KARADAĞ c. TURQUIE

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Ergenekon

În 2007, procuratura din Istanbul a deschis o anchetă penală împotriva membrilor presupuși ai unei organizații criminale numite "Ergenekon", toți suspecți că se angajează în activități care vizează răsturnarea guvernului prin forță și violență. Conform procuraturii, acuzații ar fi plănuit și comis acte de provocare, cum ar fi atentate împotriva personalităților cunoscute publicului, atentate cu bombă în locuri sensibile cum ar fi locurile de cult sau instanțe judiciare superioare. Ar fi urmărit deci să genereze o atmosferă de frică și panică în opinia publică și prin aceasta să creeze un climat de insecuritate, în vederea deschiderii calea unui lovitură de stat militar.

Prin mai multe acte de inculpare, procuratura din Istanbul a intentat acțiuni penale în fața curții de asizelor din Istanbul împotriva unui ansamblu de persoane, inclusiv generali și alți ofițeri ai armatei, membri ai serviciilor de informații, oameni de afaceri, politicieni și jurnaliști. Le-a reproșat că au plănuit un lovitură de stat în scopul de a răsturna ordinea constituțională democratică, infracțiune care poate fi pedepsită cu închisoare pe viață, în principal în temeiul art. 312 al Codului penal.

Din actele de inculpare reiese că primul indiciu care ar fi revelat existența organizației clandestine numite Ergenekon ar fi fost descoperirea unei ascunzători de arme (27 de grenade ofensive) în urma unei percheziții efectuate în iunie 2007 la Ümraniye, un cartier din Istanbul. În cadrul mai multor percheziții efectuate în contextul aceleiași anchete, elemente de dovadă care ar fi iluminat structura ierarhică a organizației, precum și planurile sale de acțiune care vizau răsturnarea Guvernului prin forță ar fi fost ridicate.

Procuratura a explicat în actele de inculpare depuse în contextul acestei cauze că, conform structurii ierarhice a Ergenekon, militarii erau considerați actorii principali ai organizației, iar civilii erau mai degrabă responsabili de furnizarea de mijloace logistice și financiare și de făcere de propagandă.

Mai departe, conform procuraturii, rețeaua incriminată stabilise, pentru a-și desfășura activitățile, planuri concrete de acțiune, dintre care unele au putut fi dezvăluite. Patru din aceste planuri de acțiune, Kafes (cușca), İrtica ile mücadele (lupta împotriva fundamentalismului), Sarıkız (fata blondă) și Ayıșığı (clar de lună), au vizat operații preliminare de desfășurat într-o fază anterioară loviturii de stat militar propriu-zise și au avut ca obiectiv principal pregătirea terenului în vederea justificării acestei intervenții. Planul de acțiune Yakamoz (fosforescent al mării) a vizat executarea loviturii de stat militar în sine. În final, planul de acțiune Eldiven (mănușă) a vizat restructurarea puterii guvernamentale și a instituțiilor politice în faza posterioară loviturii de stat militar.

Planul de acțiune Kafes prevedea, într-o primă etapă, comiterea de către membrii organizației a unor acte de violență împotriva cetățenilor care aparțin minorităților religioase, sub forme diverse: amenințări prin telefon, graffiti, plasarea de explozivi în cartiere populate în majoritate de aceste persoane, atentate împotriva apărătorilor drepturilor minorităților cunoscuți publicului, răpiri de oameni de afaceri și artiști membri ai acestor minorități. A doua etapă a planului Kafes vizat manipularea presei în vederea ca AKP, partidul la putere, să fie acuzat de comanditarea acestor acte de violență.

Planul de acțiune pentru a lupta împotriva fundamentalismului (irtica ile mücadele eylem planı) prevedea în special difuzarea prin intermediul presei a unor false știri privind AKP, partidul la putere, în vederea deteriorării imaginii sale și a-i face să-și piardă susținerea în rândul opiniei publice.

Planul de acțiune Sarıkız, așa cum a fost expus în jurnalul ținut de fostul comandant șef al marinei, amiralul Ö.Ö., prevedea manipularea presei și incitarea, în rândul studenților și persoanelor membre ale unor sindicate sau asociații, să organizeze manifestații de protest împotriva guvernului și să pună în aplicare campanii de afișare la scară națională pentru a face crezut unui nemulțumiri generale împotriva guvernului. Acest plan de acțiune ar fi fost elaborat de generalii armatei M.Ș.E., A.Y., Ö.Ö. și İ.F.

Planul de acțiune Ayıșığı vizat în principal să elimine sau neutralizeze pe șeful statului-major, generalul armatei H.Ö., reputat ostil oricărei imixiuni a armatei în viața politică zilnică a țării. Planul a avut de asemenea ca scop ca un anumit număr de deputați ai AKP, partidul la putere, să-și abandoneze partidul. Un alt obiectiv al acestui plan era asigurarea sprijinului președintelui Republicii din acea vreme, D. Ahmet Necdet Sezer, pentru o lovitură de stat militar împotriva guvernului, sau neutralizarea oricărei opoziții din partea sa.

Planul de acțiune Yakamoz viza în special executarea loviturii de stat militar și înființarea noilor administrații după răsturnarea guvernului.

Planul de acțiune Eldiven a vizat măsurile specifice de luat după reușita loviturii de stat militar împotriva guvernului. Acest plan de acțiune a vizat restructurarea presei și a formațiunilor politice, reorganizarea forțelor armate, alegerea unui nou președinte al Republicii, reorganizarea instituțiilor dependente de președinție și reorientarea politicii externe.

Conform procuraturii, planurile de acțiune Ayıșığı, Yakamoz și Eldiven, care au fost descrise în CD-uri aparținând generalului M.Ș.E., au fost elaborate de acesta și de echipa sa, care cuprindea militari de rang ridicat.

La cererea procuraturii, curtea de asizelor din Istanbul – în fața căreia au fost intentate procedurile – a ordonat punerea și menținerea în arest preventiv a unei mari părți a acuzaților.

Printr-o hotărâre din 5 august 2013, curtea de asizelor din Istanbul a pronunțat verdictul în cauza Ergenekon. La 3 aprilie 2014, ea a publicat hotărâra motivată, care are 16.798 de pagini.

