AFFAIRE BUTTA c. ITALIE

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA BUTTA c. ITALIA (solicitarea nr. 51682/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 11 decembrie 2001 DEFINITIVF 11/03/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Butta c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii J-P. Costa Președintele Loucaide Bîrsan Jungwiert Butkevych Mularoni judecători L. Férari ravo, judecător ad-hoc și al dlui Dolle graffière de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 20 noiembrie 2001, Rend la hotărâre, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant italian, domnul Franco Butta ( La 26 februarie 1998, în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului, în conformitate cu art. 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la data de 6 octombrie 1999. Cererea a fost înregistrată la data de 6 octombrie 1999 sub numărul de dosar 51682/99. Reclamantul este reprezentat de dl R. Vico și F. Uggetti, avocați la Bergamo. În conformitate cu art. 4 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. Atribuirea cauzei a început la 12 mai 1994, data la care reclamantul a solicitat o sumă cu titlu de provizion și judecătorul de punere în stare de fapt a ordonat reclamantului să reînnoiască notificarea actului de citație împotriva domnului T. și a declarat falimente domnului și societății de asigurări A. Aceasta din urmă s-a constituit în ședința din 13 octombrie 1994 și judecătorul a amânat cauza la 23 februarie 1995 pentru a permite din nou reînnoirea notificării adresate domnului A doua zi, judecătorul a declarat că nu mai are drept de vot pe acesta din urmă, iar avocatul companiei de asigurări l-a informat pe judecător că aceasta fusese lichidată. Audierile din 22 aprilie și 30 mai 1995 au fost exmatriculate pentru că în acele zile avocații erau grevați. La 18 iulie și 19 septembrie 1995, reclamantul a insistat în cererea sa de a obține o sumă ca garanție. September 1995, judecătorul de punere în funcțiune a alocat suma menționată. După o audiere, printr-o ordonanță din 8 octombrie 1997 judecătorul a numit un expert, care a depus jurământul la 4 decembrie 1997, și a amânat cazul la 26 martie 1998. Această audiere a fost amânată din oficiu la 5 noiembrie 1998 din cauza unei boli a judecătorului. În ziua următoare, un nou judecător de punere în funcțiune, la data la care a fost transferat, a numit un alt expert. La 1 aprilie 1999, părțile au solicitat o trimitere pentru a examina raportul de competență depus între timp la grefă și judecătorul a stabilit data următoarei audieri la 6 octombrie 1999. Această audiere nu are loc deoarece, la o dată nespecificată, această cauză a fost atribuită colegiului de magistrați însărcinat cu tratarea celor mai vechi cazuri (sezione stralcio). , compuse dintr-un judecător titular, în calitate de președinte, și din doi judecători onorari, au fost creați în temeiul articolului 90 din Legea nr. 353/1990 (astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 534/1995) pentru a absorbi în mod activ 2000 au fost dedicate cererilor părților care au primit mijloace de probă. Potrivit informațiilor furnizate de reclamant, următoarea audiere a fost stabilită la 20 martie 2001. În ziua următoare, părțile au solicitat stabilirea ședinței de prezentare a concluziilor și judecătorul a fixat la sonda la 23 februarie 2002 în legătură cu VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 Õ 1 DIN CONVENȚIE Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Perioada care trebuie luată în considerare a început la 24 februarie 1994 și procedura este încă în curs de desfășurare până în prezent și, prin urmare, a durat mai mult de șapte ani și opt luni pentru o instanță. 10. Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. (1). Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Daune 13. (1) Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 8 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral. Procedură și cheltuieli de judecată 15. Reclamantul solicită, de asemenea, 8 108 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 16. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR pentru procedura în fața Curții și acordul la care se acordă reclamantului. Interese moratorii 17. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în L .UNANIMITATE, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 8 000 (opt mii) EUR pentru daune morale și 1 500 (o mie cinci cenți) EUR pentru cheltuieli de judecată și cheltuieli de judecată aceste sume vor fi majorate cu 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata acestora Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 11 decembrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Dolle J.-P. Costa Module Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE BUTTA c. ITALIE

(Requête n° 51682/99)

ARRÊT

STRASBOURG

11 décembre 2001

DÉFINITIF

11/03/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Butta c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

L.

