GÖKTAȘ c. TURQUIE

GÖKTAȘ c. TURQUIE (CtEDO, 2011)

SECȚIUNEA A DOUA

DECIZIE

PRIVIND ADMISIBILITATEA

cererii nr. 59374/10

Mustafa Levent GÖKTAȘ

împotriva Turciei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), ședință la 13 decembrie 2011 într-o Cameră compusă din:

Françoise Tulkens,

președintă,

Danutė Jočienė,

Dragoljub Popović,

Ișıl Karakaș,

Guido Raimondi,

Paulo Pinto de Albuquerque,

Helen Keller,

judecători,

și Stanley Naismith,

grefier de secțiune,

Având în vedere cererea sus-menționată introdusă la 10 septembrie 2010,

După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie:

PE FOND

Reclamantul este un cetățean turc născut în 1959 și rezident în Istanbul. Este reprezentat în fața Curții de avocat H. Ersöz din Istanbul. Este colonel retras din forțele speciale și exercită profesia de avocat. Se află în prezent în detenție provizorie.

A. Circumstanțele dosarului

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.

În 2007, procuratura din Istanbul a inițiat o investigație penală împotriva membrilor presupuși ai unei organizații criminale numite Ergenekon, toți suspectați de a se angaja în activități vizând să răstoarne prin forță și violență guvernul ales. Potrivit procurorului, acuzații au planificat și comis acte de provocare, cum ar fi atentate împotriva unor personalități cunoscute publicului și atacuri cu bombe în locuri sensibile cum ar fi sediile sanctuarelor sau ale instanțelor superioare de judecată. Prin aceasta, ar fi vizat să genereze o atmosferă de frică și panică în opinia publică și prin aceasta să creeze un climat de nesiguranță, în mod a deschide calea unui puciului militar.

Prin mai multe acte de acuzare, procuratura din Istanbul a intentat acțiuni penale în fața curții cu jurați din Istanbul împotriva mai multor persoane, inclusiv generali și ofițeri ai armatei, membri ai serviciilor de informații, oameni de afaceri, politicieni și jurnaliști. Le-a reproșat că au planificat un pucciu cu scopul de a răsturna ordinea constituțională democratică, crimă pasibilă cu pedeapsă de închisoare pe viață, în principal în virtutea articolului 312 al codului penal.

Din actele de acuzare rezultă că primul indiciu care a relevat existența organizației clandestine Ergenekon a fost descoperirea unei depozite de arme (26 de grenade de asalt) în urma unei percheziții efectuate în iunie 2007 la Ümraniye, un cartier din Istanbul. În urma mai multor percheziții efectuate în cadrul aceleiași investigații, elemente de dovadă care iluminau structura ierarhică a organizației și planurile sale de acțiune care vizau răsturnarea Guvernului prin forță ar fi fost confiscate.

În actele de acuzare depuse în cadrul acestei cauze, procuratura a explicat că, potrivit structurii ierarhice a Ergenekon, militarii erau considerați actorii principali ai organizației și civilii erau mai degrabă încărcați cu furnizarea de mijloace logistice și financiare și cu propagandă.

De altfel, potrivit procurorului, rețeaua incriminată a stabilit, pentru a-și desfășura activitățile, planuri de acțiune concrete, dintre care unele au putut fi dezvăluite. Trei dintre aceste planuri de acțiune, Kafes (cușca), Irtica ile mücadele (lupta împotriva fundamentalismului) și Sarıkız (blonda), se refereau la perioada anterioară puciului militar și aveau ca obiectiv principal pregătirea terenului pentru a justifica această intervenție. Planul de acțiune Yakamoz (reflectarea lunii în apă) se referea la executarea puciului militar ca atare. În sfârșit, planul de acțiune Eldiven (mănușă) se referea la restructurarea puterii guvernamentale și a instituțiilor politice în perioada următoare puciului militar.

Planul de acțiune Kafes prevedea, într-o primă fază, realizarea de acte de violență de către membrii organizației împotriva cetățenilor aparținând minorităților religioase, cum ar fi amenințări prin telefon și inscripționarea de slogane pe pereți, plasarea de explozivi în cartierele în care locuiau în principal aceste persoane, atentate împotriva apărătorilor drepturilor minorităților cunoscuți publicului, și, în sfârșit, răpiri de oameni de afaceri și artiști membri ai acestor minorități. A doua fază a planului Kafes viza manipularea mass-mediei pentru ca AKP, partidul la putere, să fie acuzat de a fi comandat aceste acte de violență.

Planul de acțiune pentru combaterea fundamentalismului (İrtica ile mücadele eylem planı) prevedea în special difuzarea prin mass-media a unor știri false privind AKP, pentru a-i rău plasarea imaginii și a-l face să piardă sprijinul opiniei publice.

Planul de acțiune Sarıkız, după cum a fost expus în jurnalul ținut de fostul comandant suprem al marinei, amiralul Ö.Ö., prevedea manipularea presei și incitarea studenților, membrilor sindicatelor și asociațiilor să organizeze demonstrații de protest împotriva guvernului, și implementarea campaniilor de afișaj la nivel național pentru a face să creadă într-o nemulțumire generală împotriva guvernului. Acest plan de acțiune ar fi fost elaborat de generalii armatei M.Ș.E., A.Y., Ö.Ö. și İ.F.

Planul de acțiune Ayıșığı (clar de lună) viza în principal să-l îndepărteze sau să-l neutralizeze pe șeful statului-major, generalul armatei H.Ö., reputat ostil oricărei acțiuni antidemocratice. Planul avea de asemenea scopul de a-i face să-și părăsească partidul unui anumit număr de deputați AKP. Un alt obiectiv al acestui plan era de a se asigura sprijinul președintelui Republicii la un pucciu militar împotriva guvernului, sau de a neutraliza orice opoziție din partea sa.

