- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 11 decembrie 2001
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
Brivio împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA 2 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL BRIVIO c. ITALIA (Cercetarea nr. 51660/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 11 decembrie 2001 DEFINITIVF 11/03/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție.
În cauza Brivio c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii J. P. Costa Președintele Loucaide Bîrsan Jungwiert Butkevych Mularoni judecători L. F everari ravo, judecător ad-hoc și al dlui Dolle graffière de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 20 noiembrie 2001, Rend la hotărâre, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și inclusiv cetățeni italieni, dle Maria mea Cristina și Roberta Brivio au sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 11 martie 1998 în temeiul art. 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (precum Convenția privind Drepturile Omului).
Cererea a fost înregistrată la 6 octombrie 1999 sub numărul de dosar 51660/99. Recurentele sunt reprezentate de M. R. Vico și F. Uggetti, avocați în Bergamo. Guvernul italian ( La 15 martie 1994, recurentele au atribuit imobilului lor o coproprietate vecină și coproprietarilor în fața tribunalului din Bergamo pentru a obține anularea unei hotărâri a coproprietății, în special prin stabilirea unei bariere care să împiedice accesul la camioane, pentru a face să se constate că fondul recurentelor nu a fost luat dintr-o activitate deviată și pentru a-i condamna pe inculpați să retragă o conductă și să repare daunele suferite de recurente. Cele trei audieri care au avut loc între 9 februarie 1995 și 11 aprilie 1996 au vizat o expertiză.
La 17 aprilie 1997 a fost amânată la 22 ianuarie 1998 la cererea părților.
La această audiere, judecătorul a aprobat audierea martorilor care a început la 18 februarie 1998. În ziua următoare, după ce a auzit trei martori, judecătorul de punere în funcțiune a amânat audierea celorlalți martori la 1 martie 2000. În ziua următoare, a fost retrimis la 30 octombrie 2000, data la care audierea martorilor a avut loc și cauza a fost amânată la 27 octombrie 2000. aprilie 2001. În ziua următoare, părțile au solicitat o trimitere în scopul de a ajunge la o soluționare pe cale amiabilă a cauzei și judecătorul a stabilit la 12 octombrie 2001 o hotărâre în privința VIOLAȚIEI ALEGUE DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Recurentele au susținut că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție.
Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) . . Perioada care trebuie luată în considerare a început la 15 martie 1994 și procedura era încă în curs de desfășurare la 12 octombrie 2001. La acea dată, Curtea reamintea că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 11. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.
Recurentele solicită 50 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 14. Curtea consideră că este necesar să se acorde fiecărui reclamant 8 000 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral. Comisioanele și cheltuielile de judecată 15. Recurentele solicită, de asemenea, 5 422 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 16. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 750 EUR pentru procedura în fața Curții și la data la care se acordă fiecărei recurente.
Interese moratorii 17. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în L .UNANIMITATE, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească fiecărei reclamante, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 8 000 (88 000) EUR pentru pagubă morală și 750 (șapte sute cincizeci) EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată Respinsă cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 11 decembrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Dolle J.-P.
Costa Grefier Președinte
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE BRIVIO c. ITALIE (Requête n° 51660/99) ARRÊT STRASBOURG 11 décembre 2001 DÉFINITIF 11/03/2002 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Brivio c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de : MM. J.-P. Costa , président , L. Loucaides , C. Bîrsan , K. Jungwiert , V. Butkevych , M me A. Mularoni , juges , M. L. F errari B ravo, juge ad hoc , et de M me S. Dollé , greffière de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 20 novembre 2001, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont des ressortissantes italiennes, M mes Maria Cristina et Roberta Brivio (« les requérantes »), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 11 mars 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 6 octobre 1999 sous le numéro de dossier 51660/99. Les requérantes sont représentées par M es R. Vico et F. Uggetti, avocats à Bergame. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour a déclaré la requête recevable le 13 février 2001. EN FAIT
Le 15 mars 1994, les requérantes assignèrent le syndic d’une copropriété voisine à leur immeuble et les copropriétaires devant le tribunal de Bergame afin d’obtenir l’annulation d’une délibération de la copropriété décidant notamment l’installation d’une barrière empêchant l’accès de camions, de faire constater que le fonds des requérantes n’était pas grevé d’une servitude d’évier et de condamner les défendeurs à retirer une canalisation et à réparer les dommages subis par les requérantes.
La mise en état de l’affaire commença le 12 mai 1994. Les trois audiences qui eurent lieu entre le 9 février 1995 et le 11 avril 1996 concernèrent une expertise. L’audience du 17 avril 1997 fut reportée au 22 janvier 1998 à la demande des parties. A cette audience, le juge admit l’audition de témoins qui commença le 18 février 1998.
Le jour venu, après avoir entendu trois témoins, le juge de la mise en état ajourna l’audition des autres témoins au 1 er mars 2000. Le jour venu, l’audience fut renvoyée au 30 octobre 2000, date à laquelle l’audition des témoins eut lieu et l’affaire fut reportée au 27 avril 2001. Le jour venu, les parties demandèrent un renvoi afin d’arriver à un règlement amiable de l’affaire et le juge fixa l’audience au 12 octobre 2001. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
6. Les requérantes allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La période à considérer a débuté le 15 mars 1994 et la procédure était encore pendante au 12 octobre 2001.
Elle avait à cette date duré plus de sept ans et six mois pour une instance.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
12. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
Les requérantes réclament 50 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’elles auraient subi.
La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer à chaque requérante 8 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens
Les requérantes demandent également 5 422 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 750 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde à chaque requérante. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 3,5 % l ’ an. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit , a) que l’Etat défendeur doit verser à chaque requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 8 000 (huit mille) euros pour dommage moral et 750 (sept cent cinquante) euros pour frais et dépens ; 3. Rejette les demandes de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 11 décembre 2001, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président