REZAI AND OTHERS v. AUSTRIA

Cererea nr. 70162/14 Zahir REZAI și alții împotriva Austria Curții Europene a Drepturilor Omului (prima secțiune), care așezează la 7 aprilie 2015 în calitate de comitet compus din: Mirjana Lazarova Trajkovska, președinte, Linos-Alexandre Sicilianos, Ksenija Turković, judecători și André Wampach, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 31 octombrie 2014, Având în vedere măsura intermediară indicată Guvernului contestat în temeiul articolului 39 din Regulamentul Curții și faptul că această măsură intermediară a fost respectată, având în vedere informațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile în răspuns transmise de solicitanți, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamanții, dl Zahir Rezai („primul reclamant”), soția sa Hanifa Sadati („al doilea reclamant”), fiul lor adult Jawed Rezai („al treilea reclamant”) și copiii lor minori Fereshta Rezai („al patrulea reclamant”), Jallal Rezai („al cincilea solicitant”) și Zuhra Rezai („al șaselea solicitant”), născut în 1955, 1958, 1997, 1999, 2001 și, respectiv, 2004, sunt resortisanți afgani și trăiesc în Graz. Acestea au fost reprezentate în fața Curții de către dna N. Lorenz, un avocat practicant la Viena. Guvernul austriac (“Guvernul”) au fost reprezentate de agentul lor, dl H. Tichy, șef al Departamentului de Drept Internațional la Ministerul Federal pentru Europa, Integrare și Afaceri Externe. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează. La 16 iunie 2013, al treilea și al cincilea reclamant au solicitat protecția internațională în Austria. La 23 iulie 2013, au urmat restul reclamanților. În interviul cu Oficiul Federal de Azil Traiskirchen (Bundesasylamt) ), reclamanții au declarat că, înainte de sosirea în Austria, au fost arestați și au primit amprentele lor în Italia. La 22 octombrie 2013, Oficiul Federal de Azil al Traiskirchen a respins cererile de azil ale reclamanților și a susținut că Italia este statul membru competent al UE în temeiul Regulamentului (CE) nr. 343/2003 („Regulamentul Dublin”) pentru examinarea cererilor lor. Comisia a susținut că nu există dovezi că reclamanții ar avea riscul de tratament contrar articolului 3 din Convenție în Italia și ar declara expulzarea lor admisibilă. Reclamanții au apelat, citand rapoarte de țară referitoare la situația reclamanților de azil în Italia, susținând că ar avea riscul de a nu avea substanțe în Italia, de adăpost și de a nu avea îngrijire. La 11 decembrie 2013, apelurile lor au fost acordate efecte suspensive. La 13 mai 2014, Curtea Administrativă Federală ( Bundesverwaltungsgericht ) a respins apelurile reclamanților, susținând că nu exista nicio dovadă de deficiențe sistematice în sistemul italian de azil și de primire, susținând că rapoartele de țară relevante au arătat că accesul la procedurile de azil, la adăpost și la educație este disponibil în Italia. De asemenea, susține că nu este admisibilă o cerere de revizuire la Curtea Administrativă ( Verwaltungsgerichtshof ). La 27 octombrie 2014, primul și al șaselea reclamant au fost arestați și duși la centrul de detenție din Zinnerasse din Viena pentru familiile în așteptarea expulzării (Familienanhaltezentrum Zinnerasse Wien ). La 30 octombrie 2014, și reclamanții rămasi au fost arestați și luati acolo. La 31 octombrie 2014, la cererea reclamanților, președintele primei secțiuni a hotărât să aplice măsuri intermediare în temeiul articolului 39 din Regulamentul de procedură și a solicitat Guvernului austriac să rămână expulzarea reclamanților în Italia până la un anunț suplimentar. 10. La 4 noiembrie 2014, Curtea și-a pronunțat hotărârea în Tarakhel c. Elveția ([GC], nr. 29217/12, ECHR 2014 (extracte)), care se referă la compatibilitatea îndepărtării reclamanților de azil în Italia cu obligațiile statului contestat în temeiul articolului 3 din Convenție. 11. La 2 decembrie 2014, Curtea a solicitat guvernului să indique dacă au avut în vedere luarea unor măsuri în răspuns la Tarakhel c. Elveția Prin scrisoarea din 5 februarie 2015, Guvernul a informat Curtea că Austria își va exercita dreptul în temeiul Convenției de la Dublin de a presupune examinarea cererilor de azil ale reclamanților. 