- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 25 octombrie 2001
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Dommage matériel - demande rejetée
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
Morelli și Levantesi împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A PATRA CAUZA MORELLI ȘI LEVENTESI c. ITALIA Cerere nr. 49354/99 HOTĂRÂREA STRASBURG 25 octombrie 2001 DEFINITIVF 25/01/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Morelli și Levantesi c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Pastor Ridruejo Caflisch Cabral Barreto V.H.
B utkevych, judecătorii mei Vajić M. D el Tufo, judecător ad hoc, și al dlui V. Berger Grefier de Secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 4 octombrie 2001, rend la hotărâre că iată, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, inclusiv resortisanți italieni, dl Giuseppe Morelli și dl Bianca Maria Levantesi, care au sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 7 octombrie 1997, în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( Curtea a declarat cererea admisibilă la 9 noiembrie 2000. La 11 ianuarie 1978, reclamanții au fost repartizați de domnul Q. în fața instanței judecătorești din Fermo (Ascoli Piceno) pentru a obține înapoi la statu-quo ante de un teren și repararea daunelor suferite ca urmare a comportamentului reclamanților.
Punerea în aplicare a început la 24 ianuarie 1978. La această audiere, părțile au excipat de la incompetență rațională revărsare de valoare instanței judecătorești din statul de judecată i s-a reținut să se pronunțe asupra acestei excepții preliminare. Prin hotărârea din 31 ianuarie 1978, al cărei text a fost depus la grefă la 16 februarie 1978, judecătorul judecător din statul de drept a declarat incompetent în favoarea Tribunalului din Fermo. La 20 iunie 1978, dl Q. i-a numit pe reclamanți în fața acestei instanțe. Prima audiere a avut loc la 27 noiembrie 1978. Din cele 18 ședințe stabilite între 26 februarie 1979 și 15 februarie 1984, una a fost revocată din oficiu și una la cererea părților, șase au luat în considerare audierea martorilor sau a părților și zece au vizat o expertiză.
Prezentarea concluziilor a avut loc la 4 iunie. 1984 și ședința pledoariilor în fața camerei competente a avut loc la 10 ianuarie 1986. printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 28 aprilie 1986, Tribunalul a acceptat cererea dlui Q. octombrie 1986, reclamanții au răspuns la apelul în fața Tribunalului de apel din data de 31 ianuarie 1989, prin prezentarea concluziilor. La 6 martie 1991 s-a stabilit o audiere în fața camerei competente, la data de 2 decembrie 1986, dintre care două au vizat constituirea domnului Q. în cadrul procedurii, la 31 ianuarie 1989, prin prezentarea concluziilor. ; cu toate acestea, aceaceasta a fost amânată inițial din oficiu la 20 martie 1991, apoi din cauza absenței părților la 5 mai 1993, apoi din nou din oficiu la 9 martie 1994, la cererea dlui Q. - reclamanții fiind absenți - la 26 aprilie 1995 și la 9 octombrie 1996 din cauza unei greve a avocaților.
printr-o hotărâre din 16 octombrie 1996, al cărei text a fost depus la grefă la 24 octombrie 1996, octombrie 1996, Curtea a respins recursul reclamanților. Această hotărâre a devenit definitivă la 21 iunie 1997. ÎN JUSTAȚIE PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA LICHIDITATE ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamanții suscită că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție.
Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) . . Perioada care trebuie luată în considerare a început la 11 ianuarie 1978 și s-a încheiat la 21 iunie 1997. 10. Prin urmare, Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 12. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței de termen rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se șteargă ^ i ^ i ^ i , pe deplin, consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă.
lira italiană (ITL) pentru prejudiciul material și 80 000 000 ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 15. Curtea nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde suma solicitată pentru prejudiciul moral, și anume 40 000 000 000 ITL pentru fiecare solicitant. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 16. Reclamanții solicită, de asemenea, 14 171 874 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții.
17. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma globală de 5 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și acordă fiecărui reclamant 2 500 000 ITL. Interese moratorii 18. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data d Adoptarea prezentei hotărâri a fost de 3,5% l an.
