Secțiunea a treia Cerere nr. 16265/03 Alexandru CARAGEA împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 26 martie 2013 într-un comitet compus din Alvina Gyulumyan, președinte, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, judecători, și Marialena Tsirli, asistentă de secțiune, având în vedere cererea menționată anterior formulată la 15 aprilie 2003, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurent, După ce a deliberat, face următoarea decizie, făcând apel la reclamant, dl Alexandru-Nicolae Caragea, un resortisant român născut în 1952 și rezident în Reșița. El a fost reprezentat în fața Curții de către domnul Dan Stan, avocat la Deva. Reclamantul a decedat la 13 ianuarie 2011. Văduva sa, M. Emilia-Stela Caragea a informat Curtea că dorește să mențină această cerere. Din motive practice, prezenta decizie va continua să-l numească pe dl Alexandru-Nicolae Caragea cel care solicită acest lucru, cu atât mai mult cu cât astăzi trebuie să atribuie această calitate succesorului său (Dalban c. România [GC], n 2814/95, § 1, CEDH 1999-VI). A fost reprezentat de agentul său, dl Răzvan-Horațiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a fost fost fost inspector al Ministerului Afacerilor Externe pentru departamentul Caraș-Severin. La o dată nespecificată în 2001, el a prezentat un denunț cu privire la Z.M., director al sindicatului de învățământ preuniversitar al Departamentului Caraș Severin, pentru că a beneficiat de plata unui salariu în calitate de profesoară, în timp ce ea nu mai practica această profesie, lucrând cu normă întreagă ca lider al acestui sindicat. În conformitate cu dreptul intern, Z.M. (abuz in serviciu contraselelor publice printr-o hotărâre pronunțată în cursul anului 2001, tribunalul de primă instanță din Reșița a pronunțat un refuz. În urma acestui refuz, la 7 mai 2001, Z.M. a depus o plângere penală cu constituirea unei părți civile pentru denunțare calomnioasă împotriva reclamantului. În depoziia sa din 7 februarie 2002, în cursul procesului, recurentul recunoscut știa că Z.M. își primea salariile de la școală, care le-a legat în mod direct în conformitate cu Decretul ministerial nr. 4702 din 28. September 2000 și a precizat pe cine considera nedrept. Prin hotărârea din 5 martie 2002, Tribunalul de Primă Instană din Reșița l-a relaxat pe reclamant. Cu toate acestea, Tribunalul a considerat că este vorba de o amendă administrativă și că l-a condamnat pe reclamant la plata a 1 000 000 de lei românești vechi ( Cu toate acestea, trebuie luat în considerare faptul că, având în vedere gradul de informare al reclamantului, profesore, el îl obliga să ia în considerare în detaliu faptele denunțate, înainte de a depune o astfel de declarație penală, despre care se presupune că înțelegea consecințele suferite de colega sa (...) 10. În ceea ce privește cererea civilă, Tribunalul l-a condamnat pe reclamant la plata a 2 000 000 ROL. Instanța își motivează decizia astfel (...) Este adevărat că partea civilă a făcut obiectul unei anchete penale, dar, întrucât procedura de încuviințare nu este publică, instanța judecă pe cine nu a avut în vedere dreptul Z.M. la o bună reputație. Cu toate acestea, suferința nu poate fi contestată; stresul de a fi implicat într-o anchetă pentru fapte comise anterior justifică plata unei despăgubiri morale (...) 11. În apelul său, reclamantul a susținut că a considerat contrar legii că Z.M. percepe salarii plătite de la locul de muncă și nu de către sindicat. 12. Printr-o hotărâre din 17 iunie 2002, tribunalul departamental a respins recursul reclamantului și al Parchetului și a confirmat temeinicia hotărârii. Instanța își motivează hotărârea după cum urmează: De asemenea, trebuie precizat faptul că, în situația actuală, cu o legislație foarte complicată în materie de drept social, acuzatul a comis în mod intenționat o infracțiune, deoarece, deși cunoștea dispozițiile de la Astfel, el a acceptat ca un astfel de rezultat să aibă loc, cu unicul scop de a denunța vinovatul (...). Prin urmare, instanța de primă instanță a judecat corect că faptele imputate reclamantului au avut drept consecință o atingere minimă a valorilor sociale protejate de legea penală, motiv pentru care acestea nu prezintă gradul de pericol social inerent unei infracțiuni. Această concluzie este rezultatul unei analize a circumstanțelor cauzei; comisia acestei infracțiuni nu poate fi separată de persoana care a comis infracțiunea, care este un profesor, fără antecedente și care are o anumită poziție în societate. La adresa activității judiciare este minimă (...). La adresa demnității și onoarei lui Z.M. a fost, de asemenea, minimă, (...). 