LIGA PORTUGUESA DE FUTEBOL PROFISSIONAL c. PORTUGAL

Reclamanta, Liga Portuguesa de Futebol Profissional, este o asociație de drept privat portughez cu sediul la Porto (Portugalia). Este reprezentată în fața Curții de către dna P. Magalhães e Silva, avocat la Porto. Guvernul pârât a fost reprezentat de agentul său, dna M.F. Carvalho, procuror general adjunct. A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Contextul dosarului

Reclamanta este organizatoare a campionatelor profesionale de fotbal în Portugalia. Asociații săi sunt cluburile și societățile sportive care participă la aceste campionate profesionale.

După o lungă perioadă în care cluburile de fotbal profesional nu au plătit sumele cuvenit statului, reclamanta a fost, pe 30 iulie 1997, mandatată de asociații să negocieze cu administrația fiscală un acord privind contribuția sa la planul general de recuperare a datoriilor fiscale, numit "planul Mateus", după numele ministrului autor al inițiativei, și transpus în decretul-lege nr. 124/96.

Prin ordinanța nr. 7/98-XIII din 4 martie 1998, secretarul de stat pentru Afaceri fiscale a autorizat administrația fiscală să încheie un acord cu reclamanta și cu Federația portugheză de fotbal ("federația"). Ordinanța expunea principiile acordului: cluburile acceptau în special să verse o parte - cea din vânzarea biletelor de loterie sportivă - din veniturile viitoare ca plată a contribuțiilor datorate. În clauza 7 a acordului era prevăzut că, dacă sumele versate statului fiscal de cluburi ar fi insuficiente pentru a acoperi jumătate din sumele datorate, ar aparține reclamantei și federației să verse restul datorat. Această clauză prevedea în plus că situații financiare pentru a determina suma plăților efectuate și suma rămasă de plată ar fi efectuate în 2004 și 2010.

Pe 25 februarie 1999, un acord, denumit "dație în plată", preluând clauzele ordinanței nr. 7/98-XIII a secretarului de stat, a fost încheiat între administrația fiscală, reclamanta și federație. 2. Procedura în fața instanțelor administrative

Pe 17 decembrie 2004, statul fiscal, invocând clauza 7 a ordinanței nr. 7/98-XIII, a notificat reclamantei obligația de a plăti suma de 19.957.145 euro.

Pe 4 aprilie 2005, reclamanta a introdus în fața tribunalului central administrativ al Nordului ("tribunalul central") o acțiune de anulare a clauzei 7 a ordinanței nr. 7/98-XIII, susținând în special că acordul de dație în plată determina stingerea obligației fiscale.

Prin hotărâre din 23 noiembrie 2006, tribunalul central a respins pretenșiile reclamantei. Referindu-se în special la un aviz al consiliului consultativ al Procurorului general al Republicii pe materia litigioasă, a subliniat că acordul în cauză prevedea o "dație pro solvendo" (dație în vederea plății) mai degrabă decât o simplă dație în plată, ceea ce implica că obligația fiscală dispărea numai atunci când condițiile prevăzute în acordul litigios erau îndeplinite. A adăugat că o asemenea "dație pro solvendo" și preluarea unei obligații de către un terț altul decât debitorul original erau prevăzute atât de codul civil cât și de codul de procedură fiscală.

Pe 9 ianuarie 2007, reclamanta a făcut apel de la această hotărâre în fața Curții supreme administrative.

Pe 20 martie 2007, agentul ministerului public lângă Curtea supremă administrativă a depus avizul său care concluziona lipsa temeiuri ale recursului; considera că hotărârea atacată a interpretat corect avizul consiliului consultativ al Procurorului general al Republicii pe materia litigioasă. Avizul agentului ministerului public nu a fost comunicat reclamantei.

Prin hotărâre din 23 mai 2007, Curtea supremă administrativă a respins recursul și a confirmat decizia atacată. Aflând la lectura hotărârii existența avizului agentului ministerului public, reclamanta a depus o cerere de anulare argumentând o încălcare a principiului procesului echitabil.

Prin hotărâre din 19 septembrie 2007, Curtea supremă administrativă a respins cererea. Înalta instanță a admis că o neregularitate fusese comisă dar, invocând art. 201 § 1 al codului de procedură civilă, a estimat că nu era de natură să anuleze decizia atacată, avizul litigios neridicând nici o nouă problemă.

Pe 10 octombrie 2007, reclamanta a depus un recurs constituțional în fața Tribunalului constituțional. A ridicat mai întâi, cu privire la respingerea cererii de anulare, neconstituționalitatea articolului 201 § 1 al codului de procedură civilă și a articolului 146 § 2 al codului de procedură a tribunalelor administrative. Denunțând o încălcare a principiului legalității, a ridicat apoi neconstituționalitatea dispozițiilor codului de procedură fiscală care făceau posibilă o "dație pro solvendo".

Prin hotărâre din 8 iulie 2009, Tribunalul constituțional a respins recursul. Cu privire la primul punct, a estimat că faptul că ministerul public depusese un aviz nu prejudiciase reclamanta din punct de vedere procedural, acest aviz neridicând nici o nouă problemă. Potrivit acestuia, deciziile pe care reclamanta le considera neconstituționale nu încălcau art. 20 al Constituției (proces echitabil). Tribunalul constituțional distingea în acest sens situația litigioasă de cea în cauza în hotărârea "Lobo Machado c. Portugalia" (20 februarie 1996, Culegere de hotărâri și decizii 1996-I), la care se referise reclamanta. Cu privire la al doilea punct, Tribunalul constituțional, după ce reamintise că legea fiscală accepta în mod expres "dația pro solvendo" și preluarea unei obligații fiscale de către un terț altul decât debitorul original, nu a găsit în dispozițiile menționate de reclamant nici o încălcare a unui principiu constituțional.

