DRASSICH c. ITALIE

Faptele cauzei, după cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Cererea nr. 25575/04 și hotărârea pronunțată de Curt la 11 decembrie 2004 a) Procedura penală

Faptele sunt descrise în detaliu în hotărârea Drassich c. Italia, nr. 25575/04, §§ 5-17, 11 decembrie 2007). Reclamantul, care era judecător italian responsabil de conducerea secției tribunalului din Pordenone care se ocupa de afaceri de faliment, a fost trimis în judecată în fața tribunalului din Veneția pentru infracțiunile de corupție în sensul articolului 319 din codul penal, falsificare și abuz de putere. A fost condamnat în prima instanță la o pedeapsă globală de trei ani de închisoare. Curtea de apel din Veneția a confirmat condamnarea reclamantului pentru infracțiunile de falsificare și corupție, dar a mărit pedeapsa la trei ani și opt luni de închisoare.

Reclamantul a formulat un recurs în casație. Într-un din mijloacele sale, a susținut că infracțiunea de corupție, ținând seama de circumstanțele atenuante de care a beneficiat, a fost prescrisă din august 2001.

Prin hotărâre din 4 ianuarie 2004, al cărei text a fost depus la cancelarie la 17 mai 2004, Curtea de Casație a respins reclamantul. Ea a reîncadrează faptele de corupție și le-a reîncadrat în „corupție în acte judiciare" (corruzione in atti giudiziari) în sensul articolului 319 ter din codul penal. Această infracțiune, pedepsită mai strict decât cea autonomă prevăzută de art. 319, se aplică atunci când corupția a fost comisă cu scopul specific de a favoriza sau a dăuna uneia dintre părțile din proces. Ținând seama de faptul că reîncadrarea juridică a faptelor la care s-a ajuns avea ca rezultat o pedeapsă de peste cinci ani de închisoare, Curtea de Casație a conchis că termenul legal de prescripție prevăzut de art. 157 din codul de procedură penală pentru prescripția infracțiunii nu era încă expirat și a respins excepția ridicată de reclamant. b) Procedura la Strasbourg

La 14 iulie 2004, reclamantul a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în baza articolului 34 din Convenție.

Prin hotărâre din 11 decembrie 2004, Curtea a declarat cererea admisibilă și a conchis la încălcarea articolului 6 § 1 și § 3 a) și b) din Convenție pe motiv că reclamantul nu a avut posibilitatea de a fi informat într-un mod detaliat cu privire la natura și cauza acuzației aduse împotriva sa, și nu a putut beneficia de timpului și facilităților necesare pentru pregătirea apărării sale. Curtea a estimat că, deși instanțele judiciare pot reîncadra faptele care le-au fost sesizate, în cazul de spață nu era stabilit că reclamantul a fost avertizat cu privire la posibilitatea unei reîncadrări a acuzației aduse împotriva sa, nici că a avut posibilitatea de a dezbate contradictoriu noua acuzație. Dacă este adevărat că elementul material al celor două infracțiuni în cauză era același, și anume comiterea unor acte contrare obligațiilor inerente unui funcționar public cu scopul de a obține beneficii, totuși infracțiunea de corupție în acte judiciare necesita și prezența unui element intențional specific. Era prin urmare plauzibil de susținut că mijloacele de apărare ar fi fost diferite de cele alese pentru a contesta acuzația principală. În sfârșit, cu privire la repercusiunile noii acuzații asupra determinării pedepsei reclamantului, Curtea nu a acceptat teza conform căreia modificarea acuzației a fost fără impact asupra determinării pedepsei pronunțate împotriva reclamantului.

Hotărând cu privire la aplicarea articolului 41 din Convenție, Curtea nu a acordat vreo sumă reclamantului, având în vedere că acesta nu a formulat o cerere în termenul prescris. Cu toate acestea, ea a indicat că, atunci când conchide că o persoană a fost condamnată la final al unei proceduri viciată de nerespectări a cerințelor articolului 6 din Convenție, un nou proces sau o reluare a procedurii, la cererea interesatului, reprezintă în principiu un mijloc corespunzător pentru a remedia încălcarea constatată. 2. Rezoluția Comitetului de Miniștri al Consilului Europei din 30 septembrie 2009

Comitetul de Miniștri al Consilului Europei a încheiat examinarea cererii nr. 25575/04 prin adoptarea, la 30 septembrie 2009, a Rezoluției ResDH(2009)87, ale cărei pasaje relevante sunt următoarele: „(...) în temeiul articolului 46 alineatul 2 din Convenție ... Având în vedere hotărârea transmisă de Curt odată ce a devenit definitivă; Amintind că încălcările Convenției constatate de Curt în acestă cauză privesc o atac la dreptul de a fi informat în mod detaliat cu privire la natura și cauza acuzației, precum și la dreptul de a beneficia de timpului și facilităților necesare pentru pregătirea apărării sa din cauza reîncadrării faptelor de către Curtea de Casație fără ca reclamantul să fie informat (încălcarea articolului 6, alineatul 3 a) și b), în combinație cu art. 6, alineatul 1) (a se vedea detaliile în Anexă). (...) DECLARĂ, după ce a examinat măsurile luate de Statul pârât (a se vedea Anexă) că a îndeplinit funcțiile sale în temeiul articolului 46 alineatul 2 din Convenție în prezenta cauză și DECIDE să încheie examinarea acesteia."