Loucaides

,

C.

Bîrsan

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

me

A.

Mularoni

,

juges

,

M.

L. F

errari

B

ravo,

juge ad hoc

,

et de M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 20 novembre 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Franco Butta («

le

requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 26 février 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la

Convention

»). La requête a été enregistrée le 6 octobre 1999 sous le numéro de dossier 51682/99. Le requérant est représenté par M

es

R. Vico et F. Uggetti, avocats à Bergame. Le gouvernement italien («

le

Gouvernement

») est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 13 février 2001.

EN FAIT

3.

Le 24 février 1994, le requérant assigna MM. B. et T. et la compagnie d’assurances A. devant le tribunal de Bergame afin d’obtenir réparation des dommages subis lors d’un accident de la circulation.

4.

La mise en état de l’affaire commença le 12 mai 1994, date à laquelle le requérant demanda une somme à titre de provision et le juge de la mise en état ordonna au requérant de renouveler la notification de l’acte de citation à l’encontre de M.

T. et déclara défaillants M.

B. et la compagnie d’assurances A. Cette dernière se constitua à l’audience du 13 octobre 1994 et le juge ajourna l’affaire au 23 février 1995 pour permettre à nouveau le renouvellement de la notification à M. T. Le jour venu, le juge déclara défaillant ce dernier et l’avocat de la compagnie d’assurances informa le juge que celle-ci avait été mise en liquidation. Les audiences des 22 avril et 30 mai 1995 furent renvoyées car ces jours-là les avocats faisaient grève. Les 18

juillet et 19 septembre 1995, le requérant insista dans sa demande visant à obtenir une somme à titre de provision. Par une ordonnance du 21

septembre 1995, le juge de la mise en état alloua ladite somme. L’audience prévue pour le 14 novembre 1996 fut reportée d’office à deux reprises jusqu’au 15 mai 1997.

5.

Après une audience, par une ordonnance du 8 octobre 1997 le juge nomma un expert, qui prêta serment le 4 décembre 1997, et ajourna l’affaire au 26 mars 1998. Cette audience fut reportée d’office au 5 novembre 1998 en raison d’une maladie du juge. Le jour venu, un nouveau juge de la mise en état, l’ancien ayant entre-temps été muté, nomma un autre expert. Le 1

er

avril

1999, les parties demandèrent un renvoi afin d’examiner le rapport d’expertise entre-temps déposé au greffe et le juge fixa la date de l’audience suivante au 6

octobre 1999. Cette audience ne se tint pas car à une date non précisée, cette affaire fut attribuée au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes (

sezione stralcio).

Les

sezioni stralcio

, composées d’un juge titulaire, en qualité de président, et de deux juges honoraires, ont été crées en vertu de l’article 90 de la loi n° 353/1990 (tel que modifié par la loi n°

534/1995) afin d’absorber l’arriéré d’affaires pendantes devant les juridictions civiles. L’affaire fut ajournée au 29

février

octobre

2000 furent consacrées aux demandes des parties d’admission de moyens de preuve. Selon les informations fournies par le requérant, la prochaine audience fut fixée au 20

mars 2001. Le jour venu, les parties demandèrent la fixation de l'audience de présentation des conclusions et le juge fixa l’audience au 23

février 2002.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

6.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

7.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

8.

La période à considérer a débuté le 24 février 1994 et la procédure est encore pendante à ce jour.

9.

Elle a donc duré plus de sept ans et huit mois pour une instance.

10.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

11.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

12.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

13.

Le requérant réclame 300 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

14.

La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 8 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

15.

Le requérant demande également 8 108 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

16.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 500 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

17.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

,

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 8 000 (huit mille) euros pour dommage moral et 1 500 (mille cinq cents) euros pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 11 décembre 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président