Planul de acțiune Yakamoz se referea în particular la executarea puciului militar și la constituirea unor noi administrații după răsturnarea guvernului.

Planul de acțiune Eldiven se referea la măsurile specifice care trebuiau luate după succesul puciului militar împotriva guvernului. Se referea la restructurarea mass-mediei și a formațiunilor politice, la reorganizarea forțelor armate, la alegerea unui nou președinte al Republicii, la reorganizarea instituțiilor dependente de prezidență și la reorientarea politicii externe.

Potrivit procurorului, planurile de acțiune Ayıșığı, Yakamoz și Eldiven, care au fost descrise în CD-uri aparținând generalului armatei M.Ș.E., au fost elaborate de acesta și de echipa sa cuprinsă din militari de rang superior.

La cererea procurorului, curtea cu jurați din Istanbul – în fața căreia procedurile sunt încă în curs – a ordonat plasarea și menținerea în detenție provizorie a majorității acuzaților.

La 7 ianuarie 2009, reclamantul a fost arestat și plasat în custodie polițienească de poliția din Istanbul în cadrul operațiunii duse împotriva organizației Ergenekon.

La 12 ianuarie 2009, patru zile și unsprezece ore după arestare, și fără a fi fost interogat de polițiști din cauza calității sale de avocat, reclamantul a fost dus mai întâi în fața procurorului. Acesta a procedat la interogatoriul său și i-a pus întrebări privind relațiile cu persoanele suspecte de a aparține organizației Ergenekon, privind documente care prétendent pregătite sau colectate pentru nevoile Ergenekon și privind arme și explozivi găsite.

Reclamantul a fost apoi prezentat în fața judecătorului asimilat lângă curtea cu jurați din Istanbul. După ce l-a auzit, judecătorul asimilat a ordonat plasarea sa în detenție.

Printr-un act de acuzare din 17 iulie 2009, procurorul a intentat, în fața celei de-a 13-a camere a curții cu jurați din Istanbul, o acțiune penală împotriva reclamantului și a cerut condamnarea sa în virtutea articolelor 134 §§ 1 și 2, 135 § 1, 314 § 1, 326, 327 și 334 al codului penal. I-a reproșat interesatului că a condus o celulă de acțiune paramilitară în cadrul organizației Ergenekon, că a făcut să se depoziteze în domeniul silvic Beykoz explozivi și arme grele de această echipă care rămânea la dispoziția organizației pentru acte de terorism, că s-a apropiat de documente clasificate „secret de stat" și le-a transmis altor membri ai organizației, și că a arhivat ilegal informații privind viața privată a multor magistrați, înalți funcționari și militari de rang superior.

Pentru a-și susține acuzațiile, procurorul a prezentat curții cu jurați următoarele elemente de dovadă: documentele confiscate în urma percheziției efectuate la locuința reclamantului, denunțurile făcute poliției și ulterior corroborate de alte dovezi, procesul-verbal al transferurilor la locurile care au condus la confiscarea explozivilor și armelor, precum și existența extraselor din ascultări telefonice care au permis stabilirea contactelor reclamantului cu ceilalți membri presupuși ai organizației în cauză.

În cursul procedurii, reclamantul a format numeroase apeluri în fața curții cu jurați din Istanbul pentru a beneficia de o eliberare. Curtea cu jurați, urmând în aceasta opinia procurorului, a respins aceste apeluri pe baza următoarelor motive: natura crimelor reprochate reclamantului, suspiciunile puternice care-l lovesc, riscul de fug, starea elementelor de dovadă și riscul degradării acestora, și ipoteza că măsuri alternative detenției nu ar fi suficiente pentru a asigura participarea reclamantului la procedura penală.

La această dată, cauza este încă în curs în fața curții cu jurați din Istanbul și reclamantul este deținut la penitenciarul Silivri.

B. Dreptul și practica internă relevante

art. 134 al codului penal prevede:

„Oricine lezează viața privată a indivizilor va fi condamnat la pedeapsă de șase luni la doi ani de închisoare. Când această lezare este adusă prin înregistrarea imaginilor și vocilor, pedeapsa minimă nu poate fi mai mică de un an.

Oricine divulgă înregistrarea imaginilor și vocilor referitoare la viața privată va fi condamnat la pedeapsă de un an la trei ani de închisoare. Când actul este comis prin presă, pedeapsa se sporește cu jumătate."

art. 135 al codului penal prevede:

„1. Oricine înregistrează ilegal date personale va fi condamnat la pedeapsă de șase luni la trei ani de închisoare.

art. 314 § 1 al codului penal, care prevede delictul de apartenență la o organizație ilegală, se citeaza după cum urmează:

„1. Oricine constituie sau conduce o organizație în vederea comiterii infracțiunilor enumerate în secțiunile patru și cinci ale acestui capitol va fi condamnat la pedeapsă de zece ani la cincisprezece ani de închisoare."

art. 326 al codului penal prevede:

„Oricine distruge total sau parțial documente [inclusiv înregistrări] privind securitatea Statului sau interesele sale politice externe sau interne sau le suprimă, le denaturează sau le folosește în alt scop decât cel pentru care sunt destinate sau le fură sau le posedă ilegal va fi condamnat la pedeapsă de opt ani la doisprezece ani de închisoare."

art. 327 § 1 al codului penal se citeaza după cum urmează:

„Oricine se procură informații care trebuie să rămână secrete din motive legate de securitatea Statului sau de interesele politice externe sau interne ale Statului va fi condamnat la pedeapsă de trei ani la opt ani de închisoare."

art. 334 § 1 al codului penal prevede:

„Oricine se procură informații a căror divulgare este interzisă de autoritățile abilitate în conformitate cu legea și cu dispozițiile în materie și care trebuie prin natură să rămână confidențiale va fi condamnat la pedeapsă de un an la trei ani de închisoare."

art. 91 § 2 al codului de procedură penală stipulează:

„Plasarea în custodie depinde de necesitatea acestei măsuri pentru investigație și de indicii care permit să se creadă că interesatul a comis o infracțiune."