Acuzații s-au pus în cale pe cale de casație hotărârii din 5 august 2013. Procedura penală este în prezent în curs în fața Curții de Casație. 2. Arestul reclamantului și procedura penală intentată împotriva sa

La 22 ianuarie 2008, reclamantul, suspectat de apartenență și asistență la organizația Ergenekon, a fost arestat și plasat în arest la poliție. In urma percheziției efectuate la domiciliul său, poliția a ridic mai multe documente, dintre care unele conținând schimburi de corespondență cu alți suspecți, precum și un calculator și două telefoane mobile care îi aparțineau.

In locurile de muncă ale poliției, reclamantul a fost interogat asupra legăturilor sale cu membrii presupuși ai organizației Ergenekon, precum și asupra documentelor și materialului ridicate la domiciliul său.

La 26 ianuarie 2008, după depunere în fața poliției, reclamantul a apărut în fața judecătorului assessor al curții de asizelor din Istanbul ("curtea de asizelor") și a fost interogat asupra faptelor și acuzațiilor aduse împotriva sa. La sfârșitul ședinței, reclamantul a fost pus în arest preventiv ținând seama de existența unor suspiciuni puternice împotriva sa, natura infracțiunii și riscul de fugă.

Printr-un act de inculpare din 14 iulie 2008, procurorul Republicii din Istanbul a intentat în fața curții de asizelor o acțiune penală împotriva membrilor presupuși ai organizației, inclusiv reclamantul; el a cerut condamnarea sa în principal pentru tentativa de răsturnare prin forță a Consilului Miniștrilor. Conform procuraturii, reclamantul era unul din conducătorii organizației Ergenekon și era responsabil pentru organizarea civililor prin intermediul unor asociații cu tendință ultranaționalister și pentru făcere de propagandă.

Procurorul Republicii a întemeiat acuzațiile pe diferite elemente de dovadă, cum ar fi documentele ridicate în urma percheziției efectuate la domiciliile reclamantului și ale co-acuzaților săi, transcrierile interceptărilor telefonice, sau declarații ale unor co-acuzați.

În cursul procedurii penale, reclamantul s-a adresat de mai multe ori curții de asizelor în vederea beneficierii unei eliberări. Curtea de asizelor a respins aceste cereri referindu-se la existența unor suspiciuni puternice împotriva reclamantului, natura infracțiunii și conținutul dosarului.

La o dată nespecificată, reclamantul a solicitat restituirea calculatorului și telefoanelor sale mobile. Printr-o decizie din 3 aprilie 2009, curtea de asizelor a respins această cerere. A considerat că chestiunea restituirii ar trebui examinată în momentul sentinței sale finale.

Printr-o hotărâre din 5 august 2013, curtea de asizeles din Istanbul a condamnat reclamantul la închisoare pe viață agravată și la doisprezece ani, zece luni și cincisprezece zile de închisoare pentru că a fost unul din conducătorii organizației ilegale Ergenekon, pentru că a încercat să răstoarne prin forță Consilul Miniștrilor, și pentru că a procedat la indexare ilegală a opiniilor politice, filozofice și religioase, precum și a originii etnice a terților. Cât privește chestiunea restituirii, curtea de asizeles a hotărât menținerea telefoanelor mobile în depozitul judiciayar. Dosarul nu conține informații despre soarta calculatorului ridicat.

La 12 martie 2014, curtea de asizeles a ordonat eliberarea provizoriu a reclamantului pe motiv că durata detensiunii sale a depășit durata maximă prevăzută de lege.

După elementele conținute în dosar, procedura penală intentată împotriva reclamantului este în continuare în curs în fața Curții de Casație. 3. Starea de sănătate a reclamantului

Reclamantul indică că suferă de hipertensiune și hiperlipidemie. Furnizează în această privință un raport medical semnat la 3 iunie 2003 de un cardiolog al spitalului militar Gülhane. B. Dreptul și practica interne pertinente 1. Recursul individual în fața Curții Constituționale

În urma amendamentelor constituționale care au intrat în vigoare la 23 septembrie 2012, un recurs individual în fața Curții Constituționale turce a fost instituit în sistemul juridic turc.

Textul dispozițiilor pertinente în speță ale legii nr. 6216 care instituiește un recurs individual în fața Curții Constituționale, precum și părțile pertinente în speță ale regulamentului Curții Constituționale figură în decizia Curții Hasan Uzun împotriva Turciei ((decizie), nr. 10755/13, §§ 25-27, 30 aprilie 2013). 2. Jurisprudența Curții Constituționale în materia duratei arestării preventive

Hotărârile și deciziile pronunțate de Curtea Constituțională în contextul cauzelor privind dreptul la libertate figură în decizia Curții Koçintar împotriva Turciei ((decizie), nr. 77429/12, §§ 15-26, 1 iulie 2014). 3. Dispozițiile Codului de procedură penală

Arestarea preventivă este reglementată de art. 100 și următori ai Codului de procedură penală ("CPP"). Conform art. 100, o persoană poate fi pusă în arest preventiv atunci când există elemente de fapt care-o fac pe ea extrem de suspectă că a comis o infracțiune și că punerea sa în arest este justificată de unul din motivele enumerate în această dispoziție, respectiv: fuga sau riscul de fugă al suspectului și riscul ca suspectul să ascundă sau să altereze dovezi sau să influențeze martori. Pentru anumite crime, în special acelea împotriva securității statului și ordinii constituționale, existența unor suspiciuni puternice care cântăresc asupra persoanei este suficientă pentru a justifica plasarea în arest preventiv.

Art. 101 al CPP prevede că arestarea preventivă este ordonată în faza anchetei de un judecător unic la cererea procurorului Republicii, și în faza judecății de tribunalul competent, din oficiu sau la cererea procurorului. Ordinanțele de plasare și menținere în arest preventiv pot fi atacate. Deciziile în această privință trebuie să fie motivate în drept și în fapt. PREȚURI

Reclamantul susține că circumstanțele în care a fost deținut au constituit un tratament contrar art. 1 din Convenție din cauza stării sale de sănătate.

Invocând în continuare art. 1 din Convenție, reclamantul susține că privarea sa de libertate nu era în conformitate cu Convenția pentru că ar fi fost arestat și deținut în lipsa, conform sa, a unor motive plauzibile de a-l suspecta că a comis o infracțiune penală.

Reclamantul, invocând art. 5 § 3 și 6 din Convenție, se plânge de asemenea de durata arestării sale și de insuficiența motivelor reținute de instanțele interne pentru a-l menține în arest.

Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul susține că reținerea calculatorului și telefoanelor sale mobile a antrenat încălcarea drepturilor sale de proprietate.

