AFFAIRE MALETTI c. ITALIE

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA MALETTI c. ITALIA (Cercetarea nr. 46961/99) HOTĂRÂREA STRASBURG martie 2001 DEFINITIVF 01/06/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza Maletti c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președinte Conforti Bonello Strážnická Lorenzen Tsatsa-Nikolovska. E. Leviți judecători și dlui Fribergh grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 8 februarie 2001, se retrage la hotărâre, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant italian, M. Maria Maletti, reclamanta La data de 22 martie 1999, cererea a fost înregistrată sub numărul de dosar 46961/99. La data de 2 martie 2000, Curtea a declarat cererea admisibilă la data de 17 septembrie 1992, recurenta l-a numit pe domnul B. în fața Tribunalului din Modena, pentru a obține o moștenire. Acuzarea a început la 3 noiembrie 1992. La 9 decembrie 1992, avocatul pârâtului a renunțat la mandatul său și a fost amânată pentru a permite pârâtului să-l înlocuiască. Martie 1993 a fost amânată la 20 aprilie 1993 din același motiv. După trei audieri, la 11 ianuarie 1994 a avut loc discuția de mijloace de probă. La tribunalul din 22 martie 1994 a fost amânată la cererea pârâtului. La 26 aprilie 1994, M. P. a fost pusă în discuție. Pe 24 mai 1994, un curator provizoriu pentru M. P. a fost numit. După două audieri dedicate depunerii documentelor, la 14 februarie 1995, părțile au solicitat o trimitere pentru a încerca să ajungă la o soluționare amiabilă a diferendului. La 20 iunie 1995, instanța a fost amânată din cauza unei greve a avocaților la 5 martie 1996. P. eșecul. L. L. a dus la prezentarea concluziilor a avut loc la 22 aprilie 1997. La data de 5 aprilie 2000, la data de 24 mai 2000 s-a făcut rejudecare din oficiu, conform informațiilor furnizate de reclamantă, la 26 octombrie 2000 nu a mai fost depusă nici o hotărâre în legătură cu violarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție. Recurenta susține că durata procedurii nu a respectat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Registrul se opune acestei teze. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 17 septembrie 1992 și era încă în curs de desfășurare la 26 octombrie 2000. La data respectivă, aceasta dura deja un pic mai mult de opt ani și o lună pentru o instanță. 10. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de a deține un termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În ceea ce privește aplicarea articolului 41 din Convenție 12. În temeiul articolului 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se dea la o parte a acesteia decât imprecise pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 13. Recurenta solicită 694 780 lire italiene (ITL) pentru prejudicii materiale și 18 250 000 ITL pentru prejudiciile morale pe care le-ar fi suferit. 14. Curtea arată că reclamanta nu poate pretinde să obțină rambursarea prejudiciului material, întrucât procedura este încă în curs de desfășurare fără a se putea specula în această etapă cu privire la rezultatul acesteia. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde recurentei 18 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. Comisioane și cheltuieli de judecată 15. Recurenta solicită, de asemenea, 473 100 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții. 16. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma solicitată, și anume 473 100 ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care a fost acordată recurentei. Interese moratorii 17. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 18 000 000 (18 milioane) lire italiene pentru daune morale și 473 100 (patru sute șaptezeci și trei de mii de cenți) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.Facet în franceză, apoi comunicat în scris la 1 martie 2001, în conformitate cu art. 77 alin. (2) și (3) din Regulamentul Erik Fribergh András Baka Moduleer Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE MALETTI c. ITALIE

(Requête n°

46961/99)

ARRÊT

STRASBOURG

1

er

mars 2001

DÉFINITIF

01/06/2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire Maletti c. Italie

,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

A.B.

Baka

,

président

,

B.

Conforti

,

G.

Bonello

,

M

me

V.

Strážnická

,

M.

P.

Lorenzen

,

M

me

M.

Tsatsa-Nikolovska.

M.

E. Levits

,

juges

,

et de M. E.

Fribergh

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 8 février 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M

me

Maria Maletti («

la requérante

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 7 octobre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 22 mars 1999 sous le numéro de dossier 46961/99. Le gouvernement italien (« le Gouvernement »)

est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 2 mars 2000.

EN FAIT

3.

Le 17 septembre 1992, la requérante assigna M. B. devant le tribunal de Modène afin d’obtenir le partage d’un héritage.

4.

La mise en état de l’affaire commença le 3 novembre 1992. Le 9

décembre 1992, l’avocat du défendeur renonça à son mandat et l’audience fut ajournée pour permettre au défendeur de le remplacer. L’audience du 9

mars 1993 fut reportée au 20 avril 1993 pour la même raison. Après trois audiences, le 11 janvier 1994 eut lieu la discussion de moyens de preuves. L’audience du 22 mars 1994 fut ajournée à la demande du défendeur. Le 26

avril

1994, M

me

P. fut mise en cause. Le 24 mai 1994, un curateur provisoire pour M

me

P. fut nommé. Après deux audiences consacrées au dépôt de documents, le 14 février 1995 les parties demandèrent un renvoi pour essayer de parvenir à un règlement amiable du différend.

5.

Le 20 juin 1995, l’audience fut reportée en raison d’une grève des avocats au 5

mars

me

P. défaillante. L’audience de présentation des conclusions eut lieu le 22 avril 1997. L’audience de plaidoiries, fixée au 5 avril 2000, fut renvoyée d’office au 24 mai 2000. Selon les informations fournies par la requérante, aucun jugement n’avait encore été déposé au 26

octobre

2000.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

6.

La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

7.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

8.

La période à considérer a débuté le 17 septembre 1992 et était encore pendante au 26 octobre 2000.

9.

Elle avait à cette date déjà duré un peu plus de huit ans et un mois pour une instance.

10.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

11.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

12.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

13.

La requérante réclame 694

780 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 18

250

000

ITL au titre du préjudice moral qu’elle aurait subis.

14.

La Cour relève que la requérante ne saurait prétendre obtenir le remboursement du préjudice matériel, la procédure étant encore pendante sans que l’on puisse spéculer à ce stade sur son issue. En revanche, la Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 18

000

000

ITL au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

15.

La requérante demande également 473

100

ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

16.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme demandée à savoir 473

100

ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante.

C.

Intérêts moratoires

17.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 18

000

000 (dix-huit millions) lires italiennes pour dommage moral

et 473

100 (quatre cent soixante-treize mille cent) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 1

er

mars 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Erik

Fribergh

András

Baka

Greffier

Président