Anexa la Rezoluția ResDH(2009)87 se citește în părțile relevante după cum urmează: „Informații privind măsurile luate pentru a se conforma cu hotărârea în cauza Drassich contra Italiei (...) I. Plata satisfacției echitabile și măsuri individuale (...) b) Măsuri individuale Reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă de trei ani și opt luni de închisoare. A ispășit șapte luni și o zi și, din 6/09/2004, condamnarea sa a fost comutată în suspensie cu supraveghere, sub supravegherea unui serviciu social, pedeapsa reziduală fiind mai mică de doi ani. Cu toate acestea, Curtea Europeană considerase că un nou proces sau o reluare a procedurii, la cererea interesatului, reprezintă în principiu un mijloc corespunzător pentru a remedia încălcarea (alineatul 46 din hotărâre). După hotărârea Curții Europene, reclamantul a cerut Curții de apel din Veneția să declare condamnarea sa ca neexecutorie în temeiul articolului 670 din Codul de procedură penală. Aplicând jurisprudența Curții de Casație (hotărâri nr. 3600, Dorigo și nr. 2432, Somogy), Curtea de apel a recunoscut hotărârea sa ca neexecutorie cu privire la partea referitoare la corupție și a trimis la Curtea de Casație recursul inițial al reclamantului împotriva hotărârii pentru ca aceasta să poată da efecte hotărârii Curții Europene. În hotărârea sa din 11/12/2008, Curtea de Casație a estimat că, în cazul de spață, restitutio in integrum ar trebui să se limiteze la anularea parții din hotărârea sa care nu a respectat principiul dezbaterii contradictorii, și anume cea în care ea a procedat la reîncadrarea faptelor imputate reclamantului din „corupție simplă" în „corupție în acte judiciare". Curtea de Casație a considerat că art. 625bis din Codul de procedură penală era instrumentul cel mai corespunzător pentru a obține acest rezultat. Acest articol, care prevede un recurs extraordinar pentru a remedia erori materiale, poate fi aplicat analogia legis la încălcări ale dreptului de a se apăra în fața Curții de Casație, și permite astfel să se eliminate partea deciziei contestate. Curtea de Casație a anulat deci hotărârea sa din 4/02/2004 doar cu privire la infracțiunea de corupție definită ca corupție în acte judiciare și a ordonat procedarea la un nou examen al recursului în casație al reclamantului împotriva hotărârii din 12/06/2002 a Curții de apel din Veneția. În cadrul noii proceduri, Curtea de Casație nu va omite să țină seama de cerințele Convenției privind procesul echitabil." 11. „II. Măsuri generale 1) Reîncadrare a infracțiunilor fără ca principiul dezbaterii contradictorii să fie aplicat: potrivit Guvernului italian, nici o modificare legislativă nu pare necesară deoarece încălcarea a rezultat din interpretarea jurisprudențială a principiilor generale în materia aceasta dată de Curtea de Casație. Jurisprudența recentă a Curții de Casație a furnizat o nouă interpretare în conformitate cu jurisprudența Curții Europene. În hotărârea sa din 11/12/2008, Curtea de Casație a recunoscut că hotărârea Curții Europene a avut efect de a lărgi sfera de aplicare a principiului dezbaterii contradictorii în ordinea juridică internă. Curtea de Casație a considerat că hotărârea Curții Europene implică că de acum principul se aplică la toate etapele procedurii, inclusiv atunci când Curtea de Casație verifică legalitatea unei sentințe, în măsura în care o modificare ex-officio a auzei acuzației a avut impact asupra pedepsei pronunțate împotriva reclamantului. 2) Redeschiderea procedurilor urmare a constatării de încălcări: în hotărârea sa din 11/12/2008, Curtea de Casație a estimat că, în cazuri ca aceasta, decizia Curții Europene nu a pus în chibzuială decizia pe fond, ci doar hotărârea Curții de Casație care s-a dovedit a fi neechitabilă din cauza unei deficiențe a sistemului juridic (neaplicarea principului dezbaterii contradictorii). De aceea, revizuirea deciziei pe fond nu este necesară și aplicarea prin analogie a articolului 625bis din Codul de procedură penală este suficientă pentru a umple lacuna sistemului juridic în afaceri asemănătoare. 3) Publicare și difuzare: hotărârea Curții Europene a fost difuzată autorităților competente și a fost publicată pe site-urile Ministerului Justiției (www.giustizia.it) și ale Curții de Casație (www.cortedicassazione.it), precum și în baza de date a Curții de Casație privind jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (www.Italgiure.giustizia.it). Acesta din urmă site-ul Internet este utilizat pe scară largă de toți practicieni ai dreptului din Italia, funcționari, avocați, procurori și judecători." 3. Procedura care face obiectul prezentei cereri

Următoare hotărârii Curții care conchidea la încălcarea Convenției, reclamantul a introduceri o cerere în fața curții de apel din Veneția la data de 19 februarie 2008 pentru a obține o decizie declarând condamnarea sa neexecutorie în baza articolului 670 din codul de procedură penală. Reclamantul alegea că interesul lui de a acționa persistă în ciuda faptului că ispășise complet pedeapsa. Într-adevăr, condamnarea a avut alte consecințe (în special interdicțiile și înscrierea în antecedentele penale). Solicita anularea condamnării, subsidiair anularea părții referitoare la faptele de corupție.

În opinia sa din 22 mai 2008, ministerul public a estimat că declarația conform căreia condamnarea nu era executorie ar fi fost suficientă pentru a se conforma cu hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului.

Curtea de apel din Veneția nu a fost de acord cu opinia ministerului public. La 4 iunie 2008, după ce a recunoscut interesul lui de a acționa din parte a reclamantului și a declarat condamnarea neexecutorie (pentru partea referitoare la faptele de corupție), ea a estimat că aceasta nu era suficientă, deoarece o atare declarație nu ar fi viciat hotărârea de condamnare în sine. A fost nevoie de un remediu pe deplin restitutiv, și anume o decizie declarând infracțiunea de corupție ca prescrisă. Acesta decizie i se refuzase de Curtea de Casație. Această instanță trebuia deci să fie din nou sesizată cu dosarul pentru a identifica modul de a se conforma cu hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului. În consecință, curtea de apel a transmis dosarul la Curtea de Casație.

Reclamantul a depus un recurs în casație în care a observat că întrebarea care se punea era care sunt limitele și particularitățile procedurii care ar urma. Potrivit sa, dacă Curtea de Casație ar mai reîncadra o dată faptele ca corupție în acte judiciare, ea s-ar expune la un al doilea constat de încălcare din partea Curții Europene a Drepturilor Omului. Doar următoarele două scenarii erau plauzibile: că judecătorii să anuleze complet res judicata și să anuleze integral condamnarea, ținând seama că aceasta fusese pronunțată la final al unei proceduri considerată neechitabilă; sau ca ei să declare infracțiunea de corupție simplă ca prescrisă și să recalculeze pedeapsa în consecință.

La 12 noiembrie 2008, o ședință a avut loc în fața Curții de Casație. Din dosar rezultă că procurorul general a cerut revocarea hotărârii Curții din 4 ianuarie 2004 și anularea fără trimitere a hotărârii curții de apel din Veneția din 12 februarie 2002 pe motiv că infracțiunea de corupție era prescrisă.