Reclamantul se plânge de refuzul opus cererii sale de restituire a calculatorului și telefoanelor sale mobile ridicate în urma percheziției efectuate la domiciliul său. El vede în aceasta o încălcare a dreptului său la respectul bunurilor sale în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, care, în pasajele sale pertinente, se citește după cum urmează: "Orice persoană fizică sau morală are dreptul la respectul bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din considerente de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. (...)"

Curtea consideră că în stadiul actual al dosarului nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui grief și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât, în aplicarea art. 54 § 2 b) din regulament. B. Asupra duratei arestării preventive

Reclamantul susține că durata arestării sale preventive a încălcat art. 5 § 3 și 6 din Convenție.

Curtea, stăpână a calificării juridice a faptelor cauzei (Glor împotriva Elveției, nr. 13444/04, § 48, CEDO 2009), consideră oportun să examineze acest grief din unghiul art. 5 § 3 din Convenție. Această dispoziție este redactată după cum urmează: "Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute în par. 1 c) al acestui articol (...) are dreptul să fie judecată într-un termen rezonabil, sau eliberată în cursul procedurii. Eliberarea poate fi subordonată unei garanții care asigură prezența interesatului la ședință."

Curtea reamintește că epuizarea căilor de atac interne se apreciază în mod normal la data introducerii cererii în fața Curții. Cu toate acestea, așa cum a indicat de mai multe ori, această regulă nu merge fără excepții, care pot fi justificate de circumstanțele particulare ale fiecărei cauze (Baumann împotriva Franței, nr. 33592/96, § 47, CEDO 2001 ‑ V (extrase)). Ea reamintește că s-a în special depărtat de principiul general de mai sus în cauze îndreptate împotriva anumitor state membre cu privire la recurșuri care au ca obiect durata excesivă a procedurilor (Fakhretdinov și alții împotriva Rusiei (decizie), nr. 26716/09, 67576/09 și 7698/10, 23 septembrie 2010, și Taron împotriva Germaniei (decizie), nr. 53126/07, 29 mai 2012). A făcut la fel în anumite cauze îndreptate împotriva Turciei care ridicau chestiuni legate de dreptul de proprietate (İçyer împotriva Turciei (decizie), nr. 18888/02, §§ 73-87, CEDO 2006-I, Altunay împotriva Turciei (decizie), nr. 42936/07, 17 aprilie 2012, și Arıoğlu și alții împotriva Turciei (decizie), nr. 11166/05, 6 noiembrie 2012).

Curtea observă că arestarea preventivă a reclamantului a început la 22 ianuarie 2008 și că a luat sfârșit la 5 august 2013 cu condamnarea sa.

Curtea reamintește că în cauza Koçintar împotriva Turciei ((decizie), nr. 77429/12, § 44, 1 iulie 2014), ea estimase că nu dispunea de nici un element care să-i permită să spună că recursul individual în fața Curții Constituționale nu era susceptibil să aducă o reparare corespunzătoare pentru grieful reclamantului tras din art. 5 § 3 din Convenție, sau că nu oferea perspective rezonabile de reușită.

Nu vede nici o rație în speță de a se depărta de această jurisprudență.

Căile de atac interne nefiind epuizate, grieful reclamantului tras din art. 5 § 3 din Convenție trebuie declarat inadmisibil, în aplicarea art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție. C. Asupra existenței de motive plauzibile de a suspecta reclamantul că a comis o infracțiune

Invocând art. 1 din Convenție, reclamantul se plânge că a fost arestat și deținut în încălcare a Convenției, din cauza absență, conform sa, a unor motive plauzibile de a-l suspecta că a comis o infracțiune penală. Din punct de vedere al Curții, convine să examineze acest grief din unghiul art. 5 § 1 din Convenție, redactat după cum urmează în pasajele sale pertinente: "1. Orice persoană are dreptul la libertate și la securitate. Nimeni nu poate fi privat de libertate, cu excepția următoarelor cazuri și în conformitate cu procedura legală: (...) c) dacă a fost arestat și deținut pentru a fi prezentat în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive plauzibile de a suspecta că a comis o infracțiune, sau când există motive rezonabile de a crede în necesitatea de a-l împiedica să comită o infracțiune sau de a se evada după comiterea acesteia. (...)"

Curtea reamintește mai întâi că art. 5 § 1 c) permite plasarea unei persoane în arest doar în contextul unei proceduri penale, în vederea prezentării în fața autorității judiciare competente atunci când există motive plauzibile de a suspecta că a comis o infracțiune (Jėčius împotriva Lituaniei, nr. 34578/97, § 50, CEDO 2000 ‑ IX, și Włoch împotriva Poloniei, nr. 27785/95, § 108, CEDO 2000 ‑ XI). "Plauzibilitatea" suspiciunilor pe care trebuie să se bazeze arestul constituie un element esențial al protecției oferite de art. 5 § 1 c). Existența suspiciunilor plauzibile prezupune existența unor fapte sau informații capabile să convingă un observator obiectiv că individul în cauză ar fi putut comite infracțiunea care i se atribuie. Ceea ce poate fi considerat plauzibil depinde totuși de ansamblul circumstanțelor (Fox, Campbell și Hartley împotriva Regatului Unit, 30 august 1990, § 32, seria A nr. 182, O'Hara împotriva Regatului Unit, nr. 37555/97, § 34, CEDO 2001 ‑ X, Korkmaz și alții împotriva Turciei, nr. 35979/97, § 24, 21 martie 2006, și Süleyman Erdem împotriva Turciei, nr. 49574/99, § 37, 19 septembrie 2006).

Curtea reamintește apoi că al. c) al art. 5 § 1 nu prezupune că autoritățile de anchetă au adunat dovezi suficiente pentru a formula acuzații în momentul arestării. Scopul unui interogatoriu în urma unei detensiuni în temeiul al. c) al art. 5 § 1 este de a completa ancheta penală confirmând sau respingând suspiciunile concrete care au constituit temeiuri pentru arest. Prin urmare, faptele care generează suspiciuni nu trebuie să fie la același nivel cu acelea care sunt necesare pentru a justifica o condamnare sau chiar pentru a formula o acuzație, care survine în faza următoare a procedurii de anchetă penală (Murray împotriva Regatului Unit, 28 octombrie 1994, § 55, seria A nr. 300-A, și Korkmaz și alții, citat anterior, § 26).