La data introducerii prezentei cereri, reclamanta nu versase încă statului fiscal suma în cauză, o procedură de execuție fiscală aflând-se în curs. B. Dreptul și practica interne relevante

Conform articolului 146 § 2 al codului de procedură a tribunalelor administrative, avizele ministerului public trebuie comunicate părților. 18. art. 201 § 1 al codului de procedură civilă prevede că "omisiunea unui act sau a unei formalități prescrise de lege nu atrage nulitate" decât dacă legea o prevede sau dacă o asemenea omisiune are influență asupra examinării cauzei.

Articolele 109-A, 284 și 284-A al codului de procedură fiscală în vigoare la momentul faptelor, în redacția decretului-lege nr. 124/96 ("planul Mateus"), prevedeau în special plata datoriilor fiscale prin dații în plată, cu scopul de a ușura recuperarea de către Stat a sumelor neachitate. Codul de procedură fiscală (art. 111) și codul civil (art. 595) permiteau de asemenea preluarea unei obligații de către un terț altul decât debitorul original.

Avizul nr. 45/98 al consiliului consultativ al Procurorului general al Republicii, sesizat de grupul parlamentar al partidului social-democrat, a examinat legalitatea ordinanței nr. 7/98-XIII din 4 martie 1998 și în special a clauzei 7 a acesteia. Consiliul consultativ a concluzionat că aceasta din urmă era compatibilă cu legislația internă relevantă, care prevedea în mod expres "dația pro solvendo" și preluarea unei obligații fiscale de către un terț altul decât debitorul original ("Pareceres da Procuradoria-Geral da República", vol. VIII, pp. 193 și următoarele).

Tribunalul constituțional, în hotărârile sale nr. 533/99, nr. 279/01 și nr. 137/02, a precizat că dispozițiile relevante ale codului de procedură penală (art. 664 al codului de procedură penală din 1929 și art. 416 al codului de procedură penală actual) ar fi neconstituționale dacă ar fi interpretate în sensul de a permite absența comunicării unui aviz al ministerului public acuzatului. EXCEPȚII

Invocând articolele 6 § 1 și 13 ale Convenției, reclamanta se plânge de absența comunicării avizului ministerului public.

Invocând art. 1 al Protocolului nr. 1, se plânge în plus de a fi fost obligată să plătească datorii fiscale ale căror debitoare nu se considera, și aceasta în afara, potrivit ei, oricărui cadru legal. ÎN DREPT A. Cu privire la absența comunicării avizului ministerului public

Invocând articolele 6 § 1 și 13 ale Convenției, reclamanta se plânge că nu a obținut comunicarea avizului ministerului public în cadrul procedurii desfășurate în fața instanțelor administrative.

Aceste dispoziții se citesc în special după cum urmează: art. 6 § 1 "Orice persoană are dreptul la o audiență echitabilă (...) de către o instanță (...), care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile de caracter civil (...)" art. 13 "Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de (...) Convenție au fost violate are dreptul la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care și-au exercitat funcțiile oficiale." 1. Observații ale părților

Guvernul ridică de la început două excepții, bazate pe absența unui prejudiciu important, în sensul articolului 35 § 3 b) al Convenției, și pe inaplicabilitatea articolului 6 § 1 la procedura litigioasă.

Cu privire la prima dintre aceste excepții, Guvernul subliniază că avizul ministerului public în cauză - mai departe foarte succint - nu aducea nimic nou procedurii. Pentru Guvern, dacă cererea de anulare depusă de reclamant, bazată pe absența comunicării unui asemenea aviz, ar fi fost acceptată, ar fi constituit un act lipsit de efect util și dăunător bunei funcționări a procedurii. Reclamanta ar fi avut în plus oportunitatea de a contesta argumentele avizului nr. 45/98 al consiliului consultativ al Procurorului general al Republicii la care se referea acel aviz al ministerului public: Guvernul subliniază că deja în cererea de deschidere a instanței din 4 aprilie 2005 reclamanta se pronunță pe larg asupra avizului nr. 45/98 în cauză, pe care deci nu o ignora. În sfârșit, referindu-se la dosarul "Holub c. Republica Cehă" (decizie, nr. 24880/05, 14 decembrie 2010), Guvernul consideră că cele două clauze de salvgardare ale articolului 35 § 3 b) ar fi fost respectate în cauza de față, dosarul fiind examinat în mod corespunzător de instanțele interne și respectarea drepturilor omului nu necesitând o examinare pe fond a excepțiilor în cauză.

Guvernul susține apoi că art. 6 § 1 al Convenției este inaplicabil procedurii litigioase. Reamintind jurisprudența constantă a Curții conform căreia contestațiile din litigiile fiscale nu poartă asupra drepturilor și obligațiilor de caracter civil, Guvernul subliniază că procedura în cauză purta asupra unor probleme pur de drept fiscal. Guvernul se referă la contextul general al dosarului, marcat de intenția Statului de a efectua recuperarea sumelor fiscale neachitate de cluburile de fotbal, și subliniază că ordinanța litigioasă a secretarului de stat pentru Afaceri fiscale se analiza ca un act administrativ de natură fiscală. Guvernul observă în această privință că absența plății sumelor în cauză a declanșat, în mod automat, deschiderea unei proceduri de execuție fiscală împotriva reclamantei.

Guvernul susține în sfârșit, cu caracter subsididar, că această excepție este în mod evident netemeinică.

Reclamanta contestă argumentele Guvernului.

