților.

În observațiile lor respective, guvernele elvețiene și italiene au convenit că cererea a fost acceptată tacit de Italia. 16. Într-o decizie din 24 ianuarie 2012, OMF a respins cererea de azil a reclamanților și a pronunțat un ordin de îndepărtare a acestora în Italia.

Autoritatea administrativă a considerat că „condițiile de viață dificile din Italia [a] nu au respins ordinul de eliminare neexecutabilă”, că „a fost, prin urmare, ca autoritățile italiene să ofere sprijin reclamanților” și că „autoritățile elvețiene [a] nu au] competența de a lua locul autorităților italiene.” Pe baza acestor considerații, a concluzionat că „dosarul [a] nu conține nici un element specific care divulgă un risc asupra vieții reclamanților în cazul în care revin în Italia.” 17. La 2 februarie 2012, reclamanții au apelat la Curtea Administrativă Federală și au susținut că condițiile de primire pentru reclamanții de azil în Italia au încălcat art. 3 din Convenție și că autoritățile federale nu au avut suficientă considerație la plângerea lor în acest sens.

18. Într-o hotărâre din 9 februarie 2012, Curtea Administrativă Federală a respins recursul, susținând decizia OMF în întregime. Curtea a considerat că „în timp ce [au existat] deficiențe în ceea ce privește acordurile de primire și de bunăstare socială, și că reclamanții de azil [ar putea] să nu fie întotdeauna îngrijiți de autoritățile sau de organismele de caritate private”, nu există nici o dovadă în dosarul care să poată „refuzare presupunerea că Italia își complică obligațiile în temeiul dreptului internațional public”. Cu o referire mai specială la comportamentul reclamanților, acesta a considerat că „în deciderea de călătorie în Elveția, autoritățile italiene [nu] au dat posibilitatea de a-și asuma obligațiile în ceea ce privește situația [reclamanților]”.

19. La 13 martie 2012, reclamanții au solicitat OMF să redeschidă procedurile și să le acorde azil în Elveția, susținând că situația lor individuală nu a fost examinată în detaliu. OMF a transmis cererea Curții Administrative Federale, care l-a reclasificat ca „depunere de revizuire” a hotărârii din 9 februarie 2012 și a respins-o într-o hotărâre din 21 martie 2012, din cauza faptului că reclamanții nu au prezentat niciun motiv nou pe care nu ar fi putut fi invocat-o în timpul procedurii ordinare. Reclamanții își bazaseră cererea în principal pe un cont mai detaliat despre șederea lor în Italia și despre faptul că copiii lor participă în prezent la școală în Elveția. 20. Într-o scrisoare din 10 mai 2012 care a ajuns la Registru la 15 mai, reclamanții au solicitat prezentei instanțe și au solicitat o măsură intermediară care solicită guvernului elvețian să nu le deporteze în Italia pe durata procedurii.

21. Într-un fax din 18 mai 2012, Registrul a informat Agentul Guvernului Elvețian că președintele interimar al Secțiunii la care a fost atribuit cazul a decis să înscrie guvernului elvețian în conformitate cu art. 39 din Regulamentul de procedură că reclamanții nu ar trebui deportați în Italia pentru durata procedurii în fața Curții.

8. The facts of the case may be summarised as follows. 9. On an unspecified date the first applicant left Afghanistan for Pakistan, where he met and married the second applicant. The couple subsequently moved to Iran, where they lived for fifteen years. 10. On an unspecified date the couple and their children left Iran for Turkey and from there took a boat to Italy. According to the findings of the Italian police and the identification forms annexed to the observations of the Italian Government, the applicants (the couple and their five oldest children) landed on the coast of Calabria on 16 July 2011 and were immediately subjected to the EURODAC identification procedure (taking of photographs and fingerprints) after supplying a false identity.

The same day the couple and the five children were placed in a reception facility provided by the municipal authorities of Stignano (Reggio Calabria province), where they remained until 26 July 2011. On that date they were transferred to the Reception Centre for Asylum Seekers (Centro di Acoglienza per Richiedenti Asilo, “CARA”) in Bari, in the Puglia region, once their true identity had been established. 11. According to the applicants, living conditions in the centre were poor, particularly on account of the lack of appropriate sanitation facilities, the lack of privacy and the climate of violence among the occupants. 12. On 28 July 2011 the applicants left the CARA in Bari without permission.

They subsequently travelled to Austria, where on 30 July 2011 they were again registered in the EURODAC system. They lodged an application for asylum in Austria which was rejected. On 1 August 2011 Austria submitted a request to take charge of the applicants to the Italian authorities, which on 17 August 2011 formally accepted the request. On an unspecified date the applicants travelled to Switzerland. On 14 November 2011 the Austrian authorities informed their Italian counterparts that the transfer had been cancelled because the applicants had gone missing. 13. On 3 November 2011 the applicants applied for asylum in Switzerland. 14. On 15 November 2011 the first and second applicants were interviewed by the Federal Migration Office (“the FMO”) and stated that living conditions in Italy were difficult and that it would be impossible for the first applicant to find work there.

15. On 22 November 2011 the FMO requested the Italian authorities to take charge of the applicants. In their respective observations the Swiss and Italian Governments agreed that the request had been tacitly accepted by Italy. 16. In a decision of 24 January 2012 the FMO rejected the applicants’ asylum application and made an order for their removal to Italy. The administrative authority considered that “the difficult living conditions in Italy [did] not render the removal order unenforceable”, that “it [was] therefore for the Italian authorities to provide support to the applicants” and that “the Swiss authorities [did] not have competence to take the place of the Italian authorities.” On the basis of these considerations it concluded that “the file [did] not contain any specific element disclosing a risk to the applicants’ lives in the event of their return to Italy.” 17. On 2 February 2012 the applicants appealed to the Federal Administrative Court.

In support of their appeal they submitted that the reception conditions for asylum seekers in Italy were in breach of Article 3 of the Convention and that the federal authorities had not given sufficient consideration to their complaint in that regard. 18. In a judgment of 9 February 2012 the Federal Administrative Court dismissed the appeal, upholding the FMO’s decision in its entirety.

The court considered that “while there [were] shortcomings in the reception and social welfare arrangements, and asylum seekers [could] not always be taken care of by the authorities or private charities”, there was no evidence in the file capable of “rebutting the presumption that Italy complie[d] with its obligations under public international law.” With more particular reference to the applicants’ conduct it held that “in deciding to travel to Switzerland, they [had] not given the Italian authorities the opportunity to assume their obligations with regard to [the applicants’] situation.” 19. On 13 March 2012 the applicants requested the FMO to have the proceedings reopened and to grant them asylum in Switzerland.

They submitted that their individual situation had not been examined in detail. The FMO forwarded the request to the Federal Administrative Court, which reclassified it as a “request for revision” of the judgment of 9 February 2012 and rejected it in a judgment dated 21 March 2012, on the ground that the applicants had not submitted any new grounds which they could not have relied on during the ordinary proceedings. The applicants had based their request mainly on a more detailed account of their stay in Italy and the fact that their children were now attending school in Switzerland. 20. In a letter of 10 May 2012 which reached the Registry on 15 May, the applicants applied to this Court and sought an interim measure requesting the Swiss Government not to deport them to Italy for the duration of the proceedings.

21. In a fax dated 18 May 2012 the Registry informed the Swiss Government’s Agent that the acting President of the Section to which the case had been assigned had decided to indicate to the Swiss Government under Rule 39 of the Rules of Court that the applicants should not be deported to Italy for the duration of the proceedings before the Court.