CASE OF TARAKHEL v. SWITZERLAND - [Romanian Translation] by the European Institute of Romania

CASE OF TARAKHEL v. SWITZERLAND - [Romanian Translation] by the European Institute of Romania (CtEDO, 2014)

Tradus și revizuit de IER (www.ier.ro)

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

MAREA CAMERĂ

HOTĂRÂREA

din 4 noiembrie 2014

În Cauza Tarakhel împotriva Elveției

Cererea nr. 29217/12

Strasbou

rg

Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În Cauza Tarakhel împotriva Elveției

,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din Dean Spielmann,

președinte, Josep Casadevall, Guido Raimondi, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefèvre, András Sajó,

Ledi Bianku, Nona

T

s

otsoria, Ișıl Karakaș, Nebojša Vučinić, Julia Laffranque, Linos-Alexandre

Sicilianos, Helen Keller, André Potocki, Paul Lemmens, Helena Jäderblom, Paul Mahoney, judecători,

și Lawrence Early, jurist,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 12 februarie și 10 septembrie 2014,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la această dată:

PROCED

URA

1

. La originea cauzei se află cererea nr.

29217/12 îndreptată împotriva Confederației Elvețiene,

prin care Curtea a fost sesizată la 10

mai 2012 în temeiul art.

34 din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale (

Convenția

) de opt resortisanți afgani (colectiv,

„reclamanții”) - domnul

Golajan

T

a

rakhel („primul reclamant”) (născut în 1971), soția sa -

doamna Maryam Habibi („a doua reclamantă”) (născută în 1981), și cei șase copii minori ai acestora,

Arezoo (născută în 1999), Mohammad (născut în 2001), Nazanin (născută în 2003), Shiba (născută în

2005), Zeynab (născută în 2008), și Amir Hassan (născut în 2012), care locuiesc cu toții la Lausanne.

2

. Reclamanții au fost reprezentați de doamna Chloé Bregnard Ecoffey, în calitate de reprezentant

al

Service d’Aide Juridique aux Exilés

(Serviciul de Asistență Juridică pentru Exilați – SAJE). Guvernul

elvețian (

Guvernu

l

) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Frank Schürmann, șeful

Unității Protecția Internațională a Drepturilor Omului din cadrul Biroului Federal al Justiției (

Unité

Protection internationale des droits de l’homme – Office fédéral de la justice

).

3

. Invocând art. 3 și art. 8 din Convenție, reclamanții au susținut în principal că în cazul returnării

lor în Italia vor fi expuși unor tratamente inumane și degradante deoarece riscă să rămână fără

locuință ori să fie cazați în condiții inumane și degradante. Riscul provenea din lipsa unor garanții

individuale privind modul în care vor fi preluați, având în vedere deficiențele sistemice ale regimului de

primire a solicitanților de azil în Italia.

În conformitate cu art.

13 și art.

3 din Convenție, reclamanții au mai susținut că autoritățile

elvețiene nu au examinat cu suficientă atenție situația lor personală și nu au luat în considerare

situația lor familială.

4

. La 25 iunie 2012, cererea a fost comunicată Guvernului.

5

. La 24 septembrie 2013, Camera căreia i-a fost repartizată cauza (compusă din Guido Raimondi,

Danutė Jočienė, Peer

Lorenzen, András Sajó, Ișıl Karakaș, Nebojša Vučinić și Helen

Keller

,

judecători, precum și Stanley Naismith, grefier de secție) s-a desesizat în favoarea Marii Camere;

niciuna dintre părți nu a exprimat obiecții privind desesizarea după ce au fost consultate în acest sens

(art. 30 din Convenție și art. 72 din Regulamentul Curții). Compunerea Marii Camere a fost stabilită în

conformitate cu dispozițiile art.

26 § 4

și §

5 din Convenție și art.

24 din Regulamentul Curții

(

Regulament

). La ultimele deliberări, Paul Lemmens și Nona

T

s

otsoria, judecători supleanți, i-au

înlocuit pe Ineta Ziemele și Peer Lorenzen, care nu au putut participa (art. 24 § 3 din Regulament).

6

. Atât reclamanții, cât și Guvernul, au prezentat observații scrise cu privire la admisibilitatea și

fondul cauzei (art. 59 § 1 din Regulament). Alte observații au fost prezentate de guvernul italian, cel

olandez, cel suedez, cel norvegian și cel al Marii Britanii, precum și de organizația

Defence for

Children

(Apărare pentru Copii),

AIRE Centre

(

Advice on Individual Rights in Europe

– Centrul pentru

Consiliere privind Drepturile Persoanei în Europa),

European Council on Refugees and Exiles

(„

ECR

E

” - Consiliul European pentru Refugiați și Exilați) și

Amnesty International

, care au primit

încuviințare de la președintele Curții pentru a interveni în procedura scrisă (art. 36 § 2 din Convenție și

art. 44 § 3 din Regulament). De asemenea, Guvernul italian a fost invitat să participe la procedura

orală.

7

. La 12 februarie 2014, a avut loc o ședință publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg

(art. 59 § 3 din Regulament).

S-au înfățișat:

–

pentru Guvern

domnul

F

.

S

chürmann, șeful Unității Protecția Internațională a Drepturilor Omului, Biroul Federal

al Justiției, Departamentul Federal al Poliției și Justiției,

agent

,

domnul B. Dubey, șef-adjunct, Unitatea Drept European și Coordonare Schengen/Dublin (

Unité

Droit européen et coordination Schengen/Dublin

), Biroul Federal al Justiției, Departamentul

Federal al Poliției și Justiției,

consilier

,

doamna D. Steiger Leuba, consilier tehnic, Unitatea Protecția Internațională a Drepturilor Omului,

Biroul Federal al Justiției, Departamentul Federal al Poliției și Justiției,

consilier

,

domnul J. Horni, șef-adjunct de divizie, Divizia Dublin (

Division Dubl

in

), Biroul Federal pentru

Migrație, Departamentul Federal al Poliției și Justiției,

consilier

,

doamna V. Hofer, ofițer de legătură „Dublin” pentru Ministerul de Interne din Italia, Biroul Federal

pentru Migrație, Departamentul Federal al Poliției și Justiției,

consilier;

–

pentru reclamanți

doamna C. Bregnard Ecoffey, șef SAJE,

jurist

,

doamna K. Povlakic,

consilier

;

– pentru Guvernul italian (terț intervenient)

doamna

P

.

A

ccardo

,

coagent

,

domnul G. Mauro Pellegrini,

coagent

.

Curtea a ascultat declarațiile făcute de domnul Schürmann, domnul Horni, doamna Bregnard

Ecoffey, doamna Povlakic și doamna Accardo, precum și răspunsurile acestora la întrebările adresate

de judecători.

ÎN FAPT

I. circumstanțele cauzei

8

9

. Faptele cauzei se pot rezuma după cum urmează.

. La o data neprecizată, primul reclamant a plecat din Afghanistan în Pakistan. Aici a întâlnit-o pe

a doua reclamantă și s-a căsătorit cu aceasta. Ulterior, cuplul s-a mutat în Iran, unde au locuit timp de

15 ani.

10

. La o dată neprecizată, cei doi soți și copiii lor au plecat din Iran în Turcia, iar de acolo s-au

îmbarcat pe o navă cu destinația Italia. Potrivit constatărilor poliției italiene și a fișelor de identificare

anexate la observațiile Guvernului italian, reclamanții (cuplul și primii cinci din cei șase copii) au

debarcat pe coasta Calabriei în data de 16 iulie 2011 și au fost supuși imediat procedurii de

identificare în sistem EURODAC (luarea de fotografii și de amprente digitale) după ce s-au prezentat

cu identități false. În aceeași zi, cuplul și cei cinci copii au fost cazați într-un centru de primire pus la

dispoziție de autoritățile din Stignano (provincia Reggio Calabria), unde au rămas până la 26 iulie

2011, dată la care au fost transferați la Centrul de Primire pentru Solicitanții de Azil (

Centro di

Acoglienza per Richiedenti Asilo

, „CARA”) din Bari, în regiunea Puglia, odată ce s-a stabilit identitatea

lor reală.

11

. Potrivit reclamanților, condițiile de cazare din centru erau necorespunzătoare, mai ales din

cauza lipsei instalațiilor sanitare corespunzătoare și a promiscuității, dar și din cauza violenței de care

dădeau dovadă ocupanții.

12

. La 28 iulie 2011, reclamanții au părăsit Centrul CARA din Bari fără aprobare. Aceștia s-au

deplasat în Austria, unde în data de 30 iulie 2011 au fost înregistrați din nou în sistemul EURODAC.

Aceștia au depus o cerere de azil, care a fost respinsă. La 1 august 2011, Austria a adresat o cerere

pentru preluarea reclamanților autorităților italiene care, la 17 august 2011, au acceptat-o în mod

oficial. La o dată neprecizată, reclamanții s-au deplasat în Elveția. La 14 noiembrie 2011, autoritățile

austriece i-au informat pe omologii italieni de anularea transferului din cauza dispariției reclamanților.

13

. La 3 noiembrie 2011, reclamanții au depus cerere de azil în Elveția.

14

. La 15 noiembrie 2011, primii doi reclamanți au susținut un interviu la Biroul Federal pentru

Migrație („BFM”), în cadrul căruia au declarat că în Italia condițiile de trai erau dificile și că primului

reclamant i-ar fi imposibil să găsească un loc de muncă acolo.

15

. La 22 noiembrie 2011, BFM a solicitat autorităților italiene preluarea reclamanților. În

observațiile lor, Guvernul elvețian și Guvernul italian au admis că cererea a fost acceptată tacit de

Italia

.

16

. Prin decizia din 24 ianuarie 2012, BFM a respins cererea de azil a reclamanților și a dispus

returnarea acestora în Italia. Autoritatea administrativă a considerat că „dificilele condiții de trai din

Italia nu constituie motiv de neexecutare a dispoziției de returnare”, că „prin urmare, este sarcina

Italiei să ofere asistență reclamanților” și că „autoritățile elvețiene nu au competența de a se substitui

autorităților italiene”. În baza acestor considerente, BFM a concluzionat că „din dosar nu reiese niciun

element de natură să constituie un risc pentru viețile reclamanților în eventualitatea returnării lor în

Italia”

.

17

. La 2 februarie 2012, reclamanții au declarat apel la Tribunalul Administrativ Federal (

Tribunal

administratif fédéral

). În susținerea apelului lor, aceștia au declarat că actualele condiții de primire a

solicitanților de azil în Italia sunt contrare art. 3 din Convenție și că autoritățile federale nu au acordat

atenție suficientă plângerii lor în acest sens.

18

. În hotărârea din 9 februarie 2012, Tribunalul Administrativ Federal a respins apelul, menținând

în totalitate decizia BFM. Instanța a considerat că „deși regimul de primire și de asistență socială

prezintă deficiențe, iar solicitanții de azil nu pot fi preluați întotdeauna de autorități sau instituții

umanitare private”, niciun element din dosar nu permite „excluderea prezumției că Italia respectă

obligațiile sale care decurg din dreptul internațional public”. Referitor în special la comportamentul

reclamanților, instanța a considerat că „prin decizia de a deplasa în Elveția, aceștia nu le-au oferit

autorităților italiene ocazia de a-și asuma obligațiile în raport cu situația lor”.

19

. La 13 martie 2012, reclamanții au depus la BFM o cerere de acordare a accesului la o nouă

procedură de azil în Elveția. Aceștia au considerat că situația lor specifică nu a fost supusă unei

examinări detaliate. BFM a comunicat această cerere Tribunalului Administrativ Federal, care a

încadrat-o ca „cerere de revizuire” a hotărârii din 9 februarie 2012 și a respins-o la 21 martie 2012,

motivând că reclamanții nu au invocat niciun motiv nou pe care nu l-au putut invoca în cadrul

procedurii ordinare. Reclamanții și-au bazat cererea, în esență, pe o relatare mai detaliată a șederii lor

în Italia și pe faptul că deja copiii lor erau înscriși la școli în Elveția.

20

. Prin scrisoarea din 10 mai 2012, primită de Grefă la 15 mai, reclamanții au sesizat Curtea și i-

au cerut, ca măsură provizorie, să solicite Guvernului elvețian suspendarea expulzării în Italia pe

durata procedurii.