Cu privire la excepția bazată pe absența unui prejudiciu important, reclamanta subliniază mai întâi că un asemenea prejudiciu trebuie analizat în principal din perspectiva consecințelor financiare produse de litigiul în cauză. În această privință, ea subliniază că, dacă ar fi forțată să plătească suma în cauză, și anume aproximativ 19 milioane euro, ar face faliment și s-ar afla în imposibilitate de a-și desfășura activitățile. Reclamanta insistă asupra faptului că absența comunicării avizului în cauză i-a cauzat un prejudiciu semnificativ, în măsura în care nu a putut să-i răspundă. Reclamanta susține în final că, chiar și dacă s-ar considera că nu i s-a impus un prejudiciu important, respectarea drepturilor omului, una din cele două clauze de salvgardare ale articolului 35 § 3 b), ar impune examinarea cererii pe fond, instanțele portugheze având o interpretare neconformă Convenției a dosarelor non-penale în care un aviz al ministerului public nu este comunicat unei părți.

Reclamanta estimează apoi că procedura litigioasă purta într-adevăr asupra drepturilor și obligațiilor sale de caracter civil. În primul rând, procedura nu avea ca obiect obligațiile fiscale ale reclamantei ci ale cluburilor de fotbal asociații săi. În al doilea rând, se referea la o operație juridică - o dație în plată - de natură civilă. În fine, prezenta cerere nu poartă asupra procedurii de execuție fiscală introdusă împotriva reclamantei.

Reclamanta concluzionează cu privire la admisibilitatea cererii și la încălcarea articolelor 6 § 1 și 13 ale Convenției. 2. Aprecierea Curții a) Cu privire la absența unui prejudiciu important 34. art. 35 § 3 b) al Convenției se citește după cum urmează, de la intrarea în vigoare a Protocolului nr. 14, pe 1 iunie 2010: "3. Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în aplicarea articolului 34 atunci când estimează: (...) b) că reclamantul nu a suferit nici un prejudiciu important, exceptând cazul în care respectarea drepturilor omului garantate de Convenție și Protocoalele acesteia necesită examinarea cererii pe fond și cu condiția ca Curtea să nu respingă din acest motiv nici un dosar care nu a fost examinat în mod corespunzător de o instanță internă."

Curtea reamintește că acest nou criteriu a fost conceput pentru a-i permite să trateze rapid cererile de caracter futil pentru a se concentra asupra misiunii sale esențiale, care constă în asigurarea la nivel european a protecției juridice a drepturilor garantate de Convenție și Protocoalele acesteia ("Stefanescu c. România" (decizie), nr. 11774/04, § 35, 12 aprilie 2011). Rezultat din principiul "de minimis non curat praetor", noua condiție de admisibilitate se referă la ideea că încălcarea unui drept, oricare ar fi realitatea din punctul de vedere strict juridic, trebuie să atingă un prag minim de gravitate pentru a justifica examinarea de către o instanță internațională ("Korolev c. Rusia" (decizie), nr. 25551/05, 1 iulie 2010).

Pentru a verifica dacă încălcarea unui drept atinge pragul minim de gravitate, trebuie luate în considerare în special elementele următoare: natura dreptului pretins încălcat, gravitatea impactului încălcării susținute în exercitarea unui drept și/sau consecințele posibile ale încălcării asupra situației personale a reclamantului. În evaluarea acestor consecințe, Curtea va examina, în special, miza a procedurii naționale sau rezultatul acesteia ("Giusti c. Italia", nr. 13175/03, § 34, 18 octombrie 2011).

În cauza de față, reclamanta se plânge de o încălcare a principiului contradictorului din motiv că avizul agentului ministerului public lângă Curtea supremă administrativă nu i-a fost comunicat.

Curtea observă că acest aviz - de câteva rânduri - se mărginea să considere că decizia atacată a interpretat corect dreptul aplicabil, în special avizul nr. 45/98 al consiliului consultativ al Procurorului general al Republicii. Constată într-adevăr că nici o nouă problemă care ar putea cere comentarii din partea reclamantei nu era ridicată în acesta. Observă de asemenea că interesata nu a putut demonstra că ar fi putut aduce, în replicare celui aviz, elemente noi și relevante pentru examinarea cauzei. Curtea observă în această privință că chestiunea interpretării avizului nr. 45/98 al consiliului consultativ al procurorului general, menționat de agentul ministerului public în propriul aviz din 20 martie 2007, fusese deja discutată în fața tribunalului de primă instanță (paragrafele 9 și 11 mai sus). În fine, observă că Curtea supremă administrativă nu s-a bazat în mod expres pe avizul în cauză pentru a respinge recursul reclamantei.

În aceste condiții, și reafirmând jurisprudența constantă conform căreia noțiunea de proces echitabil implică în principiu posibilitatea pentru părțile unui proces, penal sau civil, de a lua cunoștință de orice piesă sau observație prezentată judecătorului, chiar și de către un magistrat independent, cu scopul de a-i influența hotărârea, și de a o discuta ("Lobo Machado c. Portugalia", 20 februarie 1996, § 31, "Culegere de hotărâri și decizii 1996-I"), Curtea estimează că reclamanta nu a suferit în cauza de față un "prejudiciu important" în exercitarea dreptului de a participa într-o manieră adecvată la procedura litigioasă. Precizează că, în circumstanțele cauzei, nu se poate asimila "prejudiciul", în sensul articolului 35 § 3 b), cu suma cerută inițial de statul fiscal la originea procedurii. Trebuia, într-adevăr, să se cerceteze dacă absența comunicării avizului agentului ministerului public lângă Curtea supremă administrativă putea cauza reclamantei un eventual prejudiciu important, ceea ce nu era stabilit (a se vedea "Holub", decizie citat anterior; a se vedea de asemenea "Gagliano Giorgi c. Italia", nr. 23563/07, § 56, 6 martie 2012).