Nu trebuie cu siguranță să se aplice art. 5 § 1 c) în felul acesta care ar cauza autorităților de poliție ale statelor contractante dificultăți excesive pentru a combate prin măsuri corespunzătoare criminalitatea organizată (vezi, mutatis mutandis, Klass și alții împotriva Germaniei, 6 septembrie 1978, §§ 58-68, seria A nr. 28). Sarcina Curții constă în a determina dacă condițiile fixate de al. c) al art. 5 § 1, inclusiv urmărirea scopului legitim vizat, au fost îndeplinite în cauza supusă examinării sale. În acest context, nu-i aparține în principiu să substituie propria apreciere a faptelor cu cea a instanțelor interne, mai bine situate pentru a evalua dovezile produse în fața lor (Murray, citat anterior, § 66).

În speță, Curtea constată că reclamantul a fost privat de libertate pentru că era suspectat că este unul din membrii activi ai unei organizații criminale numite Ergenekon, cărora li se reprșa că se angajează în activități în vederea răsturnării prin forță și violență a guvernului ales. Ea observă că reclamantul era suspectat în particular că este unul din conducătorii organizației, că era responsabil de dezvoltarea unui braț al acesteia în lumea civilă prin intermediul unor asociații cu tendință ultranaționalister și de făcere de propagandă. Curtea constată în plus că prin hotărâra sa din 5 august 2013, curtea de asizeles din Istanbul a condamnat reclamantul pentru aceste infracțiuni.

Curtea observă de asemenea că dosarul anchetei conținea elemente de dovadă, cum ar fi documente ridicate în urma percheziției efectuate la domiciliile reclamantului sau ale co-acuzaților săi, transcrieri de interceptări telefonice, sau declarații ale unor co-acuzați.

Ținând seama de exigențele art. 5 § 1 cât privește nivelul de justificare factică necesar în faza suspiciunilor, Curtea estimează că dosarul penal conținea informații capabile să convingă un observator obiectiv că reclamantul ar fi putut comite infracțiunile pentru care era urmărit.

Este deci de concluzionat că reclamantul poate fi considerat arestat și deținut pe baza de "motive plauzibile" de a suspecta că a comis o infracțiune penală, în sensul al. c) al art. 5 § 1 din Convenție (Murray, citat anterior, § 63, Korkmaz și alții, citat anterior, § 26, și Süleyman Erdem, citat anterior, § 37).

Se urmează că această parte a cererii este evident neîntemeiată și trebuie respinsă, în aplicarea art. 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. D. Asupra compatibilității stării de sănătate a reclamantului cu încarcerarea sa

Invocând art. 1 din Convenție, reclamantul susține că starea sa de sănătate este incompatibilă cu condițiile penitenciare. Curtea consideră oportun să examineze acest grief din unghiul art. 3 din Convenție. Această dispoziție este redactată după cum urmează: "Nimeni nu poate fi supus la tortură nici la pedepse sau tratamente inhumane sau degradante."

Curtea reamintește mai întâi că, pentru a cădea sub prevederile art. 3 din Convenție, un tratament trebuie să atingă un minimum de gravitate. Aprecierea acestui minimum este relativă din fire; depinde de ansamblul datelor cauzei și, în special, de natura și contextul tratamentului, de modalitățile executării sale, de durata sa, de efectele fizice sau psihice, precum și, uneori, de sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei (vezi, printre altele, Assenov și alții împotriva Bulgariei, 28 octombrie 1998, § 94, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ VIII, și Öcalan împotriva Turciei [GC], nr. 46221/99, § 180, CEDO 2005 ‑ IV).

Curtea reamintește apoi că, în legătură cu persoane private de libertate, art. 3 din Convenție nu poate fi interpretat ca stabilind o obligație generală de a elibera un deținut din motive de sănătate sau de a-l plasa într-un spital civil pentru a-i permite să obțină un tratament medical de un anumit tip (Kudła împotriva Poloniei [GC], nr. 30210/96, § 93, CEDO 2000 ‑ XI, și Kalachnikov împotriva Rusiei, nr. 47095/99, § 95, CEDO 2002 ‑ VI). Cu toate acestea, art. 3 impune statului să se asigure că orice prizonier este deținut în condiții care sunt compatibile cu respectul pentru demnitatea umană, că modalitățile de executare a măsurii nu supun interesatul unei angoare sau încercări a unei intensități care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției și că, ținând seama de exigențele practice ale închisorii, sănătatea, integritatea fizică și bunăstarea deținutului sunt asigurate în mod corespunzător, în special prin administrarea îngrijirilor medicale necesare (Kudła, citat anterior, § 94, Mouisel împotriva Franței, nr. 67263/01, § 40, CEDO 2002 ‑ IX, Matencio împotriva Franței, nr. 58749/00, § 78, 15 ianuarie 2004, și Kızıklar împotriva Turciei (decizie), nr. 21838/02, 10 iulie 2007).

Curtea reamintește în final că menținerea în arest pe o perioadă prelungită a unei persoane de vârstă înaintată, bolnavă pe deasupra, poate intra în sfera de protecție a art. 3 (Papon împotriva Franței (nr. 1) (decizie), nr. 64666/01, CEDO 2001 ‑ VI).

În speță, Curtea observă că reclamantul se limitează la a afirma că suferă de hipertensiune și hiperlipidemie. A furnizat în această privință un raport medical din 3 iunie 2003. Cu toate acestea, Curtea observă că reclamantul nu formează nici o plângere particulară cât privește condițiile sejurului său în centrul penitenciar. Nu se plânge în special de o lipsă de diligență imputabilă administrației în această privință.

Prin urmare, ținând seama de constatări mai sus, Curtea consideră că nu se dovedește că autoritățile interne și-au încălcat datoria de a proteja sănătatea reclamantului – și în special, că acesta ar fi fost privat, în cursul detenției sale, de îngrijirile medicale corespunzătoare – și că din aceasta motiv a suferit un tratament atingând un nivel de gravitate suficient pentru a intra în sfera de aplicare a art. 3 din Convenție (Gelfmann împotriva Franței, nr. 25875/03, § 59, 14 decembrie 2004, Matencio, citat anterior, § 89, Sigla împotriva Franței (decizie), nr. 2122/06, 27 mai 2008, și Prencipe împotriva Monacului, nr. 43376/06, § 108, 16 iulie 2009).