21

. Prin faxul din 18 mai 2012, Grefa a informat Guvernul elvețian că președintele interimar al

secției căreia i-a fost repartizată cauza a decis să solicite Guvernului elvețian, în conformitate cu

art. 39 din Regulament, să nu îi expulzeze pe reclamanți în Italia pe durata procedurii desfășurate în

fața Curții.

II. dreptul intern relevant

A. Legea federală din 26 iunie 1998 privind azilul - versiunea în vigoare la momentul

faptel

or

22

. Dispozițiile relevante din Legea federală din 26 iunie 1998 privind azilul sunt redactate astfel:

Art. 29 Audiere privind motivele cererii de azil

„

1

Biroul îl audiază pe solicitant cu privire la motivele de azil:

a. fie în centrul de înregistrare;

b. fie în termen de 20 de zile de la decizia de repartizare într-un canton.

1bis

Dacă este necesar, biroul folosește un interpret.

2

Solicitantul poate fi însoțit de un reprezentant legal și de interpretul ales, cu condiția ca

niciunul dintre aceștia să nu fie solicitant de azil.

3

Audierea se consemnează într-un proces-verbal. Acesta trebuie semnat de persoanele care

au participat la audiere, cu excepția reprezentantului organizației umanitare.

4

Biroul poate însărcina autoritatea cantonală să audieze anumiți solicitanți dacă această

măsură permite accelerarea considerabilă a procedurii. Se aplică alin. 1–3.”

Art. 34 Neaprobarea intrării în absența riscului de persecuție în străinătate

„

1

În cazul în care solicitantul vine dintr-un stat în care nu riscă să fie persecutat, în sensul

art. 6a,

alin. 2,

lit. a,

biroul nu procesează cererea, cu excepția cazului în care există indicii

privind persecuția.

2

Ca regulă generală, biroul nu procesează o cerere de azil în cazul în care solicitantul:

a. poate reveni într-o țară terță sigură în sensul art. 6a, alin. 2, lit. b, în care a locuit anterior;

b. poate reveni într-o țară terță în care a locuit anterior și care respectă, în speță, principiul

nereturnării menționat la art. 5, alin. 1;

c. poate continua deplasarea către o țară terță pentru care are deja viză și în care poate

solicita protecție;

d. se poate deplasa într-un stat terț responsabil, în temeiul unui acord internațional, pentru a

efectua procedura de azil și de retrimitere;

e. poate continua deplasarea către o țară terță în care locuiesc rude apropiate sau persoane

cu care are legături strânse.

3

Alin. 2 lit. a, b, c și e nu se aplică în cazul în care:

a. rudele apropiate ale solicitantului sau persoanele cu care acesta are legături strânse

locuiesc în Elveția;

b. solicitantul are în mod evident statut de refugiat în sensul art. 3;

c. biroul are indicii conform cărora țara terță nu asigură o protecție efectivă în conformitate

cu principiul nereturnării menționat la art. 5, alin. 1.”

Art. 42 Șederea pe durata procedurii de azil

„Orice persoană care depune cerere de azil în Elveția are drept de ședere aici până la

finalizarea procedurii."

Art. 105 Plângerea împotriva deciziilor biroului

„Plângerea împotriva deciziilor biroului este reglementată prin Legea din 17 iunie 2005 privind

Tribunalul Administrativ Federal.”

Art. 107a Procedura conform Regulamentului Dublin

„Plângerile împotriva deciziilor de respingere a cererilor de azil formulate de solicitanți care se

pot deplasa într-un stat responsabil pentru desfășurarea procedurii de azil și de retrimitere în

temeiul unui tratat internațional nu au efect suspensiv. Solicitantul de azil poate solicita acordarea

efectului suspensiv în cadrul termenelor procedurale. Tribunalul Administrativ Federal se

pronunță în termen de 5

zile de la depunerea cererii. În cazul în care nu s-a acordat efectul

suspensiv în acest termen, se poate executa măsura retrimiterii.”

B. Ordonanța 1 din 11 august 1999 privind azilul cu referire la procedură (Ordonanța 1

privind azilul, OA 1) – versiunea în vigoare la momentul faptelor

23

. Articolul relevant din Ordonanța 1 din 11 august 1999 privind azilul care stabilește procedura

prevede:

Art. 29a Examinarea competenței conform Regulamentului Dublin

(art. 34, alin. 2, lit. d., Legea privind azilul)

1

„

BFM examinează competența pentru prelucrarea unei cereri de azil în conformitate cu

criteriile stabilite în Regulamentul (CE) nr. 343/2003.

2

Dacă în urma examinării rezultă că un alt stat este competent cu analizarea cererii de azil,

BFM pronunță o decizie de respingere a intrării în acest sens, după ce statul solicitat a acceptat

preluarea sau reprimirea solicitantului de azil.

3

BFM poate, din motive umanitare, să analizeze cererea și în cazul în care în urma

examinării rezultă că un alt stat este competent.

4

Procedura de preluare sau reprimire a solicitantului de azil de către statul competent se

desfășoară în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 1560/2003.”

C. Legea din 17 iunie 2005 privind Tribunalul Federal

24

. Dispoziția relevantă din Legea din 17 iunie 2005 privind Tribunalul Federal este redactată

astfe

l:

Art. 123 Alte motive

„[...]

2

Revizuirea mai poate fi cerută:

[...]

a. în cauzele civile și cauzele de drept public, dacă reclamantul descoperă ulterior fapte

relevante sau mijloace de probă decisive pe care nu le-a putut invoca în procedura anterioară, cu

excepția faptelor sau mijloacelor de probă ulterioare pronunțării hotărârii; […]”

D. Legea din 17 iunie 2005 privind Tribunalul Administrativ Federal

25

. Articolul relevant din Legea din 17 iunie 2005 privind Tribunalul Administrativ Federal prevede:

Art. 45 Principiu

„Art. 121–128 din Legea din 17 iunie 2005 privind Tribunalul Administrativ Federal se aplică,

prin analogie, revizuirii hotărârilor Tribunalului Administrativ Federal.”

E. Jurisprudența relevantă a Tribunalului Administrativ Federal

26

. Tribunalul Administrativ Federal, care se pronunță în ultimă instanță în materie de drept de azil,

a anulat măsuri de expulzare, sau le-a supus unor condiții, ca urmare a statutului de „persoană

vulnerabilă” al persoanelor vizate. Astfel de soluții au fost pronunțate în special în cauze referitoare la:

–

o persoană considerată vulnerabilă din cauza statutului de femeie tânără neînsoțită (D-

4267/2007, din 30 august 2007);

–

un tânăr de o vârstă oarecare, cu probleme de sănătate grave și invalidante (E-6557/2009,

din 23 octombrie 2009);

–

2011

);

–

un tânăr fără niciun fel de rude sau cunoștințe în Somaliland (E-2157/2011, din 18 noiembrie

o persoană considerată vulnerabilă din cauza nevoilor speciale în materie de asistență

medicală și socială, având în vedere starea sa de sănătate fizică și faptul că avea în întreținere un

copil de vârstă fragedă (E-188/2012, din 31 ianuarie 2012);

–

femei, în special necăsătorite sau văduve, din anumite regiuni sau anumite state (E-

3568/2012, din 1 mai 2013).

27

. În trei hotărâri (D-1689/2012, din 24 aprilie 2012; E-1341/2012, din 2 mai 2012; E-5194/2012,

din 15 februarie 2013), Tribunalul Administrativ Federal a recunoscut că anumite condiții de detenție

din Malta, stat membru al sistemului „Dublin”, ar putea ridica probleme, mai ales pentru persoanele

însoțite de copii. Într-o altă cauză (E-1574/2011, din 18 octombrie 2013), care avea ca obiect

returnarea în Italia a unei familii somaleze cu trei copii de vârstă fragedă, instanța federală a

considerat că Elveția trebuie să aplice „clauza de suveranitate” (

infra

, pct. 32) - care este prevăzută

de Regulamentul Dublin (

infra

, pct.

29) și permite unui stat să suspende expulzarea din motive

umanitare, din cauza condițiilor de preluare din Italia - considerate necorespunzătoare, și a stării de

sănătate a părinților.

III. dreptul relevant al Uniunii Europene

28

. Articolele relevante din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prevăd:

Articolul 4

Interzicerea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante

„Nimeni nu poate fi supus torturii și nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau

degradante.

”

Articolul 18

Dreptul de azil

„Dreptul de azil este garantat cu respectarea normelor prevăzute de Convenția de la Geneva

din 28 iulie 1951 și de Protocolul din 31 ianuarie 1967 privind statutul refugiaților și în

conformitate cu Tratatul privind Uniunea Europeană și cu Tratatul privind funcționarea Uniunii

Europene.

”

Articolul 19

Protecția în caz de strămutare, expulzare sau extrădare

„(1)

(2)

Expulzările colective sunt interzise.

Nimeni nu poate fi strămutat, expulzat sau extrădat către un stat unde există un risc

serios de a fi supus pedepsei cu moartea, torturii sau altor pedepse sau tratamente inumane sau

degradante.

”

Articolul 24

Drepturile copilu

lui

„(1)

Copiii au dreptul la protecția și îngrijirile necesare pentru asigurarea bunăstării lor. Ei

își pot exprima în mod liber opinia. Aceasta se ia în considerare în problemele care îi privesc, în

funcție de vârsta și gradul lor de maturitate.

(2)

În toate acțiunile referitoare la copii, indiferent dacă sunt realizate de autorități publice

sau de instituții private, interesul superior al copilului trebuie să fie considerat primordial.

(3) Orice

copil are dreptul de a întreține cu regularitate relații personale și contacte

directe cu ambii părinți, cu excepția cazului în care acestea sunt contrare interesului său.”

29

. Instrumentele relevante din dreptul derivat al Uniunii Europene au fost prezentate în hotărârea

pronunțată de Curte în cauza

M.S.S. împotriva Belgiei și a Greciei

[(MC), nr.

30696/09, pct.

57-86,

CEDO 2011), care menționează în special:

– Directiva 2003/9/CE a Consiliului din 27 ianuarie 2003 de stabilire a standardelor minime pentru

primirea solicitanților de azil în statele membre („Directiva Primire”);

– Regulamentul (CE) nr.

343/2003 al Consiliului din 18 februarie 2003 de stabilire a criteriilor și

mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil

prezentate într-unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe („Regulamentul

Dublin”);

– Directiva 2004/83/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind standardele minime referitoare la

condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea

beneficia de statutul de refugiat sau persoanele care, din alte motive, au nevoie de protecție

internațională și referitoare la conținutul protecției acordate („Directiva Condiții”);

– Directiva 2005/85/CE a Consiliului din 1 decembrie 2005 privind standardele minime cu privire la

procedurile din statele membre de acordare și retragere a statutului de refugiat („Directiva

Procedură”

).

30

. În conformitate cu Regulamentul Dublin, statele sunt obligate să determine, în baza unor criterii

obiective și ierarhizate (articolele 5–14) care este statul membru responsabil de examinarea unei

cereri de azil prezentate pe teritoriul său. Sistemul urmărește evitarea fenomenului cererilor multiple și

prevede că fiecare cerere de azil formulată de un solicitant este examinată de un singur stat membru

[articolul 3 alineatul (1)]. Astfel, atunci când se stabilește că un solicitant de azil a trecut ilegal frontiera

într-un stat membru venind dintr-o țară terță, statul membru în care s-a intrat astfel este responsabil

de examinarea cererii de azil [articolul 10 alineatul (1)].

31

. Dacă analiza criteriilor regulamentului desemnează un alt stat membru ca fiind responsabil de

examinarea cererii, acesta din urmă este sesizat să preia solicitantul de azil și, prin urmare, să

examineze cererea acestuia (articolul 17).

32

. Prin derogare de la principiul formulat la articolul

3 alineatul

(1), o „clauză de suveranitate”,

prevăzută la articolul 3 alineatul (2), dispune că fiecare stat membru poate examina o cerere de azil,

chiar dacă această examinare nu este responsabilitatea sa în temeiul criteriilor prezentate de

regulament. De asemenea, „clauza umanitară” de la articolul 15 prevede că orice stat membru, chiar

și atunci când nu este responsabil în temeiul criteriilor menționate, poate examina o cerere de azil pe

motive umanitare bazate în special pe considerente familiale sau culturale.

33

. În hotărârea din 21 decembrie 2011 pronunțată în cauzele

N.S. împotriva Secretary of State for

the Home Department

și

M. E., A. S. M., M. T., K.

P

.

