- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 21 noiembrie 2000
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Remboursement frais et dépens - procédure de la Convention
Pareschi împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA I CERINȚA PARESCHI c. ITALIA (solicitarea nr. 44373/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 21 noiembrie 2000 DEFINITIVF 21/02/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza Pareschi c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din E. Palm, președinta Conforti Ferrari Bravo Gaukur Jörundsson Türmen Zupančič Panțiru judecători și domnul O La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, Milena Pareschi, care a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 6 mai 1998 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( La 13 noiembrie 1998, cererea a fost înregistrată sub numărul de dosar 44373/98.
Guvernul italian (atlée) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 14 decembrie 1999. La 9 noiembrie 1994, recurenta a depus o acțiune la grefa camerei regionale a Curții de Conturi pentru a-i permite Emilia să obțină anularea deciziei prin care Prefectura îi atribuise o pensie cu o valoare mai mică decât cea la care considera că are dreptul și să obțină recunoașterea dreptului său la suma totală a pensiei. În aceeași zi, recurenta a prezentat o cerere de stabilire a datei la care a fost încuviințată în instanță. La 22 decembrie 1995, camera regională a informat recurenta că recursul a fost atribuit nr. 5167/C.
La 28 septembrie 1998, recurenta a solicitat să fie informată cu privire la data la care a avut loc încuviințarea. Prin scrisoarea din 22 octombrie 1998, camera regională a comunicat recurentei că încuviințarea era prevăzută pentru luna aprilie 1999 și că data exactă ar fi notificată avocatului recurentei. La 25 mai 1999, Camera Regională a comunicat recurentei că data la care a fost stabilită data la care a avut loc încuviințarea a fost stabilită la 11 noiembrie 1999. Prin aceeași hotărâre, al cărei text a fost depus la grefă la 18 ianuarie 2000, camera regională a respins recursul recurentei.
Recurenta susține că durata procedurii nu a respectat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Registrul se opune acestei teze. 10. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 9 noiembrie 1994 și s-a încheiat la 18 ianuarie 2000. 11. Prin urmare, a durat puțin peste cinci ani și două luni, pentru o instanță. 12. Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de a deține un termen rezonabil.
În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința de termen rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (2). Cu privire la aplicarea articolului 41 din convenție 14.În conformitate cu art. 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite … Recurenta solicită 15 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit.
16. Curtea consideră că este necesar să se acorde recurentei 10 000 000 de lire italiene. Comisioane și cheltuieli de judecată 17. Recurenta solicită, de asemenea, 1 000 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 18. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma solicitată pentru procedura în fața Curții, și anume 1 000 000 ITL și lacundată recurentei.
Interese moratorii 19. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 10 000 000 (zece milioane) lire italiene pentru daune morale și 1 000 000 1000 (un milion) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 2,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
Făcut în franceză, apoi comunicat în scris la 21 noiembrie 2000, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și 3 din Regulamentul Michael O Modulator președinte
PREMIÈRE SECTION
AFFAIRE PARESCHI c. ITALIE (Requête n° 44373/98) ARRÊT STRASBOURG 21 novembre 2000 DÉFINITIF 21/02/2001 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive. En l’affaire Pareschi c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de : M me E. Palm, présidente , M. B. Conforti , M. L. Ferrari Bravo , M. Gaukur Jörundsson , M. R. Türmen , M. B. Zupančič , M. T. Panțîru , juges , et de M. M. O’Boyle , greffier de section ; Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 24 octobre 2000, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M me Milena Pareschi (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 6 mai 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 13 novembre 1998 sous le numéro de dossier 44373/98. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour a déclaré la requête recevable le 14 décembre 1999. EN FAIT
Le 9 novembre 1994, la requérante déposa un recours au greffe de la chambre régionale de la Cour des comptes pour l’Emilie afin d’obtenir l’annulation de la décision par laquelle la Préfecture lui avait attribué une pension d’un montant inférieur à celui auquel elle estimait avoir droit et d’obtenir la reconnaissance de son droit au montant total de la pension.
Le même jour, la requérante présenta une demande tendant à ce que la date de l’audience fût fixée. Le 22 décembre 1995, la chambre régionale informa la requérante qu’à son recours avait été attribué le n° 5167/C.
Le 28 septembre 1998, la requérante demanda d’être informée sur la date de l’audience. Par une lettre du 22 octobre 1998, la chambre régionale communiqua à la requérante que l’audience était prévue pour le mois d’avril 1999 et que la date précise serait notifiée à l’avocat de la requérante.
Le 25 mai 1999, la chambre régionale communiqua à la requérante que la date de l’audience avait été fixée au 11 novembre 1999.
Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 18 janvier 2000, la chambre régionale rejeta le recours de la requérante. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
8. La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…) »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La période à considérer a débuté le 9 novembre 1994 et s'est terminée le 18 janvier 2000.
Elle a donc duré un peu plus de cinq ans et deux mois, pour une instance.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II. Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
La requérante réclame 15 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu'elle aurait subi.
La Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer à la requérante 10 000 000 ITL. B. Frais et dépens
La requérante demande également 1 000 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme demandée pour la procédure devant la Cour, à savoir 1 000 000 ITL et l’accorde à la requérante. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 2,5 % l ’ an. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 10 000 000 (dix millions) lires italiennes pour dommage moral et 1 000 000 (un million) lires italiennes pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 2,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration de ce délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 21 novembre 2000, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente