Cauza nr. 53450/09 Margareta GUIRGIU împotriva României și alte două cereri (a se vedea lista din anexă) Lista părților reclamante figurează în anexă. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează. Cauza nr. 53450/09 Prin rezoluția din 12 martie 2008, Parchetul din apropierea instanței de primă instanță din 24 octombrie 2008 a inițiat acțiuni penale împotriva reclamantei, în urma unei plângeri penale pe care o înaintase împotriva angajatorului său, Colegiul Național A.V. Acesta din urmă a fost acuzat de furt, infracțiune interzisă de art. 208 din Codul penal și condamnat la închisoare între 1 și 12 ani, ca urmare a dispariției, a sălii profesorilor, a unui carnet de note și a prezenței elevilor de lună din clasele colegiului (în română, catelog ), document pe care recurenta, în calitatea sa de profesoară a colegiului în cauză, l-ar fi pierdut. Parchetul a auzit ca martori mai mulți profesori și studenți ai colegiului în cauză; reclamanta nu a fost atunci prezentă; ea a fost auzită ulterior și a negat faptele care i-au fost reproșate; cererile sale de obținere a convocarii martorilor cu descărcare de gestiune nu au fost primite de Parchet. aprilie 2008, Parchetul a considerat că reclamanta a comis infracțiunea de furt. Constatând că nici un prejudiciu material nu a fost cauzat colegiului, care ar fi putut reconstitui carnetul de note și prezența absenței, și având în vedere că reclamanta nu avea nici un interes penal, Parchetul i-a acordat o amendă administrativă de 500 de lei (echivalentă cu aproximativ 125 de euro) și a pronunțat o decizie de nelocalizare în temeiul articolului 18 din Codul penal. Prin hotărârea din 25 septembrie 2008, Tribunalul de Primă Instanță din Orăștie a confirmat temeinicia deciziei Parchetului în urma plângerilor recurentei și ale colegiului. Fără a-i asculta din nou pe martorii acuzați și fără a-și prezenta declarațiile la o dezbatere contradictorie în fața recurentei, acesta a considerat că nu a demascat niciun element de fapt și de drept care ar fi justificat modificarea hotărârii pronunțate de Parchet. Recurenta s-a ocupat de acțiunea împotriva acestei hotărâri, susținând că nu există nici un element de probă care să indice cu certitudine că ar fi furat carnetul de note și prezența în cauză, simple supoziții în acest sens putând avea consecințe grave asupra carierei sale de profesoară. Prin hotărârea definitivă din 7 aprilie 2009, tribunalul departamental din Hunedoara a confirmat hotărârea de nejudiciare pe baza elementelor de probă prezentate în dosarul de anchetă de către Parchet. lei (fie echivalentul a aproximativ 250 de euro) suma la care a fost repartizată reclamanta, pentru a ține seama de importanța, pentru viitorul elevilor în cauză, a carnetului de note pe care îl deținea; în plus, a condamnat-o pe reclamantă să ramburseze cheltuielile de justiție efectuate de statul care, în acest caz, se ridică la 100 de lei (fie echivalentul a aproximativ 25 de euro). Din elementele furnizate de recurentă reiese că o procedură disciplinară împotriva sa a fost avută în vedere de către angajatorul său în urma hotărârii definitive din 7 aprilie 2009. Cauza nr. 11230/12 10. În iulie 2010, în urma unei plângeri penale depuse împotriva reclamantei de către dl R, care a fost acuzată că a lovit strada, Parchetul din apropierea tribunalului de primă instanță din Ploisești a inițiat proceduri penale împotriva reclamantei șefului bătăilor și rănirilor, care a fost interzisă prin art. 180 din Codul Penal și care a fost condamnat la închisoare de una până la trei luni sau de o amendă. 