, E. H. împotriva

Refugee Applications

Commissioner, Minister for Justice, Equality and Law Reform

(CJUE C-411/10 și C-493/10), Marea

Cameră a Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a considerat - cu privire la transferurile

efectuate în temeiul Regulamentului Dublin - că, deși sistemul european comun de azil este întemeiat

pe încrederea reciprocă și pe o prezumție de respectare de către celelalte state membre a dreptului

Uniunii și, mai precis, a drepturilor fundamentale, această prezumție trebuie considerată ca fiind

relativă. Hotărârea declară în special următoarele:

„78. Din examinarea textelor care constituie sistemul european comun de azil rezultă că

acesta a fost conceput într-un context care permite să se presupună că toate statele participante,

indiferent dacă sunt state membre sau state terțe, respectă drepturile fundamentale, inclusiv

drepturile care își au temeiul în Convenția de la Geneva și în Protocolul din 1967, precum și în

CEDO, și că statele membre își pot acorda încredere reciprocă în această privință.

[...]

fiecare stat membru este conform cerințelor impuse de cartă, de Convenția de la Geneva,

precum și de CEDO.

funcționare într-un anumit stat membru, astfel încât să existe un risc serios ca, în cazul

transferului către acest stat membru, solicitanții de azil să fie tratați într-un mod incompatibil cu

drepturile lor fundamentale.

către statul membru responsabil ar afecta obligațiile celorlalte state membre de a respecta

dispozițiile Regulamentului nr. 343/2

003.

libertate, de securitate și de justiție și, mai concret, a sistemului european comun de azil,

întemeiat pe încrederea reciprocă și pe o prezumție de respectare de către celelalte state

membre a dreptului Uniunii și, mai precis, a drepturilor fundamentale.

orice încălcare a Directivelor 2003/9, 2004/83 sau 2005/85 să fie suficientă pentru a împiedica

transferul unui solicitant de azil către statul membru în mod normal competent. Astfel,

Regulamentul nr. 343/2003, întrucât prezumă că drepturile fundamentale ale solicitantului de azil

vor fi respectate în statul membru în mod normal competent de examinarea cererii sale de azil,

vizează să instituie […] o metodă clară și operațională pentru determinarea rapidă a statului

membru competent de examinarea unei cereri de azil. În acest scop, Regulamentul nr. 343/2003

prevede că un singur stat membru, desemnat pe baza unor criterii obiective, este competent

pentru examinarea unei cereri de azil prezentate într-un stat al Uniunii.

sau 2005/85 de către statul membru competent ar avea drept consecință faptul că statul membru

în care a fost prezentată o cerere de azil ar fi împiedicat să transfere solicitantul în primul stat

menționat, această consecință ar avea drept efect adăugarea la criteriile de determinare a

statului membru competent prevăzute în capitolul III din Regulamentul nr. 343/2003 a unui criteriu

suplimentar de excludere, potrivit căruia încălcări minore ale dispozițiilor directivelor sus-

menționate anterior săvârșite într-un anumit stat membru ar putea avea drept efect exonerarea

acestuia de obligațiile prevăzute de regulamentul respectiv. O astfel de consecință ar goli de

conținut aceste obligații și ar compromite realizarea obiectivului de a desemna rapid statul

membru competent pentru examinarea unei cereri de azil prezentate pe teritoriul Uniunii.

procedurii de azil și ale condițiilor de primire a solicitanților de azil în statul membru responsabil,

care implică un tratament inuman sau degradant, în sensul articolului 4 din cartă, al solicitanților

de azil transferați pe teritoriul acestui stat membru, acest transfer ar fi incompatibil cu dispoziția

menționat

ă.

[...]

reglementările în materie, potrivit căreia solicitanții de azil vor fi tratați în conformitate cu

drepturile omului, trebuie considerată ca fiind relativă.

irefragabile conform căreia statul membru pe care articolul

3 alineatul

(1) din Regulamentul

nr. 343/2003 îl desemnează drept responsabil respectă drepturile fundamentale ale Uniunii.

instanțelor naționale, obligația de a nu transfera un solicitant de azil către «statul membru

responsabil» în sensul Regulamentului nr. 343/2003 atunci când acestea nu pot ignora faptul că

deficiențele sistemice ale procedurii de azil și ale condițiilor de primire a solicitanților de azil în

acest stat membru constituie motive serioase și întemeiate să se creadă că solicitantul va fi

expus unui risc real de a fi supus unor tratamente inumane sau degradante în sensul acestei

dispoziții.

”

34

. Regulamentul Dublin se aplică Elveției în temeiul Acordului de asociere din 26 octombrie 2004,

încheiat între Comunitatea Europeană și Confederația Elvețiană cu privire la criteriile și mecanismele

de determinare a statului responsabil să examineze o cerere de azil introdusă într-un stat membru sau

în Elveția (JO L 53 din 27 februarie 2008). În schimb, Elveția nu este obligată în mod formal de cele

trei directive menționate la pct. 29

supra

.

35

. Regulamentul Dublin II a fost înlocuit recent prin Regulamentul (UE) nr.

604/2013 al

Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 („Regulamentul Dublin III”) pentru a mări

eficiența sistemului „Dublin” și a consolida garanțiile juridice ale persoanelor supuse procedurii

„Dublin”. Acesta urmărește în special să asigure menținerea unității familiei și acordă o atenție

deosebită nevoilor minorilor neînsoțiți și ale altor persoane care necesită protecție specială. În special,

articolele 6, 31, 32 și 33 din Regulamentul Dublin III sunt redactate astfel:

Articolul 6

Garanții acordate minorilor

„(1)

Interesul superior al copilului reprezintă elementul fundamental pentru statele membre

în ceea ce privește toate procedurile prevăzute de prezentul regulament.

(...)

(3)

Pentru evaluarea interesului superior al copilului, statele membre cooperează strâns

între ele și țin cont, în special, de următorii factori:

(a) posibilitățile de reîntregire a familiei;

(b) bunăstarea și dezvoltarea socială a minorului, luând în considerare în mod particular

istoricul minorului;

(c) considerente privind siguranța și securitatea, în special când există riscul ca respectivul

minor să fie o victimă a traficului de ființe umane;

(d) opinia minorului, în conformitate cu vârsta și maturitatea sa.”

Articolul 31

Schimbul de informații relevante înaintea efectuării unui transfer

„(1)

Statul membru care efectuează transferul unui solicitant sau al unei alte persoane,

menționate la articolul 18 alineatul (1) litera (c) sau (d), comunică statului membru responsabil

datele cu caracter personal referitoare la persoana care va fi transferată, date care sunt

adecvate, relevante și neexcesive cu unicul scop de a se asigura că autoritățile competente, în

conformitate cu dreptul național din statul membru responsabil, au posibilitatea de a oferi

persoanei în cauză asistența adecvată, inclusiv asistența medicală imediată necesară în vederea

protejării intereselor sale vitale, precum și de a asigura continuitatea protecției și drepturilor

conferite de prezentul regulament și de alte instrumente juridice relevante în materie de azil.

Aceste date sunt comunicate statului membru responsabil într-un termen rezonabil înainte de

efectuarea transferului, pentru a garanta faptul că autoritățile sale competente, în conformitate cu

dreptul național, dispun de suficient timp pentru a lua măsurile necesare.

(2)

Statul membru care efectuează transferul transmite statului membru responsabil, în

măsura în care informațiile respective se află la dispoziția autorității competente, în conformitate

cu dreptul național al statului membru responsabil, toate informațiile esențiale în vederea

conservării drepturilor și nevoilor speciale imediate ale persoanei supuse transferului, mai ales:

(a) orice măsuri imediate pe care statul membru responsabil trebuie să le ia pentru a asigura

respectarea corespunzătoare a nevoilor speciale ale persoanei care urmează să fie transferată,

inclusiv orice formă de asistență medicală imediată care ar putea fi necesară;

(b) datele de contact ale membrilor de familie, ale rudelor sau ale oricăror alte persoane aflate

în relații de natură familială cu acesta din statul membru de destinație, după caz;

(c) în cazul minorilor, informații privind educația acestora;

(d) o evaluare a vârstei solicitantului.

(3)

Schimbul de informații în temeiul prezentului articol are loc numai între autoritățile

notificate Comisiei, în conformitate cu articolul 35 din prezentul regulament, prin intermediul

rețelei de comunicare electronică „DubliNet” instituită prin articolul 18 din Regulamentul (CE)

nr. 1560/2003. Informațiile care fac obiectul schimbului sunt utilizate numai în scopul indicat la

alineatul (1) al prezentului articol și nu sunt prelucrate suplimentar.

(4)

În vederea facilitării schimbului de informații între statele membre, Comisia adoptă,

prin acte de punere în aplicare, un formular standard pentru transferul datelor cerute în temeiul

prezentului articol. Respectivele acte de punere în aplicare se adoptă în conformitate cu

procedura de examinare menționată la articolul 44 alineatul (2).

(5)

Dispozițiile prevăzute la articolul 34 alineatele (8)-(12) se aplică schimbului de

informații în temeiul prezentului articol.”

Articolul 32

Schimbul de date medicale înaintea efectuării unui transfer

„(1)

În scopul unic de administrare a unor îngrijiri sau tratamente medicale, în special

privind persoanele cu handicap, persoanele vârstnice, femeile însărcinate, minorii și persoanele

care au fost victime ale unor acte de tortură, viol sau altor forme grave de violență psihologică,

fizică sau sexuală, statul membru care efectuează transferul transmite statului membru

responsabil, în măsura în care respectivele informații se află la dispoziția autorității competente în

conformitate cu dreptul național, informații cu privire la orice nevoi speciale ale persoanei care va

fi transferată, care, în cazuri specifice, pot include informații privind starea fizică și mentală a

persoanei în cauză. Informațiile respective sunt transferate printr-un certificat medical comun, cu

documentele necesare anexate. Statul membru responsabil se asigură că aceste nevoi speciale

sunt tratate corespunzător, inclusiv, în special, orice îngrijiri medicale esențiale care ar putea fi

cerute

.

Comisia adoptă, prin acte de punere în aplicare, un certificat medical comun. Respectivele

acte de punere în aplicare se adoptă în conformitate cu procedura de examinare menționată la

articolul 44 alineatul (2).

(2)

Statul membru care efectuează transferul transmite informațiile menționate la

alineatul (1) statului membru responsabil numai după obținerea consimțământului explicit al

solicitantului și/sau al persoanei care îl reprezintă sau, în cazul în care solicitantul nu este apt din

punct de vedere fizic sau juridic să își exprime consimțământul, atunci când această transmitere

este esențială protecției intereselor vitale ale solicitantului sau ale altei persoane. Absența

consimțământului, inclusiv refuzul acestuia, nu reprezintă un obstacol în calea desfășurării

transferulu

i.

(3)

Prelucrarea datelor cu caracter personal privind sănătatea menționate la alineatul (1)

este efectuată numai de un cadru medical care, în conformitate cu dreptul național ori cu normele

stabilite de autoritățile naționale competente, are obligația păstrării secretului medical sau de altă

persoană supusă, de asemenea, unei obligații echivalente în ceea ce privește confidențialitatea

profesională.

(4)

Schimbul de informații în temeiul prezentului articol are loc numai între cadre

medicale sau alte persoane menționate la alineatul (3). Informațiile schimbate pot fi folosite numai

în scopurile prevăzute la alineatul (1) și nu sunt prelucrate suplimentar.

(5) Comisia, prin acte de punere în aplicare, stabilește condiții uniforme și modalități practice

pentru schimbul informațiilor menționate la alineatul (1) din prezentul articol. Respectivele acte de

punere în aplicare se adoptă în conformitate cu procedura de examinare menționată la articolul

44 alineatul (2).

(6)

Normele prevăzute la articolul 34 alineatele (8)-(12) se aplică schimbului de informații

în temeiul prezentului articol.”

Articolul 33

Un mecanism de alertă timpurie, pregătire și gestionare a crizelor

„(1)

În cazul în care Comisia stabilește, în special pe baza informațiilor colectate de EASO

în temeiul Regulamentului (UE) nr.

439/2010, că aplicarea prezentului regulament poate fi

periclitată de un risc acut de presiune deosebit de mare asupra sistemului de azil al unui stat

membru și/sau ca urmare a problemelor survenite în funcționarea sistemului de azil al unui stat

membru, aceasta, în cooperare cu EASO, adresează recomandări statului membru vizat

invitându-l să întocmească un plan de acțiune preventivă.