Prin hotărâre din 12 noiembrie 2008, Curtea de Casație a estimat că cazul de spață era diferit comparativ cu cel în care inculpatul a fost judecat în contumacie și că nu era prin urmare necesar să se redeschidă procedura pe fond. A fost suficient să se corecteze eroarea procedurală, dând inculpatului posibilitatea de a face comentarii (interloquire) privind reîncadrarea faptelor de corupție. Problema constatată de Curtea Europeană era încălcarea dreptului de a fi informat cu privire la natura și motivele acuzației și încălcarea dreptului de a beneficia de timpului și facilităților necesare pentru apărarea sa. Era posibil să se remediere prin aplicare prin analogie a articolului 625bis din codul de procedură penală, care prevede corectarea erorilor materiale. În concluzie, Curtea a decis să revoca partea din res judicata care era ulterioară încălcării drepturilor de apărare, și anume partea referitoare la faptele calificate ca corupție în acte judiciare în sensul articolului 319 ter din codul penal. Ea a decis că va proceda la un nou examen (trattazione) al recursului în casație introdus de reclamant împotriva hotărârii curții de apel pronunțate în 2002.

În memoriile sale, reclamantul și-a exprimat îndoielile cu privire la sfera acestei decizii, și anume dacă res judicata fusese pus în chibzuiala sau nu. Observa că nu a existat o contestare formală a infracțiunii de corupție în acte judiciare și că era necunoscut asupra ce ar fi purtat ședința stabilită de casație. Într-adevăr, ministerul public sau curtea însuși ar fi putut decide să nu mai ridice întrebarea reîncadrării faptelor. Pentru a se conforma cu hotărârea Curții Europene ar fi fost nevoie de un nou proces permițând judecătorilor să rejudece (riaprire la fase di cognizione) și permițând reclamantul să beneficieze de garanțiile procedurale negate în primul proces. În apariție, Curtea de Casație ar fi putut anula întreaga condamnare litigioasă deoarece fusese pronunțată la final al unei proceduri neechitabile; în orice caz, chiar și infracțiunea cea mai gravă (corupție în acte judiciare) era acum prescrisă. În cazul în care Curtea de Casație ar fi estimat că res judicata nu era pus în chibzuiala, atunci judecătorii ar fi avut ca singura cale de ieșire aceea de a declara prescrisă infracțiunea de corupție simplă, aceasta fiind singura infracțiune contestată inculpatului la momentul în care Curtea de Casație fusese sesizată în 2002.

La ședința stabilită în fața Curții de Casație la 31 martie 2009, apărătorii reclamantului au cerut amânarea ședinței din cauza unei greve a avocaților. Ședința a fost amânată la 25 mai 2009.

La ședința din 25 mai 2009, Curtea a reamintit apărătorilor reclamantului că era posibil să reîncadreze faptele de corupție pentru care interesat fusese găsit vinovat ca fapte de corupție în acte judiciare. Avocații reclamantului au estimat că era necesar să se aducă la cunoașterea inculpatului aceasta acuzație și să i se dea un termen pentru a-și pregăti apărarea, și au cerut o amânare de ședință. Procurorul general nu s-a opus cererii lor. Curtea de Casație a respins cererea de amânare a ședinței, pe motiv că inculpatul nu avea calitate să participe la procedura în casație, că posibilitatea de a reîncadra faptele de corupție ca corupție în acte judiciare fusese clar indicată în hotărârea sa din 12 noiembrie 2008 și că convocarea apărătorilor la ședință le-a permis inculpatului să beneficieze de timpului pentru a-și pregăti apărarea.

Prin hotărâre din 25 mai 2009, depusă la cancelarie la 18 septembrie 2009, Curtea de Casație a reamintit că reclamantul, prin intermediul avocaților săi, a fost informat cu privire la reîncadrarea faptelor prin decizia sa din 12 noiembrie 2008 care anunțase un nou examen al recursului în casație. Interesat a beneficiat, de asemenea, de timpului necesar pentru a-și pregăti apărarea. În consecință, situația fusese pusă în conformitate cu hotărârea de încălcare a Curții Europene a Drepturilor Omului. Curtea de Casație a reîncadrat faptele de corupție în corupție în acte judiciare. Ea a estimat că infracțiunea nu era încă prescrisă. De altfel, elementele infracțiunii erau constituite. În concluzie, Curtea a respins recursul reclamantului și l-a condamnat la cheltuielile procedurii. B. Dreptul și practica internă relevanți 1. Codul penal 21. art. 319 din codul penal se citește după cum urmează: „Corupție pentru un act contrar obligațiilor de funcție. Funcționarul public care, prin omisiune sau întârziere (...) a unui act care intră în exercitarea funcțiilor sale, sau îndeplinind un act contrar obligațiilor publice ale sale, primește bani sau alte beneficii, sau acceptă promisiunea acestora, este pedepsit cu o pedeapsă de doi la cinci ani de închisoare". art. 319bis prevede circumstanțe agravante ale infracțiunii de mai sus: „Circumstanțe agravante. Pedeapsa este mărită dacă infracțiunea prevăzută de art. 319 privește atribuirea unor funcții publice, pensii sau salarii sau încheierea unor contracte cu administrația publică din care face parte funcționarul". art. 319ter din același cod prevede: „Corupție în acte judiciare. Dacă faptele prevăzute de articolul (...) 319 sunt comise cu scopul de a favoriza sau a dăuna uneia dintre părțile dintr-un proces civil, penal sau administrativ, infracțiunea este pedepsită cu o pedeapsă de trei la opt ani de închisoare. (...) dacă din infracțiune rezultă condamnarea nedreptă a unui terț la o pedeapsă de închisoare mai mare de cinci ani sau la condamnare pe viață, delictul este pedepsit cu o pedeapsă de șase la douăzeci de ani de închisoare". 2. Codul de procedură penală

Conform articolului 157 § 1, alineatul 4, din codul penal, termenul de prescripție este de cinci ani dacă delictul este pedepsit cu o pedeapsă de închisoare mai mică de cinci ani. Potrivit celui de-al doilea paragraf al aceluiași articol, pentru a determina termenul legal de prescripție, trebuie să se țină seama de pedeapsa maximă prevăzută.