Detenția provizorie este reglementată de articolele 100 și următoarele al codului de procedură penală. Potrivit articolului 100, o persoană poate fi plasată în detenție provizorie atunci când există fapte care demonstrează existența unor suspiciuni puternice că a comis o infracțiune și detenția provizorie este justificată de unul din motivele enumerate în această dispoziție. Detenția provizorie poate fi considerată justificată în caz de fug și de risc de fug, sau când suspectul riscă să ascundă sau să modifice dovezi sau să influențeze martori. Detenția provizorie poate fi de asemenea considerată justificată atunci când există suspiciuni puternice că suspectul a comis anumite crime, în special împotriva securității Statului și ordinii constituționale.

art. 101 al codului de procedură penală prevede că detenția provizorie este ordonată la stadiul investigației de judecătorul unic la cererea procurorului, și la stadiul julgării de tribunalul competent, din oficiu sau la cererea procurorului. Ordinele de plasare și menținere în detenție provizorie pot fi atacate. Deciziile cu privire la acestea trebuie să fie motivate în drept și în fapt.

În sfârșit, potrivit articolului 104 al codului, inculpatul sau acuzatul poate cere în orice moment al procedurii să fie eliberat. Ordinul de menținere în detenție sau de eliberare este luat de un judecător sau de un tribunal. Decizia de respingere a cererii de eliberare este de asemenea susceptibilă de atac.

NEMULȚUMIRI

Invocând art. 5 § 1 din Convenție, reclamantul susține că privarea sa de libertate nu era conformă legislației interne nici Convenției deoarece ar fi fost arestat și deținut în absența, potrivit afirmației sale, de suspiciuni plauzibile de a-l suspecta de comiterea unei infracțiuni penale.

Invocând apoi art. 5 § 3 din Convenție, se plânge de durata detenției sale și de o insuficiență a motivelor instanțelor interne pentru a-l menține deținut.

Invocând de altfel art. 5 § 4 din Convenție, denunță absența unui recurs efectiv care i-ar fi permis să contesteze lipsa legalității privării de libertate. Ca atare, i-a reproșat autorităților judiciare că au respins cereri sale de eliberare fără a fi respectat echitatea armelor nici ținut ședință.

Invocând de altfel art. 6 § 1 din Convenție, denunță durata excesivă a procedurii penale inițiate împotriva sa.

Tot sub aspectul articolului 6 § 1, trage grief și de o lipsă de independență și imparțialitate a magistraților din fotolii încărcați cu dosarul sua.

În sfârșit, denunță o încălcare a articolului 6 din Convenție în măsura în care nu i-ar fi fost posibil să aibă acces la toate elementele de dovadă la sarcină și de a beneficia de facilități necesare pregătirii apărării sale.

EN DROIT

De altfel, invocând art. 5 § 4 din Convenție, se plânge de a nu a dispus în dreptul intern de un recurs efectiv prin care ar fi putut contesta menținerea sa în detenție provizorie. Susține că, atunci când s-au pronunțat asupra cererii sale de punere în libertate, autoritățile judiciare nu au respectat principiile contradictoriu și al echității armelor.

În starea actuală a dosarului, Curtea nu se simte în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor nemulțumiri și consideră necesară comunicarea acestora Guvernului pârât, în virtutea articolului 54 § 2 b) al regulamentului.

Curtea observă că reclamantul susține că arestarea și detenția sa sunt contrare nu doar dispozițiilor articolului 5 § 1 c) din Convenție, ci și că nu au fost efectuate conform „căilor legale", în sensul articolului 5 § 1 din Convenție, normele prevăzute de acestea în materie de privare de libertate fiind, la vederea reclamantului, similare celor din Convenție cât privește existența unor motive plauzibile de a-l suspecta că a comis o infracțiune penală. Curtea va examina deci nemulțumirea mai întâi sub aspectul noțiuni de „existență a unor motive plauzibile" în sensul articolului 5 § 1 c) din Convenție.

Curtea reamintește că art. 5 § 1 c) nu autorizează a plasa o persoană în detenție decât în cadrul unei proceduri penale, în vederea prezentării acesteia autorității judiciare competente atunci când există motive plauzibile de a suspecta că a comis o infracțiune. „Plauzibilitatea" suspiciunilor pe care trebuie să se bazeze arestarea constituie un element esențial al protecției oferite de art. 5 § 1 c). Existența suspiciunilor plauzibile presupune existența unor fapte sau informații proprii să persuadeze un observator obiectiv că individul în cauză ar fi putut comite infracțiunea. Ce poate trece pentru plauzibil depinde totuși de ansamblul circumstanțelor.

Curtea reamintește de altfel că alineatul c) al articolului 5 § 1 nu presupune că autoritățile de investigație au adunat dovezi suficiente pentru a formula acuzații la momentul arestării. Obiectul unui interogatoriu în cursul unei detenții conform alineatului c) al articolului 5 § 1 este de a completa investigația penală prin confirmarea sau respingerea suspiciunilor concrete care fundamentează arestarea. Astfel, faptele care dau naștere suspiciunilor nu trebuie să fie de același nivel ca acelea care sunt necesare pentru a justifica o condamnare sau chiar pentru a formula o acuzație, ceea ce intervine în faza următoare a procedurii investigației penale.

Nu trebuie desigur aplicat art. 5 § 1 c) într-un mod care ar cauza autorităților de poliție ale Statelor contractante dificultăți excesive pentru a combate prin măsuri adecvate crima organizată. Sarcina Curții constă în a determina dacă condițiile stabilite în alineatul c) al articolului 5 § 1, inclusiv urmărirea scopului legitim prescris, au fost îndeplinite în caz de specie. În acest context, nu-i revine de obicei să-și substituie propria apreciere a faptelor aceleia instanțelor interne, mai bine plasate pentru a evalua dovezile prezentate acestora.

