UĞUR c. TURQUIE

Reclamantul, dl. Hasan Atilla Uğur, fost colonel al armatei turce, este un cetățean turc născut în 1957 și rezident la Antalya. A fost reprezentat în fața Curții de avocații C. Ülgen și S. Günel, avocați la Istanbul. A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.

În 2007, procuratura din Istanbul a inițiat o anchetă penală împotriva membrilor presupuși ai unei organizații criminale numite Ergenekon, toți suspecți că se angajează în activități care vizează răsturnarea guvernului prin forță și violență. Potrivit procuraturii, inculpații au plănuit și comis acte de provocare, cum ar fi atentate împotriva unor personalități cunoscute publicului și atentate cu bombe în locuri sensibile, cum ar fi sediile sanctuarelor sau instanțele superioare de justiție. Ei ar fi căutat să creeze o atmosferă de frică și panică în opinia publică și prin urmare să instaleze un climat de insecuritate, pentru a deschide calea unui lovitură de stat militar (pentru informații mai detaliate privind dosarul Ergenekon și planurile de acțiune legate de acesta, a se vedea Tekin c. Turcia (decizie), nr. 3501/09, §§ 3-17, 18 noiembrie 2014).

Pe 1 iulie 2008, poliția a efectuat percheziții la domiciliile și la locul de muncă al reclamantului. În aceeași zi, reclamantul a fost arestat și plasat în custodie penală în contextul operațiunii desfășurate împotriva organizației Ergenekon.

Pe 4 iulie 2008, după ce a fost audiat de procurorul Republicii din Istanbul (procurorul Republicii), el a fost adus în fața judecătorului de instrucție al curții de asiz din Istanbul (curtea de asiz). Acesta a ordonat plasarea în arest preventiv al reclamantului ținând cont de starea probelor, natura și calificarea infracțiunii imputate, a transcriselor telefonice susceptibile de a conține elemente infracționale, a conținutului documentelor percheziții, a faptului că infracțiunea imputată era vizată de art. 100 § 3 din codul de procedură penală și a suspiciunilor puternice privind comiterea infracțiunii imputate.

Printr-o rechizitoriu din 8 martie 2009, procurorul Republicii a inițiat, în fața a 13-a Cameră a curții de asiz, o acțiune penală împotriva reclamantului și a cerut condamnarea acestuia potrivit articolelor 135 § 2, 311 § 1, 312 § 1, 313 § 1 și 314 § 1 din codul penal, art. 5 din legea nr. 3713 privind combaterea terorismului și articolele 13 §§ 3 și 4 din legea nr. 6136 privind armele de foc și armele albe. Procurorul Republicii l-a acuzat că a jucat un rol cheie în punerea în aplicare a planurilor de acțiune Sarıkız (fata blondă), Ayıșığı (clar de lună) și Eldiven (mănușă); că a înregistrat ilegal și a făcut să înregistreze, sub ordinul coaccuzaților Ș.E. și L.E., conversații telefonice și date personale ale anumitor indivizi și le-a arhivat în numele organizației Ergenekon. El a menționat, de asemenea, că interesatul deținea documente legate de strategia organizației Ergenekon pentru a pătrunde în structura statului. El a adăugat că reclamantul a fost arestat în posesia unei arme de foc și a gloanțelor.

Procurorul Republicii și-a bazat acuzațiile pe diferite elemente de probă, cum ar fi documente și materiale confiscate în cursul percheziților efectuate la domiciliile și locurile de muncă ale reclamantului și coaccuzaților săi și transcrise din interceptări telefonice.

După depunerea rechizitoriului, curtea de asiz a ținut prima audiere pe 20 iulie 2009.

La urma celor de-a cincisprezecea și a douăzecisprezecea audiență, ținute respectiv pe 6 și 24 noiembrie 2009, curtea de asiz a respins cererile de eliberare introduse de reclamant ținând cont de conținutul dosarului, persistența suspiciunilor puternice privind comiterea infracțiunilor imputate și faptul că infracțiunile imputate erau vizate de art. 100 § 3 din codul de procedură penală.

Pe 28 mai 2010, avocatul reclamantului a format o opoziție împotriva unei decizii de menținere în arest preventiv a reclamantului pronunțată anterior de curtea de asiz.

Pe 3 iunie 2010, curtea de asiz, pronunțând pe bază de dosar, a respins această cerere și a ordonat menținerea în arest preventiv al reclamantului ținând cont de natura și calificarea infracțiunii imputate, starea probelor, suspiciunile puternice privind comiterea infracțiunii imputate și faptul că infracțiunea imputată era vizată de art. 100 § 3 din codul de procedură penală.

Curtea de asiz a ținut în total șase sute douăzeci de audiții în cursul procedurii.

Pe 5 august 2013, curtea de asiz a condamnat reclamantul la douăzeci de ani de închisoare pentru tentativă de răsturnare prin forță a Consilului Miniștrilor potrivit articolului 147 combinat cu art. 61 din fostul cod penal; la șapte ani de închisoare pentru înregistrare și deținere ilegală de date personale privind opiniile politice, filozofice și religioase ale anumitor indivizi și originea acestora în aplicarea articolului 136 § 1 din codul penal combinat cu art. 5 din legea nr. 3713; și la doi ani și trei luni de închisoare precum și la o amendă judiciară de 4.500 de lire turce (TRY) pentru a fi în posesia de gloanțe de arme de foc fără autorizație în aplicarea articolului 13 § 3 din legea nr. 6136. Pe baza documentelor și materialelor confiscate în cursul percheziților, pe transcrisele din interceptări telefonice, precum și pe declarațiile martorilor, curtea de asiz a considerat că a fost stabilit că reclamantul, ca lider al organizației Ergenekon, a pregătit și pus în aplicare planuri de acțiune Sarıkız și Ayıșığı și Eldiven; și că a înregistrat conversații telefonice a mai multor politicieni, aleși și birocraților de rang înalt pentru a-le folosi împotriva guvernului.

Pe 10 martie 2014, reclamantul a fost eliberat de curtea de asiz pe motiv că durata arestului preventiv al interesatului a depășit durata maximă stabilită de lege.

Pe baza elementelor din dosar, procedura penală inițiată împotriva reclamantului este încă în curs în fața Curții de casație. B. Dreptul și practica internă relevante 1. Recurs individual în fața Curții Constituționale

După amendamentele constituționale care au intrat în vigoare pe 23 septembrie 2012, recurul individual în fața Curții Constituționale a fost introdus în sistemul juridic turc.

