DIKMEN AND EROL v. ROMANIA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Communicated
DIKMEN AND EROL v. ROMANIA (CtEDO, 2014)
Comunicat la 18 noiembrie 2014 SECȚIUNEA TERZĂ Cererea nr. 64863/13 Kadir DIKMEN și Erol YASAR împotriva României depusă la 7 octombrie 2013 DECLARAȚII DE FACTE Reclamanții, dl Kadir Dikmen și dl Erol Yasar, sunt resortisanți turci, care locuiesc la Istanbul și, respectiv, Cayirli. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către dl M. I. Lieanu, avocat practicant la București. În 2 aprilie 2010, primul reclamant a navigat cu echipajul său pe Marea Neagră pe o navă închiriată de la cea de-a doua reclamantă. Gardianul de coastă român le-a cerut să se oprească la o distanță de aproximativ 42 de mile nautice de la Sf. Gheorghe și 68 de mile nautice de la Gura Porțiței. Deoarece echipajul a refuzat inițial să se oprească, gardianul român le-a convocat legal, amenințand că va deschide focul. Echipa a ascultat ordinea de a opri și navei a fost supusă ulterior la controlul frontierei. Pe lângă căutarea efectuată pe puntea navei, pazianul de coastă nu a găsit niciun pește, ci a găsit echipament de pescuit neautorizat care a arătat semne de a fi fost folosit recent. În plus, au constatat că nava nu a fost autorizată să efectueze activități de pescuit în zona economică exclusivă română din Marea Neagră, că primul reclamant nu avea permis de pescuit și că nava nu avea un jurnal de pescuit în care ar fi trebuit să menționeze activitățile de pescuit. Se pare că activitățile au fost comandate de primul reclamant în calitate de comandant al navei și efectuate de membrii echipajului, fără a fi conștienți de nerespectarea cerințelor legale de pescuit și de afișarea ilegală a pavilionului român. Nava a fost escortată în portul Constanța și mărfurile și navele au fost confiscate. Potrivit celui de-al doilea reclamant, valoarea navei a fost de 800.000 EUR (opt sute mii de euro), fiind echipată cu motoare de tip Volvo și hărți electronice ale ultimelor tehnologii. Echipa a fost acuzată că a comis infracțiuni penale legate de regimul de pescuit în apele teritoriale române. Prin un proiect de lege de acuzare din 9 iunie 2010, primul reclamant a fost trimis la judecată în fața Tribunalului de Primă Instanță pentru că a comis infracțiunile penale sanționate de art. 64 litere a) și k) și art. (1) scrisoarea b) a Ordinului guvernamental de urgență nr. 23/2008 privind pescuitul și acvacultura („EGO 23/2008”), deoarece s-a considerat că nu deține un permis de pescuit pentru nava, că el poseda și utiliza echipamentele de pescuit fără autorizare și că a prezentat ilegal pavilionul român. Prin hotărârea din 13 iulie 2011, Tribunalul de Primă Instanță a condamnat primul reclamant la doi ani de închisoare cu ședere condițională de executare, în urma unei proceduri simplificate în continuare la recunoașterea vinovăției sale (art. 320 (7) din Codul de procedură penală română, care a ordonat în continuare confiscarea echipamentelor de pescuit și a ordonat returnarea navei la al doilea reclamant, deoarece nu există dovezi clare că primul reclamant a folosit nava în apele teritoriale române cu cunoștințele celui de-al doilea reclamant. Oficiul Procurorului a atașat Tribunalului de Primă Instanță („Oficiul Procurorului”) a prezentat un recurs asupra punctelor de drept (recurse) ) împotriva acestei hotărâri, declarând că primul reclamant ar trebui, de asemenea, să fie condamnat la plata unei amenzi de 6 000 de lei români (RON) datorită sancțiunii penale anterioare pentru infracțiunile legate de regimul de pescuit și că navele celui de-al doilea reclamant ar trebui să fie confiscate ca măsură de siguranță, în conformitate cu art. 66 din EGO 23/2008. Prin o hotărâre finală din 30 martie 