Se urmează că prezentul grief este evident neîntemeiata și trebuie deci declarat inadmisibil, în aplicarea art. 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, la unanimitate, Ajournează examinarea grieful reclamantului tras din art. 1 din Protocolul nr. 1; Declară cererea inadmisibilă pentru rest. Stanley Naismith Guido Raimondi Grefier Președinte

Le requérant, M. Mehmet Fikri Karadağ, ancien colonel de l’armée turque, est un ressortissant turc né en 1953 et résidant à Istanbul. Il est représenté devant la Cour par M e N. Çetin, avocat à Istanbul. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit. 1. Ergenekon

En 2007, le parquet d’Istanbul engagea une enquête pénale contre les membres présumés d’une organisation criminelle du nom d’« Ergenekon », tous soupçonnés de se livrer à des activités visant à renverser le gouvernement par la force et la violence. Selon le parquet, les accusés auraient planifié et commis des actes de provocation, comme des attentats contre des personnalités connues du public, des attentats à la bombe dans des endroits sensibles comme les locaux de sanctuaires ou de hautes juridictions. Ils auraient ainsi visé à engendrer une atmosphère de peur et de panique dans l’opinion publique et par là même à créer un climat d’insécurité, de manière à ouvrir la voie à un coup d’État militaire.

Par plusieurs actes d’accusation, le parquet d’Istanbul intenta des actions pénales devant la cour d’assises d’Istanbul contre tout un ensemble de personnes, dont des généraux et d’autres officiers de l’armée, des membres des services de renseignement, des hommes d’affaires, des hommes politiques et des journalistes. Il leur reprocha d’avoir planifié un coup d’État dans le but de renverser l’ordre constitutionnel démocratique, crime passible de l’emprisonnement à perpétuité, principalement en vertu de l’article 312 du code pénal.

Il ressort des actes d’accusation que le premier indice révélant l’existence de l’organisation clandestine du nom d’ Ergenekon aurait été la découverte d’une cache d’armes (27 grenades offensives) lors d’une perquisition effectuée en juin 2007 à Ümraniye, un quartier d’Istanbul. Lors de plusieurs perquisitions effectuées dans le cadre de la même enquête, des éléments de preuve mettant en lumière la structure hiérarchique de l’organisation ainsi que ses plans d’action tendant à renverser le Gouvernement par la force auraient été saisis.

Le parquet expliqua dans les actes d’accusation déposés dans le cadre de cette affaire que, selon la structure hiérarchique d’ Ergenekon , les militaires étaient considérés comme les principaux acteurs de l’organisation et que les civils étaient plutôt chargés de fournir des moyens logistiques et financiers et de faire de la propagande.

Par ailleurs, toujours selon le parquet, le réseau incriminé avait établi, pour mener ses activités, des plans d’action concrets, dont certains avaient pu être dévoilés. Quatre de ces plans d’action, Kafes (la cage), İrtica ile mücadele (la lutte contre le fondamentalisme), Sarıkız (la jeune fille blonde) et Ayıșığı (le clair de lune), concernaient des opérations préliminaires à mener dans une phase antérieure au coup d’État militaire proprement dit et avaient comme objectif principal la préparation du terrain en vue de justifier cette intervention. Le plan d’action Yakamoz (la phosphorescence de la mer) portait sur l’exécution du coup d’État militaire en tant que tel. Enfin, le plan d’action Eldiven (le gant) portait sur la restructuration du pouvoir gouvernemental et des institutions politiques pendant la phase postérieure au coup d’État militaire.

Le plan d’action Kafes prévoyait, dans un premier temps, l’accomplissement par les membres de l’organisation d’actes de violence contre les citoyens appartenant aux minorités religieuses, sous des formes diverses : menaces par téléphone, graffitis, pose d’explosifs dans les quartiers habités majoritairement par ces personnes, attentats contre les défenseurs des droits des minorités connus du public, enlèvements d’hommes d’affaires et d’artistes membres de ces minorités. La deuxième étape du plan Kafes visait à manipuler les médias afin que l’AKP, le parti au pouvoir, fût accusé d’avoir commandité ces actes de violence.

Le plan d’action pour lutter contre le fondamentalisme ( irtica ile mücadele eylem planı) prévoyait notamment la diffusion par le biais des médias de fausses nouvelles concernant l’AKP, le parti au pouvoir, afin de ternir son image et de lui faire perdre son soutien auprès de l’opinion publique.

Le plan d’action Sarıkız , tel qu’exposé dans le journal tenu par l’ancien commandant en chef de la marine, l’amiral Ö.Ö., prévoyait de manipuler la presse et d’inciter, parmi les étudiants et les personnes membres de syndicats ou d’associations, à organiser des manifestations de protestation contre le gouvernement et à mettre en œuvre des campagnes d’affichage à l’échelle nationale afin de faire croire à un mécontentement général contre le gouvernement. Ce plan d’action aurait été élaboré par les généraux de l’armée M.Ș.E., A.Y., Ö.Ö. et İ.F.

Le plan d’action Ayıșığı visait principalement à évincer ou à neutraliser le chef d’état-major, le général d’armée H.Ö., réputé hostile à toute immixtion de l’armée dans la politique quotidienne du pays. Le plan avait également pour but de faire quitter leur parti à un certain nombre de députés de l’AKP, le parti au pouvoir. Un autre objectif de ce plan était de s’assurer du soutien du président de la République de l’époque, M. Ahmet Necdet Sezer, à un putsch militaire contre le gouvernement, ou à neutraliser toute opposition de sa part.

Le plan d’action Yakamoz portait notamment sur l’exécution du coup d’État militaire et la mise en place de nouvelles administrations après le renversement du gouvernement.

Le plan d’action Eldiven concernait les mesures spécifiques à prendre après la réussite du putsch militaire contre le gouvernement. Ce plan d’action portait sur la restructuration des médias et des formations politiques, la réorganisation des forces armées, l’élection d’un nouveau président de la République, la réorganisation des institutions dépendant de la présidence et la réorientation de la politique extérieure.

D’après le parquet, les plans d’action Ayıșığı , Yakamoz et Eldiven , qui étaient décrits dans des CD appartenant au général M.Ș.E., avaient été élaborés par celui-ci et par son équipe, qui comprenait des militaires de grade élevé. 15. À la demande du parquet, la cour d’assises d’Istanbul – devant laquelle les procédures avaient été engagées – ordonna la mise et le maintien en détention provisoire d’une grande partie des accusés.

