LIGA PORTUGUESA DE FUTEBOL PROFISSIONAL c. PORTUGAL

Comunicat la 18 noiembrie 2014 Prima secțiune Cerere nr. 4687/11 LIGA PORTUGUESA DE FUTEBOL PROFSSIONAL împotriva Portugaliei introdusă la 14 ianuarie 2011 EXPOSAT DEFICIENTĂ: Liga Portuguesa de Futebol Profissional este o asociație de drept privat portugheză cu sediul la Porto (Portugalia). Aceaceasta este reprezentată în fața Curții de către domnul Gramaxo Rozeira, avocat în Porto. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează: reclamanta este organizatoare a Campionatelor Profesioniste de Fotbal din Portugalia. Asociaii săi sunt cluburile și societățile sportive care participă la aceste campionate profesionale. La 15 mai 2002, recurenta a fost atribuită de un jucător profesionist de fotbal în fața Tribunalului Muncii din Lisabona (Tribunalul do Trabalho de Lisboa) unei acțiuni în nulitate cu privire la două clauze, în special art. 52 "1" a unei convenții colective din 8 septembrie 1999. Reclamantul a susținut că această din urmă dispoziție condiționa libertatea de muncă a jucătorilor profesioniști garantată prin art. 47 și 58 din Constituție, după încetarea legăturilor contractuale cu un club. La o dată nespecificată, recurenta și-a prezentat memoriul în răspuns în fața Tribunalului Muncii de la Lisabona, susținând că clauzele acordurilor colective de muncă intră sub incidența libertății contractuale și, prin urmare, nu puteau fi supuse controlului constituționalității. La 19 septembrie 2005, Tribunalul Muncii de la Lisabona l-a exonerat pe reclamant de pretențiile sale, pe motiv că clauza din art. 52 alin. (1) din Convenția colectivă nu încălca dreptul la muncă al reclamantului și, prin urmare, nu era incompatibilă cu art. 47 și 58 din Constituție. per saltum ) în fața Curții Supreme. El a atacat, de asemenea, hotărârea în fața Tribunalului de apel de la Lisabona, în ipoteza în care recursul său nu ar fi admis. La 3 mai 2006, judecătorul raportor însărcinat cu cauza la Curtea Supremă a declarat recursul admisibil, considerând că legea nu interzicea acțiunea per saltum în cadrul instanței sociale. La 5 septembrie 2006, părțile au fost notificate cu privire la observațiile procurorului general cu privire la recursul în care se face referire la admiterea acțiunii per saltum prin ordonanță din 3 mai 2006. La 7 martie 2007, Curtea Supremă a pronunțat hotărârea sa. În această hotărâre se făcea referire la admiterea acțiunii prin ordonanță din 3 mai 2006. În ceea ce privește fondul, Curtea Supremă a infirmat hotărârea de declarare a nulității celor două clauze ale Convenției colective a muncii în litigiu. În ceea ce privește clauza de la art. 52 alineatul (1), Curtea Supremă a considerat că dreptul la alegerea unei profesii și dreptul de la laî a fost reprezentat de aspecte ale competenței exclusive a Adunării Naționale (Assembleia da República) Această hotărâre a fost semnată de șapte judecători ai Curții Supreme, al căror judecător C.A.F.C. la 29 martie 2007, judecătorul C.A.F.C. a fost ales de Adunarea Națională Judecător al Tribunalului Constituțional. La 28 martie 2007, recurenta a formulat o plângere în nulitate în fața Curții Supreme, considerând că notificarea tardivă a ordonanței din 3 mai 2006 nu i-a permis să se pronunțe asupra admiterii acțiunii în fața unei formări a secțiunii sociale a Curții Supreme. În plus, reclamanta a susținut că Curtea Supremă a stabilit în mod neașteptat problema în litigiu, pe baza unui motiv care nu fusese discutat de către părți, și anume inconstituționalitate din cauza competenței (instituționalidade organica) Printr-o ordonanță din 15 mai 2007, Curtea Supremă a respins primul motiv al recurentei, considerând că reclamanta luase cunoștință, la 5 septembrie 2006, de ordonanța din 3 mai 2006. Comisia a recunoscut că această ordonanță nu a fost notificată în mod corespunzător recurentei, însă a considerat că recurenta a omis să depună o plângere în nulitate, în termen de zece zile, împotriva nenotificării, așa cum îi permitea legea. În ceea ce privește cel de-al doilea motiv, Curtea Supremă a considerat că abordarea sa era legală pe motiv că joacă rolul de motto al calificării juridice și nu este supusă afirmațiilor părților în materie de drept (în conformitate cu art. 664 din Codul de procedură civilă). Curtea Supremă concluzionează că principiul contradictoriu nu a fost încălcat. La 12 iulie 2007, recurenta a formulat o plângere în fața unei formări a secțiunii