În absența unui asemenea prejudiciu, pentru a determina dacă excepția este inadmisibilă, rămâne de examinat dacă cele două condiții prevăzute la art. 35 § 3 b) al Convenției modificate sunt îndeplinite, și anume dacă respectarea drepturilor omului garantate de Convenție și Protocoalele acesteia necesită examinarea cererii pe fond și dacă prezentul dosar a fost examinat în mod corespunzător de o instanță internă ("Holub", decizie citat anterior). i. Chestiunea dacă respectarea drepturilor omului garantate de Convenție și Protocoalele acesteia necesită examinarea cererii pe fond

Curtea observă că libela noului articol 35 § 3 b) se inspiră în această privință din a doua propoziție a articolului 37 § 1 al Convenției. În trecut, considerase, pe temeiuri acestei din urmă dispoziții, că respectarea drepturilor omului nu necesita continuarea examinării cererii atunci când, de exemplu, legislația relevantă fusese modificată și întrebări similare fusese deja rezolvate în alte dosare aduse în fața ei ("Léger c. Franța" (radiare) [Marea Cameră], nr. 19324/02, § 51, 30 martie 2009).

În cauza de față, trebuie subliniat că art. 146 al codului de procedură în fața tribunalelor administrative prevede că avizele ministerului public trebuie comunicate părților. Tribunalul constituțional, la rândul său, a considerat în decizia sa că o problemă s-ar pune în această materie în cauza de față dacă poziția procedurală a uneia dintre părți ar fi afectată de avizul ministerului public. Aceeași instanță a dezvoltat de asemenea o jurisprudență care interzice absența comunicării avizului ministerului public acuzatului (a se vedea § 21 mai sus).

Trebuie reamintit, de altfel, că Comitetul Miniștrilor, în rezoluția sa finală ResDH(2010)61 adoptată pe 3 iunie 2010 în dosarul "Ferreira Alves (nr. 3)", nr. 25053/05, 21 iunie 2007, a considerat că Statul pârât și-a îndeplinit obligația de a lua măsuri generale; această rezoluție face în special referire la o recomandare a Procurorului general al Republicii atrăgând atenția tuturor agenților ministerului public asupra importanței unei aplicații largi a principiului contradictorului.

În aceste condiții, și având în vedere că Curtea a avut deja mai multe ocazii de a se pronunța asupra problemei ridicate în cauza de față (a se vedea, în plus de dosarul "Ferreira Alves" citat anterior, "Feliciano Bichão c. Portugalia", nr. 40225/04, §§ 34-38, 20 noiembrie 2007), nu se poate susține nici că cererea ridică întrebări serioase de aplicare sau interpretare a Convenției, sau întrebări importante din punct de vedere al dreptului național.

Din perspectiva celor de mai sus, Curtea estimează că respectarea drepturilor omului nu necesită continuarea examinării acestei excepții. ii. Chestiunea dacă dosarul a fost examinat în mod corespunzător de o instanță internă

Al treilea element al noului criteriu de inadmisibilitate vizează asigurarea că nici o cerere nu va fi respingă în această manieră de către Curtă dacă dosarul nu a fost examinat în mod corespunzător de o instanță internă.

Curtea a avut deja ocazia de a preciza în această privință că un asemenea "examen" de către o instanță internă trebuie să poarte asupra dosarului (în sensul de cerere, acțiune, pretenție) pe care reclamantul l-a adus în fața acelei instanțe, mai degrabă decât asupra excepțiilor așa cum sunt ulterior prezentate Curții ("Holub", decizie citat anterior).

În cauza de față, se constată cu certitudine că dosarul reclamantei, adică contestațiile sale cu privire la drepturile și obligațiile sale născute din aplicarea în rândul ei a ordinanței litigioase, a fost examinat pe fond în primă instanță și în apel. Reclamanta a putut de asemenea să mai ridice chestiuni de neconstituționalitate în fața Tribunalului constituțional. Prin urmare, a avut posibilitatea de a pretinde protecția a trei instanțe interne. Cât despre chestiunea dacă dosarul ei a fost "examinat în mod corespunzător", Curtea estimează că această condiție nu poate fi interpretată la fel de strictă ca cerințele echității procedurii; în caz contrar, n-ar înțelege de ce libela articolului 35 § 3 b) nu folosește termenul de "examinat echitabil". În aceste condiții, nu se poate susține că dosarul reclamantei nu a fost examinat în mod corespunzător.

În concluzie, ținând seama de cele trei condiții prevăzute la art. 35 § 3 b) al Convenției așa cum a fost modificată prin Protocolul nr. 14, Curtea declară prezenta excepție inadmisibilă. b) Cu privire la alte motive de inadmisibilitate

Concluzia care precede ezonează Curtea de a examina dacă această excepție se lovește de altfel de incompatibilitate "ratione materiae" sau de lipsa de temei evidentă. B. Cu privire la dreptul la respectul bunurilor

Reclamanta se plânge de asemenea de a fi fost obligată să plătească datorii fiscale pe care nu se considera a fi debitoare, și aceasta în afara, potrivit ei, oricărui cadru legal. Invocă art. 1 al Protocolului nr. 1, care prevede: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectul bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauze de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl au Statele de a pune în vigoare legile pe care le consider necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități."

Curtea observă de la început că chestiunea dacă a existat o "ingerință" în dreptul reclamantei la respectul bunurilor sale ar putea să se pună, aceasta nu versase încă la data introducerii cererii sumele cerute de statul fiscal.

Cu toate acestea, chiar și presupunând că ar fi existat o "ingerință", Curtea subliniază că aceasta pe care o considera reclamanta însuși care a semnat acordul din 25 februarie 1999, care prelua clauzele ordinanței nr. 7/98-XIII din 4 martie 1998 a secretarului de stat pentru Afaceri fiscale. Nu a găsit nici un indiciu care ar permite a crede că nu este cu deplin cunoștință de cauză că reclamanta a semnat acordul în cauză, care se baza pe noile dispoziții introduse în codul de procedură fiscală prin decretul-lege nr. 124/96. Reclamanta pare astfel deosebit de neștiutoare de a se plânge de dispozițiile unui acord pe care l-a semnat liber și al cărui conținut prevedea exact preluarea de către un terț a obligației fiscale în cauză.

