- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 18 noiembrie 2014
- Stat pârât
- LTU
- Concluzia
- Scoasă de pe rol
Trečiokienė împotriva Lituaniei
Traducere în română Auto
DECIZIA nr. 54192/09 Vera TREČIOKIEN pentru Lituania Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care a stat la 18 noiembrie 2014 în calitate de Cameră compusă din: Guido Raimondi, președinte, András Sajó, Nebojša Vučinić, Helen Keller, Paul Lemmens, Egidijus Kūris, Jon Fridrik Kjølbro, judecători și Stanley Naismith, grefier de secțiune, Având în vedere cererea depusă la 30 septembrie 2009, având deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTE ȘI PROCEDIMENTE Reclamantul, dna Vera Trečiokienė, este un național lituanian, care s-a născut în 1953 și trăiește în Marijampolė. Ea a fost reprezentată în fața Curții de către dna Neringa Grubliauskienė, un avocat practicant în Kaunas. Guvernul lituanian („ Guvernul”) a fost inițial reprezentat de fostul lor agent, dna E. Baltutytė, și ulterior de agentul interimar, dna K. Bubnytė.
Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Pe 4 noiembrie 2002 fiul reclamantului a murit într-un accident de mașină după ce o mașină de poliție l-a lovit. Victima și, probabil, prietenul său nu a oprit o mașină furată pentru un cec de poliție și a încercat să scape. Se pare că au fost urmăriți de mașină de poliție și doar câteva clipe înainte de accident a lăsat mașina furată cu luminile în mijlocul drumului. În aceeași zi a fost inițiată o anchetă preliminară privind acțiunile poliției. La 5 noiembrie 2002 a fost realizat un experiment privind reconstrucția circumstanțelor accidentului. S-a concluzionat că în situația nu a fost posibil să se evite coliziune, datorită întunericulului și vizibilitatea slabă.
Între noiembrie 2002 și mai 2003 au fost efectuate mai multe examinări. S-a concluzionat că principalul motiv al accidentului a fost conducerea șoferului mașinii furate. În același timp, nu a existat nici o certitudine în ceea ce privește dacă polițiștii au fost în măsură să evite coliziune. La 31 iulie 2003, după ce a constatat că victima a cauzat accidentul, procurorii au întrerupt ancheta. Cu toate acestea, la 18 august 2003, după apelul reclamantului, s-a redeschis pentru a se clarifica contradicțiile în dosarul de caz. Reclamantul a primit statutul de victimă în cazul penal. În cursul anchetei, reclamantul a depus mai multe cereri de depunere a unor noi elemente de probă, de efectuare a unor examene suplimentare și de interogare a martorilor.
Deși inițial majoritatea cererilor au fost respinse, după ce reclamantul a apelat unele dintre acestea au fost acceptate de procurorii superiori. Solicitațiile reclamantului de retragere a procurorilor din acest caz au fost respinse. 10. La 12 martie 2004 și la 20 mai 2005 au fost prezentate încă două rapoarte privind examinarea legistică, care au confirmat că șoferul mașinii furate a cauzat accidentul. În ianuarie – iunie 2006 au fost interogați mai mulți martori. 11. La 22 iulie 2008, a fost transmis un raport privind un alt examen legist care a fost comandat în septembrie 2006. Acesta a indicat că nu există posibilitatea de a recupera ADN din articolele găsite în interiorul vehiculului. 12. La 30 ianuarie 2009, procurorii au întrerupt ancheta, după ce au stabilit că nu s-a întâmplat nicio crimă și că accidentul a fost cauzat de comportamentul negligent al victimei.
În ceea ce privește a doua persoană, V.Č., presupusă prezentă în masina furată sau aproape de ea înainte de coliziune, nu s-a constatat nici o dovadă că aceasta din urmă conducea masina și, prin urmare, ancheta împotriva lui a fost, de asemenea, întreruptă. 13. La 30 martie 2009, procurorul superior a respins plângerea reclamantului cu privire la întreruperea nejustificată a anchetei și a concluzionat că nu existau elemente de infracțiune în acțiunile de către poliție. În plus, procedurile au devenit limitate la timp. 14. Se pare că nici un recurs la instanța judecătorească împotriva deciziei respective nu a fost depus de către solicitant. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 2 din Convenție că autoritățile de stat nu au efectuat o investigație eficace cu privire la circumstanțele decesului fiului său.
16. Invocând art. 6 § 1 reclamantul a susținut, de asemenea, că durata anchetei preliminare, care a durat mai mult de șase ani, a fost necorespunzătoare. Prin scrisoarea din 22 octombrie 2013 observațiile Guvernului au fost trimise reprezentantului reclamantului, care a fost solicitat să prezinte orice observație în răspuns, împreună cu orice reclamație pentru satisfacție doar până la 3 decembrie 2013. 18. Prin scrisoarea din 9 ianuarie 2014, trimisă prin post înregistrat, reprezentantul reclamantului a fost notificat că perioada autorizată pentru prezentarea observațiilor reclamantului a expirat și că nu s-a solicitat prelungirea termenului. Atenția avocatului a fost atrasă la art. 37 § 1 litera (a) din Convenție, care prevede că Curtea poate ataca un caz din lista sa de cazuri în care circumstanțele conduc la concluzia că reclamantul nu intenționează să continue cererea.
Reclamantul a primit această scrisoare la 20 ianuarie 2014. Cu toate acestea, nu a fost primit niciun răspuns. 19. Prin scrisoarea din 17 iunie 2014, trimisă prin postul înregistrat la adresa de domiciliu a reclamantului, aceleași informații cu privire la expirarea termenului de depunere a observațiilor sale și posibilitatea de a se dezvolta în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (a) din convenție au fost furnizate de Curte. Nu a fost primită niciun răspuns. 20. Tribunalul consideră că, în aceste circumstanțe, reclamantul nu mai dorește să-și continue cererea, în sensul art. 37 § 1 lit. (a) din Convenție.
