SECȚIUNEA A PATRA CAUZA MARCANTONI c. ITALIA Cerere nr. 49370/99 HOTĂRÂREA STRASBURG 25 octombrie 2001 DEFINITIVF 25/01/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cazul Marcantoni c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din domnii Ress Președintele Pastor Ridruejo Caflisch Cabral Barreto V.H. B utkevych, judecătorii mei Vajić M. D el Tufo, judecător ad hoc, și al domnului V. Berger grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 4 octombrie 2001, Rend la hotărâre, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, dl Corrado Marcantoni, care a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 14 ianuarie 1998 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( Tribunalul a declarat cererea admisibilă la 9 noiembrie 2000. La 10 noiembrie 1993, reclamantul l-a numit pe domnul S. în fața judecătorului de instanță din Sant La prima audiere, la 18 noiembrie 1993, dl S. a solicitat, la rândul său, plata a 30 de milioane de lire, judecătorul de instanță și-a rezervat decizia. Prin ordonanța din 4 decembrie 1993, judecătorul de instanță s-a declarat incompetent raționalizat și a invitat părțile să reia procedura în termen de șase luni în fața Tribunalului din Fermo. La 3 iunie 1994, reclamantul a reluat procedura în fața acestei instanțe. La 30 mai 1995, președintele a însărcinat un judecător cu cazul și a stabilit data primei audieri 26 iulie 1995. În ziua următoare, domnul S. a fost declarat în culpă și cauza a fost amânată până la 3 aprilie 1996. Această audiere a fost inițiată din oficiu la 13 noiembrie 1996. În iulie 1999, din cauza lipsei unui magistrat, nu a avut loc nicio altă audiere. Legea privind sezioni stralcio a intrat în vigoare, președintele tribunalului a atribuit cazul colegiului de magistrați însărcinat cu tratarea celor mai vechi cazuri (sezione stralcio). , compuse dintr-un judecător titular, în calitate de președinte, și doi judecători onorari, au fost stabiliți în temeiul articolului 90 alineatul (5) din Legea nr. 353/1990 (astfel cum a fost modificată prin Legea 534/1995) pentru a absorbi arieratele de cauze pendinte în fața instanțelor civile. La 18 noiembrie 1999, judecătorul a amânat cazul la data de 3 februarie 2000 pentru admiterea mijloacelor de probă. Această instanță nu a avut loc și o altă audiere a fost stabilită la data de 24 februarie 2000. La data respectivă, judecătorul a amânat în instanță la 25 mai 2000 din cauza absenței părților. În acea zi, judecătorul a fixat audierea dlui S. S. la 27 iulie 2000. La acea dată, dl S. s-a constituit în procedură și audierea sa a fost amânată la 21 decembrie 2000. Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Termenul care trebuie luat în considerare a început la 10 noiembrie 1993 și procedura era încă în curs de desfășurare la 21 decembrie 2000. [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. (1). Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 1 815 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și 15 000 000 ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 16. Curtea nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde reclamantului suma solicitată, și anume 15 000 000 000 ITL, cu titlu de prejudiciu moral. Comisioane și cheltuieli de judecată 17. Reclamantul solicită, de asemenea, 8 619 138 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața Curții. 18. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, hotărârea În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 4 000 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și acordul la care se face referire în prezenta hotărâre. Interese moratorii 19. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în L (patru milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata acestora Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicate în scris la 25 octombrie 2001, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Moduleer Președintele
QUATRIÈME SECTION
AFFAIRE MARCANTONI c. ITALIE
(
Requête n° 49370/99
)
ARRÊT
25 octobre 2001
25/01/2002
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Marcantoni c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
G.
Ress
,
président
,
A.
Pastor Ridruejo
,
L.
Caflisch
,
I.
Cabral Barreto
,
utkevych,
M
mes
N.
Vajić
,
juges
,
el Tufo,
juge ad hoc,
et de M. V.
Berger
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 octobre 2001,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Corrado Marcantoni («
le requérant
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 14 janvier 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la
Convention
»). La requête a été enregistrée le 5 juillet 1999 sous le numéro de dossier 49370/99. Le requérant est représenté par M
e
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M.
U.
Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 9 novembre 2000.
3.
Le 10 novembre 1993, le requérant assigna M. S. devant le juge d'instance de Sant’Elpidio a Mare afin d’obtenir réparation des dommages matériels subis lors d’un accident de la route.
4.
Lors de la première audience, le 18 novembre 1993, M. S. demandant pour sa part le versement de 30 millions de lires, le juge d'instance réserva sa décision. Par une ordonnance du 4 décembre 1993, le juge d'instance se déclara incompétent
ratione valoris
et invita les parties à reprendre la procédure dans les six mois devant le tribunal de Fermo.
5.
Le 3 juin 1994, le requérant reprit la procédure devant cette juridiction. Le 30
mai
1995, le président chargea un juge du dossier et fixa la date de la première audience 26
juillet 1995. Le jour venu, M. S. fut déclaré défaillant et l’affaire fut reportée au 3
avril
1996.Cette audience fut renvoyée d’office au 13 novembre 1996. En juillet 1999, faute de magistrat, aucune autre audience n’avait eu lieu.
6.
La loi concernant les
sezioni stralcio
étant entrée en vigueur, le président du tribunal attribua l'affaire au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes (
sezione stralcio
). Les
sezioni stralcio
, composées d'un juge titulaire, en qualité de président, et de deux juges honoraires, ont été créés en vertu de l'article 90, alinéa 5, de la loi n°
353/1990 (tel que modifié par la loi n°
534/1995) afin d'absorber l'arriéré d'affaires pendantes devant les juridictions civiles.
7.
Le 18 novembre 1999, le juge ajourna l’affaire au 3 février 2000 pour l’admission de moyens de preuve. Cette audience n’eut pas lieu et une autre audience fut fixée au 24
février
2000.A cette date, le juge reporta l’audience au 25 mai 2000 en raison de l’absence des parties. Ce jour-là, le juge fixa l’audition de M. S. au 27 juillet 2000. A cette date, M. S. se constitua dans la procédure et son audition fut reportée au 21
décembre
2000.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
8.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
9.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
10.
La période à considérer a débuté le 10 novembre 1993 et la procédure était encore pendante au 21 décembre 2000.
11.
Elle avait à cette date duré plus de sept ans et un mois pour une instance.
12.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
13.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
14.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
15.
Le requérant réclame 1 815 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 15
000
000
ITL au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.
16.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant la somme demandée, à savoir 15
000
000
ITL, au titre du préjudice moral.
B.
Frais et dépens
17.
Le requérant demande également 8 619 138 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
18.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt
Bottazzi
précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 4
000
000
ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.
C.
Intérêts moratoires
19.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 3,5 % l
’
an.
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article
44 § 2 de la Convention, 15
000
000
(quinze millions) lires italiennes pour dommage moral et 4
000
000
(quatre millions) lires italiennes pour frais et dépens
;
b)
que ces montants seront à majorer d
’
un intérêt simple de 3,5 % l
’
an à compter de l
’
expiration de ce délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 octobre 2001, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Greffier
Président