13. La 17 februarie 2015, reclamanții au primit ocazia de a formula observații și au recunoscut că măsura adoptată de Guvern este favorabilă acestora, dar au declarat că doresc totuși să își mențină cererea, după cum autoritățile interne nu au recunoscut în mod expres, și nu au remediat în mod adecvat o încălcare a Convenției. Legea, instrumentele, principiile și practicile europene, italiene și austriece relevante în ceea ce privește procedurile de azil, primirea reclamanților de azil și transferurile reclamanților de azil în temeiul regulamentului Dublin au fost rezumate recent în Tarakhel c. Elveția ([GC], nr. 29217/12, §§ 28-48, 4 noiembrie 2014); Mohammed c. Austria , (n. 2283/12, §§ 18-31, 6 iunie 2013); Halimi v. Austria și Italia (dec.), nr. 53852/11, §§ 21-25 și §§ 29-36, 18 iunie 2013); Abubeker v. Austria și Italia (dec.), nr. 73874/11, §§ 31-34 și §§ 37-41, 18 iunie 2013); și Daybettova și Magomedova v. Austria (dec.), nr. 6198/12, § 25 29 și §§ 32-39, 4 iunie 2013). COMPLAINTE 15. Reclamanții au plâns că îndepărtarea lor în Italia va fi încălcarea articolului 3 din Convenție din cauza deficiențelor din sistemul de primire a reclamanților de azil. În temeiul articolului 8 din Convenție, ei s-au plâns că, din cauza lipsei de capacități în centrele de recepție italiene, acestea ar risca să fie separate ca familie la întoarcerea în Italia. Acestea se bazează în continuare pe articolele 5, 13 și 14 din Convenție. Legea 16. art. 37 din Convenție prevede: „1. În orice etapă a procedurii, Curtea poate decide să pună în aplicare o cerere din lista cazurilor în care circumstanțele conduc la concluzia că (a) reclamantul nu intenționează să-și continue cererea; sau (b) chestiunea a fost rezolvată; sau (c) pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii. Cu toate acestea, Curtea continuă examinarea cererii dacă respectul drepturilor omului, astfel cum este definit în Convenția și în Protocolurile în cauză. Curtea poate decide restabilirea unei cereri la lista sa de cazuri dacă consideră că circumstanțele justifică acest curs.” 17. Curtea constată că plângerile reclamanților în temeiul articolelor 3 și 8 din Convenție se bazează pe posibilele consecințe ale returnării lor în Italia, în special asupra condițiilor de primire în țara respectivă și asupra riscului de separare în calitate de familie. Se satisface faptul că reclamanții vor beneficia acum de angajamentul acordat de guvernul austriac, și anume că nu vor fi returnate în Italia sau în orice altă țară fără o examinare deplină a cererilor lor de azil cu privire la fondul autorităților austriece. Remarcand faptul că reclamanții vor avea posibilitatea de a depune Curtea o nouă cerere (inclusiv posibilitatea de a solicita o măsură intermediară în temeiul articolului 39 din Regulamentul de procedură) în cazul în care aceasta va fi necesară, Curtea constată că plângerile reclamanților în temeiul articolelor 3 și 8 din convenție trebuie să fie considerate rezolvate, în sensul articolului 37 § 1 litera (b) din convenție. În plus, în conformitate cu art. 37 alineatul (1) din amendă, Curtea nu constată nicio circumstanță specială în ceea ce privește respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, care necesită examinarea continuă a plângerii. În consecință, este necesar să se ia în considerare plângerile în temeiul articolelor 3 și 8 din Convenția din lista de cazuri a Curții și să se întrerupă aplicarea articolului 39 din Regulamentul Curții. 18. Având în vedere tot materialul în posesia sa și în măsura în care chestiunile reclamate sunt în competența sa, Curtea constată că argumentele reclamanților nu prezintă nicio apariție a încălcării drepturilor și libertăților prevăzute în Convenția sau în Protocolurile sale. Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind, vădit nefondată, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea decide, în unanimitate, să atace plângerile în temeiul articolelor 3 și 8 din Convenție din lista sa de cazuri; declara restul cererii inadmisibilă. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 30 aprilie 2015, André Wampach Mirjana Lazarova Trajkovska Președintele adjunct al grefierului