Statul membru vizat informează Consiliul și Comisia cu privire la intenția sa de a prezenta un

plan de acțiune preventivă cu scopul de a elimina presiunea și/sau problemele în funcționarea

sistemului său de azil, asigurând totodată protejarea drepturilor fundamentale ale solicitanților de

protecție internațională.

Un stat membru poate elabora, în măsura în care dorește acest lucru și din proprie inițiativă,

un plan de acțiune preventivă și revizuiri ulterioare ale acestuia. La elaborarea unui plan de

acțiune preventivă, statul membru poate solicita asistență din partea Comisiei, a altor state

membre, a EASO și a altor agenții competente ale Uniunii.

(2)

Atunci când este elaborat un plan de acțiune preventivă, statul membru vizat îl

înaintează Consiliului și Comisiei și înaintează acestora, de asemenea, periodic rapoarte privind

punerea sa în aplicare. Comisia informează de asemenea Parlamentul European asupra

elementelor-cheie ale planului de acțiune preventivă. Comisia transmite Consiliului și

Parlamentului European rapoarte cu privire la punerea în aplicare a acestuia.

Statul membru vizat ia toate măsurile adecvate pentru a rezolva situația de presiune deosebit

de mare asupra sistemului său de azil sau pentru a se asigura că deficiențele identificate sunt

abordate înainte ca situația să se deterioreze. Atunci când un plan de acțiune preventivă include

măsuri menite să răspundă presiunii deosebit de mari exercitate asupra sistemului de azil al unui

stat membru, care poate periclita aplicarea prezentului regulament, Comisia solicită avizul EASO

înainte de a raporta Parlamentului European și Consiliului.

(3)

Atunci când Comisia stabilește, pe baza avizului EASO, că punerea în aplicare a

planului de acțiune preventivă nu a remediat deficiențele identificate, sau în eventualitatea unui

risc considerabil de declanșare a unei crize în sistemul de azil din statul membru respectiv, care

cel mai probabil nu poate fi rezolvată printr-un plan de acțiune preventivă, Comisia, în colaborare

cu EASO, după caz, poate solicita statului membru vizat să elaboreze un plan de acțiune în

vederea gestionării crizei și, dacă este necesar, revizuiri ale acestuia. Planul de acțiune în

vederea gestionării crizei asigură, pe parcursul întregului proces de alertă timpurie, pregătire și

gestionare a crizelor, respectarea acquis-ului Uniunii în domeniul azilului, în special a drepturilor

fundamentale ale solicitanților de protecție internațională.

În urma solicitării de a elabora un plan de acțiune în vederea gestionării crizei, statul membru

în cauză elaborează cu promptitudine planul respectiv, în colaborare cu Comisia și cu EASO, cel

târziu în termen de trei luni de la data cererii.

Statul membru vizat prezintă planul de acțiune în vederea gestionării crizei și, cel puțin o dată

la trei luni, raportează Comisiei și altor părți interesate, precum EASO, după caz, cu privire la

punerea în aplicare a acestuia.

Comisia informează Parlamentul European și Consiliul cu privire la planul de acțiune în

vederea gestionării crizei, la posibilele sale revizuiri și la punerea sa în aplicare. În aceste

rapoarte, statul membru vizat prezintă datele pentru monitorizarea respectării planului de acțiune

în vederea gestionării crizei, precum durata procedurii, condițiile de detenție și capacitatea de

primire în raport cu fluxul de solicitanți.

(4)

Pe parcursul întregului proces de alertă timpurie, pregătire și gestionare a crizelor,

Consiliul monitorizează atent situația și poate solicita informații suplimentare și furniza orientări

politice, în special cu privire la urgența și gravitatea situației și, prin urmare, la necesitatea ca un

stat membru să elaboreze fie un plan de acțiune preventivă, fie un plan de acțiune în vederea

gestionării crizei. Pe parcursul întregului proces, Parlamentul European și Consiliul pot discuta și

oferi orientări cu privire la orice măsură de solidaritate pe care o consideră adecvată.”

36

. Regulamentul Dublin III a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2014 și a fost „preluat” de Consiliul

Federal Elvețian la 7 martie 2014.

I

V

.

c

ontextul italian

A. Procedura de azil

37

. O persoană care dorește să solicite azil în Italia trebuie să se adreseze în acest scop poliției de

frontieră sau, în cazul în care se află deja în Italia, serviciului de imigrare din prefectura poliției

(

questur

a

). Din momentul depunerii cererii de azil, persoana respectivă are drept de intrare în Italia și

acces la procedura de azil; aceasta are permisiunea de a rămâne în țară până când Comisia

teritorială pentru recunoașterea protecției internaționale („Comisia teritorială”) soluționează cererea de

azil.

38

. Pentru un solicitant care nu are o viză de intrare valabilă, poliția desfășoară o procedură de

identificare (

fotosegnalamen

to

), dacă este necesar cu ajutorul unui interpret. Procedura constă în

efectuarea de fotografii pentru pașaport și prelevarea amprentelor digitale. Acestea din urmă se

compară cu cele înregistrate în sistemul EURODAC și baza națională de date AFIS (

Automa

ted

Fingerprint Identification System

- Sistemul automat de identificare a amprentelor digitale). La finalul

procedurii, solicitantul primește o fișă prin care se confirmă faptul că s-a făcut prima înregistrare

(

cedolin

o

) și în care se înscriu întâlnirile viitoare, în special cea care corespunde înregistrării oficiale a

cererii.

39

. Cerere de azil oficială se prezintă în scris. În baza unui interviu cu solicitantul într-o limbă pe

care acesta o înțelege, poliția completează „formularul-tip C/3 pentru recunoașterea statutului de

refugiat în sensul Convenției de la Geneva” (

Modello C/3 per il riconoscimento dello status di rifugiato

ai sensi della Convenzione di Ginevra

), care conține întrebări despre datele cu caracter personal ale

solicitantului (nume și prenume, data nașterii, naționalitatea, numele și prenumele

părinților/soțului/copiilor și locul în care se află aceștia), precum și despre călătoria persoanei

respective până în Italia și motivele pentru care a fugit din țara de origine și solicită azil în Italia.

Solicitantul poate prezenta un document scris în limba maternă – care se anexează formularului – în

care relatează contextul cererii de azil. Poliția păstrează formularul în original și îi predă solicitantului o

copie ștampilată.

40

. Solicitantul este apoi invitat, prin comunicare scrisă emisă de poliție, să se prezinte la un

interviu cu Comisia teritorială competentă. Aceasta este alcătuită din doi reprezentanți ai Ministerului

de Interne, un reprezentant al autorității locale, al autorității provinciei (

provincia

) sau al regiunii

respective, precum și un reprezentant al Înaltului Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați

(„ICNUR”). În cadrul interviului, solicitantul este asistat de un interpret. Comisia teritorială poate:

–

să acorde azil recunoscând-i solicitantului statutul de refugiat în sensul Convenției privind

statutul refugiaților, încheiată la Geneva în 1951 („Convenția din 1951 privind refugiații”);

să nu îi recunoască solicitantului statutul de refugiat în sensul Convenției din 1951 privind

–

refugiații, dar să îi acorde protecție subsidiară în conformitate cu art. 15 lit. c) din Directiva Condiții

(

supra

, pct.

29), astfel cum a fost pusă în aplicare prin Decretul legislativ (

decreto legislativo

)

nr. 251/2007;

– să nu acorde azil sau protecție subsidiară, ci un permis de ședere pentru motive umanitare

imperioase, în conformitate cu decretele-lege (

decreti-legge

) nr. 286/1998 și nr. 25/2008;

– să nu acorde nicio formă de protecție solicitantului. În acest caz, solicitantul primește dispoziția

de părăsire a teritoriului Italiei (

foglio di via

) în termen de 15 zile.

41

. O persoană căreia i s-a recunoscut statutul de refugiat în temeiul Convenției din 1951 privind

refugiații primește un permis de ședere care este valabil 5

ani și poate fi reînnoit. De asemenea,

persoana are dreptul, printre altele, la un document de călătorie pentru străini (

Titolo di viaggio per

stranieri

), la muncă, la reîntregirea familiei și la aplicarea dispozițiilor generale prevăzute de legislația

internă italiană în materie de asistență socială, asistență medicală, locuință socială și educație.

42

. O persoană care obține protecție subsidiară primește un permis de ședere care este valabil

3 ani

și poate fi reînnoit de comisia teritorială care l-a acordat. Acest permis poate fi totodată

transformat în permis de ședere pentru muncă în Italia, cu condiția ca cererea să fie făcută anterior

expirării permisului de ședere inițial și ca persoana respectivă să dețină un act de identitate. Un

permis de ședere emis cu titlu de protecție subsidiară îi acordă persoanei respective, printre altele,

dreptul la un document de călătorie pentru străini, la muncă, la reîntregirea familiei și la aplicarea

dispozițiilor generale prevăzute de legislația internă italiană în materie de asistență socială, asistență

medicală, locuință socială și educație.

43

. Persoanei care obține permis de ședere pe motive umanitare imperioase i se eliberează un

permis de ședere care este valabil 1 an și poate fi transformat în permis de ședere pentru muncă în

Italia, cu condiția ca persoana respectivă să dețină pașaport. Un permis de ședere acordat pe motive

umanitare îi oferă persoanei respective dreptul la muncă, la asistență medicală și, în cazul în care nu

are pașaport, la un document de călătorie pentru străini.

44

. În cazul în care comisia teritorială refuză să acorde protecție internațională, se poate face

plângere împotriva deciziei respective la o instanță de drept civil (

sezione civile del Tribunale

). Ulterior,

se pot folosi căi de atac în fața curții de apel (

Corte di appello

) și, în ultimă instanță, în fața Curții de

Casație (

Corte di cassazione

). Căile de atac trebuie introduse de un avocat, solicitantul de azil

respectiv putând solicita asistență judiciară în acest sens.

45

. În orice moment al procedurii aferente examinării cererii sale de azil, persoana respectivă

poate retrage cererea completând un formular în acest sens. Acesta poate fi obținut de la serviciul de

imigrare al poliției. Retragerea formală a unei cereri de azil înseamnă că se sistează procedura fără ca

cererea să fi fost soluționată de comisia teritorială. Cu toate acestea, retragerea unei cereri de azil nu

se prezumă automat în cazul în care solicitantul a părăsit centrul de primire a solicitanților de azil, a

plecat către o destinație necunoscută sau a părăsit țara. În cazul neprezentării solicitantului în fața

comisiei teritoriale, aceasta raportează oficial absența persoanei respective și soluționează cererea

acesteia în baza elementelor din dosar. În majoritatea cazurilor, comisia respinge cererea de azil pe

motivul „lipsei localizării” (

diniego per irreperibil

ità

). Persoana respectivă poate apoi să solicite un nou

interviu, caz în care procedura se redeschide odată ce i se comunică data unui nou interviu.

B. Cadrul juridic și organizarea sistemului de primire a solicitanților de azil

46

. Descrierea detaliată a cadrului juridic și a organizării sistemului de primire a solicitanților de azil

în Italia, prezentată de Guvernul italian, se găsește în decizia pronunțată de Curte în cauza

Mohammed Hussein și alții împotriva Țărilor de Jos și a Italiei

[(dec.), 2

aprilie 2013,

nr. 27725/10,

pct. 45).

În observațiile făcute în calitate de terț intervenient în procedură, Guvernul italian adaugă

următoarele informații:

„[…] Sistemul de protecție dispunea de 3 000 de locuri pe an. Fluxul extraordinar de solicitanți

de azil în cursul anului 2013 a determinat însă o evaluare privind consolidarea SPRAR [

Siste

ma

di protezione per richiedenti asilo e rifugiati

– Sistemul de protecție pentru solicitanți de azil și

refugiați

].

Resursele alocate prin OPCM (Ordonanța Președintelui Consiliului de Miniștri) din 21

septembrie 2011 (9 milioane de euro) au permis creșterea capacității de primire a Sistemului la

700 de unități începând din decembrie 2012, timp de un an. S-au creat, succesiv, 800 de locuri

suplimentare cu noi resurse (5 000 000 EUR alocate prin OCPC din 23 noiembrie 2012 nr. 26).

Creșteri suplimentare de 3 900 de locuri, survenite ulterior, au făcut ca în prezent să existe o

capacitate totală a SPRAR de 8 400 de locuri de primire.

În cele din urmă, în septembrie 2013, din cauza continuării debarcărilor, o nouă cerere pentru

8 000

de locuri suplimentare – din care, în prezent, doar 1

230 sunt disponibile – a fost

prezentată rețelei SPRAR.