sociale a Curții Supreme. La data de 12 iulie 2007, aceasta a confirmat hotărârea din 15 mai 2007 cu privire la toate aspectele. Comisia a confirmat respingerea celui de-al doilea motiv utilizat de recurentă, considerând că reclamantul a ridicat o problemă generală de constituționalitate a clauzei de la art. 52 alineatul (1) din Convenția colectivă a muncii. Aceasta a statuat că neconstituționalitatea se poate referi atât la fond, cât și la încălcarea standardelor de competență și a cerințelor formale. Având în vedere afirmația generală a reclamantului, Curtea Supremă putea examina constituționalitatea clauzei din toate unghiurile indicate. La 27 iulie 2007, recurenta a formulat o acțiune în neconstituționalitate în fața Tribunalului Constituțional. noiembrie 2008, Tribunalul Constituțional a adus în discuție obiectul acțiunii în neconstituționalitate la o singură întrebare: să stabilească dacă Curtea Supremă putea decide dacă o cauză pe baza unei motivări care nu fusese discutată de către părți. Prin hotărârea din 13 ianuarie 2010, Tribunalul Constituțional a considerat că Curtea Supremă nu încălcase principiul contradictoriei în măsura în care neconstituționalitatea din cauza competenței era o chestiune care putea fi luată în considerare și anticipată de către părți. La 8 februarie 2010, recurenta a formulat o plângere la Tribunalul Constituțional, declarând că judecătorul C.A.F.C. a semnat hotărârea Curții Supreme din 7 martie 2007 și că a fost apoi raportor în hotărârea Tribunalului Constituțional din 13 ianuarie 2010. În memoriul său, recurenta a susținut, de asemenea, că cuantumul ridicat al cheltuielilor de judecată stabilite de Tribunalul Constituțional încălca dreptul de acces la o instanță. La 22 februarie 2010, reclamantul și-a prezentat memoriul în răspuns. Acesta nu a fost adus la cunoștința recurentei. printr-o hotărâre din 25 mai 2010, Tribunalul Constituțional a considerat că judecătorul C.A.F.C. a semnat hotărârea Curții Supreme din 7 martie 2007 privind temeinicia cauzei și că problema care urmează să fie soluționată în hotărârea pronunțată de Tribunalul Constituțional era diferită de cea pronunțată în hotărârea din fond. S-a considerat că, în hotărârea din fond, Curtea Supremă a hotărât că clauza în litigiu din Convenția colectivă a muncii încălca rezerva de competență a parlamentului național instituită prin Constituție (neconstituționalitate din cauza competenței). În al doilea rând, Tribunalul a considerat că, în hotărârea din 13 ianuarie 2010, Tribunalul Constituțional a considerat că omisiunea de a invita părțile să se pronunțe cu privire la problema neconstituționalității din cauza competenței clauzelor unei convenții colective a muncii, atunci când discuția dintre părți se limita la neconstituționalitatea substanțială a acestor clauze, nu încălcase principiul contradicției. În ceea ce privește Curtea Constituțională, instanța C.A.F.C. a fost chemată să soluționeze întrebări diferite în cele două momente ale procedurii. La 7 iunie 2010, recurenta a formulat o plângere în nulitate în fața Tribunalului Constituțional, susținând că răspunsul părții pârâte la cererea sa în nulitate pentru nedeportarea judecătorului C.A.F.C. reclamanta a subliniat că Tribunalul Constituțional primise teza care îi fusese apărată cu privire la diferența dintre întrebările examinate de Curtea Supremă și de Curtea Constituțională. Prin hotărârea din 14 iulie 2010, Tribunalul Constituțional a considerat că lipsa de notificare a recurentei cu privire la răspunsul părții pârâte nu a pus în discuție drepturile sale de procedură, pe motiv că legea îi interzicea să răspundă la memoriul părții pârâte. Pe de altă parte, Tribunalul Constituțional a respins a doua întrebare ridicată de reclamantă la 8 februarie 2010. El a statuat că stabilirea cheltuielilor de judecată nu era supusă unei motivații specifice și că cheltuielile fuseseră stabilite ținând cont de complexitatea medie a cauzei. Prin hotărârea din 9 noiembrie 2010, Tribunalul Constituțional a respins o nouă plângere formulată de recurentă împotriva stabilirii cheltuielilor de judecată în hotărârea din 14 iulie, considerând că acestea erau rezonabile, având în vedere că cauza prezenta un nivel mediu de complexitate și că: a avut loc o acțiune în neconstituționalitate formulată de o recurentă care nu a pretins dificultăți economice. La 14 decembrie 2010, recurenta a primit de la Tribunalul Constituțional plata