În caz de specie, Curtea constată că reclamantul a fost privat de libertate pentru că era suspectat de a fi unu din membrii activi ai unei organizații criminale numite Ergenekon, căreia i se reprochau activități vizând să răstoarne prin violență guvernul. Ea observă că interesatul era suspectat în particular de a fi condus o celulă de acțiune paramilitară în cadrul Ergenekon, de a fi făcut să se depoziteze explozivi și arme de această echipă care rămânea la dispoziția organizației pentru acte de terorism, de a-și fi apropiat documente clasificate „secret de stat" și de a le transmis altor membri ai organizației, și de a avea arhivat ilegal informații privind viața privată a mai multor personalități.

Curtea observă de altfel că elemente de dovadă, cum ar fi documentele aparținând Ergenekon și confiscate în urma percheziției efectuate la locuința reclamantului, denunțurile corroborate de alte dovezi, procesul-verbal al transferurilor la locuri care au condus la confiscarea explozivilor și armelor și extrasele din ascultări telefonice, fuseseră colectate de procuror înainte de arestarea reclamantului, pe baza suspiciunilor potrivit cărora acesta comisese infracțiunea penală reproșată, infracțiune pedepsită sever de codul penal.

Deci trebuie să se concluzioneze că reclamantul poate trece pentru a fi fost arestat și deținut pe baza „unor motive plauzibile de a-l suspecta" de comiterea unei infracțiuni penale, în sensul alineatul c) al articolului 5 § 1.

Cât privește conformitatea arestării reclamantului la normele dreptului intern, Curtea se referă la constatările sale expuse mai sus. Ea observă că autoritățile judiciare naționale s-au bazat pe elemente de dovadă concrete pentru a proceda la arestarea reclamantului invocând existența de motive și indici serioase de a-l suspecta – în sensul articolului 91 § 2 și articolului 100 al codului de procedură penală – de comiterea infracțiunilor pedepsite de codul penal și de legea nr. 6136 privind armele de foc și armele albe. Curtea estimează deci că nimic nu arată că în caz de specie interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale invocate de autoritățile interne să fi fost arbitrare sau derizoriu la punctul de a conferi arestării reclamantului un caracter neregulamentar.

Rezultă că această parte a cererii este vădit nefondata și trebuie respingă, în aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție.

Curtea observă că perioada a fi luată în considerare a început la 7 ianuarie 2009, data arestării reclamantului, și că procedura este încă în curs în fața curții cu jurați speciale. La această dată, durata în cauză este deci de aproximativ doi ani și unsprezece luni.

Ținând cont de termenul global în cauză și în absența unor perioade de inactivitate semnificative, Curtea estimează, în lumina jurisprudenței sale bine stabilite în materie, că durata procedurii litigioase nu este excesivă și că ea răspunde, pentru moment, obligației „termenului rezonabil" cerută de art. 6 § 1 din Convenție.

Rezultă că acest grief trebuie de asemenea respins ca fiind în mod evident nefundat, în sensul articolului 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție.

Curtea observă că procedura penală inițiată împotriva reclamantului este încă în curs în fața curții cu jurați din Istanbul, prima instanță în materie. Ea nu este deci în măsură să procedeze la un examen global al procedurii în cauză. Ea estimează de altfel să nu poată specul nici pe decizia viitoare a curții cu jurați privind acuzații formulate împotriva reclamantului nici pe rezultatul unui eventual pourvoi în caisație.

Rezultă că, la stadiul actual al procedurii în fața instanțelor interne, prezentarea acestor nemulțumiri pare prematură. Reclamantul nu ar putea deci, în starea prezentă, să se plângă în această privință de o oarecare încălcare a dispozițiilor articolului 6 din Convenție. Îi este totuși loisibil să sesizeze din nou Curtea dacă estimează încă, la finalizarea procedurii penale inițiate împotriva sa, să fie victimă ale încălcărilor susținute. Această parte a cererii este deci prematură.

Deci trebuie de asemenea respingă această parte a cererii ca fiind vădit nefondata, în aplicarea articolului 35 § § 3 a) și 4 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Amână

examinarea nemulțumirilor reclamantului trase de art. 5 §§ 3 și 4;

Declară

cererea inadmisibilă pentru rest.

Stanley Naismith

Françoise Tulkens

Grefier

Președintă

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

59374/10

Mustafa Levent GÖKTAȘ

contre la Turquie

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 13 décembre 2011 en une Chambre composée de

:

Françoise Tulkens,

présidente,

Danutė Jočienė,

Dragoljub Popović,

Ișıl Karakaș,

Guido Raimondi,

Paulo Pinto de Albuquerque,

Helen Keller,

juges,

et de Stanley Naismith,

greffier de section,

Vu la requête susmentionnée introduite le 10 septembre 2010,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant est un ressortissant turc né en 1959 et résidant à Istanbul. Il est représenté devant la Cour par M

e

H. Ersöz, avocat à Istanbul. Il est colonel retraité des forces spéciales et exerce la profession d’avocat. Il est actuellement en détention provisoire.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

1.

Le procès Ergenekon

En 2007, le parquet d’Istanbul engagea une enquête pénale contre

les

membres

présumés d’une organisation criminelle du nom d’Ergenekon, tous soupçonnés de se livrer à des activités visant à renverser par la force et la violence le gouvernement élu. Selon le parquet, les accusés avaient planifié et commis des actes de provocation, comme des attentats contre des personnalités connues du public et des attaques à la bombe dans des endroits sensibles tels que les locaux de sanctuaires ou de hautes juridictions. Ils auraient ce faisant visé à générer une atmosphère de peur et de panique dans l’opinion publique et par là même à créer un climat d’insécurité, de manière à ouvrir la voie à un coup d’Etat militaire.