Nici un element nevenind să susțină teza reclamantei, rezultă că această excepție este în mod evident netemeinică și trebuie respinsă, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 ale Convenției. Din aceste motive, Curtea, în majoritate, Declară cererea inadmisibilă. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Grefier adjunct Președintă

La requérante, Liga Portuguesa de Futebol Profissional, est une association de droit privé portugais ayant son siège à Porto (Portugal). Elle est représentée devant la Cour par M e P. Magalhães e Silva, avocat à Porto. Le gouvernement défendeur était représenté par son agent, M me M.F. Carvalho, procureur général adjoint. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. 1. Le contexte de l’affaire

La requérante est l’organisatrice des championnats professionnels de football au Portugal. Ses associés sont les clubs et les sociétés sportives qui participent à ces championnats professionnels.

Après une longue période pendant laquelle les clubs de football professionnels ne payèrent pas les sommes dont ils étaient redevables au fisc, la requérante fut, le 30 juillet 1997, mandatée par ses associés pour négocier avec l’administration fiscale un accord relatif à sa contribution au plan général de recouvrement des dettes fiscales, appelé « plan Mateus », du nom du ministre auteur de l’initiative, et traduit dans le décret-loi n o 124/96.

Par une ordonnance n o 7/98-XIII du 4 mars 1998, le secrétaire d’Etat aux Affaires fiscales autorisa l’administration fiscale à conclure un accord avec la requérante et avec la Fédération portugaise de football (« la fédération »). L’ordonnance exposait les principes de l’accord : les clubs acceptaient notamment de verser une partie – celle provenant du loto sportif – de leurs recettes futures en paiement des contributions dues. Dans la clause 7 de l’accord, il était prévu qu’au cas où les sommes versées au fisc par les clubs seraient insuffisantes pour couvrir la moitié des sommes dues, il appartiendrait à la requérante et à la fédération de verser le restant dû. Cette clause précisait en outre que des bilans en vue de déterminer le montant des sommes payées et celui des sommes restant dues seraient effectués en 2004 et 2010.

Le 25 février 1999, un accord, désigné comme « dation en paiement », reprenant les clauses de l’ordonnance n o 7/98-XIII du secrétaire d’Etat, fut conclu entre l’administration fiscale, la requérante et la fédération. 2. La procédure devant les juridictions administratives

Le 17 décembre 2004, le fisc, se fondant sur la clause 7 de l’ordonnance n o 7/98-XIII, notifia à la requérante l’obligation de payer la somme de 19 957 145 euros.

Le 4 avril 2005, la requérante introduisit devant le tribunal central administratif du Nord (« le tribunal central ») une action en annulation de la clause 7 de l’ordonnance n o 7/98-XIII, alléguant notamment que l’accord de dation en paiement entraînait l’extinction de l’obligation fiscale.

Par un jugement du 23 novembre 2006, le tribunal central débouta la requérante de ses prétentions. Se référant notamment à un avis du conseil consultatif du Procureur général de la République sur la matière litigieuse, il souligna que l’accord en cause prévoyait une datio pro solvendo (dation en fonction du paiement) plutôt qu’une simple dation en paiement, ce qui impliquait que l’obligation fiscale ne disparaissait que lorsque les conditions prévues dans l’accord litigieux étaient remplies. Il ajouta qu’une telle datio pro solvendo ainsi que la prise en charge d’une obligation par un tiers autre que le débiteur originel étaient prévues tant par le code civil que par le code de procédure fiscale.

Le 9 janvier 2007, la requérante fit appel de ce jugement devant la Cour suprême administrative.

Le 20 mars 2007, l’agent du ministère public près la Cour suprême administrative déposa son avis qui concluait au défaut de fondement du recours ; il considérait en effet que le jugement attaqué avaient bien interprété l’avis du conseil consultatif du Procureur général de la République sur la matière litigieuse. L’avis de l’agent du ministère public ne fut pas porté à la connaissance de la requérante.

Par un arrêt du 23 mai 2007, la Cour suprême administrative rejeta le recours et confirma la décision entreprise. Apprenant à la lecture de l’arrêt l’existence de l’avis de l’agent du ministère public, la requérante déposa une demande en nullité en arguant d’une violation du principe du procès équitable.

Par un arrêt du 19 septembre 2007, la Cour suprême administrative rejeta la demande. La haute juridiction admit qu’une irrégularité avait été commise mais, se fondant sur l’article 201 § 1 du code de procédure civile, elle estima qu’elle n’était pas de nature à annuler la décision attaquée, l’avis litigieux n’ayant soulevé aucune question nouvelle.

Le 10 octobre 2007, la requérante déposa un recours constitutionnel devant le Tribunal constitutionnel. Elle souleva d’abord, s’agissant du rejet de sa demande en nullité, l’inconstitutionnalité de l’article 201 § 1 du code de procédure civile et de l’article 146 § 2 du code de procédure des tribunaux administratifs. Dénonçant une violation du principe de légalité, elle souleva ensuite l’inconstitutionnalité des dispositions du code de procédure fiscale qui rendaient possible une datio pro solvendo .