FIRST SECTION

DECISION

Application no. 70162/14

Zahir REZAI and others

against Austria

The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 7

April

2015 as a Committee composed of:

Mirjana Lazarova Trajkovska,

President,

Linos-Alexandre Sicilianos,

Ksenija Turković,

judges,

and André Wampach,

Deputy Section Registrar,

Having regard to the above application lodged on 31 October 2014,

Having regard to the interim measure indicated to the respondent Government under Rule 39 of the Rules of Court and the fact that this interim measure has been complied with,

Having regard to the information submitted by the respondent Government and the comments in reply submitted by the applicants,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

1.

The applicants, Mr Zahir Rezai (“the first applicant”), his wife Hanifa Sadati (“the second applicant”), their adult son Jawed Rezai (“the third applicant”) and their minor children Fereshta Rezai (“the fourth applicant”), Jallal Rezai (“the fifth applicant”) and Zuhra Rezai (“the sixth applicant”), born in 1955, 1958, 1997, 1999, 2001 and 2004 respectively, are Afghan nationals and live in Graz. They were represented before the Court by Mrs

N. Lorenz, a lawyer practising in Vienna.

2.

The Austrian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr H. Tichy, Head of the International Law Department at the Federal Ministry for Europe, Integration and Foreign Affairs.

A.

The circumstances of the case

3.

The facts of the case, as submitted by the applicants, may be summarised as follows.

4.

On 16 June 2013 the third and the fifth applicant applied for international protection in Austria. On 23 July 2013 the remainder of the applicants followed. In their interview with the Traiskirchen Federal Asylum Office (

Bundesasylamt

), the applicants stated that before arriving in Austria, they had been arrested and had their fingerprints taken in Italy.

5.

On 22 October 2013 the Traiskirchen Federal Asylum Office rejected the applicants’ asylum applications and held that Italy was the competent EU Member State under Regulation (EC) No 343/2003 (“the Dublin Regulation”) to examine their claims. It held that there was no evidence that the applicants would run risk of treatment contrary to Article 3 of the Convention in Italy and declared their expulsion admissible.

6.

The applicants appealed, quoting country reports concerning the situation of asylum seekers in Italy, claiming that they would run risk of having no subsistence in Italy, no shelter, and no care.

7.

On 11 December 2013 their appeals were granted suspensive effect. On 13 May 2014 the Federal Administrative Court (

Bundesverwaltungsgericht

) dismissed the applicants’ appeals, holding that there was no evidence of systematic deficiencies in the Italian asylum and reception system. It held that relevant country reports had shown that access to asylum proceedings, shelter and education were available in Italy. It further held that a request for revision to the Administrative Court (

Verwaltungsgerichtshof

) was not admissible.

8.

On 27 October 2014 the first and the sixth applicant were arrested and taken to the Vienna Zinnergasse detention centre for families awaiting expulsion (

Familienanhaltezentrum Zinnergasse Wien

). On 30 October 2014 the remaining applicants were also arrested and taken there.

9.

On 31 October 2014, upon the applicants’ request, the President of the First Section decided to apply interim measures pursuant to Rule 39 of the Rules of Court, and requested the Austrian Government to stay the applicants’ expulsion to Italy until further notice.

10.

On 4 November 2014 the Court gave its judgment in

Tarakhel v.

Switzerland

([GC], no. 29217/12, ECHR 2014 (extracts)), which concerned the compatibility of the removal of asylum seekers to Italy with the respondent State’s obligations under Article 3 of the Convention.