Textul dispozițiilor relevante în speța de faț din legea nr. 6216 instaurând recurs individual în fața Curții Constituționale, precum și părțile relevante în speța de faț ale regulamentului acesteia apar în decizia Curții în dosarul Uzun c. Turcia ((decizie), nr. 10755/13, §§ 25-27, 30 aprilie 2013). 2. Jurisprudența Curții Constituționale în materia duratei arestului preventiv

Hotărârile și deciziile pronunțate de Curtea Constituțională în contextul dosarelor care ridică chestiuni privind dreptul la libertate sunt prezentate în decizia Curții Koçintar ((decizie), nr. 77429/12, §§ 15-26, 1 iulie 2014). 3. Dispozițiile codului penal 19. art. 147 din fostul cod penal, în vigoare la data faptelor, dispunea: Oricine răstoacă Consilul Miniștrilor al Republicii Turce sau îi împiedică, prin forță, de a-și îndeplini funcțiile sau îndeamnă alții să acționeze în acest fel va fi condamnat la închisoare pe viață. 20. art. 135 din codul penal prevede: (1) Oricine înregistrează ilegal date personale va fi condamnat la o pedeapsă cuprinsă între șase luni și trei ani de închisoare. (2) Oricine înregistrează ilegal date personale privind opiniile politice, filozofice și religioase ale indivizilor, originea acestora, moralitatea, viața sexuală, starea de sănătate sau legăturile sindicale va fi condamnat la aceeași pedeapsă ca [cea prevăzută în] alineatul anterior. 21. art. 136 din codul penal dispon: Oricine transmite cuiva altcuiva, divulgă sau deține ilegal date personale va fi condamnat la o pedeapsă cuprinsă între doi și patru ani de închisoare. 22. art. 311 § 1 din codul penal se citește: Oricine încearcă să răstoacă Marea Adunare Națională a Turciei prin forță și violență, sau să o împiedice parțial sau integral de a-și îndeplini funcțiile, va fi condamnat la închisoare pe viață. 23. art. 312 § 1 din codul penal este redactat: Oricine încearcă să răstoacă guvernul Republicii Turce prin forță și violență, sau să o împiedice parțial sau integral de a-și îndeplini funcțiile, va fi condamnat la închisoare pe viață. 24. art. 313 § 1 din codul penal se citește după cum urmează: Oricine îndeamnă poporul la răscoală împotriva guvernului Republicii Turce va fi condamnat [la o pedeapsă cuprinsă între] cincisprezece și douăzeci de ani de închisoare (...). 25. art. 314 §§ 1 și 2 din codul penal, care prevede infracțiunea de apartenență la o organizație ilegală, se citește: 1. Oricine constituie sau dirijează o organizație pentru a comite infracțiunile prevăzute de secțiunile a patra și a cincea din prezentul capitol va fi condamnat la o pedeapsă cuprinsă între zece și cincisprezece ani de închisoare. 2. Orice membru al [tipului d] organizației menționat în alineatul prim va fi condamnat la o pedeapsă cuprinsă între cinci și zece ani de închisoare. 4. Legea nr. 6136 privind armele de foc și armele albe 26. art. 13 § 1 din legea nr. 6136 dispon: Oricine cumpără, deține sau poartă arme de foc și gloanțe în încălcare a dispozițiilor prezentei legi este condamnat la o pedeapsă cuprinsă între unu și trei ani de închisoare și la o amendă (...). 5. Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului 27. Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului prevede în art. 5 o majorare cu jumătate a pedepselor prevăzute de codul penal pentru anumite infracțiuni, enumerate la articolele 3 și 4, printre care se numără tentativa de răsturnare prin forță a Consilului Miniștrilor. 6. Dispozițiile codului de procedură penală 28. Arestul preventiv este reglat de articolele 100 și următoarele din codul de procedură penală (CPP). Potrivit articolului 100, o persoană poate fi plasată în arest preventiv atunci când există elemente de fapt care permit suspiciunea puternică că a comis o infracțiune și că plasarea în arest preventiv este justificată de unul dintre motivele enumerate în această dispoziție, și anume: fuga sau riscul de fugă a suspectului, și riscul ca suspectul să ascundă sau să altereze probe sau să influențeze martori. Pentru anumite crime, în special infracțiunile împotriva securității statului și ordinii constituționale, existența suspiciunilor puternice care cântăresc asupra persoanei este suficientă pentru a justifica plasarea în arest preventiv. 29. art. 101 din CPP dispon că arestul preventiv este ordonat la stadiul instrucției de un judecător unic la cererea procurorului Republicii și la stadiul procesului de instanța competentă, din oficiu sau la cererea procurorului. Ordonanțele de plasare și menținere în arest preventiv pot fi contestate. Deciziile aferente trebuie motivate în drept și în fapt. RECLAMAȚII 30. Invocând art. 5 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge că privarea lui de libertate nu era conformă legislației interne nici Convenției, deoarece a fost arestat și deținut în absența, conform lui, a unor motive plauzibile de a-l suspecta pe el de a fi comis o infracțiune. 31. Invocând art. 5 § 3 din Convenție, reclamantul se plânge de durata arestului preventiv suferit de el și de insuficiența motivelor invocate de curtea de asiz pentru menținerea lui în arest preventiv. 32. Invocând art. 5 § 4 din Convenție, reclamantul se plânge de absența unei audiții în examinarea opoziților sale formulate împotriva menținerii sale în arest preventiv în faza de anchetă preliminară a procedurii penale. ÎN DREPT A. Privind reclamația bazată pe art. 5 § 1 din Convenție 33. Reclamantul se plânge de a fi fost arestat și deținut în încălcare a Convenției, din cauza absenței, conform lui, a unor motive plauzibile de a-l suspecta pe el de a fi comis o infracțiune penală. Curtea observă că reclamantul pretinde, pe de o parte, că arestarea și plasarea sa în arest preventiv sunt contrare dispozițiilor articolului 5 § 1 c) din Convenție și, pe de altă parte, că nu sunt conforme căilor legale interne, în sensul articolului amintit, care stipulează norme similare cu ale Convenției, privind privarea de libertate, cât privește existența unor motive plauzibile de a suspecta o persoană de a fi comis o infracțiune penală. Curtea va examina prin urmare reclamația mai întâi din unghiul noțiunii de „existență a unor motive plauzibile" în sensul articolului 5 § 1 c) din Convenție, care este redactat după cum urmează în pasajele sale relevante în speța de faț: „1. Orice persoană are dreptul la libertate și securitate. Nicio persoană nu poate fi privată de libertate, cu excepția următoarelor cazuri și conform căilor legale: (...) c) dacă a fost arestat și deținut în vederea a fi adus în fața unei autorități judiciare competente, atunci când există motive plauzibile de a-l suspecta pe el de a fi comis o infracțiune sau atunci când există motive rezonabile de a crede în necesitatea de a-l împiedica pe el să comită o infracțiune sau de a se sustrage după comiterea acesteia (...). 