cheltuielilor de judecată, care se ridicau la 7 221,60 EUR (EUR). Dreptul intern relevant 1. Dispozițiile relevante din Codul de procedură civilă, în vigoare în momentul faptelor, se citeau astfel art. 201 alineatul (1). În cazul în care o astfel de omisiune are o influență asupra procedurii de investigare a cauzei sau a unei formalități prevăzute de legea nr. a cărei executare este prevăzută de lege sau dacă o astfel de omisiune are o influență asupra procedurii de investigare a cauzei, se aplică dispozițiile art. 664 din lege. În cazul în care instanța nu este supusă acuzațiilor părților în ceea ce privește cercetarea, interpretarea și aplicarea normelor de drept, se aplică dispozițiile art. 122. (e) în cazul în care este vorba despre o acțiune interjudiciată în cadrul unei proceduri în care a intervenit în calitate de judecător al unei alte instanțe, care face ca decizia atacată sau care ia altă poziție asupra unor chestiuni ridicate de acțiune. (...) (2) La art. 52 alin. (1) din Convenția colectivă privind munca semnată între Liga Portugheză de Fotbal Profesionistă și Sindicatul Jucătorilor de Fotbal Profesioniști, publicată la 8 septembrie 1999, se citește după cum urmează: Fără a aduce atingere dispariției legăturii contractuale în cadrul relațiilor de muncă, participarea unui jucător la comcereri oficiale în serviciul unui club terț în același sezon în care contractul de muncă sportiv a fost încheiat la inițiativa sa depinde de recunoașterea motivului corect de reziliere sau de acordul clubului GrieFS (1) Invocând art. 6 alin. (1) și (13) din Convenție, recurenta susține că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil. În special, aceasta se plânge de o încălcare a principiului contradictoriei din cauza refuzului, pe de o parte, de la ordonanța raportorului Curții Supreme privind admisibilitatea acțiunii formulate de partea pârâtă și, pe de altă parte, de la neraportarea memoriului ca răspuns al părții pârâte la cererea în nulitate formulată în fața Tribunalului Constituțional. Comisia se plânge, de asemenea, de hotărârea Curții Supreme din 7 martie 2007, care a decis acțiunea pe fond pe baza unei noi motivări, privând-o de posibilitatea de a formula observații cu privire la această chestiune. Pe de altă parte, recurenta denunță lipsa de imparțialitate a judecătorului C.A.F.C. în cadrul formării Tribunalului Constituțional, dat fiind că acesta a trebuit deja să se pronunțe cu privire la cauza în care a fost judecător la Curtea Supremă. (2) Recurenta consideră că suma excesivă a cheltuielilor de judecată stabilite de Curtea Constituțională a adus atingere dreptului său de a avea acces la o instanță garantată prin art. 6 din Convenție. (3) Recurenta susține că durata procedurii în fața instanțelor interne nu a respectat termenul rezonabil de la art. 6 din Convenție. (1) Contestația privind drepturile și obligațiile cu caracter civil ale recurentei a fost ascultată în mod echitabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, în special, a fost respectată principiul contradictoriei, dat fiind că recurenta (a) nu a fost notificată din ordinul din 3 mai 2006, după hotărârea Curții Supreme din 7 martie 2007 sau cel puțin nu înainte de patru luni după ce a fost pronunțată (b) nu a fost notificată memoriul în răspuns al părții pârâte în cadrul acțiunii în fața Tribunalului Constituțional? (c) a fost luată de către Curtea Supremă pe motiv că hotărârea sa din 7 martie 2007 s-a întemeiat pe un motiv întemeiat [din oficiu] (Clinica des Acacias și alții c. Franța, nr 65399/01, 65406/01, 65405/01 și 65407/01, § 43, 13 octombrie 2005) ]. Instanța care a cunoscut cauza recurentei a fost în mod imparțial așa cum a fost impusă la art. 6 În această privință, întrebările pe care judecătorul C.A.F.C. a trebuit să le soluționeze cu ocazia celei de-a doua examinări a cauzei erau similare celor asupra cărora a trebuit să se pronunțe la prima examinare? Guvernul este invitat să verse la dosar copiile proceselor verbale referitoare la hotărârile din 7 martie 2007 și 13 ianuarie 2010. (3) Valoarea cheltuielilor de justiție stabilite de Curtea Constituțională la sfârșitul procedurii a adus atingere dreptului de a avea acces la o instanță a recurentei garantată prin art. 6 alin. (1) din Convenție 4. Durata procedurii civile urmate în speță era compatibilă cu condiția de pronunțare într-un termen rezonabil, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție?