În sensul articolului 521 §§ 1 și 2 din codul de procedură penală: „1. În sentință, judecătorul poate da faptelor o reîncadrare juridică diferită comparativ cu cea care a fost reținută în auzea acuzației, cu condiția ca infracțiunea să nu depășească competența sa. 2. Judecătorul ordonează (...) transmiterea dosarului procuraturii dacă observă că fapta este diferită comparativ cu cea care a fost descrisă în ordinul de trimitere în judecată (...) " art. 522 § 1 din codul de procedură penală stabilește că: „Nerespectarea dispozițiilor prevăzute în prezenta secțiune este un motiv de nulitate". 3. Jurisprudența Curții de Casație

În hotărârea sa nr. 45275 din 16 noiembrie 2001, Curtea de Casație a afirmat că: „Delictul de corupție în acte judiciare, prevăzut la art. 319ter, reprezintă o infracțiune autonomă și nu o circumstanță agravantă a delicturilor de corupție prevăzute de articolele 318 și 319 din același cod. Într-adevăr, dincolo de diferitul nomen juris al delictului și faptul că al doilea paragraf al articolului prevede circumstanțe agravante, această infracțiune comportă elementul intențional specific de a favoriza sau de a prejudicia o parte din proces". 4. Revizuirea procesului 25. art. 630 din codul de procedură penală prevede cazurile în care o persoană condamnată poate cere revizuirea procesului. La epoca faptelor care fac obiectul prezentei cereri, nu era posibil să se ceară revizuirea procesului pe baza unei hotărâri a Curții Europene a Drepturilor Omului care conchidea la o încălcare a Convenției. Prin hotărârea nr. 113 din 7 aprilie 2011, Curtea Constituțională a declarat această prevedere neconstituțională în măsura în care nu prevede posibilitatea cerererii revizuirii condamnării pentru a obține redeschiderea procesului atunci când aceasta este necesară, conform articolului 46 din Convenție, pentru a se conforma cu o hotărâre definitivă a Curții Europene a Drepturilor Omului. C. Dreptul și practica internațională relevanți 1. Executarea hotărârilor Curții

La 19 ianuarie 2000, la cea de-a 694-a ședință a Delegaților Miniștrilor, Comitetul de Miniștri al Consilului Europei a adoptat Recomandarea nr. R (2000) 2 privind reexaminarea sau redeschiderea anumitor afaceri la nivel intern urmare a hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului: „Comitetul de Miniștri, în baza articolului 15.b din Statutul Consilului Europei, Considerând că scopul Consilului Europei este de a realiza o uniune mai strânsă între membrii săi; Având în vedere Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția"); Observând că, pe baza articolului 46 din Convenție, Părțile contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții Europene a Drepturilor Omului („Curtea") în litigiile la care sunt părți și că Comitetul de Miniștri supraveghează executarea acestora; Având în minte că, în anumite circumstanțe, angajamentul menționat mai sus poate implica adoptarea unor măsuri, altele decât satisfacția echitabilă acordată de Curt conform articolului 41 din Convenție și/sau măsuri generale, pentru ca partea prejudiciată să se regăsească, în măsura posibilului, în situația în care se afla înainte de încălcarea Convenției (restitutio in integrum); Ținând seama de faptul că autorităților competente ale Statului pârât le aparține determinarea ce măsuri sunt cele mai corespunzătoare pentru a realiza restitutio in integrum, ținând seama de mijloacele disponibile în sistemul juridic național; Cu toate acestea, având în minte că – după cum arată practica Comitetului de Miniștri privind supravegherea executării hotărârilor Curții – sunt circumstanțe excepționale în care reexaminarea unei afaceri sau redeschiderea unei proceduri s-a dovedit a fi cel mai eficace, chiar singurul, mijloc pentru a realiza restitutio in integrum, I. Invită, în lumina acestor considerații, Părțile contractante să se asigure că la nivel intern există posibilități corespunzătoare pentru a realiza, în măsura posibilului, restitutio in integrum. II. Încurajează în special Părțile contractante să examineze sistemele juridice naționale ale lor cu scopul de a se asigura că există posibilități corespunzătoare pentru reexaminarea unei afaceri, inclusiv redeschiderea unei proceduri, în cazurile în care Curtea a constatat o încălcare a Convenției, în special atunci când: i. partea prejudiciată continuă să suporte consecințe negative foarte grave ca urmare a deciziei naționale, consecințe care nu pot fi compensate prin satisfacție echitabilă și care nu pot fi modificate decât prin reexaminare sau redeschidere, și ii. din hotărârea Curții rezultă că a) decizia internă contestată este contrară pe fond Convenției, sau b) încălcarea constatată este cauzată de erori sau deficiențe procedurale de o gravitate atare încât se pune o întrebare serioasă privind rezultatul procedurii interne contestate. Expunere a motivelor (...) 8. Alineatul 1 expune principiul de bază al recomandării conform căruia toate victimele încălcărilor Convenției ar trebui să aibă drept, în măsura posibilului, la o restitutio in integrum efectivă. Părțile contractante ar trebui prin urmare să-și revadă sistemele juridice cu scopul de a garantiza că conțin mijloace necesare în acest scop. (...) "

Alineatul 35 al Raportului Adunării Parlamentare a Consilului Europei privind executarea hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului din 12 iulie 2000 (Doc. 8808) este redactat după cum urmează: „Deoarece Curtea nu spune cum Statul trebuie să aplice deciziile sale, acestuia îi aparține să caute mijloace de a o face. Obligația de a se conforma hotărârilor este o obligație de rezultat: trebuie să se prevină noi încălcări și să se repare consecințele încălcării pentru reclamant. (...) " 2. Obligațiile care revin Statelor conform dreptului internațional general 28. art. 35 din proiectul de articole al Comisiei Dreptului Internațional privind răspunderea Statelor pentru fapt internațional ilicit (adoptate de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la cea de-a 53-a sesiune (2001), și reproduce în Documente oficiale ale Adunării Generale, cea de-a 56-a sesiune, Supliment nr. 10 (A/56/10)), este redactat după cum urmează: art. 35 – Restituție „Statul pârât de fapt internațional ilicit are obligația de a proceda la restituție constând în re-stabilirea situației care exista înainte ca fapt ilicit să fi fost comis, în măsura în care și dacă o atare restituție: a) nu este material imposibilă; b) nu impune o povară pe care care nu este proporțională cu avantajul care ar decurge din restituție mai degrabă decât din indemnizație." 29. art. 26, ca și alineatul 3 al Preambulului, din Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor din 23 mai 1969, enunță principiul „pacta sunt servanda": „Orice tratat în vigoare leagă Părțile și trebuie executat de ele cu bună credință." PLÂNGERI

Invocând art. 6 §§ 1 și 3 a), b), c) și d) din Convenție, reclamantul se plânge că instanțele judiciare naționale nu s-au conformat indicațiilor care decurg din hotărârea Drassich c. Italia, nr. 25575/04, 11 decembrie 2007. În procedura națională care a urmat, drepturile sa de apărare ar fi fost din nou încălcate, în special dreptul de a fi informat în timp util cu privire la natura și motivele acuzației aduse împotriva sa și dreptul la o apărare efectivă. Sub acest aspect, se plânge că a fost din nou victim a unei reîncadrări a faptelor in pejus din partea Curții de Casație, fără a avea posibilitatea de a se apăra în fața unei instanțe de fond.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit. 1. La requête n o 25575/04 et l’arrêt rendu par la Cour le 11 décembre 2004 a) La procédure pénale