11. Parchetul a auzit-o pe reclamantă, care a negat faptele care i-au fost reproșate. El nu a primit cererea prin care aceasta a solicitat ca sora sa, care o însoțea în ziua în care a avut loc presupusul incident, să depună mărturie în fața Parchetului pentru a dovedi veridicitatea versiunii sale. 12. Printr-o ordonanță din 15 decembrie 2010, Parchetul a considerat că reclamanta era vinovată de bătăi și răniri la adresa lui M.R. El s-a bazat pe un certificat medical care arăta că victima prezenta o vânătaie și pe declarația unui martor la răspundere care ar fi asistat la incident. Invocând absența unor leziuni grave ale victimei și faptul că incidentul a avut loc ca urmare a unei situații conflictuale de lungă durată între aceasta și reclamantă, Parchetul i-a aplicat reclamantei o amendă administrativă de 400 lei (adică echivalentul a aproximativ 100 de euro) și a pronunțat o decizie de nejudiciare în temeiul articolului Această decizie a fost confirmată de o rezoluție a procurorului-șef a aceluiași Parchet. 13. Recurenta a depus o plângere împotriva deciziilor Parchetului în fața Tribunalului de Primă Instanță din Ployesti, invocând că nu a comis faptele care i-au fost reproșate. 14. Printr-o hotărâre definitivă din 21 iunie 2011, Tribunalul a respins plângerea sa și a confirmat hotărârile Parchetului după examinarea elementelor colectate de acesta în cursul anchetei. El a declarat că a fost adevărat că reclamanta a solicitat, fără succes, în etapa de urmărire penală să se prevaleze de proba cu martori pentru a dovedi nevinovăția sa. Cu toate acestea, s-a considerat că vina sa fusese stabilită fără îndoială prin certificatul medical depus la dosar de victimă, coroborat cu declarația martorului M.N. El a condamnat-o, de asemenea, pe reclamantă să ramburseze cheltuielile de judecată efectuate de către statul care, în acest caz, se ridică la 100 de lei (echivalent cu aproximativ 25 de euro). Cauza nr. 22003/12 15. Printr-o ordonanță din 9 iunie 2011, Parchetul de Primă Instanță din Deta consideră că reclamantul, care fusese acuzat de furtul de materiale de construcție dintr-un cimitir, era autorul faptelor care i-au fost reproșate. El s-a bazat pe mărturiile martorilor audiați în timpul urmăririi penale, care confirmaseră că reclamantul ar fi luat materialele în cauză pentru a le utiliza la domiciliu. Constatând că prejudiciul material cauzat nu a fost important și că aceasta ar fi putut fi recuperată prin intermediul unei acțiuni civile și având în vedere că reclamantul nu deținea niciun motiv penal, Parchetul i-a aplicat reclamantului o amendă administrativă de 800 de lei (echivalentă cu aproximativ 200 de euro) și a emis o decizie de nejudiciare în temeiul articolului 18 Această decizie a fost confirmată de o rezoluție a procurorului-șef a aceluiași Parchet, iar reclamantul nu a fost prezent atunci când procurorul a interogat martorii acuzați și nu i s-a permis să le conteste mărturiile sau să-i interogheze pe autori. Potrivit afirmațiilor sale, cererile prin care intenționa să interogheze martori cu descărcare de gestiune, precum și o cerere de competență, care ar fi putut dovedi veridicitatea versiunii sale a faptelor, au fost respinse de Parchet. La 5 august 2011, reclamantul a contestat hotărârile Parchetului în fața Tribunalului de Primă Instanță din Deta, susținând că instanța de judecată nu a ascultat martorii cu descărcare de gestiune în aceleași condiții ca și martorii în cauză. El a subliniat în special faptul că polițistul C.N. a fost obligat să facă declarații false cu care se confruntase și care avea un interes direct să ascundă adevăratul vinovat, un membru al familiei sale apropiate. El a precizat că a depus plângeri la poliție împotriva tuturor martorilor acuzați pentru mărturii false, plângeri care au rămas fără nici un răspuns din partea autorităților. El a făcut o expertiză să compare materialele de construcție găsite la casa sa cu cele care au fost aduse la cimitir, pentru a dovedi că acestea nu au fost similare. 