13. Recurentul a formulat un recurs împotriva acestei decizii, susținând că tribunalul departamental nu a verificat dacă dispozițiile dreptului intern privind remunerarea directorilor sindicatelor au fost respectate și că, prin urmare, nu a fost stabilit, de către instanțe, că afirmațiile sale erau false. 14. Prin hotărârea din 16 octombrie 2002, Curtea de Apel din Timișoara a respins recursul și a confirmat deciziile anterioare, considerând că reclamantul, în calitate de inspector în domeniul public, ar trebui să aibă cunoștință de faptul că Z.M. beneficiase în mod legal de salariile percepute pe baza September 2000 al ministrului de învățământ. Curtea a constatat că, în măsura în care considera contrar dreptului intern, reclamantul nu formulase o acțiune în justiție pentru a contesta acest decret, care servea drept bază legală pentru plata salariilor Z.M. Dreptul și practica internă relevantă 15. Dispozițiile relevante din Codul penal românesc, în vigoare la data faptelor, se citesc după cum urmează art. 259. Denunțarea calomnioasă Denunțarea mincinoasă a unei infracțiuni de către o anumită persoană este de peste o pedeapsă de șase luni la trei ani de închisoare fermă. Faptul de a prezenta dovezi mincinoase în scopul unei depoziții nedrepte se pedepsește cu o pedeapsă de la unu la cinci ani de închisoare fermă. Plata find fãcutã din unitãþile de investiþie 17. Practica judiciară a celei mai înalte instanțe din țară a stabilit că ar fi o eroare de drept să se considere că singura necultivare a unei persoane denunțate pe motiv că aceasta din urmă nu a comis faptele imputate ar fi suficientă pentru a dovedi că persoana care a făcut denunțarea ar fi vinovată de denunțare calomnioasă. posibilitatea ca, chiar dacă faptele imputate nu au loc, denunțarea să fie făcută cu bună credință, adică să fie convinsă, în funcție de datele aflate în posesia sa, că denunțarea sa vizează un fapt real (a se vedea C. Bulai, A. Filipaș, C. Mitrache, Instituții de Drept penal (ed. Trei, 2001, p. 456), care citează hotărârea Tribunalului Suprem nr 1491/1972, publicată în Revista română de Drept, 9/1972, p. 171 și alte două hotărâri ale Tribunalului Suprem nr. 410/1960 și 674/1961). GRIEF 18. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plângea de condamnarea sa, pentru denunțare calomnioasă, de plata unei amenzi administrative și de repararea prejudiciului moral suferit de partea civilă, fără ca instanțele interne să examineze probe privind acuzațiile care stau la baza denunțării sale 19. Reclamantul a susținut, de asemenea, încălcarea articolului 14 din Convenția combinată cu art. 6, din cauza faptului că un motiv întemeiat pe formarea sa de profesor fusese utilizat de tribunalele interne în stabilirea vinovăției sale. Reclamantul s-a plâns de lipsa de motivare suficientă a hotărârilor judecătorești pronunțate în cauza sa și a invocat art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat în partea sa relevantă Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va hotărî fie contestații cu privire la drepturile și obligațiile sale civile, fie temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva ei (...) 21. Potrivit guvernului, instanțele interne și-au motivat pe deplin deciziile cu privire la răspunderea civilă a reclamantului, care răspunde tuturor argumentelor invocate de acesta din urmă. În această privință, guvernul susține că reclamantul a recunoscut în declarația sa din 7 În februarie 2002, în cursul procesului, că ..îl cunoștea că Z.M. și-a primit salariile în temeiul În special, nu îi revine sarcina de a cunoaște erori de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță internă sau de a înlocui propria apreciere a elementelor de probă cu cea a instanțelor naționale, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție (a se vedea în special García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I, și Nichifor c. România, (dec.) n 62276/00, 14 mai 2002. Sarcina organelor convenției este de a verifica dacă procedura în ansamblu, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil. 23. Curtea amintește, de asemenea, că, în cazul în care art. 6 alineatul (1) obligă instanțele să își motiveze deciziile, nu se poate înțelege ca solicitând un răspuns detaliat la fiecare argument ( Van de Hurk c. Țările de Jos, 19 aprilie 1994, § 61, seria A n 288). Cu toate acestea, noțiunea de proces echitabil impune ca o instanță internă care și-a motivat pe scurt decizia, indiferent dacă a inclus motivele reținute de o instanță inferioară sau de altă natură, să fi examinat într-adevăr aspectele esențiale care i-au fost adresate și să nu se mulțumească să deterioreze pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare ( Helle c. Finlanda, 19 