Les faits sont décrits de manière détaillée dans l’arrêt Drassich c. Italie , n o 25575/04, §§ 5-17, 11 décembre 2007). Le requérant, qui était un juge italien chargé de la direction de la section du tribunal de Pordenone traitant les affaires de faillite, fut renvoyé en jugement devant le tribunal de Venise pour les délits de corruption au sens de l’article 319 du code pénal, faux et abus de pouvoir. Il fut condamné en première instance à une peine globale de trois ans d’emprisonnement. La cour d’appel de Venise confirma la condamnation du requérant pour les délits de faux et de corruption, mais elle éleva la peine à trois ans et huit mois d’emprisonnement.

Le requérant se pourvut en cassation. Dans un de ses moyens, il fit valoir que le délit de corruption, compte tenu des circonstances atténuantes dont il avait bénéficié, était prescrit depuis août 2001.

Par un arrêt du 4 janvier 2004, dont le texte fut déposé au greffe le 17 mai 2004, la Cour de cassation débouta le requérant. Elle requalifia les faits de corruption et les qualifia de « corruption dans des actes judiciaires » ( corruzione in atti giudiziari ) au sens de l’article 319 ter du code pénal. Cette infraction, punie plus sévèrement que celle, autonome, prévue par l’article 319, trouve à s’appliquer lorsque la corruption a été commise dans le but spécifique de favoriser ou de nuire à l’une des parties du procès. Compte tenu du fait que la qualification juridique des faits retenue entraînait une peine supérieure à cinq ans d’emprisonnement, la Cour de cassation conclut que le délai légal prescrit par l’article 157 du code de procédure pénale pour la prescription du délit n’était pas encore expiré et rejeta l’exception soulevée par le requérant. b) La procédure à Strasbourg

Le 14 juillet 2004, le requérant saisit la Cour européenne des droits de l’homme, en vertu de l’article 34 de la Convention.

Par un arrêt du 11 décembre 2004, la Cour déclara la requête recevable et conclut à la violation de l’article 6 § 1 et § 3 a) et b) de la Convention au motif que le requérant n’avait pas eu la possibilité d’être informé d’une manière détaillée de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui, et n’avait pu disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense. La Cour estima que, même si les juridictions peuvent requalifier les faits dont elles sont saisies, dans le cas d’espèce il n’était pas établi que le requérant ait été averti de la possibilité d’une requalification de l’accusation portée contre lui, ni qu’il ait eu la possibilité de débattre contradictoirement de la nouvelle accusation. S’il est vrai que l’élément matériel des deux délits en cause était le même, à savoir la commission d’actes contraires aux devoirs propres à un fonctionnaire public dans le but de percevoir des bénéfices, cependant le délit de corruption dans des actes judiciaires nécessitait également la présence d’un élément intentionnel spécifique. Il était dès lors plausible de soutenir que les moyens de défense auraient été différents de ceux choisis afin de contester l’action principale. Enfin, au sujet des répercussions de la nouvelle accusation sur la détermination de la peine du requérant, la Cour ne souscrivit pas à la thèse selon laquelle la modification de l’accusation avait été sans incidence sur la détermination de la peine prononcée à l’encontre du requérant.

Statuant sur l’application de l’article 41 de la Convention, la Cour n’accorda aucune somme au requérant, vu que ce dernier n’avait pas formulé de demande dans le délai imparti. Toutefois, elle indiqua que, lorsqu’elle conclut qu’un particulier a été condamné à l’issue d’une procédure entachée de manquements aux exigences de l’article 6 de la Convention, un nouveau procès ou une réouverture de la procédure, à la demande de l’intéressé, représente en principe un moyen approprié de redresser la violation constatée. 2. La résolution du Comité des Ministres du Conseil de l’Europe du 30 septembre 2009

Le Comité des Ministres du Conseil de l’Europe mit fin à l’examen de la requête n o 25575/04 en adoptant, le 30 septembre 2009, la Résolution ResDH(2009)87, dont les passages pertinents se lisent ainsi : « (...) en vertu de l’article 46 paragraphe 2 de la Convention ... Vu l’arrêt transmis par la Cour une fois définitif ; Rappelant que les violations de la Convention constatées par la Cour dans cette affaire concernent une atteinte au droit à être informé d’une manière détaillée de la nature et de la cause de l’accusation, ainsi qu’au droit à disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense en raison de la requalification des faits par la Cour de Cassation sans que le requérant en soit informé (violation de l’article 6, paragraphe 3 a) et b), combiné avec l’article 6, paragraphe 1) (voir détails dans l’Annexe). (...) DECLARE, après avoir examiné les mesures prises par l’État défendeur (voir Annexe) qu’il a rempli ses fonctions en vertu de l’article 46 paragraphe 2 de la Convention dans la présente affaire et DECIDE d’en clore l’examen. »