17. Prin hotărârea definitivă din 23 august 2011, Tribunalul de Primă Instanță din Deta a confirmat hotărârea Parchetului și a constatat mai întâi că art. 278 din Codul de procedură penală (denumit în continuare CPP) nu permitea admiterea cererilor de probe ale reclamantului și le declara inadmisibile. Ulterior, după ce a analizat elementele de probă depuse în dosarul anchetei de către Parchet, în special declarațiile a nouă martori audiați în timpul urmăririi penale, s-a considerat că Parchetul a aplicat pe bună dreptate reclamantului o sancțiune administrativă și a considerat în mod corect că reclamantul este autorul unui furt de materiale de construcție, o încălcare interzisă prin art. 208 Tribunalul l-a condamnat, în cele din urmă, pe reclamant să ramburseze cheltuielile de judecată efectuate de către stat, care se ridică la 50 de lei (aproximativ 12 euro). art. 18 Faptul care nu prezintă gravitatea unei infracțiuni Nu constituie o încălcare a dreptului penal, care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, fiind în mod clar lipsit de importanță din cauza caracterului minim al unei valori protejate de legea penală și a conținutului său concret. (...) Procurorul sau instanța aplică unui astfel de act una dintre sancțiunile administrative prevăzute la art. 91. art. 91: Sancțiunile administrative Atunci când o instanță care se ocupă de răspunderea penală o altă formă de responsabilitate, aceasta impune una dintre sancțiunile administrative următoare mustrări cu avertisment o amendă de 10 lei la 1 000 de lei 19. din CPP în vigoare la data faptelor, orice persoană ale cărei interese legitime sunt afectate printr-o hotărâre de nelocalizare a Parchetului poate depune o plângere la tribunal competent, conform legii penale, să soluționeze cauza în primă instanță. Acesta se pronunță printr-o hotărâre, bazându-se exclusiv pe elementele colectate de Parchet, precum și pe orice alt element de probă scris prezentat în fața sa. Această hotărâre era susceptibilă de recurs până la 29 octombrie 2010, data la care legea nr. 202/2010 cu privire la măsurile necesare pentru a asigura celeritatea procedurilor judiciare a intrat în vigoare. De la această dată, hotărârea prin care o instanță examinează regularitatea unei hotărâri a Parchetului este definitivă. 20. Prin decizia din 22 noiembrie 2011, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a articolului 278 a CPP ridicate de terți în cadrul procedurilor care au condus la o decizie de nejudiciare a Parchetului. Părțile interesate au susținut în fața instanței constituționale că dispoziția în cauză implica o necunoaștere a principiului egalității de arme și un obstacol în calea dreptului lor la apărare, contrar articolului 6 din convenție, deoarece aceasta împiedică instanța sesizată cu o plângere împotriva unei hotărâri de nejudiciare a tuturor elementelor de probă care îi păreau necesare pentru a stabili, dincolo de orice îndoială rezonabilă, răspunderea persoanelor vizate. În special, acestea au subliniat faptul că instanța competentă să examineze o plângere împotriva unei hotărâri de nejudiciare a Parchetului avea obligația de a pronunța verdictul numai pe baza elementelor de probă (jurisdicții, înscrisuri etc.) colectate de Parchet și depuse la dosar, fără a putea dispune prezentarea de noi elemente de probă, cu excepția înscrisurilor. Curtea Constituțională a considerat că limitarea adusă de art. 278 din CPP în materie de probe nu era contrară articolului 6 din Convenție, având în vedere natura juridică a procedurii în cauză, care nu viza o judecată propriu-zisă a unei acuzații penale, ci o examinare a unei hotărâri a Parchetului. Prin urmare, a fost firesc, potrivit instanței constituționale, ca instanța sesizată să verifice decizia în litigiu pe baza elementelor de probă colectate de Parchet și pe care acesta și-a întemeiat decizia. Această decizie a fost confirmată în repetate rânduri de Curtea Constituțională (la 13 aprilie 2011, 13 septembrie 2011, 28 februarie 2013). Invocând art. 6 alineatul (1), art. 2 și art. 3 litera (d) din Convenție, reclamanții se plâng de caracterul inechitabil al procedurilor îndreptate împotriva lor, necunoaștendu-le dreptul la apărare și principiul contradictoriei. Aceștia susțin că nu au avut posibilitatea, în timpul