Par un arrêt du 5 août 2013, la cour d’assises d’Istanbul rendit son verdict dans l’affaire Ergenekon. Le 3 avril 2014, elle publia son arrêt motivé, long de 16 798 pages.

Les accusés se pourvurent en cassation contre l’arrêt du 5 août 2013. La procédure pénale est actuellement en cours devant la Cour de cassation. 2. La détention du requérant et la procédure pénale engagée à son encontre

Le 22 janvier 2008, le requérant, soupçonné d’appartenance et assistance à l’organisation Ergenekon , fut arrêté et placé en garde à vue. Lors de la perquisition effectuée à son domicile, la police saisit plusieurs documents, dont certains contenant des échanges de courrier avec d’autres suspects, ainsi qu’un ordinateur et deux téléphones portables lui appartenant.

Dans les locaux de la police, le requérant fut interrogé sur ses liens avec les membres présumés de l’organisation Ergenekon , ainsi que sur les documents et le matériel saisis à son domicile.

Le 26 janvier 2008, après avoir déposé devant la police, le requérant comparut devant le juge assesseur de la cour d’assises d’Istanbul (« la cour d’assises ») et fut interrogé sur les faits et sur les accusations portées contre lui. À la fin de l’audience, le requérant fut mis en détention provisoire eu égard à l’existence de forts soupçons à son encontre, à la nature de l’infraction et au risque de fuite.

Par un acte d’accusation du 14 juillet 2008, le procureur de la République d’Istanbul engagea devant la cour d’assises une action pénale contre les membres présumés de l’organisation, dont le requérant ; il requit sa condamnation principalement pour tentative de renversement par la force du Conseil des ministres. Selon le parquet, le requérant était un des dirigeants de l’organisation Ergenekon et il était chargé d’organiser des civils par le biais d’associations à tendance ultranationaliste et de faire de la propagande.

Le procureur de la République fonda ses accusations sur différents éléments de preuve, tels que les documents saisis lors de la perquisition effectuée aux domiciles du requérant et de ses coaccusés, les comptes-rendus d’écoutes téléphoniques, ou encore les déclarations de certains coaccusés.

Durant la procédure pénale, le requérant s’adressa à maintes reprises à la cour d’assises aux fins de bénéficier d’un élargissement. La cour d’assises rejeta ces demandes en se référant à l’existence de forts soupçons à l’encontre du requérant, à la nature de l’infraction et au contenu du dossier. 24. À une date non précisée, le requérant sollicita la restitution de son ordinateur et de ses téléphones portables. Par une décision du 3 avril 2009, la cour d’assises rejeta cette demande. Elle considéra que la question de la restitution serait à examiner au moment de son arrêt final.

Par un arrêt du 5 août 2013, la cour d’assises d’Istanbul condamna le requérant à la réclusion à perpétuité aggravée et à douze ans, dix mois et quinze jours d’emprisonnement pour avoir été un des dirigeants de l’organisation illégale Ergenekon , pour avoir tenté de renverser par la force le Conseil des ministres, et pour avoir procédé à un fichage illégal des opinions politiques, philosophiques et religieuses ainsi que de l’origine ethnique de tierces personnes. Quant à la question de la restitution, la cour d’assises décida le maintien des téléphones portables au dépôt judiciaire. Le dossier ne contient pas d’informations sur le sort de l’ordinateur saisi.

Le 12 mars 2014, la cour d’assises ordonna la mise en liberté provisoire du requérant au motif que la durée de sa détention avait dépassé la durée maximale énoncée par la loi.

D’après les éléments contenus dans le dossier, la procédure pénale engagée à l’encontre du requérant est toujours pendante devant la Cour de cassation. 3. L’état de santé du requérant

Le requérant indique souffrir d’hypertension et d’hyperlipidémie. Il fournit à cet égard un rapport médical signé le 3 juin 2003 par un cardiologue de l’hôpital militaire de Gülhane. B. Le droit et la pratique internes pertinents 1. Le recours individuel devant la Cour constitutionnelle 29. À la suite d’amendements constitutionnels entrés en vigueur le 23 septembre 2012, un recours individuel devant la Cour constitutionnelle turque a été mis en place dans le système juridique turc.

Le texte des dispositions pertinentes en l’espèce de la loi n o 6216 instaurant un recours individuel devant la Cour constitutionnelle ainsi que les parties pertinentes en l’espèce du règlement de la Cour constitutionnelle figurent dans la décision de la Cour Hasan Uzun c. Turquie ((déc.), n o 10755/13, §§ 25-27, 30 avril 2013). 2. La jurisprudence de la Cour constitutionnelle en matière de durée de la détention provisoire

Les arrêts et décisions rendus par la Cour constitutionnelle dans le cadre d’affaires portant sur le droit à la liberté figurent dans la décision de la Cour Koçintar c. Turquie ((déc.), n o 77429/12, §§ 15-26, 1 er juillet 2014). 3. Les dispositions du code de procédure pénale

La détention provisoire est régie par les articles 100 et suivants du code de procédure pénale (« CPP »). D’après l’article 100, une personne peut être placée en détention provisoire lorsqu’il existe des éléments factuels permettant de la soupçonner fortement d’avoir commis une infraction et que sa mise en détention est justifiée par l’un des motifs énumérés dans cette disposition, à savoir : la fuite ou le risque de fuite du suspect, et le risque que le suspect dissimule ou altère des preuves ou influence des témoins. Pour certains crimes, notamment ceux contre la sécurité de l’État et l’ordre constitutionnel, l’existence de forts soupçons pesant sur la personne suffit à justifier le placement en détention provisoire.

L’article 101 du CPP dispose que la détention provisoire est ordonnée au stade de l’instruction par un juge unique à la demande du procureur de la République, et au stade du jugement par le tribunal compétent, d’office ou à la demande du procureur. Les ordonnances de placement et de maintien en détention provisoire peuvent faire l’objet d’une opposition. Les décisions y relatives doivent être motivées en droit et en fait. GRIEFS

Le requérant affirme que les circonstances dans lesquelles il a été détenu ont constitué un traitement contraire à l’article 1 de la Convention en raison de son état de santé.

Invoquant toujours l’article 1 de la Convention, le requérant allègue que sa privation de liberté n’était pas conforme à la Convention puisqu’il aurait été arrêté et détenu en l’absence, selon lui, de raisons plausibles de le soupçonner d’avoir commis une infraction pénale.

Le requérant, invoquant les articles 5 § 3 et 6 de la Convention, se plaint également de la durée de sa détention et de l’insuffisance des motifs retenus par les juridictions internes pour le maintenir en détention.

Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1, le requérant soutient que la rétention de son ordinateur et ses téléphones portables ont emporté violation de ses droits de propriété. EN DROIT A. Sur la protection de la propriété

Le requérant se plaint du refus qui a été opposé à sa demande de restitution de son ordinateur et de ses téléphones portables saisis lors de la perquisition effectuée à son domicile. Il y voit une violation de son droit au respect de ses biens au sens de l’article 1 du Protocole n o 1 qui, en ses passages pertinents, se lit ainsi : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. (...) »

La Cour considère qu’en l’état actuel du dossier elle n’est pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief, et estime nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur, en application de l’article 54 § 2 b) du règlement. B. Sur la durée de la détention provisoire

Le requérant allègue que la durée de sa détention provisoire a enfreint les articles 5 § 3 et 6 de la Convention.

La Cour, maîtresse de la qualification juridique des faits de la cause ( Glor c. Suisse , n o 13444/04, § 48, CEDH 2009), estime opportun d’examiner ce grief sous l’angle de l’article 5 § 3 de la Convention. Cette disposition est ainsi libellée : « Toute personne arrêtée ou détenue, dans les conditions prévues au paragraphe 1 c) du présent article (...) a le droit d’être jugée dans un délai raisonnable, ou libérée pendant la procédure. La mise en liberté peut être subordonnée à une garantie assurant la comparution de l’intéressé à l’audience. »

La Cour rappelle que l’épuisement des voies de recours internes s’apprécie normalement à la date d’introduction de la requête devant la Cour. Cependant, comme elle l’a indiqué à maintes reprises, cette règle ne va pas sans exceptions, lesquelles peuvent être justifiées par les circonstances particulières de chaque cas d’espèce ( Baumann c. France , n o 33592/96, § 47, CEDH 2001 ‑ V (extraits)). Elle rappelle qu’elle s’est en particulier écartée du principe général ci-dessus dans des affaires dirigées contre certains États membres à propos de recours ayant pour objet la durée excessive de procédures ( Fakhretdinov et autres c. Russie (déc.), n os 26716/09, 67576/09 et 7698/10, 23 septembre 2010, et Taron c. Allemagne (déc.), n o 53126/07, 29 mai 2012). Elle a fait de même dans certaines affaires dirigées contre la Turquie qui soulevaient des questions liées au droit de propriété ( İçyer c. Turquie (déc.), n o 18888/02, §§ 73-87, CEDH 2006-I, Altunay c. Turquie (déc.), n o 42936/07, 17 avril 2012, et Arıoğlu et autres c. Turquie (déc.), n o 11166/05, 6 novembre 2012).

La Cour note que la détention provisoire du requérant a débuté le 22 janvier 2008 et qu’elle a pris fin le 5 août 2013 avec sa condamnation.

La Cour rappelle que dans l’affaire Koçintar c. Turquie ((déc.), n o 77429/12, § 44, 1 er juillet 2014), elle avait estimé qu’elle ne disposait d’aucun élément lui permettant de dire que le recours individuel devant la Cour constitutionnelle n’était pas susceptible d’apporter un redressement approprié au grief du requérant tiré de l’article 5 § 3 de la Convention ou bien qu’il n’offrait pas de perspectives raisonnables de succès.

Elle ne voit aucune raison en l’espèce de s’écarter de cette jurisprudence.

Les voies de recours internes n’ayant pas été épuisées, le grief du requérant tiré de l’article 5 § 3 de la Convention doit être déclaré irrecevable, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. C. Sur l’existence de raisons plausibles de soupçonner le requérant d’avoir commis une infraction

Invoquant l’article 1 de la Convention, le requérant se plaint d’avoir été arrêté et détenu au mépris de la Convention, du fait de l’absence, selon lui, de raisons plausibles de le soupçonner d’avoir commis une infraction pénale. Aux yeux de la Cour, il convient d’examiner ce grief sous l’angle de l’article 5 § 1 de la Convention, ainsi libellé en ses passages pertinents : « 1. Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales : (...) c) s’il a été arrêté et détenu en vue d’être conduit devant l’autorité judiciaire compétente, lorsqu’il y a des raisons plausibles de soupçonner qu’il a commis une infraction ou qu’il y a des motifs raisonnables de croire à la nécessité de l’empêcher de commettre une infraction ou de s’enfuir après l’accomplissement de celle-ci. (...) »

La Cour rappelle d’abord que l’article 5 § 1 c) n’autorise à placer une personne en détention que dans le cadre d’une procédure pénale, en vue de la traduire devant l’autorité judiciaire compétente lorsqu’il y a des raisons plausibles de soupçonner qu’elle a commis une infraction ( Jėčius c. Lituanie , n o 34578/97, § 50, CEDH 2000 ‑ IX, et Włoch c. Pologne , n o 27785/95, § 108, CEDH 2000 ‑ XI). La « plausibilité » des soupçons sur lesquels doit se fonder l’arrestation constitue un élément essentiel de la protection offerte par l’article 5 § 1 c). L’existence de soupçons plausibles présuppose celle de faits ou de renseignements propres à persuader un observateur objectif que l’individu en cause peut avoir accompli l’infraction qui lui est reprochée. Ce qui peut passer pour plausible dépend toutefois de l’ensemble des circonstances ( Fox, Campbell et Hartley c. Royaume-Uni , 30 août 1990, § 32, série A n o 182, O’Hara c. Royaume-Uni , n o 37555/97, § 34, CEDH 2001 ‑ X, Korkmaz et autres c. Turquie , n o 35979/97, § 24, 21 mars 2006, et Süleyman Erdem c. Turquie , n o 49574/99, § 37, 19 septembre 2006).

La Cour rappelle ensuite que l’alinéa c) de l’article 5 § 1 ne présuppose pas que les autorités d’enquête aient rassemblé des preuves suffisantes pour porter des accusations au moment de l’arrestation. L’objet d’un interrogatoire pendant une détention au titre de l’alinéa c) de l’article 5 § 1 est de compléter l’enquête pénale en confirmant ou en écartant les soupçons concrets ayant fondé l’arrestation. Ainsi, les faits donnant naissance à des soupçons ne doivent pas être du même niveau que ceux qui sont nécessaires pour justifier une condamnation ou même pour porter une accusation, ce qui intervient dans la phase suivante de la procédure de l’enquête pénale ( Murray c. Royaume-Uni , 28 octobre 1994, § 55, série A n o 300-A, et Korkmaz et autres , précité, § 26).