Rezultă așadar că, în cadrul sistemului SPRAR, capacitatea totală de primire care poate fi

garantată este în prezent de 9 630 de resortisanți din țări terțe.

Consolidarea SPRAR, grație măririi capacității acestuia și alocării de resurse permanente,

reprezintă o măsură fundamentală pentru consolidarea și asigurarea unei baze solide a

sistemului de primire, pentru a trece de la o situație de urgență la o situație de gestionare

normală.

Obiectivul pentru următorii trei ani, 2014-2016, este de a consolida și mai mult rețeaua

SPRAR asigurând o capacitate efectivă de 16 000 de locuri [...]

În acest scop, avizul – adresat autorităților locale pentru selecția proiectelor pentru finanțare

destinate primirii solicitanților și beneficiarilor de protecție internațională și umanitară în perioada

2014-2016 – a fost publicat în Jurnalul Oficial din 4 septembrie 2013, nr. 207.

În prezent, sunt în curs de evaluare 510 proiecte de activitate propuse.”

C. Recomandările Înaltului Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați cu privire la

aspecte importante ale protecției refugiaților în Italia (iulie 2013)

47

. Pasajele relevante din recomandările ICNUR cu privire la aspecte importante ale protecției

refugiaților în Italia (iulie 2013) sunt redactate astfel:

(Traducerea gref

ei)

1

„1. Cadrul general

[…] Numărul resortisanților din țări terțe care locuiesc în Italia este estimat la 4-5 milioane, din

care 64 000 sunt refugiați […]

Autoritățile competente au făcut eforturi, prin intermediul unui nou sistem online și instrucțiuni

interne, pentru accelerarea procedurii de înregistrare a cererilor de azil, ameliorarea gestionării

cazurilor individuale pe tot parcursul procedurii, precum și supravegherea și abordarea imediată a

întârzierilor survenite între momentul în care o persoană își exprimă intenția de a solicita azil și

înregistrarea formală a cererii.

În pofida acestor progrese, există în continuare informații conform cărora înregistrarea

cererilor de azil este, în unele cazuri, programată cu câteva săptămâni mai târziu față de data la

care solicitantul de azil și-a exprimat intenția de a depune cerere. Această practică afectează

totodată persoanele transferate în Italia în temeiul Regulamentului Dublin care, după ce au

tranzitat Italia fără să depună o cerere de azil, au solicitat protecție internațională în alte țări

europene. Această întârziere poate avea ca efect un acces tardiv la sistemul de primire, precum

și prelungirea intervalului de timp pentru soluționarea cazurilor lor. În plus, se semnalează în

continuare dificultățile întâmpinate în unele unități ale poliției provinciale (

Questu

re

), unde se

solicită o dovadă a domiciliului (

domicilio

) pentru înregistrarea unei cereri de azil. Asta poate

cauza, în anumite cazuri, întârzierea suplimentară a accesului la procedura de azil. De

asemenea, s-a mai semnalat că broșurile de informare privind procedura de protecție

internațională nu sunt distribuite sistematic, așa cum prevede legea.

Dificultăți în privința accesului la procedura de azil sunt semnalate, de asemenea, la nivelul

Centrelor de Identificare și Expulzare (

centri di identificazione ed espulsione

– CIE), ca urmare a

lipsei informațiilor și asistenței judiciare, dar și ca urmare a obstacolelor administrative. Mai mult,

lipsa unor proceduri standard pentru cererile de azil depuse de persoane reținute în CIE a

condus, în unele cazuri, la transmiterea cu întârziere a cererilor de azil către autoritățile de

imigrare competente. Aceste întârzieri îi pot expune pe solicitanții de azil riscului de a fi repatriați

anterior examinării cererii lor de azil, ceea ce poate genera riscul returnării (

refoulemen

t

).

Începând din 2011, au existat cazuri în care resortisanți egipteni și tunisieni, care au venit

clandestin în Lampedusa la bordul unor ambarcațiuni, uneori direct din țara lor de origine, și care

și-au exprimat dorința de a solicita azil, au primit acces la procedura de azil doar în urma

intervențiilor din partea unor parteneri ai

Praesidium

, ai unor ONG-uri sau avocați. Nou-veniții din

aceste grupuri etnice au fost transferați periodic la CIE, nu în centre de primire pentru solicitanții

de azil (CARA), chiar și în cazurile în care intenția de a solicita azil a fost exprimată anterior

transferului. Potrivit observațiilor recente ale unor parteneri ai

Praesidium

, se pare că există

totodată un număr crescând de persoane (mai ales resortisanți din Eritreea, Somalia,

Afghanistan și Siria) care se sustrag prelevării amprentelor digitale în Italia și încearcă să ajungă

în alte țări europene pentru a solicita azil acolo, aparent din cauză că în Italia condițiile de primire

și perspectivele de integrare sunt necorespunzătoare.

Referitor la aplicarea Regulamentului Dublin, ICNUR observă că, în Italia, procedurile pentru

determinarea statului responsabil în temeiul Regulamentului sunt foarte lungi și depășesc deseori

termenele prevăzute în dispozițiile relevante. Procedurile pot dura până la 24 de luni, ceea ce

afectează grav bunăstarea solicitanților de azil, inclusiv a persoanelor cu nevoi speciale și a

copiilor neînsoțiți și separați (

UASC - unaccompanied and separated children

). Aceste întârzieri

prelungite sunt puse pe seama resurselor umane insuficiente. În consecință, circa 1

000 de

persoane cazate în centrele de primire din Italia sunt în așteptarea fie a unei decizii pentru

determinarea statului responsabil în temeiul Regulamentului [Dublin], fie a unui transfer în statul

responsabil în temeiul acestui regulament, ceea ce agravează capacitățile de primire din Italia,

deja slăbite. Ulterior pronunțării hotărârii

M.S.S. împotriva Belgiei și Greciei

a Curții Europene a

Drepturilor Omului, nu se mai efectuează în practică nicio returnare în Grecia în temeiul

Regulamentului Dublin. Cu toate acestea, solicitanții de azil cărora le-au fost prelevate

amprentele în Grecia sunt considerați în continuare «cazuri Dublin» până când o decizie a unității

Dublin declară că Italia este competentă. Se constată întârzieri și în aceste cazuri. Recent, s-a

acordat prioritate unor «cazuri Dublin» cazate în centre de primire a solicitanților de azil (CARA)

pentru care determinarea statului responsabil în temeiul Regulamentului a rămas pendinte mai

mult de 6 luni.

Solicitanții de azil trimiși în Italia în temeiul Regulamentului Dublin II sunt transferați de regulă

la aeroporturile principale din Italia (Roma, Milano; un număr mai mic de solicitanți la Bari și

Veneția). În principiu, ONG-urile care se ocupă de serviciile de informare sunt prevenite de

sosirea unor «cazuri Dublin» pentru a oferi informațiile necesare în vederea declanșării procedurii

de azil în Italia. Persoanelor returnate în temeiul Regulamentului Dublin li se eliberează, de către

poliția de frontieră din aeroport, o scrisoare prin care sunt invitați să solicite azil în

Quest

ura

competentă, care este determinată în baza unui număr de criterii, ca de exemplu locul

înregistrării anterioare a cererii de azil sau disponibilitatea locurilor în anumite centre de primire.

La Roma, cererea de azil se înregistrează direct la sediul aeroportului.

Preocupări față de funcționarea sistemului Dublin în contextul Italian, ca și față de aplicarea

Eurodac, sunt exprimate și în raportul Raportorului special al Organizației Națiunilor Unite pentru

drepturile omului ale migranților, care se referă concret la impactul sistemului Dublin asupra

statelor de la frontierele externe ale UE.

În 2012, numărul cererilor de azil a fost de 17 352, în scădere față de cele 34 100 din 2011.

Deși s-au înființat secții noi ale comisiilor teritoriale pentru recunoașterea protecției internaționale

(denumite în continuare «comisii teritoriale»), care sunt organismele competente în procedura de

azil în primă instanță, pentru a face față înmulțirii cererilor și întârzierilor rezultate în consecință,

termenele de așteptare în cazul deciziilor din primă instanță au crescut în continuare și diferă

semnificativ de la o comisie teritorială la alta. Întârzierile sunt mai mari în cazurile în care

comisiile teritoriale se află în mari centre de primire (Mineo, Crotone) sau în orașe mari (Roma,

Milano). În prezent, în medie și în baza observațiilor ICNUR, un solicitant de azil poate aștepta

circa 4–6 luni de la înregistrarea cererii sale de azil până la decizia comisiei teritoriale. În unele

cazuri, s-au semnalat perioade de așteptare mai mari de 12 luni.

ICNUR consideră în continuare satisfăcătoare, în ansamblu, normele de protecție în contextul

procedurii de azil și al activității comisiilor teritoriale, inclusiv în materie de rată a recunoașterii

persoanelor care au nevoie de protecție internațională. Se acordă atenția cuvenită principiilor

directoare și pozițiilor ICNUR, de exemplu în legătură cu anumite țări de origine sau aspecte

juridice, precum teama de persecuție pe motive de apartenență la un anumit grup social. Cu

toate acestea, trebuie totuși instituit un mecanism de supraveghere sistematică a calității, menit

să asigure o abordare armonizată în toate comisiile teritoriale și standarde minime de calitate,

mai ales în aspectele procedurale, incluzând proceduri standardizate pentru identificarea și

îndrumarea solicitanților de azil cu nevoi speciale, printre care copii, victime ale torturii și victime

ale traficului.

Referitor la comisiile teritoriale, trebuie observat că membrii acestora nu sunt obligați de lege

să dețină experiență anterioară și competențe în domeniul azilului și că uneori aceștia ocupă alte

funcții în cursul mandatului lor de membri ai comisiilor teritoriale. Specializarea decidenților și

interpreților nu sunt garantate corespunzător prin cursuri periodice de formare inițială și formare

obligatorie.

Deciziile nefavorabile ale unei comisii teritoriale în primă instanță trebuie atacate cu apel la

instanța civilă cu competență teritorială în acel loc (

Tribunal

e

) în termen de 15

zile de la data

comunicării deciziei, în cazurile în care solicitantul este cazat în CARA sau CIE, și în termen de

30 de zile în toate celelalte cazuri. Apelurile au efect suspensiv automat, cu excepția anumitor

categorii prevăzute de lege - în care suspendarea efectelor juridice ale deciziei nefavorabile în

primă instanță poate fi solicitată judecătorului de către solicitant. Deși nu sunt disponibile date

oficiale, se semnalează frecvent întârzieri mari în procedura judiciară între data declarării apelului

și decizia instanței, chiar și în cazurile care intră sub incidența Regulamentului Dublin. Deciziile

favorabile ale instanțelor sunt executate direct de serviciile de imigrare ale poliției, care emit

permisele de ședere. ICNUR apreciază eforturile făcute de Școala Superioară de Magistrați

pentru promovarea specializării judecătorilor în domeniul azilului.

În 2012, ICNUR a fost sesizat cu privire la existența unor cazuri în care solicitanți de azil ținuți

în CIE au fost expulzați în țările lor de origine fie în termenul prevăzut de lege pentru a declara

apel împotriva unei decizii privind azilul nefavorabile în primă instanță, fie în așteptarea unei

decizii judecătorești privind cererea de suspendare a efectelor juridice ale deciziei nefavorabile în

primă instanță, conexată cu cererea de apel. Astfel de practici ar putea genera riscul unei

returnări (

refoulemen

t

) în cazul persoanelor care au nevoie de protecție internațională.

Asistența juridică gratuită prevăzută de lege în cazul apelurilor nu este întotdeauna garantată

în practică în unele instanțe. La Roma, Baroul solicită în continuare ca apelantul să prezinte o

adeverință de venit, eliberată de ambasada corespunzătoare țării de origine, în pofida riscurilor

cu care s-ar putea confrunta solicitantul și membrii familiei sale în țara de origine și în pofida

faptului că legea prevede asistență juridică gratuită în baza propriei declarații a reclamantului cu

privire la nevoile sale financiare.

Sosirea, pe mare, a circa 63 000 de persoane în 2011 a determinat deteriorarea standardelor

de primire a solicitanților de azil, care a continuat și pe parcursul anilor 2012 și 2013. Dintre nou-

veniți, circa 28 000 de persoane, în special resortisanți din țări terțe provenind din Libia, au fost

direcționate automat de autorități către procedura de azil, ceea ce a dus la cerințe considerabile

pentru sistemul de primire. Capacitatea de primire a fost deja – înainte de 2011 – considerată

insuficientă pentru găzduirea solicitanților de azil în cazul sosirii unui număr considerabil de

persoane.