L’Annexe à la Résolution ResDH(2009)87 se lit ainsi dans ses parties pertinentes : « Informations sur les mesures prises afin de se conformer à l’arrêt dans l’affaire Drassich contre Italie (...) I. Paiement de la satisfaction équitable et mesures individuelles (...) b) Mesures individuelles Le requérant a été condamné à une peine de trois ans et huit mois de prison. Il a purgé sept mois et un jour et, à partir du 6/09/2004, sa condamnation a été commuée en sursis probatoire, sous la surveillance d’un service social, la peine résiduelle étant inférieure à deux ans. La Cour européenne avait toutefois considéré qu’un nouveau procès ou une réouverture de la procédure, à la demande de l’intéressé, représentait en principe un moyen approprié de réparer la violation (paragraphe 46 de l’arrêt). Suite à l’arrêt de la Cour européenne, le requérant a demandé à la Cour d’appel de Venise de déclarer son arrêt du 12/06/2002 non exécutoire au titre de l’article 670 du Code de procédure pénale. En appliquant la jurisprudence de la Cour de cassation (arrêts no 3600, Dorigo et no 2432, Somogy), la Cour d’appel a reconnu son arrêt comme non exécutoire pour ce qui est de la partie relative à la corruption et a renvoyé à la Cour de cassation le recours initial du requérant contre cet arrêt afin qu’elle puisse donner effet à l’arrêt de la Cour européenne. Dans son arrêt du 11/12/2008, la Cour de cassation a estimé que, dans le cas d’espèce, la restitutio in integrum devait se limiter à annuler la partie de son jugement qui n’avait pas respecté le principe du débat contradictoire, à savoir celle où elle avait elle-même procédé à la requalification des faits allégués contre le requérant de « corruption simple » à « corruption dans des actes judiciaires». La Cour de cassation a considéré que l’article 625bis du Code de procédure pénale était l’instrument le plus approprié pour aboutir à ce résultat. Cet article qui prévoit un recours extraordinaire pour remédier à des erreurs matérielles, peut être appliqué analogia legis à des violations du droit de se défendre devant la Cour de cassation, et permet ainsi de supprimer la partie de la décision mise en cause. La Cour de cassation a donc annulé son arrêt du 4/02/2004 uniquement pour ce qui est de l’infraction de corruption définie comme corruption dans des actes judiciaires et a ordonné de procéder à un nouvel examen du pourvoi en cassation du requérant à l’encontre de l’arrêt du 12/06/2002 de la Cour d’appel de Venise. Dans le cadre de la nouvelle procédure, la Cour de cassation ne manquera pas de prendre en compte les exigences de la Convention en matière de procès équitable. II. Mesures générales 1) Requalification des infractions sans que le principe du débat contradictoire soit appliqué : selon le Gouvernement italien, aucun changement législatif n’apparaît nécessaire car la violation résultait de l’interprétation jurisprudentielle des principes généraux en la matière donnée par la Cour de cassation. La jurisprudence récente de la Cour de cassation a fourni une nouvelle interprétation en conformité avec la jurisprudence de la Cour européenne. Dans son arrêt du 11/12/2008, la Cour de cassation a reconnu que l’arrêt de la Cour européenne avait eu pour effet d’élargir le champ d’application du principe du débat contradictoire dans l’ordre juridique interne. La Cour de cassation a considéré que l’arrêt de la Cour européenne impliquait que dorénavant ce principe s’applique à tous les stades de la procédure, y compris lorsque la Cour de cassation contrôle la légalité d’un jugement, dès lors qu’une modification ex-officio du chef d’accusation a eu une incidence sur la peine prononcée à l’encontre du requérant. 2) Réouverture des procédures à la suite de constats de violations : dans son arrêt du 11/12/2008, la Cour de cassation a estimé que, dans des cas comme celui d’espèce, la décision de la Cour européenne ne remettait pas en question la décision sur le fond, mais seulement l’arrêt de la Cour de cassation qui s’était avéré inéquitable en raison d’une carence du système juridique (la non-application du principe du débat contradictoire). C’est pourquoi, la révision de la décision sur le fond n’est pas nécessaire et l’application par analogie de l’article 625bis du Code de procédure pénale est suffisante pour combler la lacune du système juridique dans des affaires similaires. 3) Publication et diffusion : l’arrêt de la Cour européenne a été diffusé aux autorités compétentes et a été publié sur les sites du Ministère de la Justice (www.giustizia.it) et de la Cour de cassation (www.cortedicassazione.it), ainsi que dans la base de données de la Cour de cassation sur la jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme (www.Italgiure.giustizia.it). Ce dernier site Internet est largement utilisé par tous les praticiens du droit en Italie, fonctionnaires, avocats, procureurs et juges. 3. La procédure objet de la présente requête 11. À la suite de l’arrêt de la Cour concluant à la violation de la Convention, le requérant introduisit une demande devant la cour d’appel de Venise en date du 19 février 2008 afin d’obtenir une décision déclarant sa condamnation non exécutoire au titre de l’article 670 du code de procédure pénale. Le requérant alléguait que son intérêt à agir persistait en dépit du fait qu’il avait entièrement purgé sa peine. En effet, la condamnation avait d’autres conséquences (en particulier les interdictions et l’inscription au casier judiciaire). Il demandait l’annulation de sa condamnation, subsidiairement l’annulation de la partie concernant les faits de corruption.

Dans son avis du 22 mai 2008, le ministère public estima que la déclaration selon laquelle la condamnation n’était pas exécutable suffirait pour se conformer à l’arrêt de la Cour européenne des droits de l’homme.

La cour d’appel de Venise ne partagea pas l’avis du ministère public. Le 4 juin 2008, après avoir reconnu l’intérêt à agir du requérant et déclaré la condamnation non exécutable (pour la partie relative aux faits de corruption), elle estima que ceci n’était pas suffisant, car une telle déclaration n’entacherait pas l’arrêt de condamnation en tant que tel. Il fallait un remède pleinement restitutoire, à savoir une décision déclarant l’infraction de corruption prescrite. Cette décision lui avait été refusée par la Cour de cassation. Cette juridiction-là devait dès lors être à nouveau saisie du dossier afin d’identifier la manière de se conformer à l’arrêt de la Cour européenne des droits de l’homme. Par conséquent, la cour d’appel transmit le dossier à la Cour de cassation.

Le requérant déposa un recours en cassation dans lequel il fit observer que la question se posait de savoir quelles étaient les limites et les particularités de la procédure qui s’en suivrait. Selon lui, si la Cour de cassation requalifiait à nouveau les faits comme corruption dans des actes judiciaires, elle s’exposerait à un deuxième constat de violation de la part de la Cour européenne des droits de l’homme. Seuls les deux scénarios suivants étaient plausibles : que les juges remettent complètement en cause la res judicata et annulent entièrement la condamnation, étant donné que celle-ci avait été prononcée à l’issue d’une procédure jugée inéquitable ; ou qu’ils déclarent l’infraction de corruption simple prescrite et qu’ils recalculent la peine en conséquence.

Le 12 novembre 2008, une audience eut lieu devant la Cour de cassation. Il ressort du dossier que le procureur général demanda la révocation de l’arrêt de la Cour du 4 janvier 2004 et l’annulation sans renvoi de l’arrêt de la cour d’appel de Venise du 12 février 2002 au motif que l’infraction de corruption était prescrite.