34. Curtea amintește mai întâi că art. 5 § 1 c) din Convenție nu autorizează plasarea unei persoane în arest decât în contextul unei proceduri penale, în vederea a fi adusă în fața unei autorități judiciare competente, atunci când există motive plauzibile de a-l suspecta pe el de a fi comis o infracțiune (Jėčius c. Lituania, nr. 34578/97, § 50, CEDH 2000-IX, Włoch c. Polonia, nr. 27785/95, § 108, CEDH 2000-XI, și Poyraz c. Turcia (decizie), nr. 21235/11, § 53, 17 februarie 2015). Caracterul „plausibil" al suspiciunilor pe care trebuie să se bazeze arestarea constituie un element esențial al protecției oferite de art. 5 § 1 c) amintit. Existența suspiciunilor plauzibile presupune existența unor fapte sau informații capabile să-l convingă pe un observator obiectiv că individul în cauză putea fi comis infracțiunea care i se impută. Ceea ce poate fi considerat plausibil depinde totuși de ansamblul circumstanțelor (Fox, Campbell și Hartley c. Regatul Unit, 30 august 1990, § 32, seria A nr. 182, O'Hara c. Regatul Unit, nr. 37555/97, § 34, CEDH 2001-X, Korkmaz și alții c. Turcia, nr. 35979/97, § 24, 21 martie 2006, Süleyman Erdem c. Turcia, nr. 49574/99, § 37, 19 septembrie 2006, și Çiçek c. Turcia (decizie), nr. 72774/10, § 62, 3 martie 2015). 35. Curtea amintește apoi că alineatul c) al articolului 5 § 1 din Convenție nu presupune că autoritățile de anchetă să fi adunat dovezi suficiente pentru a introduce acuzații la momentul arestării. Scopul unui interogatoriu condus în timpul unei detențiuni sub acest alineat este de a completa ancheta penală prin a confirma sau a elimina suspiciunile concrete care au justificat arestarea. Prin urmare, faptele care dau naștere suspiciunilor nu trebuie să fie de același nivel ca cele, care sunt supuse stadiului următor al procedurii de anchetă penală, care sunt necesare pentru a justifica o condamnare sau chiar pentru a introduce o acuzație, ceea ce intervine în stadiul următor al procedurii de anchetă penală (Murray c. Regatul Unit, 28 octombrie 1994, § 55, seria A nr. 300-A, și Metin c. Turcia (decizie), nr. 77479/11, § 57, 3 martie 2015). 36. Este cert că nu trebuie aplicat art. 5 § 1 c) din Convenție într-un mod care ar cauza autorităților de poliție ale statelor contractante dificultăți excesive în a combate prin măsuri adecvate crima organizată (a se vedea, mutatis mutandis, Klass și alții c. Germania, 6 septembrie 1978, §§ 58-68, seria A nr. 28, și Tekin c. Turcia (decizie), nr. 3501/09, § 57, 18 noiembrie 2014). Sarcina Curții constă în a determina dacă condițiile stabilite de alineatul c) al articolului 5 § 1 din Convenție, inclusiv urmărirea scopului legitim vizat, au fost îndeplinite în dosarul supus examinării sale. În acest context, nu aparține Curții în principiu de a-și substitui propria apreciere a faptelor celei ale jurisdicțiilor interne, care sunt mai bine plasate pentru a evalua probele produse în fața lor (Ersöz c. Turcia (decizie), nr. 45746/11, § 50, 17 februarie 2015). 37. În speța de faț, Curtea constată că reclamantul a fost privat de libertate, deoarece era suspectat de a fi unul dintre membrii activi ai unei organizații criminale numit Ergenekon, cărora li se imputa să se angajeze în activități pentru a răsturna prin forță și violență guvernul ales. Ea observă că reclamantul era suspectat în special de a pregăti și pune în aplicare planuri de acțiune pentru a răsturna guvernul ales și de a înregistra date private și conversații telefonice a mai multor persoane. Curtea observă, de asemenea, că elemente de probă, cum ar fi documente obținute în cursul percheziților și transcrise din interceptări telefonice, fuseseră colectate de procuratură înainte de arestarea reclamantului, pe baza suspiciunilor conform cărora acesta comisese infracțiunile penale imputate, represionate severe de codul penal. Curtea observă mai departe că prin hotărârea sa din 5 august 2013, curtea de asiz din Istanbul a condamnat reclamantul la o pedeapsă de puseisprezece ani și trei luni de închisoare, precum și la o amendă judiciară de 4.500 TRY pentru mai multe infracțiuni (a se vedea §13 mai sus). 38. Având în vedere cerințele articolului 5 § 1 privind nivelul de justificare factuală necesară la stadiul suspiciunilor, Curtea consideră că dosarul penal conținea informații capabile să-l convingă pe un observator obiectiv că reclamantul putea fi comis infracțiunile pentru care era urmărit. 39. Prin urmare, trebuie concluzionat că reclamantul poate fi considerat ca fiind fost arestat și deținut pe baza unor „motive plauzibile" de a-l suspecta pe el de a fi comis o infracțiune penală, în sensul alineatului c) al articolului 5 § 1 din Convenție (Murray, citat mai sus, § 63, Korkmaz și alții, citat mai sus, § 26, Süleyman Erdem, citat mai sus, § 37, și Çiçek, citat mai sus, § 68). 40. Întoarcându-se apoi la întrebarea conformității arestării reclamantului cu normele dreptului intern (Bozano c. Franța, 18 decembrie 1986, § 54, seria A nr. 111, Wassink c. Țările de Jos, 27 septembrie 1990, § 24, seria A nr. 185-A, Baranowski c. Polonia, nr. 28358/95, § 50, CEDH 2000-III, Öcalan c. Turcia [GC], nr. 46221/99, § 83, CEDH 2005-IV, și Mooren c. Germania, nr. 11364/03, § 72, 13 decembrie 2007), Curtea se referă la constatările sale expuse mai sus. Ea observă că autoritățile judiciare naționale s-au bazat pe elemente de probă concrete atunci când au arestat reclamantul invocând existența unor indicii și motive de a-l suspecta - în sensul articolelor 91 § 2 și 100 din CPP - de a fi comis infracțiuni represionate de codul penal. Curtea consideră prin urmare că nimic nu arată că în speța de faț interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale invocate de autoritățile interne au fost arbitrare sau nerezonabile în măsură să conferă arestării reclamantului un caracter neregulat (Poyraz, citat mai sus, § 59). 41. Din aceasta rezultă că această parte a cererei este evident neîntemeiată și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. B. Privind reclamația relativă la durata arestului preventiv al reclamantului 42. Reclamantul susține că durata arestului preventiv suferit de el și motivele reținute de jurisdicțiile naționale pentru a justifica această detenție au încălcat art. 5 § 3 din Convenție. Această dispoziție este redactată: „Orice persoană arestat sau deținut, în condițiile prevăzute de §1 c) al prezentului articol (...) are dreptul să fie judecată într-un termen rezonabil, sau eliberată în cursul procedurii. Eliberarea poate fi subordonată unei garanții care asigură prezența interesatului la audiere." 