Prima SECȚIUNE SENESE c. ITALIA (solicitarea nr. 43295/95) HOTĂRÂREA STRASBURG 21 noiembrie 2000 DEFINITIVF 21/02/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza Senese c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din E. Palm, președinta Conforti Ferrari Bravo Gaukur Jörundsson Türmen Zupančič Panțiru judecători și domnul O La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant italian, M Trieste Senese ( La 4 septembrie 1998, cererea a fost înregistrată sub numărul de dosar 43295/95. Guvernul italian (atmosfera este reprezentată de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 5 octombrie 1999. La 19 februarie 1969, soțul reclamantei, dl G., a introdus o acțiune la Curtea de Conturi pentru a obține recunoașterea dreptului său la plata unei pensii de război, în urma respingerii cererii sale din partea Ministerului Trezoreriei. La 4 august 1972, dosarul a fost transmis Ministerului Trezoreriei pentru revizuirea administrativă a deciziei de respingere. La 20 martie 1976, dl G. a decedat. La 11 martie 1981, Ministerul a prezentat cazul Curții de Conturi fără a fi efectuat revizuirea deciziei. La 18 decembrie 1984, Ministerul a solicitat dosarul pentru a examina cauza reclamantei și, la 19 ianuarie 1985, Curtea de Conturi a transmis din nou dosarul. În temeiul Legii nr. 19/94, de înființare a camerelor regionale ale Curții de Conturi, la 31 iulie 1995, cauza a fost transmisă Camerei Regionale pentru Molise. La 1 februarie 1997, reclamanta a reînceput procedura. La 4 februarie 1997, Camera Regională a cerut Ministerului Trezoreriei să-i transmită dosarul administrativ, acesta fiind necesar pentru stabilirea datei la care a fost pronunțat. 9 iulie 1998 și 25 februarie 1999, Camera Regională a reînnoit cererea menționată. Prin comunicarea din 25 martie 1999, camera regională a informat reclamanta că data la care a fost stabilită data la care a avut loc la 23 septembrie 1999. 10. Prin hotărârea din 23 septembrie 1999, al cărei text a fost depus la grefă la 27 octombrie 1999, camera regională a respins recursul recurentei. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE 11. Recurenta susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil de termen stabilit la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum s-a formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 12. Cu toate acestea, perioada care trebuie luată în considerare începe numai cu intrarea în vigoare, la 1 august 1973, a recunoașterii dreptului individual de recurs de către Italia și, prin urmare, este mai mare de douăzeci și șase de ani și două de luni pentru o instanță. 15. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de cerința termenului rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. (1). Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința de termen rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (2). Cu privire la aplicarea articolului 41 din convenție 17. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Curtea consideră că este necesar să se acorde recurentei 92 000 000 ITL. Interese moratorii 20. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5% l an. Prin aceste motive, Curtea afirmă, în unanimitate, că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A se vedea, cu șase voturi împotriva uneia, pe care statul pârât trebuie să o plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 92 000 000 (patruzeci și doi de milioane) lire italiene pentru daune morale pe care această sumă va trebui să majoreze d o dobândă simplă de 2,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plată. Făcută în limba franceză și apoi comunicată în scris la 21 noiembrie 2000, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Michael O
PREMIÈRE SECTION
AFFAIRE SENESE c. ITALIE
(Requête n°
43295/98)
ARRÊT
21 novembre 2000
21/02/2001
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.
En l’affaire Senese c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
M
me
présidente
,
M.
B.
Conforti
,
M.
L.
Ferrari
Bravo
,
M.
Gaukur
Jörundsson
,
M.
R.
Türmen
,
M.
B.
Zupančič
,
M.
T.
Panțîru
,
juges
,
et de M. M.
O’Boyle
,
greffier de section
;
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 24 octobre 2000,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M
me
Trieste Senese («
la requérante
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 29 septembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 e la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»). La requête a été enregistrée le 4
septembre 1998 sous le numéro de dossier 43295/98. Le gouvernement italien («
le Gouvernement
»)
est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 5 octobre 1999.
3.
Le 19 février 1969, M. G., mari de la requérante, introduisit un recours à la Cour des comptes afin d’obtenir la reconnaissance de son droit au paiement d’une pension de guerre, suite au rejet de sa demande de la part du ministère du Trésor.
4.
Le 4 août 1972, le dossier fut transmis au ministère du Trésor pour la révision administrative de la décision de rejet.
5.
Le 20 mars 1976, M.G. décéda.
6.
Le 11 mars 1981, le ministère rendit le dossier à la Cour des comptes sans avoir procédé à la révision de la décision.
7.
Le 18 décembre 1984, le ministère demanda le dossier afin de procéder à l’examen de l’affaire concernant la requérante et, le 19
janvier
1985 la Cour des comptes transmit à nouveau le dossier.
8.
En vertu de la loi n° 19/94, instituant les chambres régionales de la Cour des comptes, le 31 juillet 1995 l’affaire fut transmise à la chambre régionale pour le Molise. Le 1
er
février 1997, la requérante reprit la procédure.
9.
Le 4 février 1997, le chambre régionale demanda au ministère du Trésor de lui transmettre le dossier administratif, celui-ci étant nécessaire pour la fixation de la date de l’audience. Les 9 juillet 1998 et 25
février
1999, la chambre régionale renouvela ladite demande. Par une communication du 25 mars 1999, la chambre régionale informa la requérante que la date de l’audience avait été fixée au 23 septembre 1999.
10.
Par un jugement du 23 septembre 1999, dont le texte fut déposé au greffe le 27 octobre 1999, la chambre régionale rejeta le recours de la requérante.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
11.
La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6
§
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)
»
12.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
13.
La période à considérer a débuté le 19 février 1969 et s'est terminée le 27 octobre 1999.
14.
Elle a donc duré un peu plus de trente ans et huit mois, pour une instance.
Toutefois, la période à considérer ne commence qu'avec la prise d'effet, le 1
er
août 1973, de la reconnaissance du droit de recours individuel par l'Italie, et elle est donc de plus de vingt-six ans et deux mois, pour une instance.
15.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n°
34884/97, §
22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
16.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 §
1.
II.
Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
17.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
18.
La requérante s'en remet à la Cour pour qu’elle établisse le montant pour le préjudice moral qu'elle aurait subi.
19.
La Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer à la requérante 92
000
000
ITL.
B.
Intérêts moratoires
20.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 2,5 % l
’
an.
Par ces motifs, la Cour
1.
Dit,
à l’unanimité, qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
, par six voix contre une,
a)
que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article
44 § 2 de la Convention, 92
000
000 (quatre-vingt-douze millions) lires italiennes pour dommage moral
;
b)
que ce montant sera à majorer d
’
un intérêt simple de 2,5 % l
’
an à compter de l
’
expiration de ce délai et jusqu
’
au versement.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 21 novembre 2000, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Michael
O’Boyle
Elisabeth
Palm
Greffier
Présidente