11.

On 2 December 2014 the Court requested the Government to indicate whether they envisaged taking any steps in response to the

Tarakhel v. Switzerland

judgment, including any that may directly affect the applicants’ status in Austria.

12.

By letter of 5 February 2015 the Government informed the Court that Austria would exercise its right under the Dublin Convention to assume the examination of the applicants’ asylum claims.

13.

Subsequently, the applicants were given an opportunity to comment. On 17 February 2015 they acknowledged that the measure adopted by the Government was favourable to them, but stated that they nevertheless wished to maintain their application, as the domestic authorities had not expressly acknowledged, nor adequately redressed a violation of the Convention.

B.

Relevant domestic law and practice

14.

The relevant European, Italian and Austrian law, instruments, principles and practice in respect of asylum proceedings, reception of asylum-seekers and transfers of asylum-seekers under the Dublin Regulation have recently been summarised in

Tarakhel v. Switzerland

([GC], no. 29217/12, §§ 28-48, 4 November 2014);

Mohammed v. Austria

, (no. 2283/12, §§ 18-31, 6 June 2013);

Halimi v. Austria and Italy

((dec.), no. 53852/11, §§ 21-25 and §§ 29-36, 18 June 2013);

Abubeker v. Austria and Italy

((dec.), no. 73874/11, §§ 31-34 and §§ 37-41, 18 June 2013); and

Daybetgova and Magomedova v. Austria

((dec.), no. 6198/12, §§ 25 29 and §§ 32-39, 4 June 2013).

COMPLAINTS

15.

The applicants complained that their removal to Italy would be in breach of Article 3 of the Convention because of the deficiencies in the reception system for asylum-seekers. Under Article 8 of the Convention they complained that because of the lack of capacities in Italian reception centres, they would run risk of being separated as a family upon return to Italy. They further relied on Articles 5, 13 and 14 of the Convention.

THE LAW

16.

Article 37 of the Convention provides:

““1.

The Court may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to the conclusion that

(a)

the applicant does not intend to pursue his application; or

(b)

the matter has been resolved; or

(c)

for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application.

However, the Court shall continue the examination of the application if respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto so requires.

2.

The Court may decide to restore an application to its list of cases if it considers that the circumstances justify such a course.”

17.

The Court notes that the applicants’ complaints under Articles 3 and 8 of the Convention are based on the possible consequences of their return to Italy, most notably the conditions of reception in that country and the risk of being separated as a family. It is satisfied that the applicants will now benefit from the undertaking given by the Austrian Government, namely that they will not be returned to Italy or any other country without a full examination of their asylum claims on the merits by the Austrian authorities. Noting that the applicants will have the opportunity to lodge a new application with the Court (including the possibility of requesting an interim measure under Rule 39 of the Rules of Court) should that need arise, the Court finds that the applicants’ complaints under Articles 3 and 8 of the Convention must be considered to have been resolved, within the meaning of Article 37 § 1 (b) of the Convention.

Moreover, in accordance with Article 37 § 1 in fine, the Court finds no special circumstances regarding respect for human rights as defined in the Convention and its Protocols which require the continued examination of the complaint. Accordingly, it is appropriate to strike the complaints under Article 3 and 8 of the Convention out of the Court’s list of cases and to discontinue the application of Rule 39 of the Rules of Court.

18.

The applicants’ complaints under Articles 5, 13 and 14 of the Convention remained unsubstantiated. Having regard to all the material in its possession, and in so far as the matters complained of are within its competence, the Court finds that the applicants’ submissions disclose no appearance of a violation of the rights and freedoms set out in the Convention or its Protocols. It follows that this part of the application must be rejected as being manifestly ill-founded, pursuant to Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.

For these reasons, the Court, unanimously,

Decides

to strike the complaints under Articles 3 and 8 of the Convention out of its list of cases;

Declares

the remainder of the application inadmissible.

Done in English and notified in writing on 30 April 2015.

André Wampach

Mirjana Lazarova Trajkovska

Deputy Registrar

President