Par plusieurs actes d’accusation, le parquet d’Istanbul intenta des actions pénales devant la cour d’assises d’Istanbul contre plusieurs personnes, dont des généraux et des officiers de l’armée, des membres des services de renseignement, des hommes d’affaires, des politiciens et des journalistes. Il leur reprocha d’avoir planifié un coup d’Etat dans le but de renverser l’ordre constitutionnel démocratique, crime passible d’une peine d’emprisonnement à perpétuité, principalement en vertu de l’article 312 du code pénal.

Il ressort des actes d’accusation que le premier indice révélant l’existence de l’organisation clandestine Ergenekon a été la découverte d’une cache d’armes (26 grenades d’assaut) lors d’une perquisition effectuée en juin

2007 à Ümraniye, un quartier d’Istanbul. Lors de plusieurs perquisitions effectuées dans le cadre de la même enquête, des éléments de preuve mettant en lumière la structure hiérarchique de l’organisation ainsi que ses plans d’actions tendant à renverser le Gouvernement par la force auraient été saisis.

Dans les actes d’accusation déposés dans le cadre de cette affaire, le parquet expliqua que, d’après la structure hiérarchique d’Ergenekon, les militaires étaient considérés comme les principaux acteurs de l’organisation et que les civils étaient plutôt chargés de fournir des moyens logistiques et financiers et de faire de la propagande.

Par ailleurs, toujours selon le parquet, le réseau incriminé avait établi, pour mener ses activités, des plans d’action concrets, dont certains avaient pu être dévoilés. Trois de ces plans d’action,

Kafes

(la cage),

Irtica ile mücadele

(la lutte contre le fondamentalisme) et

Sarıkız

(la blonde), concernaient la période antérieure au coup d’Etat militaire et avaient comme objectif principal la préparation du terrain en vue de justifier cette intervention. Le plan d’action

Yakamoz

(le reflet de la lune dans l’eau) portait sur l’exécution du coup d’Etat militaire en tant que tel. Enfin, le plan d’action

Eldiven

(le gant) portait sur la restructuration du pouvoir gouvernemental et des institutions politiques pendant la période postérieure au coup d’Etat militaire.

Le plan d’action

Kafes

prévoyait, dans un premier temps, l’accomplissement par les membres de l’organisation d’actes de violence contre les citoyens appartenant aux minorités religieuses, tels que menaces par téléphone et inscription de slogans sur les murs, pose d’explosifs dans les quartiers où habitaient majoritairement ces personnes, attentats contre les défenseurs des droits des minorités connus du public, et, enfin, enlèvements d’hommes d’affaires et d’artistes membres de ces minorités. La deuxième étape du plan

Kafes

visait à une manipulation des médias afin que l’AKP, le parti au pouvoir, fût accusé d’avoir commandité ces actes de violence.

Le plan d’action pour lutter contre le fondamentalisme (

İrtica ile mücadele eylem planı

) prévoyait en particulier la diffusion par le biais des médias de fausses nouvelles concernant l’AKP, afin de ternir son image et de lui faire perdre le soutien de l’opinion publique.

Le plan d’action

Sarıkız

, tel qu’exposé dans le journal tenu par l’ancien commandant en chef de la marine, l’amiral Ö.Ö., prévoyait de manipuler la presse et d’inciter des étudiants, des membres des syndicats et des associations à organiser des manifestations de protestation contre le gouvernement, et de mettre en œuvre des campagnes d’affichage à l’échelle nationale afin de faire croire à un mécontentement général contre le gouvernement. Ce plan d’action aurait été élaboré par les généraux de l’armée M.Ș.E., A.Y., Ö.Ö. et İ.F.

Le plan d’action

Ayıșığı

(le clair de lune) visait principalement à évincer ou à neutraliser le chef d’état-major, le général de l’armée H.Ö., réputé hostile à toute action antidémocratique. Le plan avait également pour but de faire quitter leur parti à un certain nombre de députés de l’AKP. Un autre objectif de ce plan était de s’assurer du soutien du président de la République à un putsch militaire contre le gouvernement, ou de neutraliser toute opposition de sa part.

Le plan d’action

Yakamoz

portait notamment sur l’exécution du coup d’Etat militaire et la mise en place de nouvelles administrations après le renversement du gouvernement.

Le plan d’action

Eldiven

concernait les mesures spécifiques à prendre après la réussite du putsch militaire contre le gouvernement. Il portait sur la restructuration des médias et des formations politiques, la réorganisation des forces armées, l’élection d’un nouveau président de la République, la réorganisation des institutions dépendant de la présidence et la réorientation de la politique extérieure.

D’après le parquet, les plans d’action

Ayıșığı

,

Yakamoz

et

Eldiven

, qui étaient décrits dans des CD appartenant au général de l’armée M.Ș.E., avaient été élaborés par celui-ci et par son équipe comprenant des militaires de grade supérieur.

A la demande du parquet, la cour d’assises d’Istanbul – devant laquelle les procédures sont toujours pendantes – ordonna le placement et le maintien en détention provisoire de la plupart des accusés.

2.

L’arrestation du requérant et la procédure pénale engagée contre lui

Le 7 janvier 2009, le requérant fut arrêté et placé en garde à vue par la police d’Istanbul dans la cadre de l’opération menée contre l’organisation Ergenekon.

Le 12 janvier 2009, quatre jours et onze heures après son arrestation, et sans avoir été interrogé par les policiers en raison de sa qualité d’avocat, le requérant fut conduit d’abord devant le procureur. Celui-ci procéda à son interrogatoire et lui posa des questions sur ses relations avec des personnes soupçonnées d’appartenir à l’organisation Ergenekon, sur des documents prétendument préparés ou recueillis pour les besoins d’Ergenekon et sur des armes et explosifs retrouvés.