urmăririi penale, de a interoga sau de a pune sub semnul întrebării martorii aflați în întreținere, ale căror depoziții au fost depuse în dosarul de anchetă cu titlu de element de probă. Mai mult decât atât, ei arată că cererile lor de a interoga martori cu descărcare de gestiune, care ar fi putut dovedi veridicitatea versiunii lor de fapte, au fost respinse de Parchet. În cele din urmă, acestea menționează că dispozițiile naționale aplicabile procedurilor în litigiu îi împiedicau să interogheze sau să pună sub semnul întrebării martorii în cauză în fața instanțelor interne care au solicitat să decidă, în ultimă instanță, cu privire la temeinicia acuzațiilor aduse împotriva acestora. În plus, ei subliniază că nu li s-a permis să obțină convocarea, în fața instanțelor naționale, a martorilor cu descărcare de gestiune sau să se prevaleze, în fața lor, de alte elemente de probă în afară de scrierile scrise. În acest sens, s-a examinat în mod echitabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) și la art. 3 din convenție, în temeiul articolului 6 alineatul (1) și al articolului 6 alineatul (1) din convenție. În special, reclamanții au putut, după cum se prevede la art. 6 alineatul (3) litera (d) din convenție, să interogheze sau să interogheze martorii acuzați și să obțină convocarea și interogarea martorilor cu descărcare de gestiune în aceleași condiții ca și martorii în întreținere Data de depunere Data de introducere Numele reclamantului Locul de reședință Reprezentant 53450/09 01/10/2009 Margareta GUIRGIU Bulzesti 8/05/1961 Nu 11230/12 15/02/2012 Valentina Claudia NEGULESCU PLUESCU 26/08/1973 Nu 22003/12 03/11/2011 Ionel Petricare BULIGA Deta 12/06/1984 Nu
Communiquée le 17 novembre 2014
Requête n
o
53450/09
Margareta GIURGIU contre la Roumanie
et deux autres requêtes
(voir liste en annexe)
1.
La liste des parties requérantes figure en annexe.
A.
Les circonstances de l’espèce
2.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
1.
Affaire n
o
53450/09
3.
Par résolution du 12 mars 2008, le parquet près le tribunal de première instance d’Orăștie ouvrit des poursuites pénales à l’encontre de la requérante, à la suite d’une plainte pénale qu’avait introduite à son encontre son employeur, le collège national A.V. Ce dernier l’avait accusé de vol, infraction prohibée par l’article 208 du code pénal et passible d’une peine de prison comprise entre un à douze ans, à la suite de la disparition, de la salle des professeurs, d’un carnet de notes et de présence des élèves de l’une des classes du collège (en roumain, «
catalog
»
), document que la requérante, en sa qualité d’enseignante au collège en question, aurait soustrait.
4.
Le parquet entendit comme témoins plusieurs enseignants et élèves du collège en question. La requérante ne fut pas alors présente. Elle fut entendue ultérieurement et nia les faits qui lui étaient reprochés. Ses demandes visant à obtenir la convocation des témoins à décharge ne furent pas accueillies par le parquet.
5.
Par une ordonnance du 1
er
avril 2008, le parquet estima que la requérante avait commis l’infraction de vol. Constatant qu’aucun préjudice matériel n’avait été causé au collège, qui avait pu reconstituer le carnet de notes et présence manquant, et vu que la requérante n’avait pas d’antécédents de nature pénale, le parquet lui infligea une amende administrative de 500 lei (soit l’équivalent d’environ 125 euros) et rendit à son égard une décision de non
‑
lieu sur le fondement de l’article 18
1
du code pénal.
6.
Par un jugement du 25 septembre 2008, le tribunal de première instance de Orăștie confirma le bien-fondé de la décision du parquet à la suite des plaintes de la requérante et du collège. Sans réentendre les témoins à charge et sans soumettre leur dépositions à un débat contradictoire devant la requérante, il releva qu’il ne décelait aucun élément de fait et de droit qui aurait justifié la modification de la décision rendue par le parquet.
