- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 18 noiembrie 2014
- Stat pârât
- SRB
- Articole
- Articolul 1, Articolul 6, Articolul 1 din Protocolul 1
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Încălcare — Articolul 1 din Protocolul 1
Janković împotriva Serbiei
Traducere în română Auto
A treia secțiune CAUZĂ DE JANKOVII v. SERBIA (Cererea nr. 21518/09) JUGDMENT Strasburg 18 noiembrie 2014 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Janković c. Serbia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), ședința în calitate de comitet compus din: Ján Šikuta, președinte, Dragoljub Popović, Iulia Antoanella Motoc, judecători și Marialena Tsirli, Registrul adjunct al secțiunii, care a deliberat în particular la 21 octombrie 2014, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURA Cazul a fost originat într-o cerere (nu. 21518/09) împotriva Republicii Serbiei a depus Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național sârb, dl Novica Janković („reclamantul”), la 18 martie 2009. Guvernul sârb („ Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl S. Carić.
La 20 decembrie 2012, cererea a fost comunicată Guvernului. Guvernul s-a opus examinării cererii de către un comitet. După examinarea obiecției guvernamentale, Curtea o respinge. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1947 și trăiește în Kragujevac. Reclamantul a fost angajat de „ Društveno preduzeće Industrija mesa „Crvena zvezda” (denumită în continuare „debitorul”), care a fost, în momentul respectiv, o societate cuprinsă în principal din capital social. La 15 octombrie 2002, Curtea Comercială ( Trgovinski sud ) în Kragujevac a deschis proceduri de insolvență în ceea ce privește debitorul (St. 1079/02). Pe 25 august 2003 și 11 octombrie 2004, Curtea comercială a acceptat unele dintre cererile reclamantului.
Aceste decizii au devenit definitive la o dată neespecificată. 10. La 20 februarie 2009, Curtea Comercială a încheiat procedura de insolvență, decizia respectivă a fost publicată în Jurnalul Oficial al Republicii Serbiei la 27 martie 2009 (n. 21/09) și a devenit finală la 16 iulie 2009. 11. La 26 februarie 2010, debitorul a încetat să existe. 12. Hotărârile judecătorești în favoarea reclamanților la 25 august 2003 și 11 octombrie 2004 rămân doar parțial puse în aplicare în prezent. II.
HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ 13. Legea internă privind statutul societăților sociale/de stat și procedurile de insolvență este descrisă în cazul Marčić și alții c. Serbia , nr. 17556/05, § 29, 30 octombrie 2007; R. Kačapor și alții c. Serbia , nr. 2269/06 et al., §§ 68-76, 15 ianuarie 2008; Adamović c. Serbia , nr. 41703/06 , §§ 17‐21, 2 octombrie 2012; și Sokolov și alții c. Serbia (dec.), nr. 30859/10, § 20, 14 ianuarie 2014. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLELOR 6 § 1 ȘI 13 A CONVENȚIEI ȘI ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLULUI nr. 1 14. Reclamantul s-a plâns de neexecutarea hotărârilor finale ale instanței dictate în favoarea sa.
Dispozițiile relevante ale articolelor 1 și 13 din Convenție, precum și art. 1 din Protocolul nr. 1 se citesc după cum urmează: art. 6 § 1 „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ... fiecare are dreptul la o audiere echitabilă ... într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal ...” art. 1 din Protocolul nr. 1 „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de bunurile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” art. 13 „Toată persoana a căror drepturi și libertăți, astfel cum sunt prevăzute în [] Convenție, sunt încălcate, are un remediu eficace în fața unei autorități naționale, în ciuda faptului că încălcarea a fost comisă de persoanele care acționează în calitate oficială.” Admisibilitatea 15. Guvernul a susținut că statul nu poate fi considerat responsabil pentru datoriile societăților sociale insolvente.
16. Curtea a declarat deja, în mai multe cazuri, în cazuri comparabile împotriva Serbiei, că statul este responsabil pentru onorarea datoriilor societăților social deținute prin hotărârile finale ale instanței interne (a se vedea, de exemplu, R. Kačapor și alții, citate mai sus §§ 97-98; și Adamović c. Serbia Prin urmare, obiecția Guvernului trebuie respinsă. 17. Întrucât cererea nu este nici vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 litera (a) din Convenție, nici inadmisibilă din alte motive, trebuie declarată admisibilă. Curtea remarcă că reclamantul a obținut doar o parte din suma specificată în hotărârile finale ale instanței din 25 august 2003 și 11 octombrie 2004. Restul hotărârilor din instanță rămâne neexecutată.
19. Curtea remarcă că a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 din Convenția și/sau art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție în cazurile care pun probleme similare cu cele ridicate în acest caz (a se vedea Marčić și alții , citat mai sus § 60; R. Kačapor și alții , citat mai sus §§ 115 116 și § 120; Crnišanin și alții c. Serbia , nr. 35835/05 și seq. §§§ 123-124 și § 133-134, 13 ianuarie 2009; și Adamović, citat mai sus § 41 20. După examinarea tuturor materialelor prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în aceste circumstanțe. În consecință, s-a constatat o încălcare a articolului 6 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, de asemenea, în cazul în cauză.
