AFFAIRE DE GUZ c. ITALIE

SECȚIUNEA A DOUA CERINȚĂ DE GUZ c. ITALIA (Cercetarea nr. 51683/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 11 decembrie 2001 DEFINITIVF 11/03/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza De Guz c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa Președintele Loucaide Bîrsan Jungwiert Butkevych Mularoni judecători L. Férari ravo, judecător ad-hoc și al dlui Dolle graffière de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 20 noiembrie 2001, Rend la hotărâre, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și a cărei resortisant italian, M Maria Ester De Guz ( reclamanta a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 28 februarie 1998 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind Drepturile Omului). Cererea a fost înregistrată la 6 octombrie 1999 sub numărul de dosar 51683/99. Recurenta este reprezentată de M. R. Vico și F. Uggetti, avocați din Bergamo. Guvernul italian ( . a fost reprezentat de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 13 februarie 2001. ÎN FAȚĂ la 25 martie 1994, recurenta l-a numit pe dl N. în fața Tribunalului din Bergamo pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite ca urmare a îngrijirii dentare. Acuzarea a început la 26 mai 1994, data la care judecătorul pentru punerea în funcțiune a numit un expert. Acesta din urmă a depus jurământul la 6 octombrie 1994. La 4 mai 1995, judecătorul a amânat cazul la 15 februarie 1996 ca urmare a grevei avocaților. În ziua următoare, reclamanta a solicitat o expertiză suplimentară și judecătorul l-a revocat pe expert pentru ședința din 6 februarie 1996 La 15 mai 1996, avocatul recurentei a renunțat la mandatul său. La 5 februarie 1998, un nou avocat s-a constituit pentru reclamantă, iar judecătorul a stabilit data la 4 iunie 1998 data la care au fost prezentate concluziile. La acea dată, judecătorul a fixat încuviințarea pledoariilor la 20 februarie 2003. Recurenta susține că durata procedurii nu a respectat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Perioada care trebuie luată în considerare a început la 25 martie 1994 și procedura este încă în curs de desfășurare până în prezent și, prin urmare, a durat mai mult de șapte ani și șapte luni pentru o instanță. Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Recurenta solicită 50 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 13. Curtea consideră că este necesar să se acorde recurentei 8 000 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral. Comisioane și cheltuieli de judecată 14. Recurenta solicită, de asemenea, 4 679 500 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 15. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR pentru procedura în fața Curții și la data la care a fost acordată recurentei. Interese moratorii 16. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în L .UNANIMITATE, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 8 000 (88 000) EUR pentru pagubă morală și 1 500 (mii cinci cenți) EUR pentru cheltuieli de judecată și cheltuieli de judecată aceste sume vor fi majorate cu 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata acestora Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 11 decembrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Dolle J.-P. Costa Module Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE DE GUZ c. ITALIE

(Requête n° 51683/99)

ARRÊT

STRASBOURG

11 décembre 2001

DÉFINITIF

11/03/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire De Guz c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

L.

Loucaides

,

C.

Bîrsan

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

me

A.

Mularoni

,

juges

,

M.

L. F

errari

B

ravo,

juge ad hoc

,

et de M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 20 novembre 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M

me

Maria Ester De Guz («

la requérante

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 28 février 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 6

octobre

1999 sous le numéro de dossier 51683/99. La requérante est représentée par M

es

R. Vico et F. Uggetti, avocats à Bergame. Le gouvernement italien («

le

Gouvernement

»)

est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 13 février 2001.

EN FAIT

3.

Le 25 mars 1994, la requérante assigna M. N. devant le tribunal de Bergame afin d’obtenir réparation des dommages subis suite à des soins dentaires.

4.

La mise en état de l’affaire commença le 26 mai 1994, date à laquelle le juge de la mise en état nomma un expert. Ce dernier prêta serment le 6

octobre 1994. Le 4

mai 1995, le juge ajourna l’affaire au 15 février 1996 en raison de la grève des avocats. Le jour venu, la requérante demanda une expertise complémentaire et le juge convoqua l’expert pour l’audience du 6

juin 1996. Le 15 mai 1997, l’avocat de la requérante renonça à son mandat. Le 5 février 1998, un nouvel avocat se constitua pour la requérante et le juge fixa au 4

juin

1998 la date de l’audience pour la présentation des conclusions. A cette date, le juge fixa l’audience de plaidoiries au 20

février

2003.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

5.

La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

6.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

7.

La période à considérer a débuté le 25 mars 1994 et la procédure est encore pendante à ce jour.

8.

Elle a donc duré plus de sept ans et sept mois pour une instance.

9.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

10.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

11.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

12.

La requérante réclame 50 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’elle aurait subi.

13.

La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 8

000

euros (EUR) au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

14.

La requérante demande également 4 679 500 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

15.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 500 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante.

C.

Intérêts moratoires

16.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

,

a)

que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 8 000 (huit mille) euros pour dommage moral et 1 500 (mille cinq cents) euros pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 11 décembre 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président