Communiquée le 18 novembre 2014

PREMIÈRE SECTION

Requête n

o

4687/11

LIGA PORTUGUESA DE FUTEBOL PROFISSIONAL

contre le Portugal

introduite le 14 janvier 2011

EXPOSÉ DES FAITS

La requérante, Liga Portuguesa de Futebol Profissional, est une association de droit privé portugais ayant son siège à Porto (Portugal). Elle est représentée devant la Cour par M

e

Gramaxo Rozeira, avocat à Porto.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.

La requérante est l’organisatrice des championnats professionnels de football au Portugal. Ses associés sont les clubs et sociétés sportives qui participent à ces championnats professionnels.

Le 15 mai 2002, la requérante fut assignée par un joueur professionnel de football devant le tribunal du travail de Lisbonne (

Tribunal do Trabalho de Lisboa

) d’une action en nullité concernant deux clauses, notamment l’article

52 § 1 d’une convention collective du 8 septembre 1999. Le demandeur allégua que cette dernière disposition conditionnait la liberté de travail des joueurs professionnels garantie par les articles 47 et 58 de la Constitution, après la cessation des liens contractuels avec un club.

À une date non précisée, la requérante déposa son mémoire en réponse devant le tribunal du travail de Lisbonne, alléguant que les clauses des conventions collectives de travail relevaient de la liberté contractuelle et ne pouvaient dès lors être soumises au contrôle de constitutionnalité.

Le 19 septembre 2005, le tribunal du travail de Lisbonne débouta le demandeur de ses prétentions, au motif que la clause de l’article 52 § 1 de la convention collective n’enfreignait pas le droit au travail du requérant et que, par conséquent, elle n’était pas incompatible avec les articles 47 et 58 de la Constitution.

Le demandeur se pourvut en cassation contre le jugement directement (

per saltum

) devant la Cour suprême. Il attaqua également le jugement devant la cour d’appel de Lisbonne, dans l’hypothèse où son pourvoi ne serait pas admis.

Le 3 mai 2006, le juge rapporteur chargé de l’affaire à la Cour suprême déclara le pourvoi recevable, considérant que la loi n’interdisait pas le recours

per saltum

dans le cadre de la juridiction sociale.

Le 5 septembre 2006 les parties furent notifiées des observations du ministère public sur le pourvoi où allusion était faite à l’admission du recours

per saltum

par l’ordonnance du 3 mai 2006.

Le 7 mars 2007, la Cour suprême prononça son arrêt. Dans cet arrêt elle faisait allusion à l’admission du recours par l’ordonnance du 3 mai 2006.

Quant au fond, la Cour suprême infirma le jugement déclarant la nullité des deux clauses de la convention collective du travail litigieuses. En ce qui concerne la clause de l’article 52 § 1, elle considéra que le droit au choix d’une profession et le droit de l’exercer constituaient des aspects du ressort exclusif de l’Assemblée Nationale (

Assembleia da República

) et que, par conséquent, la clause en question empiétait sur la compétence du parlement. Cet arrêt fut signé par sept juges de la Cour suprême dont le juge C.A.F.C.

Le 29 mars 2007, le juge C.A.F.C. fut élu par l’Assemblée Nationale juge du Tribunal constitutionnel.

Le 28 mars 2007, la requérante forma une réclamation en nullité devant la Cour suprême estimant que la notification tardive de l’ordonnance du 3

mai 2006 ne lui avait pas permis de contester l’admission du recours devant une formation de la section sociale de la Cour suprême.

La requérante allégua en outre que la Cour suprême avait tranché la question litigieuse de façon inattendue, sur la base d’un moyen qui n’avait pas été discuté par les parties, à savoir l’inconstitutionnalité en raison de la compétence (

inconstitucionalidade orgânica

).