2012, Curtea de Apel Constanța a permis recursul procurorului asupra punctelor de drept, a anulat parțial hotărârea instanței de judecată inferioară, a respins cererea de a impune o amendă penală în legătură cu primul reclamant și a ordonat reexaminarea cazului de către instanța inferioară numai în ceea ce privește măsura de confiscare specială a navei celui de-al doilea reclamant, cu citarea acestuia, deoarece o astfel de măsură ar putea afecta în mod substanțial patrimoniul său. Prin hotărârea din 8 aprilie 2013, Tribunalul de Primă Instanță a ordonat confiscarea navei care aparțin celui de-al doilea reclamant, în temeiul articolului 66 din EGO 23/2008. Acesta a remarcat că, datorită lungii plaselor de pescuit desfășurate în adâncimea mării, navei au fost utilizate în mod necesar pentru comiterea infracțiunii de pescuit ilegal pentru care primul reclamant a fost condamnat și că fără navă activitatea de pescuit în Marea Neagră nu ar fi fost posibilă. Acesta a considerat că nu a avut nicio relevanță dacă al doilea reclamant ar fi fost conștient de scopul utilizării navei de către primul reclamant, deoarece art. 66 din EGO 23/2008 nu a condiționat impunerea măsurii pe atitudinea subjectivă a proprietarului navei, în cazul în care acesta din urmă nu a coroborat cu autorul, fiind cunoscut în mare măsură principiul conform căruia norma specială se depărtă de norma generală. Reclamanții au apelat împotriva acestei hotărâri și au contestat impunerea măsurii speciale de confiscare și au invocat dispozițiile articolului 118 alineatul (1) litera b) din Codul Penal din România, care a declarat că obiectele folosite pentru comiterea unei infracțiuni penale nu ar trebui confiscate dacă aparțin la o altă persoană decât autorul și aceasta din urmă nu a fost conștientă de scopul utilizării lor. Acestea au declarat că navele și echipamentele de pescuit sunt proprietatea celui de-al doilea reclamant și că acestea din urmă nu au fost conștienți de utilizarea articolelor închiriate de primul reclamant în zona economică exclusivă română. De asemenea, acestea au contestat definiția unei astfel de zone deoarece, în absența unui regulament specific în Convenția Națiunilor Unite privind dreptul mării, aceasta ar fi trebuit să fie decisă de statele de coastă titulare, care nu s-au întâmplat în acest caz. În plus, au invocat art. 118 alineatul (6) din Codul penal român, care prevede că mărfurile care au servit pentru a asigura substanța sau care au fost utilizate pentru exercitarea profesiei nu ar trebui confiscate. Al doilea reclamant a declarat că a obținut singurul venit din închirierea și pescuitul cu nava. El a susținut că confiscarea navei este disproporționată cu natura și gravitatea infracțiunii, având în vedere valoarea importantă a navei și absența oricărei daune dovedite. El a declarat că trebuie aplicată măsura de confiscare specială atunci când mărfurile vor servi pentru o eventuală indemnizare, pe baza unei hotărâri emise de Curtea de Apel Constanța (amendament nr. 717/16 septembrie 2003). Al doilea reclamant a susținut că, în acest caz, nu au existat prejudecăți și nici părți civile sau prejudecate nu s-au alăturat plângerilor la procedură. El a invocat în continuare jurisprudența anterioară a Curții de Apel Constanța (decizia nr. 963/18 octombrie 2011 și hotărârea nr. 1017/3 noiembrie 2011) care, în cazuri similare, în cazul în care era aplicabilă măsura specială de confiscare, ar fi ordonat confiscarea prin echivalent monetar în conformitate cu art. 118 alineatul (2) din Codul penal, pentru valoarea de 10.000 EUR (10 mii de euro). 