Il ne faut certes pas appliquer l’article 5 § 1 c) d’une manière qui causerait aux autorités de police des États contractants des difficultés excessives pour combattre par des mesures adéquates la criminalité organisée (voir, mutatis mutandis , Klass et autres c. Allemagne , 6 septembre 1978, §§ 58-68, série A n o 28). La tâche de la Cour consiste à déterminer si les conditions fixées à l’alinéa c) de l’article 5 § 1, y compris la poursuite du but légitime visé, étaient remplies dans l’affaire soumise à son examen. Dans ce contexte, il ne lui appartient pas en principe de substituer sa propre appréciation des faits à celle des juridictions internes, mieux placées pour évaluer les preuves produites devant elles ( Murray , précité, § 66).

En l’espèce, la Cour constate que le requérant a été privé de sa liberté car il était soupçonné d’être un des membres actifs d’une organisation criminelle du nom de Ergenekon , auxquels il était reproché de se livrer à des activités afin de renverser par la force et la violence le gouvernement élu. Elle observe que le requérant était soupçonné en particulier d’être un des dirigeants de l’organisation, qu’il était chargé d’en développer un bras dans le monde civil par le biais d’associations à tendance ultranationaliste et de faire de la propagande. La Cour constate en outre que par son arrêt du 5 août 2013, la cour d’assises d’Istanbul a condamné le requérant pour ces infractions.

La Cour note aussi que le dossier de l’enquête comportait des éléments de preuve tels que des documents saisis lors de la perquisition effectuée aux domiciles du requérant ou de ses coaccusés, des comptes-rendus d’écoutes téléphoniques, ou encore les déclarations de certains coaccusés.

Compte tenu des exigences de l’article 5 § 1 quant au niveau de justification factuelle requis au stade des soupçons, la Cour estime que le dossier pénal contenait des renseignements propres à convaincre un observateur objectif que le requérant pouvait avoir accompli les infractions pour lesquelles il était poursuivi.

Il y a donc lieu de conclure que le requérant peut passer pour avoir été arrêté et détenu sur la base de « raisons plausibles » de le soupçonner d’avoir commis une infraction pénale, au sens de l’alinéa c) de l’article 5 § 1 de la Convention ( Murray , précité, § 63, Korkmaz et autres , précité, § 26, et Süleyman Erdem , précité, § 37).

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. D. Sur la compatibilité de l’état de santé du requérant avec son incarcération

Invoquant l’article 1 de la Convention, le requérant soutient que son état de santé est incompatible avec les conditions carcérales. La Cour estime opportun d’examiner ce grief sous l’angle de l’article 3 de la Convention. Cette disposition est ainsi libellée : « Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants. »

La Cour rappelle d’abord que, pour tomber sous le coup de l’article 3 de la Convention, un traitement doit atteindre un minimum de gravité. L’appréciation de ce minimum est relative par essence ; elle dépend de l’ensemble des données de la cause et, notamment, de la nature et du contexte du traitement, de ses modalités d’exécution, de sa durée, de ses effets physiques ou mentaux, ainsi que, parfois, du sexe, de l’âge et de l’état de santé de la victime (voir, parmi beaucoup d’autres, Assenov et autres c. Bulgarie , 28 octobre 1998, § 94, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ VIII, et Öcalan c. Turquie [GC], n o 46221/99, § 180, CEDH 2005 ‑ IV).

La Cour rappelle ensuite que, s’agissant de personnes privées de liberté, l’article 3 de la Convention ne peut être interprété comme établissant une obligation générale de libérer un détenu pour motifs de santé ou de le placer dans un hôpital civil afin de lui permettre d’obtenir un traitement médical d’un type particulier ( Kudła c. Pologne [GC], n o 30210/96, § 93, CEDH 2000 ‑ XI, et Kalachnikov c. Russie , n o 47095/99, § 95, CEDH 2002 ‑ VI). Toutefois, l’article 3 impose à l’État de s’assurer que tout prisonnier est détenu dans des conditions qui sont compatibles avec le respect de la dignité humaine, que les modalités d’exécution de la mesure ne soumettent pas l’intéressé à une détresse ou une épreuve d’une intensité qui excède le niveau inévitable de souffrance inhérent à la détention et que, eu égard aux exigences pratiques de l’emprisonnement, la santé, l’intégrité physique et le bien-être du prisonnier sont assurés de manière adéquate, notamment par l’administration des soins médicaux requis ( Kudła, précité, § 94, Mouisel c. France , n o 67263/01, § 40, CEDH 2002 ‑ IX, Matencio c. France , n o 58749/00, § 78, 15 janvier 2004, et Kızıklar c. Turquie (déc.), n o 21838/02, 10 juillet 2007).

La Cour rappelle enfin que le maintien en détention pour une période prolongée d’une personne d’un âge avancé, malade de surcroît, peut entrer dans le champ de protection de l’article 3 ( Papon c. France (n o 1) (déc.), n o 64666/01, CEDH 2001 ‑ VI).

En l’espèce, la Cour observe que le requérant se contente d’affirmer qu’il est atteint d’hypertension et d’hyperlipidémie. Il a fourni à cet égard un rapport médical du 3 juin 2003. Cependant, la Cour note que le requérant ne formule aucune doléance particulière quant aux conditions de son séjour au centre pénitentiaire. Il ne se plaint notamment pas d’un manque de diligence imputable à l’administration à cet égard.

Par conséquent, à la lumière de ses constats ci-dessus, la Cour considère qu’il n’est pas établi que les autorités internes aient manqué à leur devoir de protéger la santé du requérant – et notamment, que celui-ci ait été privé, lors de sa détention, des soins médicaux adéquats – et qu’il ait subi de ce fait un traitement atteignant un niveau de gravité suffisant pour entrer dans le champ d’application de l’article 3 de la Convention ( Gelfmann c. France , n o 25875/03, § 59, 14 décembre 2004, Matencio , précité, § 89, Sigla c. France (déc.), n o 2122/06, 27 mai 2008, et Prencipe c. Monaco , n o 43376/06, § 108, 16 juillet 2009).

Il s’ensuit que le présent grief est manifestement mal fondé et doit donc être déclaré irrecevable, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen du grief du requérant tiré de l’article 1 du Protocole n o 1 ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. Stanley Naismith Guido Raimondi Greffier Président