21. După această concluzie, Curtea nu consideră necesar să examineze în esență aceeași plângere în temeiul articolului 13 din Convenție (a se vedea mutatis mutandis Kin-Stib și Majkić c. Serbia , nr. 12312/05, § 90, 20 aprilie 2010). II. APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 AL CONVENȚIEI 22. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractante în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune, costuri și cheltuieli 23. În ceea ce privește prejudiciile materiale, reclamantul a solicitat, în esență, ca statul să fie ordonat să plătească, din fondurile proprii, sumele atribuite de hotărârile finale ale instanței dictate în favoarea sa.
24. Reclamantul a solicitat în continuare 5.000 euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciile morale suferite. 25. În sfârșit, el a solicitat 500 EUR pentru costurile juridice suportate în fața instanțelor interne și a Curții. 26. Guvernul a considerat pretențiile excesive și nejustificate. 27. având în vedere încălcările constatate în acest caz și propria jurisprudență (a se vedea, de exemplu, R. Kačapor și alții , §§ 123-26; și Crnišanin și alții , citat mai sus § 139, Curtea consideră că guvernul ar trebui să plătească reclamantului sumele atribuite în deciziile interne finale din 25 august 2003 și 11 octombrie 2004, mai puține sume care ar fi putut fi deja plătite pe această bază. 28. În plus, Curtea consideră că reclamantul a suferit o pierdere morală care rezultă din încălcarea Convenției constatată în acest caz.
Evaluarea sa pe o bază echitabilă, astfel cum se prevede la art. 41 din Convenție, Curtea consideră că este rezonabil și echitabil atribuirea 2.000 de euro reclamantului pentru a acoperi orice prejudiciu moral, precum și costurile și cheltuielile. Dobânzile implicite 29. Curtea consideră oportună ca rata dobânzii implicite să se bazeze pe rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.
că a existat o încălcare a articolului 6 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține că nu este necesară examinarea plângerii în temeiul articolului 13 din Convenție; deține litera (a) faptul că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, din fondurile proprii și în termen de trei luni, sumele acordate în deciziile interne finale în favoarea sa la 25 august 2003 și 11 octombrie 2004, mai puține sume care ar fi putut fi deja plătite pe această bază; (b) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în aceeași perioadă, 2000 EUR (2 mii de euro) în ceea ce privește daunele, costurile și cheltuielile morale, precum și orice impozit care poate fi taxabil pe această sumă, care va fi transformat în moneda statului interesat la rata aplicabilă la data decontare; (c) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție.
Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 18 noiembrie 2014, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Marialena Tsirli Ján Šikuta Președintele adjunct al grefierului
THIRD SECTION
CASE OF JANKOVIĆ v. SERBIA (Application no. 21518/09) JUDGMENT STRASBOURG 18 November 2014 This judgment is final but it may be subject to editorial revision. In the case of Janković v. Serbia, The European Court of Human Rights (Third Section), sitting as a Committee composed of: Ján Šikuta, President, Dragoljub Popović, Iulia Antoanella Motoc, judges, and Marialena Tsirli, Deputy Section Registrar, Having deliberated in private on 21 October 2014, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE
The case originated in an application (no. 21518/09) against the Republic of Serbia lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Serbian national, Mr Novica Janković (“the applicant”), on 18 March 2009.
The Serbian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr S. Carić.
On 20 December 2012 the application was communicated to the Government.
The Government objected to the examination of the application by a Committee. After having considered the Government’s objection, the Court rejects it. THE FACTS I.
THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE
5. The applicant was born in 1947 and lives in Kragujevac.
The applicant was employed by “ Društveno preduzeće Industrija mesa ‘Crvena zvezda’ ” Kragujevac (hereinafter “the debtor”), which was, at the relevant time, a company predominantly comprised of socially-owned capital.
On 15 October 2002 the Commercial Court ( Trgovinski sud ) in Kragujevac opened insolvency proceedings in respect of the debtor (St. 1079/02).
The applicant duly submitted his claims for the payment of due salary arrears and related employment benefits.
On 25 August 2003 and 11 October 2004 the Commercial Court accepted some of the applicant’s claims. Those decisions became final on an unspecified date.
On 20 February 2009 the Commercial Court terminated the insolvency proceedings. That decision was published in the Official Gazette of the Republic of Serbia on 27 March 2009 (no. 21/09) and became final on 16 July 2009.
On 26 February 2010 the debtor ceased to exist.
The court decisions rendered in the applicants’ favour on 25 August 2003 and 11 October 2004 remain only partly enforced to the present day. II.