decembrie 1997, § 60, Rec., 1997, p. 24. Îndreptându-se spre faptele din speță, Curtea constată că instanțele naționale l-au relaxat pe reclamant al șefului denunțării calomnioase, în timp ce îi impuneau o amendă administrativă de o valoare redusă pentru a aduce atingere minimă activității judiciare. Reclamantul a fost, de asemenea, condamnat, pe partea civilă, la plata unor daune modice părții vătămate. Astfel, instanțele au decis după ce au stabilit faptele și au considerat că, chiar dacă elementul material și elementul intenționat al depoziției calomnioase erau reunite în speță, gradul de pericol social inerent unei infracțiuni nu era atins. Instanțele au constatat, de asemenea, pe baza unui raționament detaliat, că partea vătămată a suferit un anumit prejudiciu, a cărui reparație au dispus-o. 25. Într-adevăr, nu există niciun motiv pentru care Curtea să considere că procedura în cursul căreia reclamantul și-a putut prezenta toate argumentele nu a fost echitabilă. Curtea nu identifică niciun kt de arbitrar în desfășurarea procesului sau nici o încălcare a drepturilor legale ale acestuia. Prin urmare, această parte a cererii este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. În restul cererii 26, reclamantul a ridicat și un spătar de la art. 14 din convenție, combinat cu art. 6. Curtea constată că nu poate fi identificată nicio referire discriminatorie în deciziile adoptate de instanțele interne în speță. În acest caz, rezultă că această cauză este în mod vădit nefondată și trebuie respinsă în aplicarea articolului Õ§ 3 și 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Marialena Tsirli Alvina Gyulumyan Grefier adjunct Președintele
Requête n
o
16265/03
Alexandru CARAGEA
contre la Roumanie
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 26 mars 2013 en un comité composé de
:
Alvina Gyulumyan,
présidente,
Kristina Pardalos,
Johannes Silvis,
juges,
et de Marialena Tsirli,
greffière adjointe de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 15 avril 2003,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. Alexandru-Nicolae Caragea, était un ressortissant roumain né en 1952 et résidant à Reșița. Il a été représenté devant la Cour par M
e
Dan
Stan, avocat à Deva. Le requérant est décédé le 13 janvier 2011. Sa veuve, M
me
Emilia-Stela Caragea, informa la Cour qu’elle souhaitait maintenir la présente requête.
Pour des raisons d’ordre pratique, la présente décision continuera d’appeler M. Alexandru-Nicolae Caragea le «
requérant
» bien qu’il faille aujourd’hui attribuer cette qualité à son successeur (
Dalban c. Roumanie
[GC], n
o
28114/95, §
2.
Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.
A.
Les circonstances de l’espèce
3.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
4.
Le requérant était ancien inspecteur du ministère de l’Enseignement pour le département de Caraș-Severin.
5.
A une date non précisée en 2001, il déposa une dénonciation concernant Z.M., dirigeante du syndicat de l’enseignement pré-universitaire du département de Caraș
‑
Severin, pour avoir bénéficié du paiement d’un salaire en tant qu’enseignante, alors qu’elle n’exerçait plus ce métier, travaillant à plein temps comme dirigeante de ce syndicat. Selon lui, en vertu du droit interne, Z.M. n’avait qu’un droit de se voir réserver son poste en tant qu’enseignante durant ses fonctions au syndicat. Dans sa dénonciation, le requérant l’accusait d’abus de fonction, infraction punie par l’article 248 du code pénal (
abuzul în serviciu contra intereselor publice
).
6.
Par une décision rendue au cours de l’année 2001, le parquet près le tribunal de première instance de Reșița rendit un non-lieu.
7.
A la suite de ce non-lieu, le 7 mai 2001, Z.M. déposa une plainte pénale avec constitution de partie civile pour dénonciation calomnieuse contre le requérant.
8.
Dans sa déposition du 7 février 2002, faite au cours du procès, le requérant reconnut qu’il savait que Z.M. percevait ses salaires de l’école qui l’employait en vertu de l’arrêté ministériel n
o
4702 du 28
septembre 2000 et précisa qu’il considérait cela injuste.
9.
Par un jugement du 5 mars 2002, le tribunal de première instance de Reșița relaxa le requérant. Toutefois, il estima qu’une amende administrative s’imposait et condamna le requérant au paiement de 1
000
000 anciens lei roumains («
ROL
»). Le tribunal exposa ainsi son raisonnement
:
«
(...) Il faut toutefois prendre en considération le fait que, vu le degré d’instruction du requérant, professeur, il lui incombait de se renseigner d’une manière approfondie sur les faits dénoncés, avant de déposer une telle dénonciation pénale, dont il était supposé comprendre les conséquences subies par sa collègue (...)