În plus, în conformitate cu art. 37 § 1 în amendă, în conformitate cu art. 37 § 1 , Curtea nu constată nicio circumstanță specială în ceea ce privește respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, care necesită examinarea continuă a cazului (a se vedea, printre multe alte autorități, Shankova c. Bulgaria (dec.), nr. 57668/00, 18 septembrie 2007). 21. Având în vedere cele de mai sus, este necesar să se scoată cazul din listă. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Stanley Naismith Guido Raimondi Președintele grefierului
SECOND SECTION
DECISION Application no. 54192/09 Vera TREČIOKIENĖ against Lithuania The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 18 November 2014 as a Chamber composed of: Guido Raimondi, President, András Sajó, Nebojša Vučinić, Helen Keller, Paul Lemmens, Egidijus Kūris, Jon Fridrik Kjølbro, judges, and Stanley Naismith, Section Registrar, Having regard to the above application lodged on 30 September 2009, Having deliberated, decides as follows:
FACTS AND PROCEDURE
1. The applicant, Ms Vera Trečiokienė, is a Lithuanian national, who was born in 1953 and lives in Marijampolė. She was represented before the Court by Ms Neringa Grubliauskienė, a lawyer practising in Kaunas.
The Lithuanian Government (“the Government”) were initially represented by their former Agent, Ms E. Baltutytė, and subsequently by their Acting Agent, Ms K. Bubnytė. The circumstances of the case
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
On 4 November 2002 the applicant’s son died in a car accident after a police car had hit him. The victim and, presumably, his friend had not stopped a stolen car for a police check and had tried to escape. It appears that they were chased by the police car and just a few moments before the accident had left the stolen car with the lights off in the middle of the road.
On the same day a pre-trial investigation into the actions of the police was initiated.
On 5 November 2002 an experiment concerning the reconstruction of the circumstances of the accident was carried out. It was concluded that in the situation it had not been possible to avoid the collision, due to the darkness and poor visibility.
Between November 2002 and May 2003 several examinations were carried out. It was concluded that the main reason for the accident was the conduct of the driver of the stolen car. At the same time, there was no certainty as to whether the policemen had been able to avoid the collision.
On 31 July 2003 after having found that the victim had caused the accident the prosecutors discontinued the investigation. However, on 18 August 2003 upon the applicant’s appeal it was reopened so that contradictions in the case file could be clarified. The applicant was granted the status of victim in the criminal case.
During the investigation the applicant filed several requests to submit new pieces of evidence, conduct additional examinations and question witnesses. Although initially most requests were rejected, after the applicant had appealed some of them were accepted by the superior prosecutors. The applicant’s requests to withdraw the prosecutors from the case were rejected.
On 12 March 2004 and on 20 May 2005 two more reports on forensic examination were delivered which confirmed that the driver of the stolen car had caused the accident. In January – June 2006 several witnesses were questioned.
On 22 July 2008 a report on one more forensic examination which had been ordered in September 2006 was delivered. It indicated that there was no possibility of retrieving DNA from the items found inside the vehicle.
On 30 January 2009 the prosecutors discontinued the investigation, having established that no crime had taken place and that the accident had been caused by the negligent conduct of the victim. As to the second person, V.Č., allegedly present in the stolen car or near it before the collision, no proof was found that the latter had been driving the car and, thus, the investigation against him was also discontinued.
On 30 March 2009 the superior prosecutor dismissed the applicant’s complaint about the unjustified discontinuation of the investigation and concluded that there were no elements of crime in the actions by the police. Besides, the proceedings had become time-barred.
It appears that no appeal to the courts against that decision was submitted by the applicant. COMPLAINTS
The applicant complained under Article 2 of the Convention that the State authorities had not conducted an effective investigation into the circumstances of her son’s death.
Invoking Article 6 § 1 the applicant also alleged that the length of the pre-trial investigation, which had lasted more than six years, was unreasonable. THE LAW
By letter dated 22 October 2013 the Government’s observations were sent to the applicant’s representative, who was requested to submit any observations in reply together with any claims for just satisfaction by 3 December 2013.
By letter dated 9 January 2014, sent by registered post, the applicant’s representative was notified that the period allowed for submission of the applicant’s observations had expired and that no extension of time had been requested. The lawyer’s attention was drawn to Article 37 § 1 (a) of the Convention, which provides that the Court may strike a case out of its list of cases where the circumstances lead to the conclusion that the applicant does not intend to pursue the application. The applicant’s representative received that letter on 20 January 2014. However, no response was received.
By a letter dated 17 June 2014, sent by registered post to the applicant’s home address, the same information about expiry of the period for submission of her observations and the possibility of striking out under Article 37 § 1 (a) of the Convention was provided by the Court. No reply was received. The postal receipt was returned with the indication that the addressee had not collected the letter.
The Court considers that, in these circumstances, the applicant may be regarded as no longer wishing to pursue her application, within the meaning of Article 37 § 1 (a) of the Convention. Furthermore, in accordance with Article 37 § 1 in fine , the Court finds no special circumstances regarding respect for human rights as defined in the Convention and its Protocols which require the continued examination of the case (see, among many other authorities, Shankova v. Bulgaria (dec.), no. 57668/00, 18 September 2007).
In view of the above, it is appropriate to strike the case out of the list. For these reasons, the Court, unanimously, Decides to strike the application out of its list of cases. Stanley Naismith Guido Raimondi Registrar President