PE CES DE LA CURȚA, ÎN L.UNANIMITATE, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească fiecărui solicitant, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 40 000 000 (cvarant milioane) lire italiene pentru daune morale și 2 500 000 (două milioane cinci sute de mii) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 25 octombrie 2001, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Module Președinte
QUATRIÈME SECTION
AFFAIRE MORELLI ET LEVANTESI c. ITALIE ( Requête n° 49354/99 ) ARRÊT STRASBOURG 25 octobre 2001 DÉFINITIF 25/01/2002 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Morelli et Levantesi c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de : MM. G. Ress , président , A. Pastor Ridruejo , L. Caflisch , I. Cabral Barreto , V.H. B utkevych, M mes N. Vajić , juges , M. D el Tufo, juge ad hoc, et de M. V. Berger , greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 octobre 2001, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont des ressortissants italiens, M. Giuseppe Morelli et M me Bianca Maria Levantesi (« les requérants »), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 7 octobre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 5 juillet 1999 sous le numéro de dossier 49354/99. Les requérants sont représentés par M e G. Brengola, avocat à Civitanova Marche (Macerata). Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour a déclaré la requête recevable le 9 novembre 2000. EN FAIT
Le 11 janvier 1978, les requérants furent assignés par M. Q. devant le juge d’instance de Fermo (Ascoli Piceno) afin d’obtenir le retour au statu quo ante d’un terrain et réparation des dommages subis suite au comportement des requérants.
La mise en état commença le 24 janvier 1978. A cette audience, les parties excipèrent de l’incompétence ratione valoris du juge d’instance et ce dernier se réserva de statuer sur cette exception préliminaire. Par un jugement du 31 janvier 1978, dont le texte fut déposé au greffe le 16 février 1978, le juge d’instance se déclara incompétent en faveur du tribunal de Fermo.
Le 20 juin 1978, M. Q. assigna les requérants devant cette juridiction. La première audience se tint le 27 novembre 1978. Des dix-huit audiences fixées entre le 26 février 1979 et le 15 février 1984, une fut reportée d’office et une à la demande des parties, six concernèrent l’audition de témoins ou des parties et dix concernèrent une expertise. La présentation des conclusions eut lieu le 4 juin 1984 et l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente se tint le 10 janvier 1986. Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 28 avril 1986, le tribunal fit droit à la demande de M. Q.
Le 1 er octobre 1986, les requérants interjetèrent appel devant la cour d’appel d’Ancône. La mise en état commença le 2 décembre 1986 et se termina quatre audiences plus tard, dont deux concernèrent la constitution de M. Q. dans la procédure, le 31 janvier 1989, par la présentation des conclusions. L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 6 mars 1991 ; toutefois, elle fut reportée d’abord d’office au 20 mars 1991, puis elle le fut en raison de l’absence des parties au 5 mai 1993, ensuite à nouveau d’office au 9 mars 1994, enfin à la demande de M.Q. - les requérants étant absents - au 26 avril 1995 et au 9 octobre 1996 en raison d’une grève des avocats. Par un arrêt du 16 octobre 1996, dont le texte fut déposé au greffe le 24 octobre 1996, la cour rejeta l’appel des requérants. Cet arrêt devint définitif le 21 juin 1997. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
7. Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La période à considérer a débuté le 11 janvier 1978 et s’est terminée le 21 juin 1997.
Elle a donc duré plus de dix-neuf ans et cinq mois pour deux instances.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
13. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
Les requérants réclament globalement 17 623 369 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 80 000 000 ITL au titre du préjudice moral qu’ils auraient subis.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer la somme demandée au titre du préjudice moral, à savoir 40 000 000 ITL à chaque requérant. B. Frais et dépens
Les requérants demandent également 14 171 874 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme globale de 5 000 000 ITL pour la procédure devant la Cour et accorde à chaque requérant 2 500 000 ITL. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 3,5 % l ’ an. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser à chaque requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 40 000 000 (quarante millions) lires italiennes pour dommage moral et 2 500 000 (deux millions cinq cent mille) lires italiennes pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 3,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration de ce délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette les demandes de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 octobre 2001, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Vincent Berger Georg Ress Greffier Président