».
10.
Quant à la demande civile, le tribunal condamna le requérant au paiement de 2
000
000 ROL. Le tribunal motiva sa décision ainsi
:
«
(...) Il est vrai que la partie civile a fait l’objet d’une enquête pénale, mais comme la procédure d’instruction n’est pas publique, le tribunal juge qu’il n’y avait pas d’atteinte au droit de Z.M. à une bonne réputation. La souffrance ne peut toutefois pas être contestée, le stress d’être impliquée dans une enquête pour des faits jamais commis justifient le paiement d’un dédommagement moral (...)
».
11.
Le parquet, ainsi que le requérant, interjetèrent appel de ce jugement. Dans son appel, le requérant fit valoir qu’il considérait contraire à la loi que Z.M. perçoive des salaires payés par l’école et non par le syndicat.
12.
Par un arrêt du 17 juin 2002, le tribunal départemental rejeta l’appel du requérant ainsi que celui du parquet et confirma le bien-fondé du jugement. Le tribunal motiva sa décision comme suit
:
«
Il faut également préciser que, dans la situation actuelle, avec une législation très compliquée en matière de droit social, l’inculpé a commis l’infraction intentionnellement car, même s’il connaissait les dispositions de l’arrêté n
o
4702 du 28
septembre 2000 du ministre de l’Enseignement, il a choisi de ne pas le contester devant les tribunaux
; il a préféré saisir le parquet d’une dénonciation
; ainsi, il a accepté qu’un tel résultat se produise, dans le seul but de dénoncer la coupable (...). Partant, le tribunal de première instance a jugé d’une manière correcte que les faits imputés au requérant ont eu pour conséquence une atteinte minime aux valeurs sociales protégées par la loi pénale, raison pour laquelle ils ne présentent pas le degré de danger social inhérent à une infraction. Cette conclusion est le résultat d’une analyse des circonstances de l’affaire
; la commission de cette infraction ne peut pas être dissociée de la personne l’ayant commise, qui est un professeur, sans antécédents et ayant une certaine position dans la société. L’atteinte causée à l’activité de justice est minime (...). L’atteinte à la dignité et à l’honneur de Z.M. a aussi été minime, (...).
»
13.
Le requérant forma un pourvoi en recours contre cette décision. Il alléguait que le tribunal départemental n’avait pas vérifié si les dispositions du droit interne sur la rémunération des dirigeants de syndicats avaient été respectées et que, par conséquent, il n’avait pas été établi, par les tribunaux, que ses allégations étaient fausses.
14.
Par un arrêt du 16 octobre 2002, la cour d’appel de Timișoara rejeta le pourvoi et confirma les décisions antérieures, jugeant que le requérant, en tant qu’inspecteur dans l’enseignement public, devrait avoir connaissance du fait que Z.M. avait légalement bénéficié des salaires perçus sur la base de l’arrêté n
o
4702 du 28
septembre 2000 du ministre de l’Enseignement. La cour d’appel observa que, dans la mesure où il le considérait contraire au droit interne, le requérant n’avait pas formé une action en justice afin de contester cet arrêté, qui servait de base légale au payement des salaires de
Z.M.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
15.
Les dispositions pertinentes du code pénal roumain, en vigueur à l’époque des faits, se lisent comme suit
:
Article 259. La dénonciation calomnieuse
«
La dénonciation mensongère concernant la commission d’une infraction par une certaine personne est passible d’une peine de six mois à trois ans de prison ferme.
Le fait de produire des preuves mensongères dans le but d’une dénonciation injuste est passible d’une peine de un à cinq ans de prison ferme. (....)
»
16.
L’arrêté n
o
4702 du 28
septembre 2000 du ministre de l’Enseignement précisait qu’un certain nombre de dirigeants de syndicats de l’Éducation nationale, dont Z.M., étaient rémunérés par les écoles où ils étaient affectés (
plata fiind făcută de unitățile de învățământ
).
17.
La pratique judiciaire de la plus haute juridiction du pays a établi que ce serait une erreur de droit de considérer que le seul non-lieu rendu à l’égard d’une personne dénoncée au motif que cette dernière n’avait pas commis les faits imputés, serait suffisant à prouver que la personne qui a fait la dénonciation serait coupable de dénonciation calomnieuse. En effet, on ne peut pas exclure
a priori
la possibilité que, même si les faits imputés n’existent pas, la dénonciation soit faite de bonne foi, c’est-à-dire que son auteur soit convaincu, en fonction des données en sa possession, que sa dénonciation vise un fait réel (voir C. Bulai, A. Filipaș, C. Mitrache,
Instituții de drept penal
(éd. Trei, 2001, p.