7.
La requérante se pourvut en recours contre ce jugement, en faisant valoir qu’aucun élément de preuve n’indiquait avec certitude qu’elle aurait volé le carnet de notes et présence en question, des simples suppositions en ce sens pouvant avoir des répercussions graves sur sa carrière d’enseignante.
8.
Par un arrêt définitif du 7 avril 2009, le tribunal départemental de Hunedoara confirma la décision de non-lieu sur la base des éléments de preuve versés au dossier d’enquête par le parquet. Il augmenta néanmoins à 1
000
lei (soit l’équivalent d’environ 250 euros) le montant de l’amende administrative infligée à la requérante, pour tenir compte de l’importance, pour le futur des élèves concernés, du carnet de notes qu’elle avait soustrait. Il condamna, en outre, la requérante à rembourser les frais de justice avancées par l’Etat, qui s’élevaient, en l’occurrence, à 100
lei (soit l’équivalent d’environ 25 euros).
9.
Il ressort des éléments fournis par la requérante qu’une procédure disciplinaire à son encontre a été envisagée par son employeur à la suite de l’arrêt définitif du 7 avril 2009.
2.
Affaire n
o
11230/12
10.
En juillet 2010, à la suite d’une plainte pénale introduite contre la requérante par M.R, qui l’accusa de l’avoir frappé en pleine rue, le parquet près le tribunal de première instance de Ploiești ouvrit des poursuites pénales contre la requérante du chef de coups et blessures, infraction prohibée par l’article 180 du code pénal, et passible d’une peine de prison de un à trois mois, ou d’une amende.
11.
Le parquet entendit la requérante, qui nia les faits qui lui étaient reprochés. Il n’accueillit pas la demande par laquelle celle-ci avait sollicité que sa sœur, qui l’accompagnait le jour où le prétendu incident était survenu, témoigne devant le parquet pour prouver la véracité de sa version des faits.
12.
Par une ordonnance du 15 décembre 2010, le parquet estima que la requérante s’était rendue coupable de coups et blessures à l’égard de M.R. Il s’appuya sur un certificat médical indiquant que la victime présentait une ecchymose et sur la déclaration d’un témoin à charge qui aurait assisté à l’incident. Invoquant l’absence de lésions graves de la victime et le fait que l’incident avait eu lieu à la suite d’une situation conflictuelle de longue durée entre elle et la requérante, le parquet infligea à la requérante une amende administrative de 400 lei (soit l’équivalent d’environ 100
euros) et rendit à son égard une décision de non-lieu sur le fondement de l’article
18
1
du code pénal. Cette décision fut confirmée par une résolution du procureur en chef du même parquet.
13.
La requérante introduisit une plainte contre les décisions du parquet devant le tribunal de première instance de Ploiești, invoquant qu’elle n’avait pas commis les faits qui lui étaient reprochés.
14.
Par un jugement définitif du 21 juin 2011, le tribunal rejeta sa plainte et confirma les décisions du parquet après avoir examiné les éléments recueillis par lui pendant l’enquête. Il releva qu’il était vrai que la requérante avait demandé, sans succès, au stade de poursuites pénales de se prévaloir de la preuve avec témoins pour prouver son innocence. Il estima, néanmoins, que sa culpabilité avait été établie sans aucun doute à travers le certificat médical versé au dossier par la victime, corroboré avec la déclaration du témoin M.N. Il condamna en outre la requérante à rembourser les frais de justice avancées par l’Etat, qui s’élevaient, en l’occurrence, à 100 lei (soit l’équivalent d’environ 25 euros).
3.
Affaire n
o
22003/12
15.