Par un arrêt du 12 novembre 2008, la Cour de cassation estima que le cas d’espèce était différent par rapport à celui où l’accusé avait été jugé par contumace et qu’il n’était dès lors pas nécessaire de rouvrir la procédure sur le fond. Il suffisait de corriger l’erreur procédurale, en donnant à l’accusé la possibilité de commenter ( interloquire ) à propos de la requalification des faits de corruption. Le problème constaté par la Cour européenne était la violation du droit à être informé de la nature et des raisons de l’accusation et la violation du droit de disposer du temps et des facilités nécessaires pour sa défense. On pouvait y remédier en appliquant par analogie l’article 625bis du code de procédure pénale, qui prévoyait la correction des erreurs matérielles. En conclusion, la Cour décida de révoquer la partie de la res judicata qui était subséquente à la violation des droits de la défense, à savoir la partie portant sur les faits qualifiés de corruption dans des actes judiciaires au sens de l’article 319 ter du code pénal. Elle décida qu’elle procéderait à un nouvel examen ( trattazione ) du pourvoi en cassation introduit par le requérant contre l’arrêt de la cour d’appel rendu en 2002.

Dans ses mémoires, le requérant exprima ses doutes quant à la portée de cette décision, à savoir si la res judicata avait été remise en question ou non. Il observait qu’il n’y avait pas eu de contestation formelle de l’infraction de corruption dans des actes judiciaires et que l’on ignorait sur quoi porterait l’audience fixée par la cassation. En effet, le ministère public ou la cour même pouvaient décider de ne plus se poser la question de la requalification des faits. Pour se conformer à l’arrêt de la Cour européenne il aurait fallu un nouveau procès permettant aux juges de rejuger ( riaprire la fase di cognizione ) et permettant au requérant de bénéficier des garanties procédurales niées dans le premier procès. En l’occurrence, la Cour de cassation pouvait annuler toute la condamnation litigieuse car elle avait été rendue à l’issue d’une procédure inéquitable ; en tout cas, même l’infraction la plus grave (corruption dans des actes judiciaires) était désormais prescrite. Dans le cas où la Cour de cassation estimerait que la res judicata n’était pas remise en question, alors les juges auraient comme seule issue celle de déclarer prescrite l’infraction de corruption simple, celle-ci étant la seule infraction contestée à l’accusé au moment où la Cour de cassation avait été saisie en 2002. 18. À l’audience fixée devant la Cour de cassation le 31 mars 2009, les défenseurs du requérant demandèrent le report de l’audience en raison d’une grève des avocats. L’audience fut reportée au 25 mai 2009. 19. À l’audience du 25 mai 2009, la Cour rappela aux défenseurs du requérant qu’il était possible de requalifier les faits de corruption pour lesquels l’intéressé avait été jugé coupable comme faits de corruption dans des actes judiciaires. Les avocats du requérants estimèrent qu’il était nécessaire de porter à la connaissance de l’accusé ce chef d’accusation et de lui donner un délai pour préparer sa défense, et ils demandèrent un report d’audience. Le procureur général ne s’opposa par à leur demande. La Cour de cassation rejeta la demande de report d’audience, au motif que l’accusé n’avait pas titre pour participer à la procédure en cassation, que la possibilité de requalifier les faits de corruption comme corruption dans des actes judiciaires avait été clairement indiquée dans son arrêt du 12 novembre 2008 et que la convocation des défenseurs à l’audience avait permis à l’accusé de disposer du temps pour préparer sa défense.

Par un arrêt du 25 mai 2009, déposé au greffe le 18 septembre 2009, la Cour de cassation rappela que le requérant, par le biais de ses avocats, avait été informé de la requalification des faits par sa décision du 12 novembre 2008 qui avait annoncé un nouvel examen du pourvoi en cassation. L’intéressé avait en outre disposé du temps nécessaire pour préparer sa défense. Par conséquent, la situation avait été mise en conformité avec l’arrêt de violation de la Cour européenne des droits de l’homme. La Cour de cassation qualifia les faits de corruption en corruption dans des actes judiciaires. Elle estima que l’infraction n’était pas encore prescrite. Par ailleurs, les éléments de l’infraction étaient constitués. En conclusion, la Cour rejeta le recours du requérant et le condamna aux frais de procédure. B. Le droit et la pratique internes pertinents 1. Le code pénal

L’article 319 du code pénal se lit ainsi : « Corruzione per un atto contrario ai doveri d’ufficio. Le fonctionnaire public qui, omettant ou retardant (...) un acte rentrant dans l’exercice de ses fonctions, ou accomplissant un acte contraire à ses devoirs publics, reçoit de l’argent ou d’autres bénéfices, ou en accepte la promesse, est puni d’une peine de deux à cinq ans d’emprisonnement ». L’article 319 bis prévoit les circonstances aggravantes du délit ci-dessus : « Circostanze aggravanti . La peine est augmentée si l’infraction prévue par l’article 319 concerne l’attribution d’emplois publics, de pensions ou de salaires ou la conclusion de contrats avec l’administration publique dont le fonctionnaire fait partie ». L’article 319 ter du même code dispose : « Corruzione in atti giudiziari. Si les faits prévus par l’article (...) 319 sont commis afin de favoriser ou de nuire à l’une des parties d’un procès civil, pénal ou administratif, l’infraction est punie d’une peine de trois à huit ans d’emprisonnement. (...) si de l’infraction découle l’injuste condamnation d’un tiers à une peine de réclusion supérieure à cinq ans ou à la perpétuité, le délit est puni d’une peine de six à vingt ans de réclusion ». 2. Le code de procédure pénale

Aux termes de l’ article 157 § 1, alinéa 4, du code pénal, le délai de prescription est de cinq ans si le délit est puni d’une peine de réclusion inférieure à cinq ans. Selon le deuxième paragraphe de ce même article, pour déterminer le délai légal de la prescription, il faut tenir compte de la peine maximale prévue.

Au sens de l’article 521 §§ 1 et 2 du code de procédure pénale : « 1. Dans le jugement, le juge peut donner aux faits une qualification juridique différente par rapport à celle qui a été retenue dans le chef d’accusation à condition que l’infraction ne dépasse pas sa compétence. 2. Le juge ordonne (...) la transmission du dossier au parquet s’il s’aperçoit que le fait est différent par rapport à celui qui a été décrit dans l’ordonnance de renvoi en jugement (...) » L’article 522 § 1 du code de procédure pénale établit que : « Le non-respect des dispositions prévues dans la présente section est un motif de nullité ». 3. La jurisprudence de la Cour de cassation

Dans son arrêt n o 45275 du 16 novembre 2001, la Cour de cassation affirma que : « Le délit de corruption dans des actes judiciaires, prévu à l’article 319 ter , représente une infraction autonome et non pas une circonstance aggravante des délits de corruption prévus par les articles 318 et 319 du même code. En effet, outre le différent nomen juris du délit et le fait que le second paragraphe de l’article prévoie des circonstances aggravantes, cette infraction comporte l’élément intentionnel spécifique de favoriser ou de préjuger une partie du procès ». 4. La révision du procès

