Secțiunea a treia Cerere nr. 32319/09 Minodora GHEORGHE împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 4 iunie 2013 într-un comitet compus din Luis López Guerra, președintele Nona Tsotsoria, Valeriu Grițco, judecători și Marialena Tsirli, asistentă de secțiune, având în vedere cererea formulată anterior la 10 iunie 2009, După ce a intenționat, pronunță următoarea decizie, recurenta, Minodora Gheorghe, este un cetățean român născut în 1965 și rezident în Crangași. Ea a fost reprezentată în fața Curții de către D. Nițurad, avocat la București. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează. În 1998, Parchetul de Primă Instanță din București a acuzat-o pe reclamantă de escrocherie și i s-a reproșat că a primit bani de la mai multe părți vătămate, promițându-le să le găsească slujbe în Israel. La 23 octombrie 2001, Parchetul a informat reclamanta cu privire la aceste acuzații. În absența unui avocat, ea a recunoscut faptele care i-au fost reproșate. Cu această ocazie, ea ar fi informat Parchetul cu privire la intenția sa de a pleca în Spania și ar fi indicat numărul de telefon al surorii sale ca mijloc de contact. La o dată nespecificată, recurenta s-a mutat în Spania și s-a întors în România pentru perioade scurte în 2005 și 2007. La o dată nespecificată în 2005, Parchetul a trimis cauza în fața instanței de primă instanță din București. Recurenta a fost chemată să se prezinte la domiciliul ei de șase ori, dar citatele au fost returnate cu mențiunea Tribunalul de Primă Instanță a condamnat-o la o sentință de trei ani și șase luni de închisoare fermă pentru înșelăciune și la plata despăgubirilor părților vătămate. Acesta s-a bazat pe declarațiile părților vătămate și ale martorilor din fața Parchetului, precum și pe procesul-verbal de percheziție la domiciliul reclamantei și pe declarația acesteia din urmă în fața Parchetului. Recurenta ar fi luat cunoștință de hotărârea menționată mai sus în ianuarie 2008, data la care sora sa ar fi informat că o copie a acesteia a fost făcută pe ușa casei sale. Ea a interceptat apelul în afara termenului ( De asemenea, ea a susținut că nici ea, nici martorii nu au fost audiați direct de instanța de primă instanță și a solicitat trimiterea cauzei la tribunal pentru o nouă examinare a elementelor de probă. La 2 iulie 2008, tribunalul județ din București a ascultat-o pe reclamantă, care a negat faptele care i-au fost reproșate. printr-o hotărâre din aceeași zi, instanța a respins recursul, pe motiv că reclamanta fusese citată să se prezinte în condițiile prevăzute de lege. Mai precis, a menționat că, deoarece mai multe citate au fost returnate de către agentul de procedură cu mențiunea de destinatar plecat în Spania De asemenea, reclamanta a fost chemată la sediul Consiliului local de la București în conformitate cu normele de procedură. Tribunalul l-a reproșat că nu a informat autoritățile cu privire la noua sa adresă și să nu fie informată cu privire la evoluția procedurii împotriva sa. 10. Pe fondul cauzei, Tribunalul a respins argumentele recurentei întemeiate pe lipsa de audiere directă a martorilor de către instanța de primă instanță, considerând că instanța le-a citat în mod regulat, dar că nu au fost prezentate, caz în care Codul de procedură penală autoritară utilizarea declarațiilor făcute în fața Parchetului. În ceea ce privește vinovăția recurentei, tribunalul județean a recidivat argumentele Tribunalului de Primă Instanță. 11. Recurenta a formulat un recurs în recurs, cu aceleași argumente ca și în recurs. Prin hotărârea definitivă din 16 decembrie 2008, instanța de apel din București a respins recursul său, judecând că aceasta fusese menționată în mod legal, că nu putea fi învinuită autoritățile cu privire la eliberarea citațiilor și că ar fi trebuit să le informeze cu privire la noua sa adresă. În conformitate cu normele legale care reglementează competența sa, instanța de apel nu a stat pe fondul cauzei. Dreptul și practica internă relevantă 12. Dispozițiile relevante din Codul de procedură penală, precum și exemplele de jurisprudență sunt menționate în cauza Ilișescu și Chiforec c. România 77364/01, § 18-19, 1 decembrie 2005 13. În plus, Codul de procedură penală prevede, la art. 365, că partea care a fost absentă la toate audierile și la pronunțarea hotărârii poate intra în apel fără întârziere, în termen de cel mult 10 zile de la data începerii executării pedepsei. GRIFS 14. Invocând articolele 6 și 13 din Convenție, recurenta se plânge de condamnarea sa în absența sa de către instanța de primă instanță și de faptul că instanțele de recurs și instanțele de recurs nu vor corecta această deficiență. Recurenta susține că hotărârile instanțelor naționale i-au încălcat dreptul la un proces echitabil și dreptul la o cale de atac eficientă. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) art. 13 Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate, are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. 16. Curtea amintește în primul rând că cerințele articolului 6 din Convenție sunt mai stricte decât cele din art. 13, care sunt absorbite de ele (Kudła c. Polonia [GC], n 30210/96, § 146, CEDH 2000-XI). La art. 6 din care se aplică în speță sub partea sa penală, Curtea va examina acțiunea numai din perspectiva acestei dispoziții. 17. Curtea amintește că prezentarea unui inculpat are o importanță capitală atât din cauza dreptului său de a fi audiat, cât și a necesității de a controla exactitatea afirmațiilor sale și de a le confrunta cu afirmațiile victimei și ale martorilor (Sejdovic c. Italia [GC], nr 56581/00, § 81, CEDH 2006 II). De asemenea, Comisia reamintește că o procedură care se desfășoară în absența inculpatului nu este, în principiu, incompatibilă cu Convenția, în cazul în care aceasta poate obține ulterior că o instanță pronunță din nou, după ce a auzit, pe baza temeiniciei acuzației, de fapt și în drept (Krombach c. Franța, n 29731/96, § 85, CEDH 2001 II). În speță, Curtea trebuie să verifice dacă instanțele interne, prin aplicarea dispozițiilor legale privind notificarea actelor procedurale, au protejat drepturile de apărare ale recurentei garantate prin art. 6 din convenție. Pentru aceasta, Curtea va examina procedura internă luată în ansamblu (Ilișescu și Chiforec, citată anterior, punctul 35). Curtea ia notă de faptul că reclamanta a fost condamnată în absența sa în cadrul procedurii în primă instanță, în timp ce aceasta fusese citată în repetate rânduri la domiciliul său în România și la sediul Consiliului local de la București. Cu toate acestea, nu este de competența Curții să se pronunțe asupra conformității cu dreptul intern al citatului său în primă instanță, deoarece recurenta a putut interjecta apelul În ceea ce privește procedura în apel, Curtea ia notă de faptul că reclamanta a fost prezentă în fața tribunalului departamental din București, care l-a ascultat în mod corespunzător. În acest fel, recurenta și-a putut prezenta argumentele în cadrul unei audieri publice. Este adevărat că, spre deosebire de declarația sa în fața Parchetului, aceasta a negat, în fața tribunalului departamental, faptele care îi erau reproșate, totuși, Curtea constată că declarația reclamantei în fața instanței nu a fost elementul decisiv pentru a justifica condamnarea sa (punctul 7 de mai sus). Într-adevăr, pentru a pronunța o hotărâre de condamnare, instanțele interne s-au bazat pe mai multe elemente de probă ( mutatis mutandis Luca c. Italia, nr 33354/96, § 40, CEDO 2001 II). 21. În consecință, cererea este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului (a) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declare Marialena Tsirli Luis López Guerra Grefier Adjunct Președinte
Requête n
o
32319/09
Minodora GHEORGHE
contre la Roumanie
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 4 juin 2013 en un Comité composé de
:
Luis López Guerra,
président
,
Nona Tsotsoria,
Valeriu Grițco,
juges
,
et de Marialena Tsirli,
greffière adjointe de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 10 juin 2009,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
La requérante, M
me
Minodora Gheorghe, est une ressortissante roumaine née en 1965 et résidant à Crângași. Elle a été représentée devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
2.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
3.