Par un arrêt du 8 juillet 2009, le Tribunal constitutionnel rejeta le recours. S’agissant du premier point, il estima que le fait que le ministère public eût déposé un avis n’avait pas porté préjudice à la requérante sur le plan procédural, cet avis n’ayant soulevé aucune question nouvelle. Selon lui, les décisions que la requérante considérait comme inconstitutionnelles ne méconnaissaient pas l’article 20 de la Constitution (procès équitable). Le Tribunal constitutionnel distinguait à cet égard la situation litigieuse de celle qui était en cause dans l’arrêt Lobo Machado c. Portugal (20 février 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ I), auquel la requérante avait fait référence. S’agissant du second point, le Tribunal constitutionnel, après avoir rappelé que la loi fiscale acceptait expressément la datio pro solvendo ainsi que la prise en charge d’une obligation fiscale par un tiers autre que le débiteur originel, ne décela dans les dispositions mentionnées par la requérante aucune violation d’un principe constitutionnel.

A la date de l’introduction de la présente requête, la requérante n’avait pas encore versé au fisc la somme en cause, une procédure d’exécution fiscale se trouvant pendante. B. Le droit et la pratique internes pertinents

Aux termes de l’article 146 § 2 du code de procédure des tribunaux administratifs, les avis du ministère public doivent être communiqués aux parties.

L’article 201 § 1 du code de procédure civile dispose que « l’omission d’un acte ou d’une formalité prescrite par la loi n’entraîne la nullité » que si la loi le prévoit ou que si une telle omission a une influence sur l’examen de l’affaire.

Les articles 109-A, 284 et 284-A du code de procédure fiscale en vigueur à l’époque des faits, dans la rédaction du décret-loi n o 124/96 (« plan Mateus »), prévoyaient notamment le paiement de dettes fiscales moyennant des dations en paiement, dans le but de faciliter le recouvrement par l’Etat des impayés. Le code de procédure fiscale (article 111) et le code civil (article 595) permettaient également la prise en charge d’une obligation par un tiers autre que le débiteur originel.

L’avis n o 45/98 du conseil consultatif du Procureur général de la République, saisi par le groupe parlementaire du parti social-démocrate, a examiné la légalité de l’ordonnance n o 7/98-XIII du 4 mars 1998 et notamment de sa clause 7. Le conseil consultatif a conclu que cette dernière était compatible avec la législation interne pertinente, laquelle prévoyait expressément la datio pro solvendo ainsi que la prise en charge d’une obligation fiscale par un tiers autre que le débiteur originel ( Pareceres da Procuradoria-Geral da República , vol. VIII, pp. 193 et suivantes). 21 . Le Tribunal constitutionnel, dans ses arrêts n o 533/99, n o 279/01 et n o 137/02, a précisé que les dispositions concernées du code de procédure pénale (article 664 du code de procédure pénale de 1929 et article 416 du code de procédure pénale actuel) seraient inconstitutionnelles si interprétées dans le sens de permettre l’absence de communication d’un avis du ministère public à l’accusé. GRIEFS

Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, la requérante se plaint de l’absence de communication de l’avis du ministère public.

Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1, elle se plaint en outre d’avoir été obligée de payer des dettes fiscales dont elle estimait ne pas être la débitrice, et ce en dehors, selon elle, de tout cadre légal. EN DROIT A. Sur l’absence de communication de l’avis du ministère public

Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, la requérante se plaint de ne pas avoir obtenu communication de l’avis du ministère public dans le cadre de la procédure menée devant les juridictions administratives.

Ces dispositions se lisent notamment ainsi : Article 6 § 1 « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Article 13 « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles. » 1. Observations des parties

Le Gouvernement soulève d’emblée deux exceptions, tirées de l’absence d’un préjudice important, au sens de l’article 35 § 3 b) de la Convention, et de l’inapplicabilité de l’article 6 § 1 à la procédure litigieuse.

S’agissant de la première de ces exceptions, le Gouvernement souligne que l’avis du ministère public en cause – par ailleurs très succinct –n’apportait rien de nouveau à la procédure. Pour le Gouvernement, si la demande en nullité déposée par la requérante, se fondant sur l’absence de communication d’un tel avis, avait été acceptée, cela aurait constitué un acte dépourvu d’effet utile et nuisible à la bonne marche de la procédure. La requérante aurait en outre eu l’opportunité de contester les arguments de l’avis n o 45/98 du conseil consultatif du Procureur général de la République auquel ledit avis du ministère public renvoyait : le Gouvernement souligne que déjà dans sa requête introductive d’instance du 4 avril 2005 la requérante se prononça longuement sur l’avis n o 45/98 en question, qu’elle ne méconnaissait donc pas. Enfin, se référant à l’affaire Holub c. République Tchèque ((déc.), n o 24880/05, 14 décembre 2010), le Gouvernement considère que les deux clauses de sauvegarde de l’article 35 § 3 b) auraient été respectées en l’espèce, l’affaire ayant été dûment examinée par les tribunaux internes et le respect des droits de l’homme n’exigeant pas un examen au fond des griefs en cause.

Le Gouvernement prétend ensuite que l’article 6 § 1 de la Convention est inapplicable à la procédure litigieuse. Rappelant la jurisprudence constante de la Cour selon laquelle les contestations relevant du contentieux fiscal ne portent pas sur des droits et obligations de caractère civil, le Gouvernement souligne que la procédure en cause portait sur des questions purement de droit fiscal. Le Gouvernement se réfère au contexte général de l’affaire, marqué par l’intention de l’Etat de procéder au recouvrement des impayés fiscaux des clubs de football, et souligne que l’ordonnance litigieuse du secrétaire d’Etat aux Affaires fiscales s’analysait en un acte administratif de nature fiscale. Le Gouvernement relève à cet égard que l’absence de paiement des sommes en cause a d’ailleurs entraîné, de manière automatique, le déclenchement d’une procédure d’exécution fiscale à l’encontre de la requérante.

Le Gouvernement soutient enfin, à titre subsidiaire, que ce grief est manifestement mal fondé.

La requérante conteste les arguments du Gouvernement.