43. Curtea amintește că epuizarea căilor de atac interne se apreciază în mod normal la data introducerii cererei în fața sa. Cu toate acestea, așa cum a indicat în repetate rânduri, această regulă nu este fără excepții, care pot fi justificate de circumstanțele particulare ale fiecărei cazuri (Baumann c. Franța, nr. 33592/96, § 47, CEDH 2001-V (fragmente)). Astfel, Curtea s-a în special abătut de la acest principiu general în dosare îndreptate împotriva anumitor state membre și privind recurs care aveau pentru obiect durata excesivă a procedurilor (Fakhretdinov și alții c. Rusia (decizie), nr. 26716/09, 67576/09 și 7698/10, 23 septembrie 2010, și Taron c. Germania (decizie), nr. 53126/07, 29 mai 2012). Ea a procedat la fel în anumite dosare îndreptate împotriva Turciei care ridicau chestiuni legate de dreptul de proprietate (İçyer c. Turcia (decizie), nr. 18888/02, §§ 73-87, CEDH 2006-I, Altunay c. Turcia (decizie), nr. 42936/07, 17 aprilie 2012, și Arıoğlu și alții c. Turcia (decizie), nr. 11166/05, 6 noiembrie 2012). 44. Curtea constată în speța de faț că arestul preventiv al reclamantului a început pe 1 iulie 2008 cu plasarea sa în custodie penală și s-a încheiat pe 5 august 2013 cu condamnarea sa. 45. Curtea amintește că a notat, în decizia sa Koçintar c. Turcia ((decizie), nr. 77429/12, §§ 15-26, 1 iulie 2014), introducerea recurs individual în fața Curții Constituționale, și că acolo și-a exprimat opinia conform căreia nu dispunea de niciun element care să-i fi permis să spună că acest recurs nu era susceptibil de a aduce o soluție corespunzătoare reclamației reclamantului bazate pe art. 5 § 3 din Convenție și că nu oferea perspective rezonabile de succes. 46. Nu vede, în speța de faț, niciun motiv de a se abate de la această jurisprudență. 47. În consecință, căile de atac interne nefiind epuizate, reclamația reclamantului bazată pe art. 5 § 3 din Convenție trebuie declarată inadmisibilă, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție. C. Privind absența unei audiții în procedura de opoziție 48. Reclamantul susține că absența ținerii unei audiții de către curtea de asiz în examinarea opoziților pe care le-a format împotriva arestului preventiv încalcă art. 5 § 4 din Convenție, redactat după cum urmează: „Orice persoană privată de libertate prin arest sau detenție are dreptul de a introduce un recurs în fața unui tribunal, pentru a se pronunța în termen scurt asupra legalității detențiunii sale și de a ordona eliberarea sa dacă detenția este ilegală." 49. Curtea constată că, în sistemul juridic turc, chestiunea menținerii în detenție a unui deținut este examinată din oficiu la intervale regulate (lunar la stadiul instrucției și la fiecare audiere pe fond sau mai frecvent la stadiul procesului). De prea mult, un deținut poate forma o cerere de eliberare în orice moment al instrucției sau al procesului și reînnoi cererea fără a fi obligat să aștepte o anumită perioadă. De prea mult, toate deciziile privind arestul preventiv - fie că fuseseră luate la cerere, fie din oficiu - pot fi contestate (Levent Bektaș c. Turcia, nr. 70026/10, § 48, 16 iunie 2015). 50. Curtea admite că, într-un asemenea sistem, cerința unei audiții în examinarea fiecărei opoziți ar putea duce la o anumită paralizie a procedurii penale (a se vedea, în acest sens, Knebl c. Republica Cehă, nr. 20157/05, § 85, 28 octombrie 2010). În lumina acestor considerații și având în vedere caracterul specific al procedurii care se încadrează în art. 5 § 4 din Convenție, în special cerința celerității, Curtea consideră că ținerea unei audiții nu se impune pentru fiecare recurs în opoziție - cu excepția unor circumstanțe particulare. Prin urmare, Curtea consideră că dacă deținutul a putut comparaître în primă instanță în fața judecătorului chemat să se pronunțe asupra detențiunii sale, absența comparării în apel - compararea personală a deținutului sau, după caz, a reprezentantului lui - nu încalcă pe sine art. 5 § 4 din Convenție, cu excepția cazului în care această circumstanță nu prejudiciază respectarea principiului egalității armelor (Altınok c. Turcia, nr. 31610/08, §§ 54-56, 29 noiembrie 2011). 51. Întoarcându-se la faptele cauzei de faț, Curtea constată mai întâi că dosarul nu conține niciun document privind opoziții care ar fi fost formate de reclamant în faza de anchetă preliminară a procedurii penale. 52. În cazul în care această reclamație ar fi considerată ca referindu-se, de asemenea, la deciziile adoptate după începerea procedurii penale în fața curții de asiz, Curtea constată în acest sens trei decizii ale curții de asiz privind cererile de eliberare introduse de reclamant sau opoziția formată de el împotriva arestului preventiv în această fază. Primele două au fost adoptate respectiv pe 6 noiembrie 2009 și pe 24 noiembrie 2009 în cursul unei audiții. Din aceasta rezultă că reclamația reclamantului privind aceste două decizii trebuie declarată inadmisibilă pentru tardivitate. 53. Cât privește cea de-a treia decizie datată 3 iunie 2010, pronunțată de curtea de asiz asupra opoziției formate de avocatul reclamantului pe 28 mai 2010, raportorul constată că reclamantul nu precizează data deciziei curții de asiz împotriva căreia a format opoziție și că nu indică dacă această decizie a fost pronunțată în cursul unei audiții. Cu toate acestea, Curtea observă că curtea de asiz a ținut audiții la intervale foarte scurte în cursul procedurii penale. De fapt, între a cincisprezecea și a douăzecisprezecea audiere, se numără doar optisprezece zile (a se vedea §9 mai sus). Curtea constată, de prea mult, că în cursul procedurii penale, curtea de asiz a ținut în total șase sute douăzeci de audiții (a se vedea §12 mai sus). Trebuie constatat prin urmare că reclamantul a avut oportunitatea să comparaître destul de des în fața curții de asiz în cursul unei audiții, și în orice caz mai mult de o dată pe lună. 54. Din aceasta rezultă că în lumina hotărârii Altınok, citată mai sus, această reclamație trebuie respinsă, pentru lipsă evidentă de temei, în aplicarea articolului 35 § 3 a) și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, la unanimitate, Declară petiția inadmisibilă. Semnat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 24 martie 2016. Abel Campos Ksenija Turković Grefier adjoint Președintă

