- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 11 decembrie 2001
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
- Dommage matériel - demande rejetée
Pelagagge împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A DOUA CAUZA PELAGGE c. ITALIA (Recuperarea nr. 51700/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 11 decembrie 2001 DEFINITIVF 11/03/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Pelagagge c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii J-P.
Costa președinte Loucaide Bîrsan Jungwiert Butkevych Mularoni judecători L. F everari ravo, judecător ad-hoc și domnul Dolle graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 20 noiembrie 2001, Rend la rejudecare că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant italian, domnul Giovanni Pelagagge ( reclamanta a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 19 decembrie 1997 în temeiul articolului 25 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind Drepturile Omului). Cererea a fost înregistrată la 7 octombrie 1999 sub numărul de dosar 51700/99.
Reclamantul este reprezentat de M. G. Brengola, avocat în Civitanova Marche (Macerata). Guvernul italian (atîlul) este reprezentat de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 13 februarie 2001. La 13 februarie 1975, domnul T. l-a numit pe reclamant, vecinul său, în fața Tribunalului din Macerata, pentru a stabili limitele dintre terenurile lor și pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite ca urmare a ocupației unui teren de pe teritoriul său.
Acuzarea a început la 27 martie 1975. Din cele treizeci și două de audieri stabilite între 22 mai 1975 și 4 octombrie 1980, șapte au fost amânate din oficiu, treisprezece au fost amânate la cererea părților sau a reclamantului sau din cauza absenței acestuia din urmă, iar doi au fost amânate la cererea dlui T. La 11 noiembrie 1980, reclamantul a solicitat numirea unui expert; judecătorul a acceptat această cerere, dar s-a limitat la stabilirea cinstirii ulterioare la 2 decembrie 1980 pentru numire. Această audiere a fost amânată la 10 februarie 1981 la cererea părților. În ziua următoare, a fost numit un expert, care a depus jurământul la 10 martie. 1981. Din cele șaptesprezece ședințe stabilite între 23 iunie 1981 și 25 octombrie 1984, cinci au vizat competența - dintre care una a fost revocată, deoarece expertul nu a depus raportul său - nouă au fost amânate la cererea reclamantului sau a părților, două au fost amânate la cererea dlui T. și una a fost din oficiu.
La 21 ianuarie 1985, judecătorul l-a fixat la sonda de prezentare a concluziilor la 30 aprilie 1985. Cu toate acestea, aceasta din urmă a fost amânată până la 20 mai 1986 la cererea părților, pentru a încerca să ajungă la o soluționare pe cale amiabilă a diferendului. Cu toate acestea, în ziua următoare, judecătorul a fixat la țanc prezentarea concluziilor la 21 octombrie 1986. aprilie 1995, deoarece aceaceasta a fost amânată de trei ori la cererea părților, de trei ori din cauza absenței reclamantului și o dată din oficiu.
Prin hotărârea din 4 mai 1996, al cărei text a fost depus la grefă la 14 mai 1996, instanța a acceptat cererea dlui T. Conform informațiilor furnizate de solicitant, această hotărâre nu a fost notificată și a devenit definitivă la 29 iunie 1997. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamantul susține că durata procedurii nu a respectat principiul "timp rezonabil" astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Hotărârea privind această teză.
Perioada care trebuie luată în considerare a început la 13 februarie 1975 și s-a încheiat la 14 mai 1996; prin urmare, a durat douăzeci și unu de ani și trei de luni pentru o instanță.
10. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de termen rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 11. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.
Reclamantul solicită 80 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și moral pe care l-ar fi suferit. 14. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde reclamantului 28 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral. Costuri și cheltuieli de judecată 15. Reclamantul solicită, de asemenea, 10 147 249 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții.
16. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale numai în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 2 000 EUR pentru procedura în fața Curții și acordul la care se acordă reclamantului. Interese moratorii 17. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an.
Prin aceste motive, Curtea, la L .UNANIMITATE, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 28 000 (8 000) EUR pentru pagubă morală și 2 000 (două mii) EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată aceste sume vor fi majorate cu 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata acestora Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 11 decembrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Dolle J.-P.
Costa Module Președinte
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE PELAGAGGE c. ITALIE (Requête n° 51700/99) ARRÊT STRASBOURG 11 décembre 2001 DÉFINITIF 11/03/2002 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Pelagagge c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de : MM. J.-P. Costa , président , L. Loucaides , C. Bîrsan , K. Jungwiert , V. Butkevych , M me A. Mularoni , juges , M. L. F errari B ravo, juge ad hoc , et de M me S. Dollé , greffière de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 20 novembre 2001, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Giovanni Pelagagge (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 19 décembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 7 octobre 1999 sous le numéro de dossier 51700/99. Le requérant est représenté par M e G. Brengola, avocat à Civitanova Marche (Macerata). Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour a déclaré la requête recevable le 13 février 2001. EN FAIT
Le 13 février 1975, M. T. assigna le requérant, son voisin, devant le tribunal de Macerata afin d’établir les limites entre leurs terrains contigus et d’obtenir réparation des dommages subis du fait de l’occupation d’une parcelle de son terrain.
La mise en état de l’affaire commença le 27 mars 1975. Des trente-deux audiences fixées entre le 22 mai 1975 et le 4 octobre 1980, sept furent reportées d’office, treize le furent à la demande des parties, ou du requérant ou bien en raison de l’absence de ce dernier, et deux le furent à la demande de M. T. ; neuf concernèrent l’audition de témoins et une le dépôt de documents. Le 11 novembre 1980, le requérant demanda la nomination d’un expert ; le juge fit droit à cette demande, mais se borna à fixer l’audience suivante au 2 décembre 1980 pour la nomination. Cette audience fut reportée au 10 février 1981 à la demande des parties. Le jour venu, un expert fut nommé, qui prêta serment le 10 mars 1981. Des dix-sept audiences fixées entre le 23 juin 1981 et le 25 octobre 1984, cinq concernèrent l’expertise - dont une fut renvoyée car l’expert n’avait pas déposé son rapport -, neuf furent reportées à la demande du requérant ou des parties, deux le furent à la demande de M. T. et une le fut d’office. Le 21 janvier 1985, le juge fixa l’audience de présentation des conclusions au 30 avril 1985 ; toutefois, cette dernière fut reportée jusqu’au 20 mai 1986 à la demande des parties, afin d’essayer de parvenir à un règlement amiable du différend. Le jour venu, le juge fixa l’audience de présentation des conclusions au 21 octobre 1986. L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 16 mars 1988 ; toutefois, elle n’eut lieu que le 13 avril 1995, car elle fut reportée trois fois à la demande des parties, trois fois en raison de l’absence du requérant et une fois d’office.
Par un jugement du 4 mai 1996, dont le texte fut déposé au greffe le 14 mai 1996, le tribunal fit droit à la demande de M. T. Selon les informations fournies par le requérant, ce jugement ne fut pas notifié et devint définitif le 29 juin 1997. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
6. Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La période à considérer a débuté le 13 février 1975 et s’est terminée le 14 mai 1996.
Elle a donc duré vingt et un ans et trois mois pour une instance.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
12. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
Le requérant réclame 80 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et moral qu’il aurait subi.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 28 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens
Le requérant demande également 10 147 249 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 2 000 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 3,5 % l ’ an. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit , a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 28 000 (vingt-huit mille) euros pour dommage moral et 2 000 (deux mille) euros pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 3,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration de ce délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette les demandes de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 11 décembre 2001, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président