L’article 630 du code procédure pénale prévoit les cas dans lesquels une personne condamnée peut demander la révision du procès. À l’époque des faits objet de la présente requête, il n’était pas possible de demander la révision du procès sur la base d’un arrêt de la Cour européenne des droits de l’homme ayant conclu à une violation de la Convention. Par l’arrêt n o 113 du 7 avril 2011, la Cour constitutionnelle a déclaré cette disposition inconstitutionnelle dans la mesure où elle ne prévoit pas la possibilité de demander la révision de la condamnation afin d’obtenir la réouverture du procès lorsque ceci est nécessaire, aux termes de l’article 46 de la Convention, pour se mettre en conformité avec un arrêt définitif de la Cour européenne des droits de l’homme. C. Le droit et la pratique internationaux pertinents 1. L’exécution des arrêts de la Cour

Le 19 janvier 2000, lors de la 694 e réunion des Délégués des Ministres, le Comité des Ministres du Conseil de l’Europe a adopté la Recommandation n o R (2000) 2 sur le réexamen ou la réouverture de certaines affaires au niveau interne suite à des arrêts de la Cour européenne des droits de l’homme : « Le Comité des Ministres, en vertu de l’article 15.b du Statut du Conseil de l’Europe, Considérant que le but du Conseil de l’Europe est de réaliser une union plus étroite entre ses membres ; Eu égard à la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et les libertés fondamentales (ci-après « la Convention ») ; Notant que, sur la base de l’article 46 de la Convention, les Parties contractantes s’engagent à se conformer aux arrêts définitifs de la Cour européenne des droits de l’homme (« la Cour ») dans les litiges auxquels elles sont parties et que le Comité des Ministres en surveille l’exécution ; Ayant à l’esprit que, dans certaines circonstances, l’engagement susmentionné peut impliquer l’adoption de mesures, autres que la satisfaction équitable accordée par la Cour conformément à l’article 41 de la Convention et / ou des mesures générales, afin que la partie lésée se retrouve, dans la mesure du possible, dans la situation où elle était avant la violation de la Convention ( restitutio in integrum ) ; Prenant note du fait qu’il appartient aux autorités compétentes de l’Etat défendeur de déterminer quelles mesures sont les plus appropriées pour réaliser la restitutio in integrum , en tenant compte des moyens disponibles dans le système juridique national ; Ayant toutefois à l’esprit que – ainsi que le montre la pratique du Comité des Ministres relative au contrôle de l’exécution des arrêts de la Cour – il y a des circonstances exceptionnelles dans lesquelles le réexamen d’une affaire ou la réouverture d’une procédure s’est avéré être le moyen le plus efficace, voire le seul, pour réaliser la restitutio in integrum , I. Invite, à la lumière de ces considérations, les Parties contractantes à s’assurer qu’il existe au niveau interne des possibilités adéquates de réaliser, dans la mesure du possible, la restitutio in integrum . II. Encourage notamment les Parties contractantes à examiner leurs systèmes juridiques nationaux en vue de s’assurer qu’il existe des possibilités appropriées pour le réexamen d’une affaire, y compris la réouverture d’une procédure, dans les cas où la Cour a constaté une violation de la Convention, en particulier lorsque : i. la partie lésée continue de souffrir des conséquences négatives très graves à la suite de la décision nationale, conséquences qui ne peuvent être compensées par la satisfaction équitable et qui ne peuvent être modifiées que par le réexamen ou la réouverture, et ii. il résulte de l’arrêt de la Cour que a) la décision interne attaquée est contraire sur le fond à la Convention, ou b) la violation constatée est causée par des erreurs ou défaillances de procédure d’une gravité telle qu’un doute sérieux est jeté sur le résultat de la procédure interne attaquée. Exposé des motifs (...) 8. Le paragraphe 1 expose le principe de base de la recommandation selon lequel toutes les victimes de violations de la Convention doivent avoir droit, dans la mesure du possible, à une restitutio in integrum efficace. Les Parties contractantes doivent par conséquent revoir leurs systèmes juridiques dans le but de garantir qu’ils contiennent les moyens nécessaires à cette fin. (...) »

Le paragraphe 35 du Rapport de l’Assemblée parlementaire du Conseil de l’Europe sur l’exécution des arrêts de la Cour européenne des droits de l’homme du 12 juillet 2000 (Doc. 8808) est libellé comme suit : « Puisque la Cour ne dit pas comment l’Etat doit appliquer ses décisions il appartient à ce dernier de chercher les moyens de le faire. L’obligation de se conformer aux arrêts est une obligation de résultat : il faut prévenir de nouvelles violations et réparer les conséquences de la violation pour le requérant. (...) » 2. Les obligations incombant aux États en vertu du droit international général

L’article 35 du projet d’articles de la Commission du droit international relatif à la responsabilité des États pour fait internationalement illicite (adoptés par l’Assemblée générale des Nations unies lors de sa 53 e session (2001), et reproduits dans Documents officiels de l’Assemblée générale, 56 e session, Supplément n o 10 (A/56/10) ), est libellé comme suit : Article 35 – Restitution « L’Etat responsable du fait internationalement illicite a l’obligation de procéder à la restitution consistant dans le rétablissement de la situation qui existait avant que le fait illicite ne soit commis, dès lors et pour autant qu’une telle restitution : a) n’est pas matériellement impossible ; b) n’impose pas une charge hors de toute proportion avec l’avantage qui dériverait de la restitution plutôt que de l’indemnisation. »

L’article 26, comme par ailleurs l’alinéa 3 du préambule, de la Convention de Vienne sur le droit des traités du 23 mai 1969, énonce le principe « pacta sunt servanda » : « Tout traité en vigueur lie les parties et doit être exécuté par elles de bonne foi. » GRIEFS

Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 a), b), c) et d) de la Convention, le requérant se plaint que les juridictions nationales ne se sont pas conformées aux indications ressortant de l’arrêt Drassich c. Italie , n o 25575/04, 11 décembre 2007. Dans la procédure nationale qui s’en est suivie, ses droits de la défense auraient été à nouveau violés, en particulier le droit d’être informé en temps utile de la nature et des causes de l’accusation portée contre lui et le droit à une défense effective. À cet égard, il se plaint d’avoir été une nouvelle fois été victime d’une requalification des faits in pejus de la part de la Cour de cassation, sans avoir la possibilité de se défendre devant une juridiction de fond.