Par une ordonnance du 15 mai 2007, la Cour suprême rejeta le premier moyen de la requérante, estimant que la requérante avait pris connaissance, le 5 septembre 2006, de l’ordonnance du 3 mai 2006. Elle reconnut que cette ordonnance n’avait pas été dûment notifiée à la requérante, elle jugea néanmoins que la requérante avait omis de former une réclamation en nullité, dans un délai de dix jours, contre le défaut de notification, comme le lui permettait la loi. S’agissant du deuxième moyen, la Cour suprême considéra que sa démarche était légale au motif qu’elle joue le rôle de maîtresse de la qualification juridique et n’est point soumise à l’allégation des parties en matière de droit (en vertu de l’article 664 du code de procédure civile). La Cour suprême conclut que le principe du contradictoire n’avait pas été enfreint.

La requérante forma une réclamation devant une formation de la section sociale de la Cour suprême. Le 12 juillet 2007, celle-ci confirma l’ordonnance du 15 mai 2007 sur tous les points. Elle confirma le rejet du second moyen employé par la requérante considérant que le demandeur avait soulevé un problème général de constitutionnalité de la clause de l’article 52 § 1 de la convention collective du travail. Elle statua que l’inconstitutionnalité peut porter sur le fond mais aussi sur la violation des normes de compétence et des exigences formelles. Compte tenu de l’allégation générale du demandeur, la Cour suprême pouvait examiner la constitutionnalité de la clause sous tous les angles indiqués.

Le 27 juillet 2007, la requérante forma un recours en inconstitutionnalité devant le Tribunal constitutionnel. Par une ordonnance du 24

novembre 2008, le Tribunal constitutionnel ramena l’objet du recours en inconstitutionnalité à une seule question : déterminer si la Cour suprême pouvait décider le bien-fondé de l’affaire sur la base d’une motivation qui n’avait pas été discutée par les parties.

Par un arrêt du 13 janvier 2010, le Tribunal constitutionnel estima que la Cour suprême n’avait pas enfreint le principe du contradictoire dans la mesure où l’inconstitutionnalité en raison de la compétence était une question susceptible d’être envisagée et anticipée par les parties.

Le 8 février 2010, la requérante forma une réclamation devant le Tribunal constitutionnel, affirmant que le juge C.A.F.C. avait signé l’arrêt de la Cour suprême du 7 mars 2007 et qu’il avait ensuite été le rapporteur dans l’arrêt du Tribunal constitutionnel du 13 janvier 2010. Dans son mémoire, la requérante allégua également que le montant élevé des frais de justice fixé par le Tribunal constitutionnel enfreignait son droit d’accès à un tribunal.

Le 22 février 2010, le demandeur présenta son mémoire en réponse. Celui-ci ne fut pas porté à la connaissance de la requérante.

Par un arrêt du 25 mai 2010, le Tribunal constitutionnel considéra que le juge C.A.F.C. avait signé l’arrêt de la Cour suprême du 7 mars 2007 sur le bien-fondé de l’affaire et que la question à trancher dans l’arrêt prononcé par le Tribunal constitutionnel était différente de celle décidée dans l’arrêt au fond. Il estima que, dans l’arrêt au fond, la Cour suprême avait statué que la clause litigieuse de la convention collective du travail enfreignait la réserve de compétence du parlement national établie par la Constitution (inconstitutionnalité en raison de la compétence). Il considéra ensuite que, dans l’arrêt du 13 janvier 2010, le Tribunal constitutionnel avait jugé que l’omission d’inviter les parties à se prononcer sur la question de l’inconstitutionnalité en raison de la compétence des clauses d’une convention collective du travail, lorsque la discussion entre les parties se bornait à l’inconstitutionnalité substantielle de ces clauses, n’avait pas violé le principe du contradictoire. Pour le Tribunal constitutionnel, le juge C.A.F.C. avait donc été appelé à trancher des questions différentes dans les deux moments de la procédure.

Le 7 juin 2010, la requérante forma une réclamation en nullité devant le Tribunal constitutionnel alléguant que la réponse de la partie adverse à sa demande en nullité pour non déport du juge C.A.F.C. ne lui avait pas été signifiée par la haute juridiction. La requérante souligna que le Tribunal constitutionnel avait accueilli la thèse qui y était défendue au sujet de la différence des questions examinées par la Cour suprême et le Tribunal constitutionnel.