Le requérant fut ensuite traduit devant le juge assesseur près la cour d’assises d’Istanbul. Après l’avoir entendu, le juge assesseur ordonna son placement en détention.

Par un acte d’accusation du 17 juillet 2009, le procureur engagea, devant la 13

e

chambre de la cour d’assises d’Istanbul, une action pénale contre le requérant et requit sa condamnation en vertu des articles 134 §§ 1 et 2, 135 §

1, 314 §

1, 326, 327 et 334 du code pénal. Il reprocha à l’intéressé d’avoir dirigé une cellule d’action paramilitaire au sein de l’organisation Ergenekon, d’avoir fait stocker dans le domaine forestier de Beykoz des explosifs et des armes lourdes par cette équipe qui restait à la disposition de l’organisation pour des actes terroristes, de s’être approprié des documents classés «

secret d’Etat

» et de les avoir transmis aux autres membres de l’organisation, et d’avoir archivé illégalement des renseignements sur la vie privée de nombreux magistrats, hauts fonctionnaires et militaires de grade supérieur.

A l’appui de ses accusations, le procureur présenta à la cour d’assises les éléments de preuve suivants

: les documents saisis lors de la perquisition effectuée au domicile du requérant, les dénonciations faites à la police et corroborées par la suite par d’autres preuves, le procès-verbal des transferts sur les lieux ayant abouti à la saisie des explosifs et des armes ainsi que de l’existence de comptes rendus des écoutes téléphoniques ayant permis d’établir les contacts du requérant avec les autres membres présumés de l’organisation en cause.

Durant la procédure, le requérant forma maints recours devant la cour d’assises d’Istanbul aux fins de bénéficier d’un élargissement. La cour d’assises, suivant en cela l’opinion du parquet, rejeta ces recours en se fondant sur les motifs suivants

: la nature des crimes reprochés au requérant, les forts soupçons pesant sur lui, le risque de fuite, l’état des éléments de preuve et le risque de dégradation de ces derniers, et l’hypothèse selon laquelle des mesures alternatives à la détention ne seraient pas suffisantes pour assurer la participation du requérant à la procédure pénale.

A ce jour, l’affaire est toujours pendante devant la cour d’assises d’Istanbul et le requérant est détenu à la maison d’arrêt de Silivri.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

1.

Les dispositions du code pénal

L’article 134 du code pénal dispose

:

«

Quiconque porte atteinte à la vie privée des individus sera condamné à une peine de six mois à deux ans d’emprisonnement. Lorsque cette atteinte est portée par un enregistrement des images et des voix, la peine minimale ne peut être inférieure à un

an.

»

Quiconque divulgue l’enregistrement d’images et de voix relatif à la vie privée sera condamné à une peine d’un an à trois ans d’emprisonnement. Lorsque l’acte est commis par voie de presse, la peine est augmentée de moitié.

»

L’article 135 du code pénal prévoit

:

«

1.

Quiconque enregistre illégalement des données personnelles sera condamné à une peine de six mois à trois ans d’emprisonnement.

2.

Quiconque enregistre illégalement des données personnelles sur les opinions politiques, philosophiques et religieuses des individus, sur l’origine de ceux-ci, leur morale, leur vie sexuelle, leur état de santé ou leurs liens syndicaux sera condamné à la même peine que celle prévue au précédent alinéa.

»

L’article 314 § 1 du code pénal, qui prévoit le délit d’appartenance à une organisation illégale, se lit comme suit

:

«

1.

Quiconque constitue ou dirige une organisation en vue de commettre les infractions énoncées dans les quatrième et cinquième sections du présent chapitre sera condamné à une peine de dix ans à quinze ans d’emprisonnement.

L’article 326 du code pénal dispose

:

«

Quiconque détruit totalement ou partiellement des documents [y compris des enregistrements] relatifs à la sécurité de l’Etat ou à ses intérêts politiques extérieurs ou intérieurs ou les supprime, les dénature ou les utilise à une autre fin que celle à laquelle ils sont destinés ou les vole ou les possède illégalement sera condamné à une peine de huit ans à douze ans d’emprisonnement.

»

L’article 327 § 1 du code pénal se lit comme suit

:

«

Quiconque se procure des informations qui doivent rester secrètes pour des raisons liées à la sécurité de l’Etat ou aux intérêts politiques extérieurs ou intérieurs de l’Etat sera condamné à une peine de trois ans à huit ans d’emprisonnement.

»

L’article 334 § 1 du code pénal prévoit

:

«

Quiconque se procure des informations dont la divulgation est interdite par les autorités habilitées conformément à la loi et aux dispositions en la matière et qui doivent par nature rester confidentielles sera condamné à une peine d’un an à trois ans d’emprisonnement.

»

2.

Les dispositions du code de procédure pénale

L’article 91 § 2 du code de procédure pénale stipule

:

«

Le placement en garde à vue dépend de la nécessité de cette mesure pour l’enquête et des indices permettant de croire que l’intéressé a commis une infraction.

»

La détention provisoire est régie par les articles 100 et suivants du code de procédure pénale. D’après l’article 100, une personne peut être mise en détention provisoire lorsqu’il existe des faits démontrant l’existence de forts soupçons qu’elle a commis une infraction et que la détention provisoire est justifiée par l’un des motifs énumérés dans cette disposition. La détention provisoire peut être considérée comme justifiée en cas de fuite et de risque de fuite, ou lorsque le suspect risque de dissimuler ou de modifier des preuves ou d’influencer des témoins. La détention provisoire peut également être considérée comme justifiée lorsqu’il existe de forts soupçons que le suspect a commis certains crimes, notamment contre la sécurité de l’Etat et l’ordre constitutionnel.

L’article 101 du code de procédure pénale prévoit que la détention provisoire est ordonnée au stade de l’instruction par le juge unique à la demande du procureur de la République, et au stade du jugement par le tribunal compétent, d’office ou à la demande du procureur. Les ordonnances de placement et de maintien en détention provisoire peuvent faire l’objet d’une opposition. Les décisions y relatives doivent être motivées en droit et en fait.