Le requérant, M. Hasan Atilla Uğur, ancien colonel de l’armée turque, est un ressortissant turc né en 1957 et résidant à Antalya. Il a été représenté devant la Cour par M e C. Ülgen et M e S. Günel, avocats à Istanbul. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

En 2007, le parquet d’Istanbul engagea une enquête pénale contre les membres présumés d’une organisation criminelle du nom d’ Ergenekon , tous soupçonnés de se livrer à des activités visant à renverser le gouvernement par la force et la violence. Selon le parquet, les accusés avaient planifié et commis des actes de provocation tels que des attentats contre des personnalités connues du public et des attentats à la bombe dans des endroits sensibles comme les locaux de sanctuaires ou de hautes juridictions. Ils auraient ainsi cherché à créer une atmosphère de peur et de panique dans l’opinion publique et par là même à installer un climat d’insécurité, de manière à ouvrir la voie à un coup d’État militaire (pour des informations plus détaillées concernant l’affaire Ergenekon et les plans d’action relatifs à celle-ci, voir Tekin c. Turquie (déc.), n o 3501/09, §§ 3-17, 18 novembre 2014).

Le 1 er juillet 2008, la police effectua des perquisitions aux domiciles et au lieu de travail du requérant. Le même jour, le requérant fut arrêté et placé en garde à vue dans le cadre de l’opération menée contre l’organisation Ergenekon .

Le 4 juillet 2008, après avoir été entendu par le procureur de la République d’Istanbul (« le procureur de la République »), il comparut devant le juge assesseur près la cour d’assises d’Istanbul (« la cour d’assises »). Celui-ci ordonna le placement en détention provisoire du requérant compte tenu de l’état des preuves, de la nature et la qualification de l’infraction reprochée, des comptes rendus téléphoniques susceptibles de contenir des éléments infractionnels, du contenu des documents perquisitionnés, du fait que l’infraction reprochée était visée par l’article 100 § 3 du code de procédure pénale et des forts soupçons quant à la commission de l’infraction reprochée.

Par un acte d’accusation du 8 mars 2009, le procureur de la République engagea, devant la 13 ème Chambre de la cour d’assises, une action pénale contre le requérant et requit sa condamnation en vertu des articles 135 § 2, 311 § 1, 312 § 1, 313 § 1 et 314 § 1 du code pénal, de l’article 5 de la loi n o 3713 relative à la lutte contre le terrorisme et de l’article 13 §§ 3 et 4 de la loi n o 6136 sur les armes à feu et les armes blanches. Le procureur de la République lui reprocha d’avoir joué un rôle clé dans la mise en œuvre des plans d’actions Sarıkız (la jeune fille blonde), Ayıșığı (le clair de lune) et Eldiven (le gant) ; d’avoir illégalement enregistré et fait enregistrer, sous l’ordre des coaccusés Ș.E. et L.E., des conversations téléphoniques et des données personnelles de certains individus et de les avoir archivés au nom de l’organisation Ergenekon . Il mentionna également que l’intéressé avait détenu des documents relatifs à la stratégie de l’organisation Ergenekon afin de pénétrer dans la structure de l’État. Il ajouta que le requérant avait été arrêté en possession d’une arme à feu et des balles.

Le procureur de la République fonda ses accusations sur différents éléments de preuve tels que des documents et matériels saisis lors des perquisitions effectuées aux domiciles et sur les lieux de travail du requérant et de ses coaccusés et des comptes rendus d’écoutes téléphoniques. 8. À la suite du dépôt de l’acte d’accusation, la cour d’assises tint sa première audience le 20 juillet 2009. 9. À l’issue de la quinzième et de la vingtième audiences, tenues respectivement les 6 et 24 novembre 2009, la cour d’assises rejeta les demandes d’élargissement introduites par le requérant compte tenu du contenu du dossier, de la persistance des forts soupçons quant à la commission des infractions reprochées et du fait que les infractions reprochées étaient visée par l’article 100 § 3 du code de procédure pénale.

Le 28 mai 2010, l’avocat du requérant forma une opposition contre une décision de maintien en détention provisoire du requérant rendue par la cour d’assises précédemment.

Le 3 juin 2010, la cour d’assises, statuant sur dossier, rejeta cette demande et ordonna le maintien en détention provisoire du requérant compte tenu de la nature et la qualification de l’infraction reprochée, de l’état des preuves, des forts soupçons quant à la commission de l’infraction reprochée et du fait que l’infraction reprochée était visée par l’article 100 § 3 du code de procédure pénale.

La cour d’assises tint au total six cents vingt audiences au cours de la procédure.

Le 5 août 2013, la cour d’assises condamna le requérant à vingt ans de réclusion criminelle pour tentative de renversement par la force du Conseil des ministres en vertu de l’article 147 combiné avec l’article 61 de l’ancien code pénal ; à sept ans d’emprisonnement pour enregistrer et détenir illégalement des données personnelles sur les opinions politiques, philosophiques et religieuses de certains individus et sur leur origine en application de l’article 136 § 1 du code pénal combiné avec l’article 5 de la loi n o 3713; et à deux ans et trois mois de réclusion criminelle ainsi qu’à une amende judiciaire de 4 500 livres turques (TRY) pour être en possession des balles d’armes à feu sans autorisation en application de l’article 13 § 3 de la loi n o 6136. En se basant sur les documents et les matériels saisis lors des perquisitions, sur les comptes-rendus d’écoutes téléphoniques ainsi que sur les déclarations des témoins, la cour d’assises considéra qu’il était établi que le requérant, en tant que dirigeant de l’organisation Ergenekon , avait préparé et mis en œuvre des plans d’actions Sarıkız et Ayıșığı et Eldiven ; et qu’il avait enregistré les conversations téléphoniques de plusieurs hommes politiques, élus et bureaucrates de haut rang afin de s’en servir contre le gouvernement.

Le 10 mars 2014, le requérant fut remis en liberté par la cour d’assises au motif que la durée de la détention provisoire de l’intéressé avait dépassé la durée maximale énoncée par la loi.

D’après les éléments contenus dans le dossier, la procédure pénale engagée à l’encontre du requérant est toujours pendante à ce jour devant la Cour de cassation. B. Le droit et la pratique internes pertinents 1. Le recours individuel devant la Cour constitutionnelle 16. À la suite des amendements constitutionnels entrés en vigueur le 23 septembre 2012, le recours individuel devant la Cour constitutionnelle a été introduit dans le système juridique turc.