Par un arrêt du 14 juillet 2010, le Tribunal constitutionnel estima que le défaut de notification à la requérante de la réponse de la partie adverse ne l’avait pas mise dans l’impossibilité d’exercer ses droits de procédure, au motif que la loi lui interdisait de répondre au mémoire de la partie adverse. Par ailleurs, le Tribunal constitutionnel rejeta la deuxième question soulevée par la requérante le 8 février 2010. Il statua que la fixation des frais de justice n’était pas soumise à une motivation spécifique et que les frais avaient été fixés compte tenu de la complexité moyenne de l’affaire.

Par un arrêt du 9 novembre 2010, le Tribunal constitutionnel rejeta une nouvelle réclamation formée par la requérante contre la fixation des frais de justice dans l’arrêt du 14 juillet, estimant que ceux-ci étaient raisonnables étant donné que l’affaire présentait un niveau de complexité moyen et qu’il s’agissait d’un recours en inconstitutionnalité formé par une requérante qui n’avait pas allégué de difficultés économiques.

Le 14 décembre 2010, la requérante reçut du Tribunal constitutionnel le décompte des frais de justice, lesquels s’élevaient à 7 221,60 euros (EUR).

B.

Le droit interne pertinent

:

Article 201 § 1

« L’omission d’un acte ou d’une formalité prescrite par la loi n’entraîne la nullité que si la loi le prévoit ou que si une telle omission a une influence sur l’examen de l’affaire ».

Article 664

« Le juge n’est pas soumis aux allégations des parties en ce qui concerne la recherche, l’interprétation et l’application des règles du droit ».

Article 122

« Aucun juge ne peut exercer ses fonctions (...) :

(...)

e) Lorsqu’il s’agit d’un recours interjeté dans le cadre d’une procédure où il est intervenu en qualité de juge d’un autre tribunal, rendant la décision attaquée, ou prenant autrement position sur des questions soulevées par le recours.

(...) »

« Sans préjudice de l’extinction du lien contractuel dans le cadre des relations de travail, la participation d’un joueur à des compétitions officielles au service d’un club tiers à la même saison où le contrat de travail sportif a été résilié à son initiative dépend de la reconnaissance du juste motif de résiliation ou de l’accord du club

».

GRIEFS

En particulier, elle se plaint d’une violation du principe du contradictoire en raison de la non-notification, d’une part, de l’ordonnance du rapporteur de la Cour suprême portant sur la recevabilité du recours formé par la partie adverse et, d’autre part, de la non-notification du mémoire en réponse de la partie adverse à la demande en nullité formulée devant le Tribunal constitutionnel. Elle se plaint aussi de l’arrêt de la Cour suprême du 7

mars 2007 qui a décidé l’appel sur le fond sur la base d’une nouvelle motivation, la privant de la possibilité de formuler ses observations sur la question.

Par ailleurs, la requérante dénonce le manque d’impartialité du juge C.A.F.C. au sein de la formation du Tribunal constitutionnel, étant donné que celui-ci avait déjà eu à se prononcer sur l’affaire alors qu’il était juge à la Cour suprême.

délai raisonnable

» garanti par l’article 6 de la Convention.

QUESTIONS AUX PARTIES

?

En particulier, le principe du contradictoire a-t-il été respecté étant donné que la requérante

:

a) n’a été notifiée de l’ordonnance du 3 mai 2006 qu’après l’arrêt de la Cour suprême du 7 mars 2007 ou du moins pas avant quatre mois après qu’elle ait été rendue

?

b) n’a pas été notifiée du mémoire en réponse de la partie adverse dans le cadre du recours devant le Tribunal constitutionnel ?

c) a prétendument été « prise au dépourvu » par le fait que la Cour suprême a fondé son arrêt du 7 mars 2007 sur un motif invoqué d’office (

Clinique des Acacias et autres c. France

, n

os

65399/01, 65406/01, 65405/01 et 65407/01, § 43, 13 octobre 2005) ?

? Sur ce point, les questions que le juge C.A.F.C. a eu à traiter à l’occasion du second examen de l’affaire étaient-elles analogues à celles sur lesquelles il avait eu à statuer lors du premier examen ?

Le Gouvernement est invité à verser au dossier les copies des procès

‑

verbaux concernant les arrêts du 7 mars 2007 et du 13 janvier 2010.

?

délai raisonnable

», au sens de l’article 6 § 1 de la Convention

?