Enfin, d’après l’article 104 du code, le prévenu ou l’inculpé peut demander à tout moment de la procédure à être libéré. L’ordonnance de maintien en détention ou de libération est prise par un juge ou par un tribunal. La décision de rejeter la demande de remise en liberté est également susceptible d’opposition.

GRIEFS

Invoquant l’article 5 § 1 de la Convention, le requérant allègue que sa privation de liberté n’était pas conforme à la législation interne ni à la Convention puisqu’il aurait été arrêté et détenu en l’absence, selon lui, de soupçons plausibles de le soupçonner d’avoir commis une infraction pénale.

Invoquant ensuite l’article 5 § 3 de la Convention, il se plaint de la durée de sa détention et d’une insuffisance des motifs des juridictions internes pour le maintenir détenu.

Invoquant en outre l’article 5 § 4 de la Convention, il dénonce l’absence d’un recours effectif qui lui aurait permis de contester le défaut de légalité de sa privation de liberté. A ce titre, il reproche aux autorités judiciaires d’avoir rejeté ses demandes de libération sans avoir respecté l’égalité des armes ni tenu d’audience.

Invoquant de surcroît l’article 6 § 1 de la Convention, il dénonce la durée excessive de la procédure pénale engagée contre lui.

Toujours sous l’angle de l’article 6 § 1, il tire aussi grief d’un manque d’indépendance et d’impartialité des magistrats du siège chargés de son dossier.

Enfin, il dénonce une violation de l’article 6 de la Convention dans la mesure où il ne lui aurait pas été possible d’avoir accès à tous les éléments de preuve à charge et de bénéficier des facilités nécessaires à la préparation de sa défense.

EN DROIT

1.

Le requérant allègue que la durée de sa détention n’est pas raisonnable au sens de l’article 5 § 3 de la Convention.

Par ailleurs, invoquant l’article 5 §

4 de la Convention, il se plaint de n’avoir pas disposé en droit interne d’un recours effectif au moyen duquel il aurait pu contester son maintien en détention provisoire. Il soutient que, lorsqu’elles ont statué sur ses demandes de mise en liberté, les autorités judiciaires n’ont pas respecté les principes du contradictoire et de l’égalité des armes.

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et juge nécessaire de les communiquer au gouvernement défendeur, en vertu de l’article

54

§

2

b) de son règlement.

2.

Invoquant ensuite l’article 5 § 1 de la Convention, le requérant se plaint d’avoir été arrêté et détenu en l’absence, selon lui, de raisons plausibles de le soupçonner d’avoir commis une infraction pénale.

La Cour note que le requérant prétend que son arrestation et sa détention sont contraires non seulement aux dispositions de l’article 5 § 1 c) de la Convention, mais encore qu’elles n’ont pas été effectuées selon les «

voies légales

», au sens de l’article 5 §

1 de la Convention, les normes prévues par celles-ci en matière de privation de liberté étant, aux yeux du requérant, similaires à celles de la Convention quant à l’existence de raisons plausibles de soupçonner l’intéressé d’avoir commis une infraction pénale. La Cour examinera donc le grief en premier lieu sous l’angle de la notion d’«

existence de raisons plausibles

» au sens de l’article 5 § 1 c) de la Convention.

La Cour rappelle que l’article 5 § 1 c) n’autorise à placer une personne en détention que dans le cadre d’une procédure pénale, en vue de la traduire devant l’autorité judiciaire compétente lorsqu’il y a des raisons plausibles de soupçonner qu’elle a commis une infraction (

Jecius c. Lituanie

, n

o

34578/97, § 50, CEDH 2000

‑

IX, et

Włoch c. Pologne

, n

o

27785/95, §

108, CEDH 2000

‑

XI). La «

plausibilité

» des soupçons sur lesquels doit se fonder l’arrestation constitue un élément essentiel de la protection offerte par l’article 5 § 1 c). L’existence de soupçons plausibles présuppose celle de faits ou de renseignements propres à persuader un observateur objectif que l’individu en cause peut avoir accompli l’infraction. Ce qui peut passer pour plausible dépend toutefois de l’ensemble des circonstances (

Fox, Campbell et Hartley c. Royaume-Uni

, 30 août 1990, § 32, série A n

o

182,

O’Hara c.

Royaume-Uni

, n

o

37555/97, §

34, CEDH 2001

‑

X,

Korkmaz et autres c.

Turquie

, n

o

35979/97, § 24, 21 mars 2006,

Süleyman Erdem c. Turquie

, n

o

49574/99, § 37, 19 septembre 2006, et

Çelik et Yıldız c. Turquie

, n

o

51479/99, § 20, 10 novembre 2005).

La Cour rappelle ensuite que l’alinéa c) de l’article 5 § 1 ne présuppose pas que les autorités d’enquête aient rassemblé des preuves suffisantes pour porter des accusations au moment de l’arrestation. L’objet d’un interrogatoire pendant une détention au titre de l’alinéa c) de l’article 5 § 1 est de compléter l’enquête pénale en confirmant ou en écartant les soupçons concrets fondant l’arrestation. Ainsi, les faits donnant naissance à des soupçons ne doivent pas être du même niveau que ceux qui sont nécessaires pour justifier une condamnation ou même pour porter une accusation, ce qui intervient dans la phase suivante de la procédure de l’enquête pénale (

Murray c. Royaume-Uni

, 28 octobre 1994, §

55, série A n

o

300-A, et

Korkmaz et autres

,

précité

,

§

26).

