AFFAIRE SELVA c. ITALIE

AFFAIRE SELVA c. ITALIE (CtEDO, 2001)

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA SELVA c. ITALIA (solicitarea nr. 51672/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 11 decembrie 2001 DEFINITIVF 11/03/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Selva c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii J-P. Costa Președintele Loucaide Bîrsan Jungwiert Butkevych Mularoni judecători L. Férari ravo, judecător ad-hoc și domnul Dolle graffière de section După ce a deliberat în camera Consiliului la 20 noiembrie 2001, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant italian, domnul Giacomo Selva ( La 25 februarie 1998, în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului. Cererea a fost înregistrată la 6 octombrie 1999 sub numărul de dosar 56672/99. Reclamantul este reprezentat de dl D.Venco, avocat în Como. Guvernul italian ( Curtea a declarat cererea admisibilă la 13 februarie 2001. ÎN FAȚĂ la 16 decembrie 1983, reclamantul l-a numit pe domnul L. în fața tribunalului din Como pentru a obține plata unei sume datorate ca urmare a executării unui contract de întreprindere pentru construirea unei clădiri. Cele patru audieri care au avut loc între 3 aprilie și 4 decembrie 1984 au vizat audierea și audierea părților. La 7 februarie 1985, judecătorul a stabilit data prezentării concluziilor la 24 septembrie 1985. La 24 octombrie 1985, avocatul pârâtului a renunțat la mandatul său. 1985, un nou avocat s-a constituit pentru domnul L. După o audiere, la 16 ianuarie 1986 judecătorul a numit un expert care a depus jurământul, după o trimitere pentru cauză de boală, la 1 aprilie 1986. În decembrie 1986. La 10 februarie 1987, expertul și-a vărsat raportul de competență. La 7 și 14 aprilie 1987, reclamantul a solicitat o declarație custozică asupra proprietății reglementate de litigiu. Prin ordonanța din 30 aprilie 1987, judecătorul a admis audierea martorilor, care a avut loc la 17 decembrie 1987. În aceeași zi, judecătorul a respins cererea de pronunțare asigurătorie. La 17 martie 1988 a continuat audierea martorilor. La 30 iunie 1988, părțile și-au prezentat concluziile și au reținut pledoariile la 21 martie 1989. În ziua următoare, președintele tribunalului a amânat cauza la 4 iulie 1989. Această audiere a fost amânată din oficiu la 19 martie 1989. La data respectivă, Tribunalul a redeschis punerea în aplicare și a ordonat o expertiză suplimentară. După o audiere, la 20 iunie 1991 părțile și-au prezentat concluziile. La data de 1 iunie 1993, tribunalul a stat la dispoziție o sentință din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 25 septembrie 1993, instanța a acordat parțial dreptul la cererile părților. La 27 septembrie 1994, reclamantul a solicitat recurs în fața instanței din Milano. Înscrierea cauzei a început la 6 decembrie 1994. La 28 februarie 1995, consilierul pentru punerea în funcțiune a stabilit data prezentării concluziilor la 28 La 22 mai 1996 s-a stabilit interdicția de a se pronunța în instanță. În ziua următoare, instanța de apel a pronunțat la Tribunalul de Primă Instanță că procedura a fost întreruptă din cauza decesului pârâtului. La 7 iunie 1997, moștenitorii acestuia s-au constituit în procedură. La 18 iunie 1997 au avut loc pledoariile. Printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 25 iulie 1997, tribunalul de apel a făcut parțial dreptul la cererea reclamantului. printr-un act din 4 decembrie 1997, părțile au renegat să se aplice în casare. Potrivit informațiilor furnizate de solicitant, hotărârea menționată a devenit definitivă la 27 decembrie 1997. Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Perioada care trebuie luată în considerare a început la 16 decembrie 1983 și a fost încheiată la 27 decembrie 1997 și, prin urmare, a durat mai mult de 14 ani pentru două instanțe. 10. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. (1). Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). PRIVIND VIOLAȚIA DE LA ARTICOLUL 13 DIN CONVENȚIA 12. Reclamantul se plânge, de asemenea, de faptul că, în Italia, nu există jurisdicție în care să se poată face o plângere cu privire la durata excesivă a procedurii. Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate, are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care își desfășoară activitatea în exercitarea funcțiilor oficiale. 13. Guvernul ia act de schimbarea jurisprudenței formulată în Hotărârea Kudła (a se vedea Kudła c. Polonia) [GC], Hotărârea din 26 octombrie 2000, petiția nr. 30210/96, CEDO 2000-XI) și faptul că: poate exista o încălcare a articolului 6 și a articolului 13 din Convenție, în cazul în care nu există căi de atac interne împotriva duratei procedurii. Acesta arată că, între timp, Italia a adoptat o lege (Legea 89 din 24 martie 2001) pentru a remedia această situație. 14. Curtea amintește că art. 13 garantează o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale care permite să se plângă de o necunoaștere a obligației, impusă prin art. 6 alineatul (1), de a auzi cauzele într-un termen rezonabil (a se vedea Kudła c. Polonia, Curtea arată că guvernul nu contestă lipsa remediilor interne în decizia privind admisibilitatea prezentei cereri și ia notă de existența noii legi prin care se introduce o cale de atac internă, deși nu se aplică în cazul de față. 15. Prin urmare, Curtea consideră că, în speță, a existat o încălcare a articolului 13 din Convenția pe motive de absență în dreptul intern a unei căi de atac care i-a permis reclamantului să obțină sancțiunea dreptului său de a-și vedea cauza în mod direct într-o perioadă de timp rezonabilă, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 3 865 622 lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și 50 000 000 ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 18. Curtea nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde reclamantului 20 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 19. Reclamantul solicită, de asemenea, 10 574 997 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și 19 127 940 ITL pentru cele suportate în fața Curții. 20. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 3 000 EUR pentru procedura în fața Curții și acordă reclamantului. Interese moratorii 21. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata d Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 3,5% l an. PE CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 20 000 (80 000) EUR pentru daune morale și 3 000 (trei mii) EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 3,5 % l an de la expirarea termenului respectiv și până la plata înapoiată cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 11 decembrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Dolle J.-P. Costa Grefier Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE SELVA c. ITALIE