Le texte des dispositions pertinentes en l’espèce de la loi n o 6216 instaurant le recours individuel devant la Cour constitutionnelle ainsi que les parties pertinentes en l’espèce du règlement de celle-ci figurent dans la décision de la Cour dans l’affaire Uzun c. Turquie ((déc.), n o 10755/13, §§ 25-27, 30 avril 2013). 2. La jurisprudence de la Cour constitutionnelle en matière de durée de la détention provisoire

Les arrêts et décisions rendus par la Cour constitutionnelle dans le cadre d’affaires portant sur le droit à la liberté sont présentés dans la décision de la Cour Koçintar ((déc.), n o 77429/12, §§ 15-26, 1 er juillet 2014). 3. Les dispositions du code pénal

L’article 147 de l’ancien code pénal, en vigueur à l’époque des faits, disposait : « Quiconque renverse le Conseil des ministres de la République turque ou l’empêche, par la force, d’exercer ses fonctions ou incite autrui à agir ainsi sera condamné à la réclusion criminelle à perpétuité. »

L’article 135 du code pénal prévoit : « (1) Quiconque enregistre illégalement des données personnelles sera condamné à une peine allant de six mois à trois ans d’emprisonnement. (2) Quiconque enregistre illégalement des données personnelles sur les opinions politiques, philosophiques et religieuses des individus, sur leur origine, leur morale, leur vie sexuelle, leur état de santé ou leurs liens syndicaux sera condamné à la même peine que [celle prévue au] précédent alinéa ».

L’article 136 du code pénal dispose : « Quiconque donne à quelqu’un d’autre, divulgue ou détient illégalement des données personnelles sera condamné à une peine allant de deux à quatre ans d’emprisonnement. »

L’article 311 § 1 du code pénal se lit ainsi : « Quiconque tente de renverser la Grande Assemblée nationale de Turquie par la force et la violence, ou de l’empêcher partiellement ou totalement d’exercer ses fonctions, sera condamné à la réclusion à perpétuité ».

L’article 312 § 1 du code pénal est ainsi libellé : « Quiconque tente de renverser le gouvernement de la République de Turquie par la force et la violence, ou de l’empêcher partiellement ou totalement d’exercer ses fonctions, sera condamné à la réclusion à perpétuité ».

L’article 313 § 1 du code pénal se lit comme suit : « Quiconque incite le peuple à l’insurrection contre le gouvernement de la République de Turquie sera condamné [à une peine allant] de quinze à vingt ans d’emprisonnement (...) ».

L’article 314 §§ 1 et 2 du code pénal, qui prévoit le délit d’appartenance à une organisation illégale, se lit comme suit : « 1. Quiconque constitue ou dirige une organisation en vue de commettre les infractions prévues par les quatrième et cinquième sections du présent chapitre sera condamné à une peine allant de dix à quinze ans d’emprisonnement. 2. Tout membre du [type d]’organisation mentionné au premier alinéa sera condamné à une peine allant de cinq à dix ans d’emprisonnement ». 4. La loi n o 6136 sur les armes à feu et les armes blanches

L’article 13 § 1 de la loi n o 6136 dispose : « Quiconque achète, détient ou porte des armes à feu et des balles en violation des dispositions de la présente loi est condamné à une peine allant de un à trois ans d’emprisonnement et à une amende (...) ». 5. La loi n o 3713 relative à la lutte contre le terrorisme

La loi n o 3713 relative à la lutte contre le terrorisme prévoit dans son article 5 une augmentation de moitié des peines prévues par le code pénal pour certaines infractions, énumérées aux articles 3 et 4, au nombre desquelles figure la tentative de renversement par la force du Conseil des ministres. 6. Les dispositions du code de procédure pénale

La détention provisoire est régie par les articles 100 et suivants du code de procédure pénale (CPP). D’après l’article 100, une personne peut être placée en détention provisoire lorsqu’il existe des éléments factuels permettant de la soupçonner fortement d’avoir commis une infraction et que son placement en détention est justifié par l’un des motifs énumérés dans cette disposition, à savoir : la fuite ou le risque de fuite du suspect, et le risque que le suspect dissimule ou altère des preuves ou influence des témoins. Pour certains crimes, notamment les crimes contre la sécurité de l’État et l’ordre constitutionnel, l’existence de forts soupçons pesant sur la personne suffit à justifier le placement en détention provisoire.

L’article 101 du CPP dispose que la détention provisoire est ordonnée au stade de l’instruction par un juge unique à la demande du procureur de la République et au stade du jugement par le tribunal compétent, d’office ou à la demande du procureur. Les ordonnances de placement et de maintien en détention provisoire peuvent faire l’objet d’une opposition. Les décisions y relatives doivent être motivées en droit et en fait. GRIEFS

Invoquant l’article 5 § 1 de la Convention, le requérant se plaint que sa privation de liberté n’était pas conforme à la législation interne ni à la Convention parce qu’il a été arrêté et détenu en l’absence, selon lui, de raisons plausibles de le soupçonner d’avoir commis une infraction.

Invoquant l’article 5 § 3 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la détention subie par lui et de l’insuffisance des motifs invoqués par la cour d’assises pour son maintien en détention provisoire.

Invoquant l’article 5 § 4 de la Convention, le requérant se plaint de l’absence d’audience lors de l’examen de ses oppositions formée contre son maintien en détention provisoire lors de la phase d’enquête préliminaire de la procédure pénale. EN DROIT A. Sur le grief tiré de l’article 5 § 1 de la Convention

Le requérant se plaint d’avoir été arrêté et détenu au mépris de la Convention, du fait de l’absence, selon lui, de raisons plausibles de le soupçonner d’avoir commis une infraction pénale. La Cour note que le requérant prétend, d’une part, que son arrestation et sa mise en détention provisoire sont contraires aux dispositions de l’article 5 § 1 c) de la Convention et, d’autre part, qu’elles ne sont pas conformes aux « voies légales » internes, au sens dudit article, édictant des normes similaires à celles de la Convention, en matière de privation de liberté, quant à l’existence de raisons plausibles de soupçonner une personne d’avoir commis une infraction pénale. La Cour examinera donc le grief d’abord sous l’angle de la notion d’« existence de raisons plausibles » au sens de l’article 5 § 1 c) de la Convention, lequel est ainsi libellé en ses passages pertinents en l’espèce : « 1. Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales : (...) c) s’il a été arrêté et détenu en vue d’être conduit devant l’autorité judiciaire compétente, lorsqu’il y a des raisons plausibles de soupçonner qu’il a commis une infraction ou qu’il y a des motifs raisonnables de croire à la nécessité de l’empêcher de commettre une infraction ou de s’enfuir après l’accomplissement de celle-ci (...). »