En 1998, le parquet près le tribunal de première instance de Bucarest mit la requérante en accusation du chef d’escroquerie. Il lui était reproché d’avoir reçu des sommes d’argent de plusieurs parties lésées en leur promettant en échange de leur trouver des emplois en Israël.
4.
Le 23 octobre 2001, le parquet informa la requérante de ces accusations. En l’absence d’un avocat, elle reconnut les faits qui lui étaient reprochés. À cette occasion, elle aurait informé le parquet de son intention de partir pour l’Espagne et aurait indiqué le numéro de téléphone de sa sœur comme moyen de contact.
5.
À une date non précisée, la requérante déménagea en Espagne. Elle est rentrée en Roumanie pour de brèves périodes en 2005 et 2007.
6.
À une date non précisée en 2005, le parquet renvoya l’affaire devant le tribunal de première instance de Bucarest. La requérante fut citée à comparaître à son domicile à six reprises, mais les citations furent retournées avec la mention «
destinataire parti pour l’Espagne
». La requérante ne fut pas présente aux audiences du tribunal et y fut représentée par un avocat désigné d’office.
7.
Par un jugement du 20 décembre 2007, le tribunal de première instance la condamna à une peine de trois ans et six mois de prison ferme pour escroquerie et au versement de dommages et intérêts aux parties lésées. Il se fonda sur les déclarations des parties lésées et des témoins faites devant le parquet, ainsi que sur le procès-verbal de perquisition au domicile de la requérante et sur la déclaration de cette dernière devant le parquet. S’agissant de cette déclaration, le tribunal jugea qu’elle corroborait les autres éléments de preuve.
8.
La requérante aurait pris connaissance du jugement susmentionné en janvier 2008, date à laquelle sa sœur l’aurait informée qu’une copie en avait été apposée sur la porte de sa maison. Elle interjeta appel hors délai («
apelul peste termen
») et reprocha au jugement susmentionné d’avoir été prononcé en son absence. Elle allégua également que ni elle ni les témoins n’avaient été entendus directement par le tribunal de première instance et demanda le renvoi de l’affaire au tribunal pour un nouvel examen des éléments de preuve.
9.
Le 2 juillet 2008, le tribunal départemental de Bucarest entendit la requérante qui nia les faits qui lui étaient reprochés. Par un arrêt du même jour, le tribunal rejeta l’appel, au motif que la requérante avait été citée à comparaître dans les conditions prévues par la loi. Plus précisément, il nota que, du fait que plusieurs citations avaient été retournées par l’agent procédural avec la mention «
destinataire parti pour l’Espagne
», la requérante avait également été citée à comparaître par apposition au siège du Conseil local de Bucarest en application des normes de procédure. Le tribunal lui reprocha de ne pas avoir informé les autorités de sa nouvelle adresse et de ne pas s’être renseignée sur l’évolution de la procédure à son encontre.
10.
Sur le fond de l’affaire, le tribunal écarta les arguments de la requérante tirés du défaut d’audition directe des témoins par le tribunal de première instance, estimant que le tribunal les avait régulièrement cités à comparaître, mais qu’ils ne s’étaient pas présentés, auquel cas le Code de procédure pénale autorisait l’utilisation des déclarations faites devant le parquet. S’agissant de la culpabilité de la requérante, le tribunal départemental reprit les arguments du tribunal de première instance.
11.
La requérante forma un pourvoi en recours, reprenant les mêmes arguments qu’en appel. Par un arrêt définitif du 16 décembre 2008, la cour d’appel de Bucarest rejeta son pourvoi, jugeant qu’elle avait été légalement citée à comparaître, qu’aucune faute ne pouvait être reprochée aux autorités quant à la délivrance des citations et qu’elle aurait dû les informer de sa nouvelle adresse. En application des normes légales régissant sa compétence, la cour d’appel ne statua pas sur le fond de l’affaire.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
12.