Par une ordonnance du 9 juin 2011, le parquet près le tribunal de première instance de Deta estima que le requérant, qui avait été poursuivi pour le vol de matériaux de construction d’un cimetière, était l’auteur des faits qui lui étaient reprochés. Il s’appuya sur les dépositions des témoins entendus pendant les poursuites pénales, qui avaient confirmé que le requérant aurait soustrait les matériaux en question pour les utiliser à son domicile. Constatant que le préjudice matériel causé n’était pas important et qu’il aurait pu être récupéré par le biais d’une action civile, et vu que le requérant n’avait pas d’antécédents de nature pénale, le parquet infligea au requérant une amende administrative de 800 lei (soit l’équivalent d’environ 200
euros) et rendit à son égard une décision de non-lieu sur le fondement de l’article 18
1
du code pénal. Cette décision fut confirmée par une résolution du procureur en chef du même parquet. Le requérant ne fut pas présent lorsque le parquet interrogea les témoins à charge et il ne lui a pas été loisible de contester leurs témoignages ou de faire interroger leurs auteurs. Selon ses dires, les demandes par lesquelles il visait à faire interroger des témoins à décharge, ainsi qu’une demande d’expertise, qui aurait pu prouver la véracité de sa version des faits, furent rejetées par le parquet.
16.
Le 5 août 2011, le requérant contesta les décisions du parquet devant le tribunal de première instance de Deta, en faisant valoir que le parquet n’avait pas entendu les témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge. Il soulignait notamment que ces derniers avaient été contraints à faire de fausses déclarations par le policier C.N., avec lequel il était en conflit et qui avait un intérêt direct à cacher le véritable coupable, un membre de sa famille proche. Il précisait qu’il avait déposé des plaintes à la police contre tous les témoins à charge pour faux témoignages, plaintes qui sont restées sans aucune suite de la part des autorités. Il demanda qu’une expertise soit faite pour comparer les matériaux de construction trouvés à son domicile avec ceux qui avaient été soustraits au cimetière, afin de prouver qu’ils n’étaient pas similaires.
17.
Par un jugement définitif du 23 août 2011, le tribunal de première instance de Deta confirma la décision du parquet. Il constata tout d’abord que l’article 278
1
du code de procédure pénale (ci-après le CPP) ne l’autorisait pas à admettre les demandes de preuves du requérant et les déclara irrecevables. Ensuite, après avoir analysé les éléments de preuve versés au dossier de l’enquête par le parquet, notamment les déclarations de neuf témoins entendus pendant les poursuites pénales, il estima que le parquet avait à juste titre infligé au requérant une sanction administrative et avait correctement estimé que le requérant était l’auteur d’un vol de matériaux de construction, infraction prohibée par l’article 208
du code pénal. Le tribunal condamna, enfin, le requérant à rembourser les frais de justice avancées par l’État, qui s’élevaient à 50 lei (soit environ 12 euros).
B.
Le droit interne pertinent
18.
Les articles pertinents du code pénal étaient libellés comme suit à l’époque des faits :
Article 17 – Sur les caractéristiques de l’infraction
«
L’infraction est un fait réprimé par la loi pénale, qui présente un danger social et qui est commis avec culpabilité.
»
Article 18
1
–
Le fait qui ne présente pas la gravité d’une infraction
«
1.
Ne constitue pas une infraction l’acte réprimé par la loi pénale qui ne présente pas le degré de danger social d’une infraction, étant manifestement dépourvu d’importance en raison de l’atteinte minimale à l’une des valeurs protégées par la loi pénale, et de son contenu concret. (...)
3.
Le procureur ou le tribunal applique à un tel acte l’une des sanctions administratives prévues par l’article 91.
»
Article 91 – Les sanctions administratives
«
Quand un tribunal substitue à la responsabilité pénale une autre forme de responsabilité, il ordonne l’une des sanctions administratives suivantes
:
a)
réprimande
;
b)
réprimande
avec avertissement
;
c)
une amende de 10 lei à 1 000 de lei.
»
19.
Selon l’article 278
1
du CPP en vigueur à l’époque des faits, toute personne dont les intérêts légitimes sont lésés par une décision de non
‑
lieu du parquet peut déposer une plainte auprès du tribunal
compétent, selon la loi pénale, pour trancher l’affaire en première instance. Celui-ci statue par un jugement, en se fondant exclusivement sur les éléments recueillis par le parquet ainsi que sur tout nouvel élément de preuve écrit produit devant lui. Ce jugement était susceptible de recours jusqu’au 29 octobre 2010, date à laquelle la loi n
o
202/2010 sur les mesures nécessaires pour assurer la célérité des procédures judiciaires est entrée en vigueur. À partir de cette date, le jugement par lequel un tribunal examine la régularité d’une décision du parquet est définitif.