S’agissant de l’exception tirée de l’absence de préjudice important, la requérante souligne d’abord qu’un tel préjudice doit s’analyser avant tout du point de vue des conséquences pécuniaires entraînées par le litige en cause. A cet égard, elle souligne que si elle était forcée de payer la somme en question, soit 19 millions d’euros environ, elle ferait faillite et se retrouverait dans l’impossibilité de mener ses activités. La requérante insiste sur le fait que l’absence de communication de l’avis en cause lui a porté un préjudice significatif, dans la mesure où elle n’a pas pu y répondre. La requérante prétend enfin qu’au cas même où il serait considéré qu’aucun préjudice important ne lui avait été imposé, le respect des droits de l’homme, l’une des deux clauses de sauvegarde de l’article 35 § 3 b), imposerait l’examen de la requête au fond, les juridictions portugaises ayant une interprétation non conforme à la Convention des affaires non pénales dans lesquelles un avis du ministère public n’est pas porté à la connaissance d’une partie.

La requérante estime ensuite que la procédure litigieuse portait bien sur ses droits et obligations de caractère civil. Premièrement, la procédure n’avait pas pour objet les obligations fiscales de la requérante mais celles des clubs de football ses associés. Deuxièmement, elle concernait une opération juridique – une dation en paiement – de nature civile. Enfin, la présente requête ne porte pas sur la procédure d’exécution fiscale introduite contre la requérante.

La requérante conclut à la recevabilité de la requête et à la violation des articles 6 § 1 et 13 de la Convention. 2. Appréciation de la Cour a) Sur l’absence de préjudice important

L’article 35 § 3 b) de la Convention se lit ainsi, depuis l’entrée en vigueur du Protocole n o 14, le 1 er juin 2010 : « 3. La Cour déclare irrecevable toute requête individuelle introduite en application de l’article 34 lorsqu’elle estime : (...) b) que le requérant n’a subi aucun préjudice important, sauf si le respect des droits de l’homme garantis par la Convention et ses Protocoles exige un examen de la requête au fond et à condition de ne rejeter pour ce motif aucune affaire qui n’a pas été dûment examinée par un tribunal interne. »

La Cour rappelle que ce nouveau critère a été conçu pour lui permettre de traiter rapidement les requêtes à caractère futile afin de se concentrer sur sa mission essentielle, qui est d’assurer au niveau européen la protection juridique des droits garantis par la Convention et ses Protocoles ( Stefanescu c. Roumanie (déc.), n o 11774/04, § 35, 12 avril 2011). Issue du principe de minimis non curat praetor , la nouvelle condition de recevabilité renvoie à l’idée que la violation d’un droit, quelle que soit sa réalité d’un point de vue strictement juridique, doit atteindre un seuil minimum de gravité pour justifier un examen par une juridiction internationale ( Korolev c. Russie (déc.), n o 25551/05, 1 er juillet 2010).

Afin de vérifier si la violation d’un droit atteint le seuil minimum de gravité, il y a lieu de prendre en compte notamment les éléments suivants : la nature du droit prétendument violé, la gravité de l’incidence de la violation alléguée dans l’exercice d’un droit et/ou les conséquences éventuelles de la violation sur la situation personnelle du requérant. Dans l’évaluation de ces conséquences, la Cour examinera, en particulier , l’enjeu de la procédure nationale ou son issue ( Giusti c. Italie , n o 13175/03, § 34, 18 octobre 2011).

Dans la présente affaire, la requérante se plaint d’une violation du principe du contradictoire au motif que l’avis de l’agent du ministère public près la Cour suprême administrative ne lui a pas été communiqué.

La Cour note que cet avis – de quelques lignes – se bornait à considérer que la décision attaquée avait bien interprété le droit applicable, notamment l’avis n o 45/98 du conseil consultatif du Procureur général de la République. Elle constate en effet qu’aucune question nouvelle pouvant appeler des commentaires de la requérante n’y était soulevée. Elle relève également que l’intéressée n’a, quant à elle, pas pu démontrer qu’elle aurait pu apporter, en réplique audit avis, des éléments nouveaux et pertinents pour l’examen de la cause. La Cour relève à cet égard que la question de l’interprétation de l’avis n o 45/98 du conseil consultatif du procureur général de la République, mentionné par l’agent du ministère public dans son propre avis du 20 mars 2007, avait déjà été discutée devant le tribunal de première instance (paragraphes 9 et 11 ci-dessus). Enfin, elle observe que la Cour suprême administrative ne s’est pas fondée expressément sur l’avis en cause pour rejeter le recours de la requérante.

Dans ces conditions, et tout en réaffirmant sa jurisprudence constante selon laquelle la notion de procès équitable implique en principe la faculté pour les parties à un procès, pénal ou civil, de prendre connaissance de toute pièce ou observation présentée au juge, même par un magistrat indépendant, en vue d’influencer sa décision, et de la discuter ( Lobo Machado c. Portugal , 20 février 1996, § 31, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ I), la Cour estime que la requérante n’a pas subi en l’espèce un « préjudice important » dans l’exercice de son droit de participer de manière adéquate à la procédure litigieuse. Elle précise que, dans les circonstances de la cause, l’on ne saurait assimiler le « préjudice », au sens de l’article 35 § 3 b), à la somme réclamée par le fisc à l’origine de la procédure. Il s’agissait, en effet, de rechercher si l’absence de communication de l’avis de l’agent du ministère public près la Cour suprême administrative pouvait causer à la requérante un éventuel préjudice important, ce qui n’était pas établi (voir Holub , décision précitée ; voir également Gagliano Giorgi c. Italie , n o 23563/07, § 56, 6 mars 2012).