RELEVANT DOMESTIC LAW
13. The domestic law concerning the status of socially/State-owned companies and insolvency proceedings is outlined in the cases of Marčić and Others v. Serbia , no. 17556/05, § 29, 30 October 2007; R. Kačapor and Others v. Serbia , nos. 2269/06 et al., §§ 68-76, 15 January 2008; Adamović v. Serbia , no. 41703/06, §§ 17‑21, 2 October 2012; and Sokolov and Others v. Serbia (dec.), nos. 30859/10, § 20, 14 January 2014. THE LAW I. ALLEGED VIOLATION OF ARTICLES 6 § 1 AND 13 OF THE CONVENTION AND ARTICLE 1 OF PROTOCOL No. 1
The applicant complained about the non-enforcement of the final court decisions rendered in his favour. The relevant provisions of Articles 6 § 1 and 13 of the Convention, as well as Article 1 of Protocol No. 1 read as follows: Article 6 § 1 “In the determination of his civil rights and obligations ... everyone is entitled to a fair ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal ...” Article 1 of Protocol No. 1 “Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law. The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.” Article 13 “Everyone whose rights and freedoms as set forth in [the] Convention are violated shall have an effective remedy before a national authority notwithstanding that the violation has been committed by persons acting in an official capacity.” A. Admissibility
The Government argued that the State could not be held responsible for debts of insolvent socially-owned companies.
The Court has already stated on numerous occasions in comparable cases against Serbia that the State is liable for honouring the debts of socially-owned companies established by final domestic court decisions (see, for example, R. Kačapor and Others, cited above , §§ 97-98; and Adamović v. Serbia , cited above, § 31). The Court sees no reason to depart from that jurisprudence in the present case. Consequently, the Government’s objection must be rejected.
As the application is neither manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) of the Convention nor inadmissible on any other grounds, it must be declared admissible. B. Merits
The Court notes that the applicant obtained only a part of the amount specified in the final court decisions of 25 August 2003 and 11 October 2004. The remainder of the court decisions still remains unenforced.
The Court observes that it has frequently found violations of Article 6 of the Convention and/or Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention in cases raising issues similar to those raised in the present case (see Marčić and Others , cited above, § 60; R. Kačapor and Others , cited above, §§ 115 ‑ 116 and § 120; Crnišanin and Others v. Serbia , nos. 35835/05 et seq., §§ 123-124 and §§ 133-134, 13 January 2009; and Adamović, cited above, § 41).
Having examined all the material submitted to it, the Court considers that the Government have not put forward any fact or argument capable of persuading it to reach a different conclusion in the present circumstances. Accordingly, there has been a breach of Article 6 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention also in the case under consideration.
Having reached this conclusion, the Court does not find it necessary to examine essentially the same complaint under Article 13 of the Convention (see mutatis mutandis , Kin-Stib and Majkić v. Serbia , no. 12312/05, § 90, 20 April 2010). II.
APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION
22. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” A. Damage, costs and expenses
In respect of pecuniary damage, the applicant in essence requested that the State be ordered to pay, from its own funds, the sums awarded by the final court decisions rendered in his favour.
The applicant further claimed 5,000 euros (EUR) in respect of the non-pecuniary damage suffered.
Lastly, he claimed EUR 500 for the legal costs incurred before the domestic courts and the Court.
The Government considered the claims excessive and unjustified.
Having regard to the violations found in the present case and its own case-law (see, for example, R. Kačapor and Others , §§ 123-26; and Crnišanin and Others , cited above, § 139), the Court considers that the Government should pay the applicant the sums awarded in the final domestic decisions of 25 August 2003 and 11 October 2004, less any amounts which may have already been paid on this basis.
Furthermore, the Court considers that the applicant sustained some non-pecuniary loss arising from the breaches of the Convention found in this case. Making its assessment on an equitable basis, as required by Article 41 of the Convention, the Court considers it reasonable and equitable to award EUR 2,000 to the applicant to cover any non-pecuniary damage, as well as costs and expenses. B. Default interest
The Court considers it appropriate that the default interest rate should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points. FOR THESE REASONS, THE COURT, UNANIMOUSLY, 1. Declares the application admissible; 2. Holds that there has been a violation of Article 6 of the Convention and of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention; 3. Holds that there is no need to examine the complaint under Article 13 of the Convention; 4. Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, from its own funds and within three months, the sums awarded in the final domestic decisions rendered in his favour on 25 August 2003 and 11 October 2004, less any amounts which may have already been paid on this basis; (b) that the respondent State is to pay the applicant, within the same period, EUR 2,000 (two thousand euros) in respect of non-pecuniary damage, costs and expenses, plus any tax that may be chargeable on this amount, which is to be converted into the currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement; (c) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 5. Dismisses the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction. Done in English, and notified in writing on 18 November 2014, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Marialena Tsirli Ján Šikuta Deputy Registrar President