Pentru a răspunde la creșterea subită a sosirilor, în contextul unei „situații de urgență cauzate

de imigrarea din Africa de Nord”, guvernul și autoritățile regionale și locale au convenit asupra

unui plan de primire de urgență, a cărui punere în practică a fost încredințată Departamentului de

Protecție Civilă. Circa 22

000 de nou-veniți, toți resortisanți din țări terțe sosiți din Libia și

înregistrați ca solicitanți de azil, au fost cazați în sute de centre de primire diferite, dintre care

majoritatea erau gestionate de organizații cu puțină experiență sau chiar deloc. Planul de primire

de urgență a permis cazarea unui mare număr de solicitanți de azil care au venit într-un interval

foarte scurt. Cu toate acestea, solicitanții de azil nu au avut acces la multe din serviciile minime

prevăzute de lege pentru primirea lor. Mai mult, calitatea măsurilor de primire, menite să fie

asigurate până la încetarea «stării de urgență», nu s-a îmbunătățit semnificativ în timp. Grupul de

Supraveghere și Asistență înființat de Departamentul de Protecție Civilă în iulie 2011 pentru a

sprijini punerea în aplicare a planului de primire de urgență a fost stopat în octombrie 2011

înainte de retragerea sa progresivă.

Condițiile de primire s-au deteriorat și în centrele guvernamentale de primire a solicitanților de

azil (CARA); cauza principală o constituie supraaglomerarea, deoarece circulația între centre a

fost încetinită de prelungirea primirii unor grupuri de solicitanți de azil originari din țări terțe care

au venit din Libia în contextul situației de urgență cauzate de imigrarea din Africa de Nord,

precum și de creșterea numărului de cereri de azil; rezultatul a fost prelungirea procedurilor de

azil. Prin urmare, capacitatea de primire a fost pusă și mai mult la încercare, iar din acel moment

Ministerul de Interne se tot străduiește să găsească spații de cazare pentru solicitanții de azil

nou-veniți. Mai mult, standardele în materie de primire în centrele guvernamentale (CARA, CDA

și CIE) s-au deteriorat totodată din cauza constrângerilor bugetare grave, ceea ce a condus la o

situație în care, din 2011, contractele pentru administrarea acestor centre au fost acordate

exclusiv în baza celui mai mic preț pentru furnizarea de servicii, fără a acorda atenție suficientă

criteriilor de calitate.

Deși sosirea ambarcațiunilor din Libia aproape că a încetat din august 2011, timp de peste un

an nu s-a pus în practică nicio strategie de retragere progresivă din planul de primire de urgență.

Strategia de ieșire adoptată în septembrie 2012 prevedea, printre altele, că solicitanții de azil

respinși, indiferent de prezența lor continuă în sistemul de primire de urgență, vor beneficia de

permis de ședere timp de un an pe motive umanitare, în baza revizuirii dosarului de către

comisiile teritoriale.

La începutul anului 2013, Ministerul de Interne a preluat răspunderea pentru planul de primire

de urgență de la Departamentul de Protecție Civilă și a prelungit măsurile de primire până la

finalul lui februarie 2013. Câteva mii de resortisanți din țări terțe, ale căror cereri de azil au fost

respinse dar care au primit permis de ședere timp de un an pe motive umanitare, au părăsit

centrele de primire anterior acestei date. Cei rămași în centrele de primire au primit o

indemnizație în numerar de 500

EUR, iar măsurile pentru primirea lor au încetat. Cu toate

acestea, Ministerul de Interne a dat ordin prefecturilor locale să prelungească măsurile de primire

pentru persoanele cu nevoi speciale și pentru solicitanții de azil implicați în proceduri pendinte.

Nu sunt disponibile date oficiale despre integrarea socio-economică în acest volum de cazuri

specifice. Cu toate acestea, autonomia acestora rămâne o preocupare pentru perioada ulterioară

încetării planului de primire de urgență și asta mai ales din cauza calității precare a serviciilor de

primire, clarificarea cu întârziere a statutului lor juridic și, în general, din cauza situației

economice din Italia. De asemenea, programul de Returnare Voluntară Asistată (RVA) pentru

circa 600 de persoane a fost introdus cu o întârziere considerabilă; acesta a oferit stimulente

limitate și asistență pentru returnarea în țările lor de origine.

Deși Italia a depus eforturi și resurse financiare semnificative pentru a face față numărului

neașteptat de sosiri pe mare în 2011, planul de primire de urgență aplicat drept răspuns la

«situația de urgență cauzată de imigrarea din Africa de Nord» a evidențiat deficiențele existente

de mult timp în sistemul de primire, inclusiv lipsa unei planificări strategice și structurale și limitele

abordării în caz de urgență. În opinia ICNUR, acest fapt a ilustrat necesitatea unui sistem național

de primire consolidat și coordonat. Lacunele apărute în timp au afectat și mai mult sistemul de

primire în ansamblu, lăsând Italia nepregătită să reacționeze corespunzător în situațiile de

urgență atunci când apar, așa cum s-a întâmplat în 2011.

Pentru a gestiona retragerea progresivă a planului de primire de urgență s-a înființat Grupul

de Coordonare Națională la finalul anului 2012. Acesta din urmă este prezidat de Ministerul de

Interne și include Ministerul Muncii, regiunile, Asociația Națională a Localităților Italiene

(

Associazione Nazionale dei Comuni Italiani

- ANCI) și Uniunea Provinciilor Italiene (

Unione delle

Province d'Italia

- UPI). Deși nu este membru, începând din octombrie 2012 ICNUR a fost invitat

periodic să participe la ședințele Grupului, ca și OIM (Organizația Internațională pentru Migrație).

Grupul de Coordonare Națională reunește actorii instituționali cei mai importanți și a fost

recunoscut recent ca organism permanent, însărcinat cu planificarea și coordonarea intervențiilor

în materie de primire și integrare a solicitanților de azil și a refugiaților.

În baza recomandărilor Grupului, în cadrul strategiei de ieșire din planul de primire de urgență,

Ministerul de Interne s-a angajat să extindă capacitatea de primire a Sistemului de protecție

pentru solicitanții de azil și refugiați (

Sistema di protezione per richiedenti asilo e rifugiati

-

SPRAR) de la 3 000 la 5 000 de locuri, cu posibilitatea unei creșteri suplimentare până la 8 000

de locuri în cazul unor afluxuri considerabile. ICNUR apreciază decizia Ministerului de Interne,

dar subliniază necesitatea unei reforme globale a sistemului de primire, care ar trebui să includă

și asistența post-recunoaștere acordată refugiaților recunoscuți. De fapt, deși centrele

guvernamentale și proiectele SPRAR (care pot găzdui atât solicitanți de azil, cât și refugiați

recunoscuți) sunt în măsură să asigure nevoile de primire ale unui număr considerabil de

solicitanți de azil, măsurile de sprijin pentru refugiații recunoscuți sunt în continuare în mare parte

insuficiente. Reformele necesare, care impun un puternic angajament politic și o guvernanță

solidă, ar trebui să urmărească totodată sistematizarea acelor ameliorări aduse sistemului de

primire care au fost efectuate în ultimii ani, mai ales prin proiecte-pilot și intervenții limitate în

timp

.

Cu privire la primirea solicitanților de azil, persistă diferențe importante în diverse părți ale

Italiei, în funcție de centrele de primire și, în general, de practicile locale. Se pare că s-a renunțat

la practica limitării primirii în CARA la un durată de maxim 6

luni, care le-a fost aplicată

solicitanților de azil indiferent de capacitatea lor de a se autoîntreține și înainte de pronunțarea, în

acest interval, a unei decizii în primă instanță cu privire la cererile lor. Acestea fiind zise, această

evoluție nu abordează posibila necesitate a prelungirii cazării în centre de primire a solicitanților

de azil care, în așteptarea unei decizii în apelul îndreptat împotriva unei decizii nefavorabile, deși

au drept de muncă, pot fi incapabili să-și asigure un nivel de trai corespunzător, inclusiv cazare,

în afara centrelor de primire.

Italia a transpus dispoziția din Directiva Primire a UE cu privire la dreptul la muncă al

solicitanților de azil într-un mod mai favorabil decât standardele minime prevăzute de directivă. În

conformitate cu art. 11 din Decretul legislativ nr. 140/2005, în cazul în care procedura de azil nu

se încheie în termen de 6 luni, permisul de ședere se reînnoiește pentru alte 6 luni, iar solicitantul

de azil are drept de muncă. În centrele guvernamentale s-au desfășurat inițiative pilot, incluzând

evaluări ale competențelor profesionale elementare, pentru a le facilita solicitanților de azil

accesul la piața muncii, însă acestea nu au fost generalizate în contextul serviciilor de primire.

Măsurile de sprijin pentru căutarea unui loc de muncă vizează în principal solicitanții de azil

pentru care durata procedurii de azil depășește 6

luni, ca de exemplu în cadrul procedurii

aferente Regulamentului Dublin sau în cazul în care decizia pronunțată în primă instanță este

nefavorabilă. În CARA nu există un astfel de sprijin, deși este prevăzut în proiectele SPRAR.

ICNUR primește în continuare sesizări privind cazuri în care solicitanții de azil nu au acces

imediat la măsuri de primire atunci când depun cerere de protecție internațională, ci le primesc în

schimb abia după câteva săptămâni sau luni. Întârzierile sunt cauzate de lacunele structurale și

insuficiența capacității actualului sistem de primire, de procedurile administrative lente și de

problemele întâmpinate la înregistrarea cererilor de azil. Deși există diferențe la nivel local,

măsurile alternative pentru a asigura subzistența solicitanților de azil sunt doar rareori disponibile

în cazul întârzierilor. Potrivit informațiilor ICNUR, nu se acordă sprijinul financiar limitat în timp

prevăzut în cazurile în care se întârzie cazarea în centrele de primire [art. 6 alin. (7) din Decretul

legislativ nr. 140/2005]. ICNUR nu are cunoștință de cazuri în care solicitanții de azil au contestat

în instanță întârzierile respective.

În general, la returnarea lor în Italia, persoanele transferate în baza Regulamentului Dublin

care au fost înregistrate ca solicitanți de azil au acces la centre de cazare de tranzit, disponibile

în Milano (35

de locuri), Roma (150

de locuri), Veneția (40

de locuri) și Bari (20

de locuri). În

schimb, beneficiarii protecției internaționale, cărora li s-a acordat protecție în Italia anterior

plecării lor, nu au acces la centrele respective atunci când sunt returnați în baza Regulamentului

Dublin. Deși s-au pus la dispoziție locuri de cazare suplimentare în Milano (25 de locuri) și Roma

(80 de locuri pentru bărbați adulți) pentru solicitanții de azil sosiți cu avionul, aceste locuri sunt

practic insuficiente deoarece persoanele transferate în baza Regulamentului Dublin pot fi nevoite

să aștepte câteva zile în aeroport, până când se efectuează transferul altor solicitanți de azil din

acele centre de cazare de tranzit la proiecte SPRAR sau la CARA. De asemenea, este posibil

totodată ca persoanele transferate în baza Regulamentului Dublin, atunci când sosesc în Italia,

să stea câteva zile în aeroporturi până când sunt plasate, chiar dacă s-a identificat un loc într-un

centru de primire, în momentul în care Italia s-a declarat competentă în temeiul Regulamentului

Dublin

.

În conformitate cu art.

8 din Decretul legislativ nr.

140/2005 și cu alte dispoziții relevante,

nevoile specifice ale solicitanților și ale membrilor familiei lor trebuie luate în considerare în

vederea primirii. De asemenea, cererile solicitanților de azil cu nevoi speciale sunt, în principiu,

prioritare. Din cauza lipsei locurilor disponibile în centre specializate sau proiecte SPRAR,

numărul solicitanților de azil cu nevoi speciale care, în pofida situației lor, trebuie să rămână în

CARA pe durata procedurii de azil, fără să primească asistență specifică nevoilor lor, a înregistrat

o creștere față de anii trecuți. Această problemă persistă și după recunoașterea și acordarea unei

forme de protecție. Persistă lacune sub forma unor niveluri scăzute ale coordonării între părțile

implicate, a incapacității de a asigura asistența juridică și socială corespunzătoare, ca și

supravegherea logistică necesară, precum și a unor mecanisme de orientare necorespunzătoare.