10. Prin o hotărâre finală din 26 iunie 2013 (proiectă la 15 iulie 2013), Curtea de Apel Constanța a respins recursul reclamanților cu privire la punctele de drept și a susținut hotărârea instanței de judecată. Acesta a afirmat că nevinovăția celui de-al doilea reclamant nu a putut fi verificată și declarația sa în fața notarului în acest scop (depusă instanței) nu a fost suficientă pentru a-și dovedi bună credință, deoarece aceasta nu a fost confirmată de alte dovezi. De asemenea, statul a susținut că confiscarea de către echivalent monetar nu a fost admisă pe baza faptului că măsura de siguranță este proporțională cu gravitatea infracțiunii și cu amploarea consecințelor care ar fi putut fi cauzate dintr-un punct de vedere economic și ecologic (potențial daune ale stocului de pește din Marea Neagră). Ordinul guvernului de urgență nr. 23/2008 privind pescuitul și acvacultură („EGO 23/2008”) a abolit Legea nr. 192/2001 privind stocurile de pește, pescuitul și acvacultură (a se vedea Plechkov c. România , nr. 1660/03, §§ 30-37, 26 august 2014, nu finală). art. 66 alineatul (1) din EGO 23/2008 se citește după cum urmează: art. 66 „Navele și echipamentele pescărești, animalele, mijloacele de transport, armele de incendiu și orice alte obiecte care au servit să comită o infracțiune penală sunt confiscate” 12. Dispozițiile relevante de la art. 118 din Codul Penal român, în vigoare la momentul evenimentelor, se citesc după cum urmează: „Articul 118 (1) trebuie să fie confiscate în mod special: (...) litera (b) bunurile care au fost folosite în orice mod pentru a comite o infracțiune, în cazul în care au aparținut autorului sau în cazul în care au aparținut unei terțe părți, acestea din urmă au fost conștienți de scopul utilizării lor... (2) În cazul prevăzut de alin. (1) literele b), dacă valoarea mărfurilor care fac obiectul confiscării este clar disproporționată prin trimitere la natura și gravitatea infracțiunii, se poate ordona pierderea parțială în echivalent monetar, ținând seama de rezultatul infracțiunii și de contribuția bunului la cauza sa (...) (6) Curtea nu poate ordona confiscarea mărfurilor în cazul în care acestea servesc pentru a asigura substanța, sunt destinate utilizării zilnice sau exercitării profesiei autorului sau a persoanei pe care măsurile de confiscare le pot afecta”. 13. Dispozițiile relevante în temeiul dreptului internațional sunt prevăzute în Plechkov, citat mai sus, § 22. COMPLAINT Reclamanții se plâng în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 cu privire la confiscarea navei celui de-al doilea reclamant pentru că s-a servit să comite o infracțiune penală regimului de pescuit din Marea Neagră pentru care primul reclamant a fost condamnat la o condamnare la închisoare cu ședere condițională de executare. Acestea susțin că confiscarea navei celui de-al doilea reclamant a fost ilegală prin referire la faptul că actele nu au fost supuse jurisdicției române și că autoritățile române nu au aplicat dispozițiile relevante de la art. 118 din Codul penal român care prevede cel mai mult pentru confiscarea de echivalent monetar. Reclamanții susțin, de asemenea, că măsura de confiscare a fost disproporționată prin trimitere la valoarea navei și la daunele pe care le-a suportat efectiv prin perpetrarea infracțiunii. În cazul în care ingerința în dreptul de proprietate al doilea reclamant are o bază juridică, a urmări un scop legitim și a fost proporțională cu acest scop, astfel cum prevede art. 1 din Protocolul nr. 1, având în vedere în special sancționarea automată prevăzută de legea specială (art. 66 din Ordonanța guvernului de urgență nr. 23/2008 privind pescuitul și acvacultura) și evaluarea foarte limitată a vinei și a comportamentului celui de-al doilea reclamant în legătură cu infracțiunea penală comisă de primul reclamant (a se vedea Yildirim v. Italia (dec.), nr. 38602/02, 10 aprilie 2003, CEDH 2003-IV)?