Les dispositions pertinentes du Code de procédure pénale, ainsi que des exemples de jurisprudence sont cités dans l’affaire
Ilișescu et Chiforec c.
Roumanie
(n
o
77364/01, §§ 18-19, 1
er
décembre 2005).
13.
Par ailleurs, le Code de procédure pénale prévoit, à l’article 365, que la partie qui a été absente à toutes les audiences et au prononcé du jugement peut interjeter appel hors délai, au plus tard 10 jours à compter de la date du commencement de l’exécution de la peine.
14.
Invoquant les articles 6 et 13 de la Convention, la requérante se plaint de sa condamnation en son absence par la juridiction de premier ressort et du fait que les juridictions d’appel et de pourvoi en recours n’ont pas corrigé cette carence.
15.
La requérante fait valoir que les décisions des juridictions nationales ont porté atteinte à son droit à un procès équitable et à son droit à un recours effectif. Elle s’appuie sur les articles 6 et 13 de la Convention, ainsi libellés
:
Article 6 § 1
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Article 13
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
16.
La Cour rappelle en tout premier lieu que les exigences de l’article
6 de la Convention sont plus strictes que celles de l’article 13, qui sont absorbées par elles (
Kudła c. Pologne
[GC], n
o
30210/96, § 146, CEDH 2000-XI). L’article 6 trouvant à s’appliquer en l’espèce sous son volet pénal, la Cour examinera la requête sous l’angle de cette disposition uniquement.
17.
La Cour rappelle que la comparution d’un prévenu revêt une importance capitale tant en raison de son droit à être entendu que de la nécessité de contrôler l’exactitude de ses affirmations et de les confronter avec les dires de la victime et ceux des témoins (
Sejdovic c. Italie
[GC], n
o
‑
II). Elle rappelle également qu’une procédure se déroulant en l’absence du prévenu n’est pas en principe incompatible avec la Convention, s’il peut obtenir ultérieurement qu’une juridiction statue à nouveau, après l’avoir entendu, sur le bien-fondé de l’accusation en fait comme en droit (
Krombach c. France
, n
o
29731/96, §
‑
II).
18.
En l’espèce, la Cour doit donc rechercher si les tribunaux internes, en appliquant les dispositions légales relatives à la notification des actes procéduraux, ont sauvegardé les droits de la défense de la requérante garantis par l’article 6 de la Convention. Pour cela, la Cour examinera la procédure interne prise dans son ensemble (
Ilișescu et Chiforec
, précité, §
35).
19.
La Cour note de prime abord que la requérante a été condamnée en son absence lors de la procédure en première instance, alors qu’elle avait été citée à comparaître à plusieurs reprises à son domicile en Roumanie et au siège du conseil local de Bucarest. Toutefois, il n’appartient pas à la Cour de statuer sur la conformité avec le droit interne de sa citation en première instance, puisque la requérante a pu interjeter appel «
hors délai
» lorsqu’elle a pris connaissance de sa condamnation, comme la loi interne le lui permettait.
20.
S’agissant de la procédure en appel, la Cour note que la requérante a été présente devant le tribunal départemental de Bucarest qui l’a dûment entendue. La requérante a pu ainsi présenter ses arguments lors d’une audience publique. S’il est vrai que, contrairement à sa déclaration devant le parquet, elle a nié, devant le tribunal départemental les faits qui lui étaient reprochés, la Cour note néanmoins que la déclaration de la requérante devant le parquet n’a pas été l’élément décisif pour justifier sa condamnation (paragraphe 7 ci-dessus). En effet, pour prononcer une décision de condamnation, les tribunaux internes se sont appuyés sur plusieurs éléments de preuve (
mutatis mutandis
,
Lucà c. Italie
, n
o
‑
II).
21.
Il s’ensuit que la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article
35
§§
3
a) et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Marialena Tsirli
Luis López Guerra
Greffière adjointe
Président