La Cour rappelle au préalable que l’article 5 § 1 c) de la Convention n’autorise à placer une personne en détention que dans le cadre d’une procédure pénale, en vue de la traduire devant l’autorité judiciaire compétente lorsqu’il y a des raisons plausibles de soupçonner qu’elle a commis une infraction ( Jėčius c. Lituanie , n o 34578/97, § 50, CEDH 2000 ‑ IX, Włoch c. Pologne , n o 27785/95, § 108, CEDH 2000 ‑ XI, et Poyraz c. Turquie (déc.), n o 21235/11, § 53, 17 février 2015). La « plausibilité » des soupçons sur lesquels doit se fonder l’arrestation constitue un élément essentiel de la protection offerte par l’article 5 § 1 c) précité. L’existence de soupçons plausibles présuppose celle de faits ou de renseignements propres à persuader un observateur objectif que l’individu en cause peut avoir accompli l’infraction qui lui est reprochée. Ce qui peut passer pour plausible dépend toutefois de l’ensemble des circonstances ( Fox, Campbell et Hartley c. Royaume-Uni , 30 août 1990, § 32, série A n o 182, O’Hara c. Royaume-Uni , n o 37555/97, § 34, CEDH 2001 ‑ X, Korkmaz et autres c. Turquie , n o 35979/97, § 24, 21 mars 2006, Süleyman Erdem c. Turquie , n o 49574/99, § 37, 19 septembre 2006, et Çiçek c. Turquie (déc.), n o 72774/10, § 62, 3 mars 2015).

La Cour rappelle ensuite que l’alinéa c) de l’article 5 § 1 de la Convention ne présuppose pas que les autorités d’enquête aient rassemblé des preuves suffisantes pour porter des accusations au moment de l’arrestation. L’objet d’un interrogatoire mené pendant une détention au titre de cet alinéa est de compléter l’enquête pénale en confirmant ou en écartant les soupçons concrets ayant fondé l’arrestation. Ainsi, les faits donnant naissance à des soupçons ne doivent pas être du même niveau que ceux, faisant l’objet de la phase suivante de la procédure de l’enquête pénale, qui sont nécessaires pour justifier une condamnation ou même pour porter une accusation, ce qui intervient dans la phase suivante de la procédure de l’enquête pénale ( Murray c. Royaume-Uni , 28 octobre 1994, § 55, série A n o 300 ‑ A, et Metin c. Turquie (déc.), n o 77479/11, § 57, 3 mars 2015).

Il ne faut certes pas appliquer l’article 5 § 1 c) de la Convention d’une manière qui causerait aux autorités de police des États contractants des difficultés excessives pour combattre par des mesures adéquates la criminalité organisée (voir, mutatis mutandis , Klass et autres c. Allemagne , 6 septembre 1978, §§ 58-68, série A n o 28, et Tekin c. Turquie (déc.), n o 3501/09, § 57, 18 novembre 2014). La tâche de la Cour consiste à déterminer si les conditions fixées à l’alinéa c) de l’article 5 § 1 de la Convention, y compris la poursuite du but légitime visé, étaient remplies dans l’affaire soumise à son examen. Dans ce contexte, il n’appartient pas à la Cour en principe de substituer sa propre appréciation des faits à celle des juridictions internes, mieux placées pour évaluer les preuves produites devant elles ( Ersöz c. Turquie (déc.), n o 45746/11, § 50, 17 février 2015).

En l’espèce, la Cour constate que le requérant a été privé de sa liberté car il était soupçonné d’être l’un des membres actifs d’une organisation criminelle du nom d’ Ergenekon , auxquels il était reproché de se livrer à des activités afin de renverser par la force et la violence le gouvernement élu. Elle observe que le requérant était soupçonné en particulier de préparer et de mettre en œuvre des plans d’action pour renverser le gouvernement élu et d’enregistrer les données privées et les conversations téléphoniques de plusieurs personnes. La Cour note aussi que des éléments de preuve tels que des documents obtenus lors des perquisitions et des comptes rendus d’écoutes téléphoniques avaient été recueillis par le parquet avant l’arrestation du requérant, sur la foi de soupçons selon lesquels celui-ci avait commis les infractions pénales reprochées, réprimées sévèrement par le code pénal. La Cour note en outre que par son arrêt du 5 août 2013, la cour d’assises d’Istanbul a condamné le requérant à une peine d’emprisonnement de vingt-neuf ans et trois mois ainsi qu’à une amende judiciaire de 4 500 TRY pour plusieurs infractions (voir paragraphe 13 ci-dessus).

Compte tenu des exigences de l’article 5 § 1 quant au niveau de justification factuelle requis au stade des soupçons, la Cour estime que le dossier pénal contenait des renseignements propres à convaincre un observateur objectif que le requérant pouvait avoir accompli les infractions pour lesquelles il était poursuivi.

Il y a donc lieu de conclure que le requérant peut passer pour avoir été arrêté et détenu sur la base de « raisons plausibles » de le soupçonner d’avoir commis une infraction pénale, au sens de l’alinéa c) de l’article 5 § 1 de la Convention ( Murray , précité, § 63, Korkmaz et autres , précité, § 26, Süleyman Erdem , précité, § 37, et Çiçek , précité, § 68).

Se penchant ensuite sur la question de la conformité de l’arrestation du requérant aux normes du droit interne ( Bozano c. France , 18 décembre 1986, § 54, série A n o 111, Wassink c. Pays-Bas , 27 septembre 1990, § 24, série A n o 185 ‑ A, Baranowski c. Pologne , n o 28358/95, § 50, CEDH 2000 ‑ III, Öcalan c. Turquie [GC], n o 46221/99, § 83, CEDH 2005 ‑ IV, et Mooren c. Allemagne , n o 11364/03, § 72, 13 décembre 2007), la Cour se réfère à ses constats exposés ci-avant. Elle observe que les autorités judiciaires nationales se sont appuyées sur des éléments de preuve concrets lorsqu’elles ont arrêté le requérant en invoquant l’existence d’indices et de raisons de le soupçonner – au sens des articles 91 § 2 et 100 du CPP – d’avoir commis des infractions réprimées par le code pénal. La Cour estime donc que rien ne montre qu’en l’espèce l’interprétation et l’application des dispositions légales invoquées par les autorités internes aient été arbitraires ou déraisonnables au point de conférer à l’arrestation du requérant un caractère irrégulier ( Poyraz , précité, § 59).