Il ne faut certes pas appliquer l’article 5 § 1 c) d’une manière qui causerait aux autorités de police des Etats contractants des difficultés excessives pour combattre par des mesures adéquates la criminalité organisée (voir,

mutatis mutandis

,

Klass et autres c. Allemagne

, 6

septembre 1978, §§ 58-68, série A n

o

28). La tâche de la Cour consiste à déterminer si les conditions fixées à l’alinéa c) de l’article 5 § 1, y compris la poursuite du but légitime prescrit, ont été remplies en l’espèce. Dans ce contexte, il ne lui appartient pas normalement de substituer sa propre appréciation des faits à celle des juridictions internes, mieux placées pour évaluer les preuves produites devant elles (

Murray

,

précité, §

66).

En l’espèce, la Cour constate que le requérant a été privé de sa liberté car il était soupçonné d’être l’un des membres

actifs

d’une organisation criminelle du nom d’Ergenekon, auxquels il était reproché de s’être livrés à des activités en vue de renverser par la violence le gouvernement. Elle observe que l’intéressé était soupçonné en particulier d’avoir dirigé une cellule d’action paramilitaire au sein d’Ergenekon, d’avoir fait stocker des explosifs et des armes par cette équipe qui restait à la disposition de l’organisation pour des actes terroristes, de s’être approprié des documents classés «

secret d’Etat

» et de les avoir transmis aux autres membres de l’organisation, et d’avoir archivé illégalement des renseignements sur la vie privée de plusieurs personnalités.

La Cour note aussi que des éléments de preuve, tels que les documents appartenant à Ergenekon et saisis lors de la perquisition effectuée au domicile du requérant, les dénonciations corroborées par d’autres preuves, le procès-verbal des transferts sur les lieux ayant abouti à la saisie des explosifs et des armes et les comptes rendus d’écoutes téléphoniques, avaient été recueillis par le parquet avant l’arrestation du requérant, sur la foi de soupçons selon lesquels celui-ci avait commis l’infraction pénale reprochée, infraction réprimée sévèrement par le code pénal.

Il y a donc lieu de conclure que le requérant peut passer pour avoir été arrêté et détenu sur la base de «

raisons plausibles de le soupçonner

» d’avoir commis une infraction pénale, au sens de l’alinéa c) de l’article

5 §

1 (

Murray

,

précité, § 63,

Korkmaz et autres

,

précité, § 26, et

Süleyman

Erdem

, précité, §

37).

Quant à la conformité de l’arrestation du requérant aux normes de droit interne (

Bozano c. France

, 18 décembre 1986, § 54, série A n

o

111,

Wassink c.

Pays-Bas

, 27 septembre 1990, § 24, série A n

o

185-A,

Baranowski c.

Pologne

, n

o

28358/95, § 50, CEDH 2000

‑

III,

Mooren c.

Allemagne

, n

o

11364/03, § 72, 13 décembre 2007, et

Öcalan c. Turquie

[GC], n

o

46221/99, § 83, CEDH 2005

‑

IV), la Cour se réfère à ses constats exposés ci-dessus. Elle observe que les autorités judiciaires nationales se sont appuyées sur des éléments de preuve concrets pour procéder à l’arrestation du requérant en invoquant l’existence de raisons et d’indices sérieux de le soupçonner – au sens de l’article 91 § 2 et de l’article 100 du code de procédure pénale – d’avoir commis des infractions réprimées par le code pénal et par la loi n

o

6136 sur les armes à feu et les armes blanches. La Cour estime donc que rien ne montre qu’en l’espèce l’interprétation et l’application des dispositions légales invoquées par les autorités internes aient été arbitraires ou déraisonnables au point de conférer à l’arrestation du requérant un caractère irrégulier.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et qu’elle doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.

3.

Invoquant en outre l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint aussi de la durée de la procédure pénale engagée contre lui.

La Cour note que la période à prendre en considération a débuté le 7

janvier 2009, date de l’arrestation du requérant, et que la procédure est toujours pendante devant la cour d’assises spéciale. A ce jour, la durée en question est donc de deux ans et onze mois environ.

Compte tenu du délai global en cause et en l’absence de périodes d’inactivité significatives, la Cour estime, à la lumière de sa jurisprudence bien établie en la matière (

Pélissier et Sassi c. France

[GC], n

o

25444/94, §§

71-74, CEDH 1999

‑

II), que la durée de la procédure litigieuse n’est pas excessive et qu’elle répond, pour le moment, à l’obligation du «

délai raisonnable

» exigée à l’article 6 § 1 de la Convention.

Il s’ensuit que ce grief doit aussi être rejeté comme étant manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.

4.

Toujours sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint d’un manque d’indépendance et d’impartialité des juges et de l’impossibilité qui lui aurait été faite d’avoir accès à tous les éléments de preuve à charge et de bénéficier des facilités nécessaires à la préparation de sa défense.

La Cour note que la procédure pénale engagée contre le requérant est

toujours pendante devant la cour d’assises d’Istanbul, première instance en la matière. Elle n’est donc pas en mesure de procéder à un examen global de la procédure en

cause. Elle estime en outre ne pouvoir spéculer ni sur la décision future de la cour d’assises quant aux accusations portées contre le requérant ni sur l’issue d’un éventuel pourvoi en cassation.

Il s’ensuit que, au stade actuel de la procédure devant les juridictions internes, la présentation de ces griefs apparaît prématurée. Le requérant ne saurait donc, en l’état, se plaindre à cet égard d’une quelconque violation des dispositions de l’article 6 de la Convention. Il lui est toutefois loisible de saisir à nouveau la Cour s’il estime toujours, à l’issue de la procédure pénale engagée contre lui, être victime des violations alléguées. Cette partie de la requête est donc prématurée (voir, entre autres,

Baltacı c. Turquie

(déc.), n

o

495/02, 14 juin 2005).

Partant, il convient de rejeter également cette partie de la requête comme étant manifestement mal fondée, en application de l’article 35

§§ 3 a) et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen des griefs du requérant tirés de l’article 5 §§ 3 et 4

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Stanley Naismith

Françoise Tulkens

Greffier

Présidente