Aceste probleme s-au agravat într-o anumită măsură, începând din 2011, ca urmare a deteriorării

generale a condițiilor de primire și a reducerilor bugetare din sistemul de protecție socială.

Solicitanții de azil cărora li s-a acordat permis de ședere au dreptul și obligația de a se înscrie

în sistemul național de sănătate (SNS). Această cerință este, în general, respectată de solicitanții

de azil cazați în proiecte SPRAR. În schimb, solicitanții de azil care rămân în CARA după

expirarea perioadei inițiale de 20-35 de zile prevăzute de lege, din cauza numărului limitat de

locuri disponibile în proiectele SPRAR, nu primesc sistematic permis de ședere și, prin urmare,

nu se pot înscrie în SNS. În plus, în perioada de primire în CARA, conducerea are obligația de a

furniza servicii conforme cu Decretul Ministerului de Interne din 21 noiembrie 2008. Calitatea

acestor servicii, inclusiv sprijinul necesar pentru a avea acces la unitățile de asistență medicală

din afara centrului, diferă de la o zonă la alta în Italia și reflectă lipsa globală a armonizării în

cazul standardelor de primire.

În plus, au ajuns în atenția ICNUR unele cazuri în care solicitanții de azil, în special

persoanele transferate în baza Regulamentului Dublin, la expirarea perioadei obligatorii de

primire în CARA, nu au primit imediat permisul de ședere timp de 3 luni, așa cum prevede legea.

Pentru a aborda, în parte, lacunele persistente, Ministerul de Interne a acceptat la sfârșitul

anului 2012 să înființeze, în contextul proiectului

Praesidium

, un program pilot de supraveghere

în centrele guvernamentale. În toate localitățile în care există centre guvernamentale, s-a înființat

o comisie de supraveghere; aceasta este prezidată de prefectura locală și este alcătuită din

sediile centrale ale poliției provinciale și organizații partenere ale

Praesidium

. În opinia ICNUR,

asta este o primă încercare de a dezvolta mecanisme de supraveghere și de control al calității

mai sistematice, care vor necesita o implicare puternică din partea prefecturilor și voința

Ministerului de Interne de a asigura o monitorizare ulterioară corespunzătoare.

[...]

RECOMAND

ĂRI

[...]

Condiții de primire a solicitanților de azil

corespunzătoare în toată țara, chiar și în cazul în care survin sosiri numeroase, astfel încât toți

solicitanții de azil care nu au mijloace pentru a se întreține să aibă acces la o primire

corespunzătoare, în conformitate cu dispozițiile Directivei UE privind condițiile de primire.

Sistemul de primire trebuie să fie mai flexibil, astfel încât să fie în măsură să facă față fluctuațiilor

numărului de cereri de azil și duratei efective a procedurii de azil.

nivel calitativ acceptabil. Având în vedere diferențele structurale dintre diversele tipuri de centre

(CARA, CDA, proiecte SPRAR, centre din zone metropolitane și centre înființate în contextul unui

plan de primire de urgență), abordarea actuală ar putea fi revizuită pentru a asigura standarde

corespunzătoare tuturor solicitanților de azil. Această revizuire ar trebui să se axeze totodată pe

modalități pentru a evita cazarea solicitanților de azil în centre mari pe perioade îndelungate.

de azil și refugiaților sunt adaptate nevoilor lor diferite, oferindu-le solicitanților asistența de care

au nevoie în așteptarea deciziei privind statutul lor, iar refugiaților oferindu-le sprijinul de care au

nevoie pentru a facilita integrarea lor în societatea italiană.

[...]

solicitanților de azil cazați în centre de primire și facilitării participării lor active, să introducă

mecanisme pentru depunerea plângerilor și să se asigure că diferențele de sex, vârsta și nevoile

individuale sunt luate în considerare.

control al calității și să aibă în vedere introducerea unor sisteme noi și mai eficiente.

[...]”

48

. Aceste recomandări sunt urmarea recomandărilor similare formulate de ICNUR în 2012, pe

care Curtea le-a luat deja în considerare în decizia pronunțată în cauza

Mohammed Hussein

(cita

tă

anterior, pct. 43).

D. Raportul publicat la 18 septembrie 2012 de Comisarul pentru Drepturile Omului al

Consiliului Europei, Nils Muižnieks, ulterior vizitei sale în Italia în perioada 3 – 6 iulie 2012

[(CommDH(2012)2

6]

49

. Raportul a fost examinat deja de Curte în decizia

Mohammed Hussein

(citată anterior, pct. 44).

Curtea consideră util să reamintească aici pasajele relevante:

[Traducerea gref

ei]

„140. Sistemul de primire a migranților a rămas în mare parte neschimbat de la ultima vizită a

predecesorului Comisarului în Italia, în mai 2011. Așa cum s-a observat în raportul din 2011,

solicitanții de azil în Italia pot fi trimiși la diferite centre de cazare, printre care se numără CARA

(

Centri d’accoglienza per richiedenti asilo

, centre de primire inițială pentru solicitanții de azil),

CDA (

Centri di accoglienza

, centre de primire pentru migranți) și CPSA (

Centri di primo soccorso

ed accoglienza

, centre de prim ajutor și de primire).

vizită la un CARA în timpul vizitei din septembrie 2008, Comitetul European pentru Prevenirea

T

o

rturii (CPT) a criticat faptul că centrul se afla într-o clădire similară unui penitenciar. Deși

Comisarul este la curent cu faptul că Guvernul italian a stabilit standarde minime pentru licitațiile

pentru administrarea acestor centre, interlocutorii și-au exprimat îngrijorarea pentru disparitatea

ridicată în practică a standardelor de primire, aceasta putându-se manifesta de exemplu astfel:

numărul insuficient și pregătirea insuficientă a angajaților; supraaglomerarea și nivelul limitat al

spațiului disponibil pentru asistență, consiliere juridică și socializare; caracterul necorespunzător

fizic al centrelor și distanța mare a acestora față de comunitate; sau dificultățile întâmpinate la

accesarea informațiilor corespunzătoare.

regimului aplicabil migranților cazați acolo au devenit o preocupare majoră ulterior declarării

«situației de urgență Africa de Nord» în 2011. În baza planului de urgență, capacitatea de primire

existentă a fost extinsă în cooperare cu regiunile italiene pentru a face față înmulțirii subite a

sosirilor de pe coasta Africii de Nord (în 2011 s-au depus 34 120 de cereri de azil în Italia, ceea

ce reprezintă mai mult decât triplul numărului de 10 050 de cereri depuse în 2010). Comisarul

conștientizează presiunea exercitată în 2011 asupra sistemului de primire din Italia și laudă

eforturile autorităților centrale și regionale pentru a asigura capacitatea de primire suplimentară

necesară pentru a face față efectelor creșterii considerabile a fluxurilor migratorii.

imigrație a fost pusă sub semnul întrebării de numeroși interlocutori. Raportul din 2011 a exprimat

deja preocupări deosebite cu privire la acordarea asistenței juridice, a asistenței corespunzătoare

și a asistenței psihosociale în centrele de primire de urgență, precum și cu privire la dificultățile

legate de identificarea rapidă a persoanelor vulnerabile și menținerea unității familiei în timpul

transferurilor. Preocupările rămân de actualitate, iar ONG-urile pentru drepturile omului au

evidențiat relatări despre probleme semnificative în unele dintre aceste centre, în special în

Calabria și Lombardia. De asemenea, ONG-urile și ICNUR au semnalat întârzieri și lipsa de

transparență în supravegherea acestor centre.

Comisarul apreciază informațiile furnizate de Ministerul de Interne, conform cărora examinarea

cererilor de azil pendinte (estimate la 7 000–8 000) se va finaliza până la acea dată. Acesta a fost

informat că 30

% din solicitanții sosiți în perioada de urgență au primit o formă de protecție.

Comisarul laudă totodată eforturile considerabile ale autorităților italiene pentru îmbunătățirea

procedurii de examinare aplicate de comisiile teritoriale, în care ICNUR este reprezentat, dar

observă că lipsa de experiență a unora dintre membrii comisiilor este percepută ca o problemă.

sprijin beneficiarilor protecției internaționale recunoscuți, autoritățile considerând că formarea

profesională de care vor fi beneficiat între timp le va permite să se integreze dacă decid să

rămână în Italia. Comisarul este îngrijorat de această eventualitate, în lumina deficiențelor grave

pe care le-a identificat în integrarea refugiaților și a altor beneficiari ai protecției internaționale (a

se vedea mai jos). Acesta nu a primit nicio informație despre situația persoanelor ale căror

apeluri în instanță împotriva unei decizii nefavorabile privind azilul vor fi încă pendinte la acea

dată.

reprezintă SPRAR (

Sistema di protezione per richiedenti asilo e rifugiati

), o rețea finanțată de stat

și alcătuită din autorități locale și organizații non-profit, care cazează solicitanți de azil, refugiați

sau alți beneficiari ai protecției internaționale. Spre deosebire de CARA și centrele de primire de

urgență, care tind să fie instituții mari ce cazează multe persoane simultan, SPRAR este alcătuit

din circa 150 de proiecte mai mici; interlocutorii Comisarului au considerat că acesta funcționează

mult mai bine deoarece încearcă totodată să asigure informații, asistență, sprijin și îndrumare

beneficiarilor pentru a facilita integrarea socio-economică.

primire după centrele de primire din prima linie – este foarte limitată (circa 3 000 de locuri) față de

numărul solicitanților de azil și al refugiaților aflați în Italia. Prin urmare, solicitanții de azil ajung să

fie ținuți în CARA pentru mari perioade de timp, în loc să fie transferați la un proiect SPRAR după

finalizarea procedurilor de identificare, așa cum se prevedea inițial. În unele cazuri, durata șederii

poate ajunge la 6

luni, în vreme ce Comisarului i s-a semnalat că solicitanții de azil primiți în

cadrul unui plan de primire de urgență au stat în centre de primire chiar și mai mult de 6 luni.

beneficiat de o atenție crescândă în alte state membre ale UE, ca urmare a creșterii numărului de

acțiuni în justiție introduse de solicitanți de azil împotriva transferului lor în Italia în conformitate

cu Regulamentul Dublin. Acesta observă că o serie de hotărâri judecătorești pronunțate de

diverse instanțe administrative din Germania au suspendat transferurile, mai ales din cauza

riscului ca persoanele să rămână fără locuință și să aibă un nivel de trai inferior standardelor

minime de subzistență. Curtea Europeană a Drepturilor Omului de asemenea a primit cereri în

care se invocau posibile încălcări ale art. 3 ca urmare a transferurilor în Italia în conformitate cu

Regulamentul Dublin. […]”

E. Informații furnizate de Organizația Internațională pentru Migrație într-un comunicat de

presă din 28 ianuarie 2014

50

. Într-un comunicat de presă din 28 ianuarie 2014, Organizația Internațională pentru Migrație s-a

exprimat astfel:

„[…] peste 45.000 de migranți și-au riscat viața pentru a traversa Marea Mediterană pe vase

supraaglomerate, în scopul de a ajunge în Italia și Malta. Este cel mai mare număr de migranți

înregistrat în ultimii 6 ani, cu excepția anului 2011 - anul crizei libiene.

42.900 au ajuns în Italia și 2.800 in Malta. Dintre cei care au ajuns în Italia, peste 5.400 au

fost femei, iar 8.300 au fost minori, dintre care 5.200 minori neînsoțiți. Cele mai multe dintre

debarcări au avut loc în Lampedusa (14.700) și de-a lungul coastei Siracuza, în Sicilia (14.300).

«Migrația de anul acesta către coastele din sudul Italiei arată o creștere a numărului de

persoane care fug de război și de regimurile opresive», declară José Angel Oropeza, Director al

Biroului de coordonare al OIM pentru Mediterană din Roma.

«Majoritatea migranților sunt din Siria (11.300), Eritreea (9.800) și Somalia (3.200). Aceștia au

fost forțați să-și părăsească țările de origine și au dreptul la protecție, în conformitate cu

prevederile legislației italiene în domeniu», declară acesta.

Fenomenul continuă și în 2014. În 24 ianuarie, 204 migranți au fost salvați de Marina italiană

în Strâmtoarea Siciliei și au ajuns în portul sicilian Augusta, aproape de Siracuza.

«Adevărata urgență în Mediterană o reprezintă migranții care mor în continuare pe mare.