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. B. Sur le grief relatif à la durée de la détention provisoire du requérant

Le requérant allègue que la durée de sa détention provisoire et les motifs retenus par les juridictions nationales afin de justifier cette détention ont enfreint l’article 5 § 3 de la Convention. Cette disposition est ainsi libellée : « Toute personne arrêtée ou détenue, dans les conditions prévues au paragraphe 1 c) du présent article (...) a le droit d’être jugée dans un délai raisonnable, ou libérée pendant la procédure. La mise en liberté peut être subordonnée à une garantie assurant la comparution de l’intéressé à l’audience. »

La Cour rappelle que l’épuisement des voies de recours internes s’apprécie normalement à la date d’introduction de la requête devant elle. Cependant, comme elle l’a indiqué à maintes reprises, cette règle ne va pas sans exceptions, lesquelles peuvent être justifiées par les circonstances particulières de chaque espèce ( Baumann c. France , n o 33592/96 , § 47, CEDH 2001 ‑ V (extraits)). Ainsi, la Cour s’est en particulier écartée de ce principe général dans des affaires dirigées contre certains États membres et concernant des recours qui avaient pour objet la durée excessive de procédures ( Fakhretdinov et autres c. Russie (déc.), n os 26716/09 , 67576/09 et 7698/10 , 23 septembre 2010, et Taron c. Allemagne (déc.), n o 53126/07 , 29 mai 2012). Elle a fait de même dans certaines affaires dirigées contre la Turquie qui soulevaient des questions liées au droit de propriété ( İçyer c. Turquie (déc.), n o 18888/02 , §§ 73-87, CEDH 2006-I, Altunay c. Turquie (déc.), n o 42936/07 , 17 avril 2012, et Arıoğlu et autres c. Turquie (déc.), n o 11166/05 , 6 novembre 2012).

La Cour note en l’espèce que la détention provisoire du requérant a débuté le 1 er juillet 2008 avec son placement en garde à vue et qu’elle a pris fin le 5 août 2013 avec sa condamnation.

La Cour rappelle qu’elle a noté, dans sa décision Koçintar c. Turquie ((déc.), n o 77429/12 , §§ 15-26, 1 er juillet 2014), l’introduction du recours individuel devant la Cour constitutionnelle, et qu’elle y avait exprimé l’opinion qu’elle ne disposait d’aucun élément qui lui eût permis de dire que ce recours n’était pas susceptible d’apporter un redressement approprié au grief du requérant tiré de l’article 5 § 3 de la Convention et qu’il n’offrait pas des perspectives raisonnables de succès.

Elle ne voit, en l’espèce, aucune raison de s’écarter de cette jurisprudence.

Par conséquent, les voies de recours internes n’ayant pas été épuisées, le grief du requérant tiré de l’article 5 § 3 de la Convention doit être déclaré irrecevable, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. C. Sur l’absence d’audience lors de la procédure d’opposition

Le requérant allègue que l’absence de la tenue d’une audience par la cour d’assises lors de l’examen des oppositions qu’il a formée contre sa détention provisoire méconnaît l’article 5 § 4 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne privée de sa liberté par arrestation ou détention a le droit d’introduire un recours devant un tribunal, afin qu’il statue à bref délai sur la légalité de sa détention et ordonne sa libération si la détention est illégale. »

La Cour relève que, dans le système juridique turc, la question du maintien en détention d’un détenu est examinée d’office à intervalles réguliers (tous les mois au stade de l’instruction et lors de chaque audience sur le fond ou plus souvent au stade du procès). Par ailleurs, un détenu peut former une demande de mise en liberté à tout moment de l’instruction ou du procès et réitérer sa demande sans être tenu d’attendre un certain laps de temps. De plus, toutes les décisions relatives à la détention provisoire – qu’elles aient été prises sur demande ou d’office – peuvent faire l’objet d’une opposition ( Levent Bektaș c. Turquie , n o 70026/10, § 48, 16 juin 2015).

La Cour admet que, dans un tel système, l’exigence d’une audience lors de l’examen de chaque opposition pourrait entraîner une certaine paralysie de la procédure pénale (voir, en ce sens, Knebl c. République tchèque , n o 20157/05, § 85, 28 octobre 2010). À la lumière de ces considérations et compte tenu du caractère spécifique de la procédure relevant de l’article 5 § 4 de la Convention, notamment de l’exigence de célérité, la Cour estime que la tenue d’une audience ne s’impose pas à chaque recours en opposition – sauf circonstances particulières. Aussi la Cour considère-t-elle que si le détenu a pu comparaître en première instance devant le juge appelé à se prononcer sur sa détention, le défaut de comparution en appel – comparution personnelle du détenu ou, au besoin, de son représentant – n’enfreint pas en soi l’article 5 § 4 de la Convention, à moins que cette circonstance ne porte atteinte au respect du principe de l’égalité des armes ( Altınok c. Turquie , n o 31610/08, §§ 54-56, 29 novembre 2011).

Se tournant vers les faits de la présente affaire, la Cour note d’abord que le dossier ne contient aucun document concernant les oppositions qui auraient été formées par le requérant lors de la phase d’enquête préliminaire de la procédure pénale.

Dans le cas où ce grief serait considéré comme portant également sur les décisions adoptées après le début de la procédure pénale devant la cour d’assises, la Cour note à cet égard trois décisions de la cour d’assises concernant les demandes d’élargissement introduites par le requérant ou l’opposition formée par lui contre la détention provisoire lors de cette phase. Les deux premières ont été adoptées respectivement le 6 novembre 2009 et le 24 novembre 2009 lors d’une audience. Il s’ensuit que le grief du requérant concernant ces deux décisions doit être déclaré irrecevable pour tardiveté.

Quant à la troisième décision datée du 3 juin 2010, rendue par la cour d’assises sur l’opposition formée par l’avocat du requérant le 28 mai 2010, le rapporteur note que le requérant ne précise pas la date de la décision de la cour d’assises contre laquelle il a formé opposition et qu’il n’indique pas si cette décision a été rendue lors d’une audience. Cependant, la Cour observe que la cour d’assises a tenu des audiences à des intervalles très courts au cours de la procédure pénale. En effet, entre la quinzième et la vingtième audience, on compte seulement dix-huit jours (voir paragraphe 9 ci-dessus). La Cour relève en outre qu’au cours de la procédure pénale, la cour d’assises a tenu au total six cents vingt audiences (voir paragraphe 12 ci-dessus). Il convient de constater donc que le requérant a eu l’occasion de comparaître assez souvent devant la cour d’assises lors d’une audience, et en tout cas plusieurs fois par mois.

Il s’ensuit qu’à la lumière de l’arrêt Altınok, précité, ce grief doit être rejeté, pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 § 3 a) et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 24 mars 2016. Abel Campos Ksenija Turković Greffier adjoint Présidente