456), qui citent l’arrêt du Tribunal Suprême n
o
1491/1972, publié dans la
Revue Roumaine de Droit,
n
o
9/1972, p. 171 et deux autres arrêts du Tribunal Suprême n
os
410/1960 et 674/1961).
18.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaignait de sa condamnation, pour dénonciation calomnieuse, à payer une amende administrative et à réparer le préjudice moral subi par la partie civile, sans que les tribunaux internes examinent des preuves concernant les allégations à la base de sa dénonciation.
19.
Le requérant alléguait également la violation de l’article 14 de la Convention combiné avec l’article 6, en raison du fait qu’un motif tiré de sa formation de professeur avait été utilisé par les tribunaux internes dans l’établissement de sa faute.
A.
Sur le grief tiré de l’article 6 de la Convention
20.
Le requérant se plaignait du défaut de motivation suffisante des décisions judiciaires rendues dans son affaire. Il invoquait l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé dans sa partie pertinente
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)
»
21.
D’après le Gouvernement, les juridictions internes ont amplement motivé leurs décisions à l’égard de la responsabilité civile du requérant, répondant à tous les arguments soulevés par ce dernier. A cet égard, le Gouvernement fait valoir que le requérant a reconnu dans sa déposition du 7
février 2002, faite au cours du procès, qu’il était au courant que Z.M. percevait ses salaires en vertu de l’arrêté ministériel n
o
4702 du 28
septembre 2000.
22.
La Cour rappelle qu’il revient en principe aux juridictions nationales d’apprécier les éléments recueillis par elles. Spécialement, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, ou de substituer sa propre appréciation des éléments de preuve à celle des juridictions nationales, sauf si, et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention (voir notamment
García Ruiz c. Espagne
[GC], n
o
30544/96, § 28, CEDH 1999-I, et
Nichifor c. Roumanie,
(déc.) n
o
62276/00, 14 mai 2002). La tâche des organes de la Convention consiste à rechercher si la procédure dans son ensemble, y compris le mode de présentation des moyens de preuve, a revêtu un caractère équitable.
23.
La Cour rappelle également que si l’article 6 § 1 oblige les tribunaux à motiver leurs décisions, il ne peut se comprendre comme exigeant une réponse détaillée à chaque argument (
Van de Hurk c. Pays-Bas
, 19
avril
1994, § 61, série A n
o
288). Cependant, la notion de procès équitable requiert qu’une juridiction interne qui n’a que brièvement motivé sa décision, que ce soit en incorporant les motifs retenus par une juridiction inférieure ou autrement, ait réellement examiné les questions essentielles qui lui ont été soumises et qu’elle ne se soit pas contentée d’entériner purement et simplement les conclusions d’une juridiction inférieure (
Helle c.
Finlande
, 19
décembre
1997, § 60,
Recueil des arrêts et décisions
1997
‑
24.
Se tournant vers les faits de l’espèce, la Cour note que les juridictions nationales ont relaxé le requérant du chef de dénonciation calomnieuse, tout en lui infligeant une amende administrative d’un faible montant pour atteinte minime à l’activité de justice. Le requérant a été aussi condamné, sur le volet civil, au payement de dommages et intérêts modiques à la partie lésée.
Les tribunaux ont ainsi décidé après avoir établi les faits et avoir estimé que, même si l’élément matériel et l’élément intentionnel constitutifs de l’infraction de dénonciation calomnieuse étaient réunis en l’espèce, le degré de danger social inhérent à une infraction n’était pas atteint. Les tribunaux constatèrent, en outre, s’appuyant sur un raisonnement détaillé, que la partie lésée en avait subi un certain préjudice, dont ils ordonnèrent la réparation.
25.
En l’occurence, rien ne permet à la Cour de penser que la procédure au cours de laquelle le requérant a pu présenter tous ses arguments, n’a pas été équitable. La Cour ne décèle en effet aucun indice d’arbitraire dans la conduite du procès, ni de violation des droits procéduraux de l’intéressé.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
B.
Sur le restant de la requête
26.
Le requérant soulevait également un grief tiré de l’article
14 de la Convention, combiné avec l’article 6.
La Cour constate qu’aucune référence discriminatoire dans les décisions adoptées par les tribunaux internes ne saurait être décelée en l’espèce. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article
35
§§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Marialena Tsirli
Alvina Gyulumyan
Greffière adjointe
Présidente