(Requête n° 51672/99)

ARRÊT

STRASBOURG

11 décembre 2001

DÉFINITIF

11/03/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Selva c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

L.

Loucaides

,

C.

Bîrsan

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

me

A.

Mularoni

,

juges

,

M.

L. F

errari

B

ravo,

juge ad hoc

,

et de M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 20 novembre 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Giacomo Selva («

le

requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 25 février 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la

Convention

»). La requête a été enregistrée le 6 octobre 1999 sous le numéro de dossier 51672/99. Le requérant est représenté par M

e

D.Venco, avocat à Côme. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 13 février 2001.

EN FAIT

3.

Le 16 décembre 1983, le requérant assigna M. L. devant le tribunal de Côme afin d’obtenir le paiement d’une somme due suite à l’exécution d’un contrat d’entreprise pour la construction d’un immeuble.

4.

La mise en état de l’affaire commença le 7 février 1984. Les quatre audiences qui eurent lieu entre le 3 avril et le 4 décembre 1984, concernèrent la comparution et l’audition des parties. Le 7

février 1985, le juge fixa la date pour la présentation des conclusions au 24

septembre 1985. Le jour venu, l’avocat du défendeur renonça à son mandat. Le 24

octobre

1985, un nouvel avocat se constitua pour M. L. Après une audience, le 16

janvier 1986 le juge nomma un expert qui prêta serment, après un renvoi pour cause de maladie, le 1

er

avril 1986.

5.

L’audience prévue pour le 30 septembre 1986 fut reportée d’office au 11

décembre 1986. Le 10 février 1987, l’expert versa au dossier son rapport d’expertise. Les 7 et 14 avril 1987, le requérant demanda une saisie conservatoire sur l’immeuble objet du litige. Par une ordonnance du 30

avril

1987, le juge admit l’audition de témoins, qui eut lieu le 17

décembre

juin

1988, les parties présentèrent leurs conclusions et l’audience de plaidoiries fut fixée au 21

mars 1989. Le jour venu, le président du tribunal ajourna l’affaire au 4

juillet 1989. Cette audience fut reportée d’office au 19

septembre 1989. A cette date, le tribunal rouvrit la mise en état et ordonna une expertise complémentaire. Après une audience, le 20 juin 1991 les parties présentèrent leurs conclusions. L’audience de plaidoiries se tint le 1

er

juin 1993. Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 25 septembre 1993, le tribunal fit en partie droit aux demandes des parties.

6.

Le 27 septembre 1994, le requérant interjeta appel devant la cour d’appel de Milan. La mise en état de l’affaire commença le 6

décembre

février 1995, le conseiller de la mise en état fixa la date pour la présentation des conclusions au 28

mars 1995. L’audience de plaidoiries fut fixée au 22 mai 1996. Le jour venu, la cour d’appel déclara l’interruption de la procédure en raison du décès du défendeur. Le 7

juin

1997, les héritiers de celui-ci se constituèrent dans la procédure. L’audience de plaidoiries se tint le 18 juin 1997. Par un arrêt du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 25 juillet 1997, la cour d’appel fit en partie droit à l’appel du requérant. Par un acte du 4 décembre 1997, les parties renoncèrent à se pourvoir en cassation. Selon les informations fournies par le requérant, ledit arrêt est devenu définitif le 27

décembre

1997.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

7.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

8.

La période à considérer a débuté le 16 décembre 1983 et s’est terminée le 27

décembre 1997.

9.

Elle a donc duré plus de quatorze ans pour deux instances.

10.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

11.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 13 DE LA CONVENTION

12.

Le requérant se plaint également du fait qu’en Italie il n’existe aucune juridiction à laquelle l’on puisse s’adresser pour se plaindre de la durée excessive de la procédure. Il invoque l’article

13 de la Convention ainsi libellé

:

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.

»

13.

Le Gouvernement prend acte du changement de jurisprudence formulé dans l’arrêt Kudła (voir

Kudła c. Pologne

[GC], arrêt du 26

octobre

2000, requête n°

30210/96, CEDH 2000-XI) et du fait qu’il peut y avoir une violation de l’article 6 et de l’article 13 de la Convention lorsqu’il n’y a pas de voies de recours interne contre la durée de la procédure. Il relève qu’entre-temps l’Italie a adopté une loi (Loi n° 89 du 24

mars

2001) pour remédier à cette situation.

14.

La Cour rappelle que l’article 13 garantit un recours effectif devant une instance nationale permettant de se plaindre d’une méconnaissance de l’obligation, imposée par l’article 6 § 1, d’entendre les causes dans un délai raisonnable (voir

Kudła c. Pologne,

précité, § 156). La Cour relève que le Gouvernement ne conteste pas l’absence de remèdes internes lors de la décision sur la recevabilité de la présente requête et elle prend note de l’existence de la nouvelle loi introduisant une voie de recours interne bien que non applicable au cas d’espèce.

15.

Dès lors, la Cour estime qu’en l’espèce il y a eu violation de l’article

13 de la Convention à raison de l’absence en droit interne d’un recours qui eût permis au requérant d’obtenir la sanction de son droit à voir sa cause «

entendue dans un

délai raisonnable

», au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.

III.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

16.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

17.

Le requérant réclame 3 865 622 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 50 000 000 ITL au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

18.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 20 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

19.

Le requérant demande également 10 574 997 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et 19 127 940 ITL pour ceux encourus devant la Cour.

20.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 3 000 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

21.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention

;

3.

Dit

,

a)

que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 20 000 (vingt mille) euros pour dommage moral et 3 000 (trois mille) euros pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

4.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 11 décembre 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président