En l’absence d’un tel préjudice, pour déterminer si le grief est irrecevable, il reste à examiner si les deux conditions prévues à l’article 35 § 3 b) de la Convention amendée sont réunies, à savoir si le respect des droits de l’homme garantis par la Convention et ses Protocoles exige un examen de la requête au fond et si la présente affaire a été dûment examinée par un tribunal interne ( Holub , décision précitée). i. La question de savoir si le respect des droits de l’homme garantis par la Convention et ses Protocoles exige d’examiner la requête au fond

La Cour observe que le libellé du nouvel article 35 § 3 b) s’inspire sur ce point de la seconde phrase de l’article 37 § 1 de la Convention. Par le passé, elle a considéré, sur le terrain de cette dernière disposition, que le respect des droits de l’homme n’exigeait pas la poursuite de l’examen de la requête lorsque, par exemple, la législation pertinente avait été modifiée et que des questions similaires avaient déjà été résolues dans d’autres affaires portées devant elle ( Léger c. France (radiation) [GC], n o 19324/02, § 51, 30 March 2009).

Dans la présente affaire, il y a lieu de souligner que l’article 146 du code de procédure devant les tribunaux administratifs dispose que les avis du ministère public doivent être communiqués aux parties. Le Tribunal constitutionnel a, quant à lui, considéré dans sa décision qu’un problème se poserait en la matière dans la présente affaire si la position procédurale de l’une des parties était affectée par l’avis du ministère public. Cette même juridiction a par ailleurs développé une jurisprudence interdisant l’absence de communication de l’avis du ministère public à l’accusé (voir § 21 ci-dessus).

Il y a lieu de rappeler par ailleurs que le Comité des Ministres a, dans sa résolution finale ResDH(2010)61 adoptée le 3 juin 2010 dans l’affaire Ferreira Alves (n o 3) , n o 25053/05, 21 juin 2007, considéré que l’Etat défendeur s’était acquitté de son obligation de prendre des mesures générales ; cette résolution fait notamment référence à une recommandation du Procureur général de la République attirant l’attention de tous les agents du ministère public sur l’importance d’une large application du principe du contradictoire.

Dans ces conditions, et étant donné que la Cour a déjà eu plusieurs occasions de se prononcer sur le problème soulevé en l’espèce (voir, en sus de l’affaire Ferreira Alves précitée, Feliciano Bichão c. Portugal , n o 40225/04, §§ 34-38, 20 novembre 2007), l’on ne saurait soutenir non plus que la requête pose des questions sérieuses d’application ou d’interprétation de la Convention, ou des questions importantes sur le plan du droit national.

A la lumière de ce qui précède, la Cour estime que le respect des droits de l’homme n’exige pas la poursuite de l’examen de ce grief. ii. La question de savoir si l’affaire a été dûment examinée par un tribunal interne

Le troisième élément du nouveau critère d’irrecevabilité vise à assurer qu’aucune requête ne sera rejetée de cette manière par la Cour si l’affaire n’a pas été dûment examinée par un tribunal interne.

La Cour a déjà eu l’occasion de préciser à cet égard qu’un tel « examen » par un tribunal interne doit porter sur l’affaire (au sens de demande, action, prétention) que le requérant a portée devant ledit tribunal, plutôt que sur les griefs tels qu’ils sont ensuite soumis à la Cour ( Holub , décision précitée).

En l’espèce, force est de constater que la cause de la requérante, c’est-à-dire ses contestations relativement à ses droits et obligations nés de l’application à son égard de l’ordonnance litigieuse, a été examinée sur le fond en première instance et en appel. La requérante a par ailleurs pu encore soumettre des questions d’inconstitutionnalité au Tribunal constitutionnel. Dès lors, elle a eu la possibilité de prétendre à la protection de trois juridictions internes. Quant à la question de savoir si son affaire a été « dûment examinée », la Cour estime que cette condition ne saurait être interprétée aussi strictement que les exigences de l’équité de la procédure ; sinon, l’on ne comprendrait pas pourquoi le libellé de l’article 35 § 3 b) n’utilise pas le terme de « examinée équitablement ». Dans ces conditions, l’on ne saurait prétendre que l’affaire de la requérante n’a pas été dûment examinée.

En conclusion, eu égard aux trois conditions posés à l’article 35 § 3 b) de la Convention telle qu’amendée par le Protocole n o 14, la Cour déclare le présent grief irrecevable. b) Sur les autres motifs d’irrecevabilité

La conclusion qui précède dispense la Cour d’examiner si ce grief se heurte par ailleurs à l’incompatibilité ratione materiae ou au défaut manifeste de fondement. B. Sur le droit au respect des biens

La requérante se plaint également d’avoir été obligée de payer des dettes fiscales dont elle ne s’estimait pas être la débitrice, et ce en dehors, selon elle, de tout cadre légal. Elle invoque l’article 1 du Protocole n o 1, qui dispose : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. »

La Cour relève d’emblée que la question de savoir s’il y a eu « ingérence » dans le droit au respect des biens de la requérante pourrait se poser, celle-ci n’ayant pas encore versé, à la date de l’introduction de la requête, les sommes réclamées par le fisc.

Toutefois, à supposer même qu’il y ait eu « ingérence », la Cour souligne que c’est la requérante elle-même qui a signé l’accord du 25 février 1999, qui reprenait les clauses de l’ordonnance n o 7/98-XIII du 4 mars 1998 du secrétaire d’Etat aux Affaires fiscales. Elle n’a décelé aucun indice permettant de penser que ce n’est pas en totale connaissance de cause que la requérante a signé l’accord en question, qui s’appuyait sur les nouvelles dispositions introduites dans le code de procédure fiscale par le décret-loi n o 124/96. La requérante semble ainsi particulièrement mal venue à se plaindre des dispositions d’un accord qu’elle a librement signé et dont le contenu prévoyait justement la prise en charge par un tiers de l’obligation fiscale en cause.

Aucun élément ne venant étayer la thèse de la requérante, il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à la majorité, Déclare la requête irrecevable. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Greffière adjointe Présidente