Aceștia dispar, iar dispariția lor rămâne necunoscută. Identificarea persoanelor decedate rămâne

o problemă umanitară de rezolvat. Numeroase rude ale victimelor încă așteaptă să afle dacă cei

dragi se află printre trupurile găsite după naufragiile din octombrie», declară José Angel Oropeza.

Peste 20.000 de persoane au pierit în ultimii 20 de ani încercând să ajungă pe coasta italiană.

Numărul îi include pe cei 2.300 din 2011 și circa 700 din 2013.

«Migranții și refugiații nu sunt pioni pe tabla de șah a umanității. Aceștia sunt copii, femei și

bărbați care pleacă ori sunt forțați să plece din țară din motive diverse. Realitatea migrației

trebuie tratată și gestionată într-un mod nou, echitabil și eficace», declară Papa Francisc în

discursul său cu ocazia Zilei Mondiale a Migrantului și Refugiatului, marcată de Vatican la 19

ianuarie

.

«Ne-am obișnuit prea mult să le considerăm pe aceste persoane care fug de război,

persecuție, sărăcie și foame ca pe simple statistici. Este urgent să găsim modalități pentru a

preveni moartea acestora pe mare, când tot ce vor aceste persoane este să ajungă la o viață mai

bună. Trebuie să găsim modalități pentru a face migrația mai sigură și pentru a le oferi acestor

persoane alternative reale», declară Oropeza.

OIM, în colaborare cu ICNUR, Salvați Copiii și Crucea Roșie din Italia, a intervenit în

Lampedusa, Sicilia, Calabria și Puglia, în cadrul proiectului Praesidium finanțat de Ministerul

Italian de Interne, cu scopul de a ajuta migranții ilegali care sosesc în Italia pe mare.”

V. drept comparat relevant

A. Jurisprudența germană relevantă

51

. Curtea observă că diverse instanțe administrative germane, ca de exemplu cele din Stuttgart (4

februarie 2013), Gelsenkirchen (17 mai și 11 aprilie 2013) și Frankfurt-pe-Main (9 iulie 2013), au

interzis returnarea unor solicitanți de azil în Italia în cadrul Regulamentului Dublin, indiferent dacă

făceau parte sau nu din categoriile considerate vulnerabile. În special în hotărârea din 9 iulie 2013

(nr. 7

K 560/11.

F

.

A), Tribunalul Administrativ din Frankfurt a considerat că insuficiența locurilor din

centrele de primire din Italia și condițiile de cazare de acolo ar implica probabil încălcarea art. 3 din

Convenție în cazul în care un solicitant de azil afgan în vârstă de 24 de ani ar fi returnat din Germania

în Italia. În hotărâre, instanța administrativă s-a exprimat astfel:

[Traducerea gref

ei]

„25. Tribunalul are convingerea că deficiențele sistemice existente în condițiile de primire a

solicitanților de azil în Italia constituie motive serioase și întemeiate să se creadă că solicitantul,

dacă ar fi transferat în țara respectivă în temeiul Regulamentului Dublin, ar risca să fie supus

unor tratamente inumane ori degradante în sensul articolului 4 din Carta drepturilor fundamentale

a UE (a se vedea hotărârea CEJ din 21.12.2011 – C-411/10,

N.S. împotriva Secretary of State for

the Home Department and Others

, EuGRZ 2012 24, pct. 94).

[...]

să nu aibă o vedere de ansamblu a capacității și eficacității sale (a se vedea avizul emis de

borderline-europe e.V.

în fața Tribunalului Administrativ Brunswick, decembrie 2012, pag.

37).

Guvernul italian a recunoscut aceste deficiențe chiar în fața CEDO (

Mohammed Hussein și alții

,

citată anterior, pct. 45, paragraful al doilea) [...]

ajuns mai sus, și nici să o pună la îndoială. În primul rând, în conformitate atât cu jurisprudența

CEDO, cât și cu cea CJUE, normele privind responsabilitatea din Regulamentul Dublin nu-și

încetează aplicarea decât dacă se stabilește cu certitudine faptul că solicitantul de azil va fi supus

unor tratamente inumane și degradante dacă va fi transferat în Italia. Faptele nu permit să se

ajungă la o asemenea concluzie. Italia dispune într-adevăr de un anumit număr de centre de

primire acceptabile pentru solicitanții de azil și se poate presupune că cel puțin un solicitant de

azil din doi poate beneficia de condiții care respectă cerințele directivei. Cu toate acestea, având

în vedere jurisprudența sus-menționată, este suficient ca o persoană să fie expusă riscului real

de a suferi un tratament inuman ori degradant. Se impune concluzia că există un asemenea risc

din moment ce există șanse de cel mult 50 % ca un solicitant de azil să obțină cazare conformă

cu cerințele sus-menționate […]”

B. Jurisprudența relevantă a Curții Supreme a Regatului Unit

52

. Într-o hotărâre din 19 februarie 2014 ([2014] UKSC 12), Curtea Supremă a Regatului Unit a

considerat că, indiferent de existența sau inexistența unor „deficiențe sistemice” în sistemul de primire

a solicitanților de azil în Italia, Curtea de Apel ar trebui să examineze în fiecare caz în parte riscul ca

apelanții să fie supuși unor tratamente contrare Convenției dacă sunt returnați în Italia. Lord Kerr, cu

care au mai fost de acord Lord Neuberger (președinte), Lord Carnwath, Lord

T

o

ulson și Lord Hodge,

s-a exprimat astfel:

[Traducerea gref

ei]

„[...]

3 nu implică (sau, cel puțin, nu implică automat) faptul că respectivele

condiții denunțate și prezentate ca fiind condiții inumane ori degradante sunt rezultatul unor

deficiențe sistemice. Este evident că o încălcare a drepturilor prevăzute la art. 3 nu depinde în

mod intrinsec de nefuncționarea sistemului. Dacă această cerință este transplantată prezumției,

aceasta din urmă va fi incontestabil mai dificil de răsturnat. Asta înseamnă că cei cărora li se

încalcă drepturile prevăzute la art. 3 din alt motiv decât ca urmare a unei deficiențe sistemice a

procedurii și a condițiilor de primire puse la dispoziția solicitantului de azil nu vor avea

posibilitatea de a se prevala de acele drepturi pentru a împiedica returnarea lor forțată în țara

determinată în care s-ar putea produce încălcarea. După cum am spus, ar fi surprinzător ca

acesta să fie rezultatul hotărârii CJUE în

NS

[

NS împotriva

Secretary of State for the Home

Department

și

M. E., A. S. M., M. T., K.

P

.

, E. H. împotriva Refugee Applications Commissioner,

Minister for Justice, Equality and Law Reform

(CJUE C-411/10 și C-493/10)].

[...]

76-80 din hotărâre, CJUE prezintă contextul în care se înscrie necesitatea

încrederii reciproce între statele membre în legătură cu obligația statelor respective care participă

la sistemul european comun de azil de a respecta drepturile fundamentale, inclusiv drepturile

care își au temeiul în Convenția privind statutul refugiaților ((1951) Cmd 9171) („Convenția din

1951”) și în Protocolul din 1967 („Protocolul din 1967”) ((1967) Cmnd 3906). În cadrul acestor

puncte, Curtea a abordat și prezumția care se impune, conform căreia statele vor fi pregătite să

se conformeze în totalitate obligațiilor. Cele două considerente conexe (importanța obligațiilor și

prezumția că vor fi respectate) constituie fundamentul sistemului – un sistem conceput pentru

«pentru a evita aglomerarea […] prin obligarea autorităților statelor de a soluționa cereri multiple

introduse de același solicitant, pentru a întări securitatea juridică în ceea ce privește

determinarea statului responsabil de soluționarea cererii de azil și pentru a evita astfel căutarea

instanței celei mai favorabile (

forum shopping

), sistemul având ca obiectiv principal accelerarea

soluționării cererilor, atât în interesul solicitanților de azil, cât și al statelor participante.» (pct. 79)

[...]

regulă de excludere bazată exclusiv pe deficiențele sistemice ar fi arbitrară atât în plan

conceptual, cât și în practică. O deficiență sistemică nu are nimic semnificativ în mod intrinsec

care să o evidențieze ca fiind una în cadrul căreia încălcarea drepturilor fundamentale este mai

gravă sau merită mai multă protecție. Și, din experiență, gravele încălcări ale drepturilor

prevăzute la art. 3 pot surveni și în absența oricărei deficiențe sistemice.

sistemice doar ca să le deosebească de încălcările minore ale diverselor directive europene în

materie de azil sau dacă a decis în mod conștient să creeze o precondiție nouă și greu de

îndeplinit pentru solicitanții de azil care doresc să se prevaleze de drepturile lor prevăzute la art. 3

pentru a împiedica returnarea lor într-o anumită țară în cazul în care se demonstrează că

drepturile respective vor fi încălcate. Căci nu încape îndoială că o astfel de condiție ar fi într-

adevăr greu de îndeplinit. Unele dintre faptele prezentelor cauze atestă veracitatea acestei idei.

[...]

Abordarea corectă

deficiențele sistemice din procedurile și condițiile de primire din țara determinată va constitui un

temei pentru contestarea transferului în țara determinată. Criteriul esențial rămâne cel enunțat în

Soering împotriva Regatului Unit

a Curții Europene a Drepturilor Omului [(1989) 11 EHRR 439].

Îndepărtarea unei persoane dintr-un stat membru al Consiliului Europei într-o altă țară este

interzisă dacă se demonstrează că există un risc real ca persoana transferată să sufere un

tratament contrar art. 3 din CEDO.

[...]

obligat să trăiască dacă este returnat în temeiul Regulamentului Dublin II sunt de așa natură

încât există un risc real ca persoana să fie supusă unui tratament inuman ori degradant, se

interzice transferul său în statul respectiv. Când în joc se află obligațiile pozitive (ceea ce se

întâmplă în ipoteza în care statul nu s-a asigurat că solicitantul dispune de condiții de trai

satisfăcătoare), dovezile par mai probabil să indice deficiențele sistemice, însă căutarea acestor

deficiențe se face prin încercarea de a stabili dacă există un risc real al încălcării art. 3, nu un

obstacol care trebuie depășit.

a descris în cauza

R (Elayathamby)

împotriva Secretary of State for the Home Department

[2011] EWHC 2182 (Admin), la pct. 42 i),

ca fiind o «prezumție probatorie solidă» («

significant evidential presumption

») că statele

determinate vor respecta obligațiile prevăzute de Convenție în ceea ce privește procedurile de

azil și condițiile de primire aplicabile solicitanților de azil pe teritoriul lor. Aceasta este prezumția în

raport cu care este necesar să se abordeze orice afirmație conform căreia există un risc real de

încălcare a art. 3.

Deciziile pronunțate în primă instanță

EM

[2011] EWHC 3012

Admin, judecătorul Kenneth Parker s-a referit în mod aprobator la declarația din cauza

R

împotriva Home Secretary Ex p Adan

[1999] 3 WLR 1274, în sensul că un sistem care – dacă

funcționează ca de obicei – va asigura standardul de protecție necesar solicitantului de azil, nu va

fi declarat deficient din cauza unor anomalii. La pct. 12, acesta a declarat următoarele:

«Ca urmare a

KRS

, se presupune existența unui astfel de sistem. Este sarcina solicitantului

să infirme această prezumție, prezentând un set de probe fiabil care demonstrează că Italia nu

își respectă în mod sistematic și la scară largă obligațiile internaționale față de solicitanții de azil

de pe teritoriul său.» (subliniat în original [hotărârea KRS])

plan sau o metodă organizată», iar «sistemic» se definește ca «parte a unui sistem sau aferent

acestuia». În context, consider că declarația judecătorului Kenneth Parker conform căreia trebuie

să se demonstreze că există o nerespectare sistematică și considerabilă a obligațiilor

internaționale înseamnă că omisiunile erau prezente la scară largă și majoră. Prin urmare,

abordarea sa este oarecum diferită de cea a Curții de Apel în sensul că nu pare să se sugereze

că este necesar să se demonstreze că existau deficiențe inerente sistemului, ci doar că existau

probleme majore la funcționare. Această idee se apropie (cel puțin) de ceea ce eu consider că

este adevărata importanță a deciziei în cauza

NS

. În consecință, sub acest aspect, decizia

judecătorului Kenneth Parker corespunde criteriului corect, iar decizia sa ar trebui confirmată.

primul rând, Curtea de Apel a avut o opinie diferită față de cea a judecătorului Kenneth Parker cu

p