AFFAIRE MORELLI ET NERATTINI c. ITALIE

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA MORELLI ȘI NERATTINI c. ITALIA (solicitarea nr. 46973/99) HOTĂRÂREA STRASBURG martie 2001 DEFINIF 01/06/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza Morelli și Nerattini c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președinte Conforti Bonello Strážnická Lorenzen Tsatsa-Nikolovska. E. Leviți judecători și dlui Fribergh grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 8 februarie 2001, se retrage la hotărâre, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și resortisanți italieni, dnii Mauro Morelli și Valerio Nerattini ( Curtea a declarat că cererea este admisibilă la 2 martie 2000 de către agentul său, dl U. Leanza, și de către co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 2 martie 2000. În 1992, reclamanții au cumpărat o clădire la o licitație judiciară. În momentul în care au vizitat această clădire pentru a o deține, au descoperit că o parte din aceasta era ocupată de domnul L. și M.T., în calitate de chiriași ai domnului B. și domnul Z., proprietari ai unei alte clădiri în aceeași clădire. La 27 octombrie 1992, reclamanții au atribuit domnii B. și L., precum și domnul meu Z. T. și Z. în fața tribunalului din Ravenna pentru a face să se constate că partea de proprietate ocupată de domnul L. și M. T. era apartamentul lor și pentru a obține restituirea apartamentului menționat anterior. Încheierea cazului a început la 15 ianuarie 1993, data la care judecătorul a declarat domnul L. și M. La 2 iulie 1993, judecătorul a numit un expert, care a depus jurământul la 26 noiembrie 1993. La 6 mai 1994, judecătorul a stabilit data prezentării concluziilor la 9 decembrie 1994. În ziua următoare, în fața camerei competente a fost stabilită data de 11 octombrie 1996. 1996, președintele Tribunalului a amânat ședința la 8 aprilie 1997. Această ședință nu a avut loc. La 9 aprilie 1997, președintele a numit un nou judecător și a stabilit data la care a avut loc audierea la 12 martie 1999. Între timp, ca urmare a atribuirii cauzei la colegiul de magistrați însărcinat cu tratarea celor mai vechi cazuri (sezione stralcio) ), președintele a numit un nou judecător pentru punerea în funcțiune. Sezioni stralcio , compus dintr-un judecător titular, în calitate de președinte, și doi judecători onorari, au fost creați în temeiul articolului 90 din Legea nr. 353/199160 (astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 534/1995) în scopul de a absorbi .În conformitate cu informațiile furnizate de solicitanți, la 18 noiembrie 1999 cazul a fost stabilit în mod deliberat. Prin hotărârea din 16 mai 2000, al cărei text a fost depus la grefă la 24 iulie 2000, instanța a respins cererea reclamanților. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamanții susțin că durata procedurii nu a respectat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum s-a formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 10. 13 Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la cerința În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1).14, după examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu îndeplinește cerința privind termenul rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamanții solicită în general 50 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și 50 000 000 ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 17. Curtea nu are nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde fiecărui reclamant 16 000 000 ITL pentru daune morale. Costuri și cheltuieli de judecată 18. Solicită, de asemenea, și, în general, 3 519 412 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile efectuate în fața Curții. 19. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma invocată pentru procedura în fața Curții și acordă fiecărui reclamant 1 759 706 ITL. Interese moratorii 20. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească fiecărui reclamant, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 16 000 000 (șaisprezece milioane) lire italiene pentru daune morale și 1 759 706 (un milion șapte cincizeci și nouă de mii șapte sute șase) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 1 martie 2001, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Erik Fribergh András Baka Moduleer Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE MORELLI ET NERATTINI c. ITALIE

(Requête n°

46973/99)

ARRÊT

STRASBOURG

1

er

mars 2001

DÉFINITIF

01/06/2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire Morelli et Nerattini c. Italie

,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

A.B.

Baka

,

président

,

B.

Conforti

,

G.

Bonello

,

M

me

V.

Strážnická

,

M.

P.

Lorenzen

,

M

me

M.

Tsatsa-Nikolovska.

M.

E. Levits

,

juges

,

et de M. E.

Fribergh

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 8 février 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont des ressortissants italiens, MM. Mauro Morelli et Valerio Nerattini («

les requérants

»), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 17 novembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 22 mars 1999 sous le numéro de dossier 46973/99. Les requérants sont représentés par M

e

C. di Biase, avocat à Bologne. Le gouvernement italien (« le Gouvernement »)

est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 2 mars 2000.

EN FAIT

3.

En 1992, les requérants achetèrent un immeuble à une vente judiciaire aux enchères. Lorsqu’ils visitèrent cet immeuble afin d’en prendre possession, ils découvrirent qu’une partie de celui-ci était occupée par M. L. et M

me

T., en tant que locataires de M. B. et M

me

Z., propriétaires d’un autre immeuble dans le même bâtiment.

4.

Le 27 octobre 1992, les requérants assignèrent MM. B. et L. ainsi que M

mes

T. et Z. devant le tribunal de Ravenne afin de faire constater que la partie de l’immeuble occupée par M. L. et M

me

T. était leur appartement et obtenir la restitution dudit appartement.

5.

La mise en état de l’affaire commença le 15 janvier 1993, date à laquelle le juge déclara M. L. et M

me

T. défaillants. Le 2 juillet 1993, le juge nomma un expert, qui prêta serment le 26 novembre 1993. Le 6 mai 1994, le juge fixa la date pour la présentation des conclusions au 9 décembre 1994. Le jour venu, l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 11 octobre 1996. Le 19

septembre

1996, le président du tribunal reporta ladite audience au 8 avril 1997. Cette audience n’eut pas lieu. Le 9

avril 1997, le président nomma un nouveau juge et fixa la date de l’audience au 12

mars

1999.

6.

Entre-temps, suite à l’attribution de l’affaire au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes (

sezione stralcio

), le président nomma un nouveau juge de la mise en état. Les

sezioni stralcio

, composées d’un juge titulaire, en qualité de président, et de deux juges honoraires, ont été crées en vertu de l’article 90 de la loi n°

353/199160 (tel que modifié par la loi n° 534/1995) afin d’absorber l’arriéré d’affaires pendantes devant les juridictions civiles. Le juge de la mise en état fixa l’audience au 6 mai 1999, date à laquelle les parties ne comparurent pas.

7.

Selon les informations fournies par les requérants, le 18

novembre

1999 l'affaire fut mise en délibéré.

8.

Par un jugement du 16 mai 2000, dont le texte fut déposé au greffe le 24 juillet 2000, le tribunal rejeta la demande des requérants.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

9.

Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

10.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

11.

La période à considérer a débuté le 27 octobre 1992 et et s’est terminée le 24 juillet 2000.

12.

Elle a donc duré environ sept ans et neuf mois pour une instance.

13.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

14.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

15.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

16.

Les requérants réclament globalement 50 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 50 000 000 ITL au titre du préjudice moral qu’ils auraient subis.

17.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, la Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer à chaque requérant 16

000 000 ITL au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

18.

Les requérants demandent également et globalement 3 519 412 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

19.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme reclamée pour la procédure devant la Cour et accorde à chaque requérant 1 759 706 ITL.

C.

Intérêts moratoires

20.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser à chaque requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 16 000 000 (seize millions) lires italiennes pour dommage moral

et 1 759 706 (un million sept cent cinquante-neuf mille sept cent six) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 1

er

mars 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Erik

Fribergh

András

Baka

Greffier

Président