AFFAIRE PERICO c. ITALIE

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA PERICO c. ITALIA (solicitarea nr. 5169/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 11 decembrie 2001 DEFINITIVF 11/03/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Perico c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii J-P. Costa Președintele Loucaide Bîrsan Jungwiert Butkevych Mularoni judecători L. Férari ravo, judecător ad-hoc și al domnului Dolle graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 20 noiembrie 2001, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant italian, domnul Aldo Perico ( La data de 31 octombrie 1997, în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Comisia Europeană a Drepturilor Omului a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului în temeiul articolului 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( R. Vico și F. Uggetti, avocați în Bergamo. Guvernul italian ( La 15 octombrie 1991, reclamantul l-a numit pe dl P., precum și compania sa de asigurări în fața Tribunalului din Bergamo, în scopul de a obține despăgubiri pentru daunele suferite în timpul unui accident de circulație. Anularea cauzei a început la 16 ianuarie 1992, data la care pârâtul a fost declarat defect, judecătorul a numit un expert și a stabilit pentru jurământul acestuia din 26 martie. 1992. La acea dată, judecătorul a ordonat părților să depună la dosar anumite documente și la tribunal a fost retrimisă la 18 iunie 1992. La 19 noiembrie 1992, judecătorul a numit un nou expert, care a depus jurământul la 11 martie 1993. Din cele cinci audieri stabilite între 16 decembrie 1993 și 4 noiembrie 1993. 1996, trei dintre ele s-au referit la audierea martorilor sau a părților, o depunere de documente și o rejudecare din oficiu. Lacul din 25 septembrie 1997 nu s-a ținut, deoarece a fost dat în judecată din oficiu. Printr-o ordonanță în afara ședinței din 18 ianuarie 1999, al cărei text a fost depus la grefa din 21 septembrie 1997 ianuarie 1999, președintele Tribunalului a atribuit cauza la colegiul de magistrați însărcinat cu soluționarea celor mai vechi cauze (seziune stralcio) și a fixat lacul următor la 1 IULIE 1999. În conformitate cu informațiile furnizate de reclamant, la data de 20 decembrie 1999 a avut loc o rejudecare din oficiu. Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Perioada care trebuie luată în considerare a început la 15 octombrie 1991 și procedura era încă în curs de desfășurare la 10 septembrie 2001. La această dată a durat aproximativ nouă ani și 11 luni pentru o instanță. 10. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. (1). Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Daune 13. (1) Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 12 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral. Procedură și cheltuieli de judecată 15. Reclamantul solicită, de asemenea, 4 688 500 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 16. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR pentru procedura în fața Curții și acordul la care se acordă reclamantului. Interese moratorii 17. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, la L .UNANIMITATE, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 12 000 (doisprezece mii) EUR pentru daune morale și 1 500 (o mie cinci cenți) EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată aceste sume vor fi majorate cu 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata acestora Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 11 decembrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Dolle J.-P. Costa Module Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE PERICO c. ITALIE

(Requête n° 51699/99)

ARRÊT

STRASBOURG

11 décembre 2001

DÉFINITIF

11/03/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Perico c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

L.

Loucaides

,

C.

Bîrsan

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

me

A.

Mularoni

,

juges

,

M.

L. F

errari

B

ravo,

juge ad hoc

,

et de M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 20 novembre 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Aldo Perico («

le

requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 31 octobre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 7

octobre

1999 sous le numéro de dossier 51699/99. Le requérant est représenté par M

es

R. Vico et F. Uggetti, avocats à Bergame. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 13 février 2001.

EN FAIT

3.

Le 15 octobre 1991, le requérant assigna M. P. ainsi que sa compagnie d’assurances devant le tribunal de Bergame afin d’obtenir réparation des dommages subis lors d'un accident de la circulation.

4.

La mise en état de l’affaire commença le 16 janvier 1992, date à laquelle le défendeur fut déclaré défaillant, le juge nomma un expert et fixa pour le serment de ce dernier l’audience du 26

mars

novembre

1992, le juge nomma un nouvel expert, qui prêta serment le 11 mars 1993. Des cinq audiences fixées entre le 16 décembre 1993 et le 4

novembre

1996, trois concernèrent l’audition de témoins ou des parties, une le dépôt de documents et une fut reportée d’office. L’audience du 25

septembre

1997 ne se tint pas, car elle fut renvoyée d’office.

5.

Par une ordonnance hors audience du 18 janvier 1999, dont le texte fut déposé au greffe le 21

janvier 1999, le président du tribunal attribua l’affaire au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes (

sezione stralcio

) et fixa l’audience suivante au 1

er

juillet 1999. L’audience de présentation des conclusions eut lieu le 20 décembre 1999, après un renvoi d’office. L’audience de plaidoiries eut lieu le 15 juin 2000. Selon les informations fournies par le requérant, aucun jugement n’avait encore été déposé au 10

septembre

2001.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

6.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

7.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

8.

La période à considérer a débuté le 15 octobre 1991 et la procédure était encore pendante au 10 septembre 2001.

9.

Elle avait à cette date duré environ neuf ans et onze mois pour une instance.

10.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

11.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

12.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

13.

Le requérant réclame 50 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

14.

La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 12

000

euros (EUR) au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

15.

Le requérant demande également 4 688 500 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

16.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 500 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

17.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

,

a)

que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 12 000 (douze mille) euros pour dommage moral et 1 500 (mille cinq cents) euros pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 11 décembre 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président