20.
Par une décision du 22 novembre 2011, la Cour constitutionnelle rejeta l’exception d’inconstitutionnalité de l’article 278
1
du CPP soulevée par des tiers dans le cadre des procédures qui avaient donné lieu à une décision de non-lieu du parquet. Les intéressés faisaient valoir devant le juge constitutionnel que la disposition en question entraînait une méconnaissance du principe de l’égalité des armes et une entrave à leur droit à la défense contraires à l’article 6 de la Convention, car elle empêchait le tribunal saisi d’une plainte contre une décision de non-lieu d’administrer tous les éléments de preuve qui lui semblaient nécessaires pour établir, au-delà de tout doute raisonnable, l’éventuelle responsabilité des personnes mises en cause. Ils soulignaient notamment que le tribunal compétent pour examiner une plainte contre une décision de non-lieu du parquet était tenu de rendre son verdict uniquement sur la base des éléments de preuve (témoignages, écrits etc.) recueillis par le parquet et versés au dossier d’instruction, sans pouvoir ordonner la production de nouveaux éléments de preuve, hormis des écrits. La Cour Constitutionnelle estima que la limitation apportée par l’article 278
1
du CPP en matière de preuves n’était pas contraire à l’article 6 de la Convention compte tenu de la nature juridique de la procédure en cause, qui ne visait pas un jugement proprement dit d’une accusation pénale, mais un examen d’une décision du parquet. Il était donc naturel, selon le juge constitutionnel, que le tribunal saisi vérifie la décision litigieuse sur la base des éléments de preuve recueillis par le parquet et sur lesquels celui-ci avait fondé sa décision. Cette décision fut confirmée à plusieurs reprises par la Cour Constitutionnelle (les 13
avril 2011, 13 septembre 2011, 28 février 2013).
GRIEF
21.
Invoquant l’article 6 §§ 1, 2 et 3 d) de la Convention, les requérants se plaignent du caractère, selon eux inéquitable, des procédures dirigées à leur encontre, en méconnaissance de leur droit à la défense et du principe du contradictoire. Ils font valoir qu’ils n’ont pas eu la possibilité, pendant les poursuites pénales, d’interroger ou de faire interroger les témoins à charge, dont les dépositions ont été versées au dossier d’enquête à titre d’élément de preuve à charge. Ils indiquent, de plus, que leurs demandes par lesquelles ils visaient à faire interroger des témoins à décharge, qui auraient pu prouver la véracité de leur version des faits, furent rejetées par le parquet. Ils notent, enfin, que les dispositions nationales applicables aux procédures litigieuses les empêchaient d’interroger ou faire interroger les témoins à charge devant les tribunaux internes appelés à décider, en dernier lieu, du bien-fondé de charges portées contre eux. De plus, ils soulignent qu’il ne leur a pas été loisible d’obtenir la convocation, devant les tribunaux nationaux, de témoins à décharge ou de se prévaloir, devant eux, d’autres éléments de preuve hormis des écrits.
1.
L’article 6 § 1 de la Convention, dans sa branche pénale, était-il applicable à la procédure suivie en l’espèce
à l’égard des requérants ?
2.
Dans l’affirmative, le bien-fondé de l’accusation en matière pénale dirigée contre les requérants a-t-il été examiné équitablement, comme l’exige l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention
? En particulier, les requérants ont-t-il pu, comme l’exige l’article 6 § 3 d) de la Convention, interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge
?
N
o
N
o
de requête
Date d’introduction
Nom du requérant
Lieu de résidence
Date de naissance
Représentant
53450/09
01/10/2009
Margareta GIURGIU
Bulzești
8/05/1961
Non
11230/12
15/02/2012
Valentina Claudia NEGULESCU
Ploiești
26/08/1973
Non
22003/12
03/11/2011
Ionel Petrică BULIGA
Deta
12/06/1984
Non