Battista împotriva Italiei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 43978/09) îndreptată împotriva Republicii Italiene și pe care o cetățean al acestui Stat, Dl Alessandro Battista ("reclamantul"), a sesizat Curtea la 6 august 2009 în virtutea articolului 34 al Convenției de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamantul a fost reprezentat de Me A. Battista, avocat la Napoli. Guvernul italian ("Guvernul") a fost reprezentat de agenta sa, Doamna E. Spatafora.

La 11 aprilie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului. ÎN FAPT I.

În timp ce era în procedură de separare de trup cu soția sa (D.L.), custodia celor doi copii ai cuplului (G.L. și M.T.) fusese atribuită provizoriu în comun ambilor părinți.

La 29 august 2007, reclamantul solicită judecătorului tutelei un nou pașaport cerând să fie înscris numele fiului său G.L. Ex-soția sa s-a opus susținând că reclamantul nu platea pensia alimentară stabilită de președintele tribunalului în momentul separării de trup.

Prin decret din 18 septembrie 2007, judecătorul tutelei a respins cererea reclamantului, considerând că nu era oportun să elibereze pașaportul cerut având în vedere imperativul de a proteja dreptul copiilor de a primi pensia alimentară. La acest privitor, el a subliniat că reclamantul, care era obligat să plătească o pensie alimentară de 600 de euro (EUR), plătea doar o mică parte (între 45 și 90 EUR) și era de temut că în caz de deplasare în străinătate să nu se sustragă complet obligației sale.

Prin decizie din 26 octombrie 2007, judecătorul tutelei a ordonat ștergerea înscrierii numelui lui M.T. din pașaportul reclamantului.

La 31 octombrie 2007, comisarul de poliție (questore) de Napoli a ordonat reclamantului să depună pașaportul la comisariat și a invalidat cartea sa de identitate valabilă pentru străinătate.

Reclamantul a ataca decizia judecătorului tutelei în fața tribunalului de Napoli. El susținea: – că conform dispozițiilor luate de președintele tribunalului în momentul separării de trup, copiii trebuiau să petreacă cu el, în vacanța de vară, perioada din 10 la 26 august; că, în perspectiva aceasta, doriseacă-i ia în Sicilia cu avionul; dar că pentru aceasta trebuiau ca numele celor doi copii să fie înscrise pe pașaportul său; – că din cauza opoziției ex-soției sale și decretului judecătorului tutelei, el și copii săi nu putuser să plece în vacanță; – că numele copiilor era înscris pe pașaportul mamei; – că respingerea cererii sale constituia o sancțiune neprevedută de lege.

La 7 februarie 2008, reclamantul a cerut judecătorului tutelei de Napoli să-i elibereze un nou pașaport, explicând că ex-soția sa păstrase în locuința familială cartea sa de identitate și pașaportul.

Prin decret din 29 februarie 2008, judecătorul tutelei de Napoli a respins cererea reclamantului cu motivul că nu și-a achitat pensia alimentară în favoarea copiilor săi și era de temut că va pleca în străinătate pentru a se sustrage complet obligației sale. Reclamantul a atacat, de asemenea, această decizie în fața tribunalului de Napoli, invocând o atingere a dreptului la libertatea de circulație.

Prin decizie din 5 februarie 2009, tribunalul de Napoli a conectat recursurile și le-a respins. Tribunalul a observat mai întâi că baza legală a deciziei judecătorului tutelei era legea nr. 1185 din 21 noiembrie 1967, modificată de legea nr. 3 din 2003 despre pașaporte.

Tribunalul a considerat că judecătorul tutelei era competent să se pronunțe asupra cererii de pașaport a reclamantului și asupra înscrierii numelui fiului său. Cu privire la fondul recursului, tribunalul a observat că reclamantul nu și-a achitat obligația ce-i incumba la titlul pensiei alimentare și că acest caz constituia uno din motivele legale de refuz de eliberare a pașaportului în interesul copiilor, conform articolului 12 din legea despre pașaporte.

La 4 noiembrie 2008, D.L. a fost condamnată să plătească o amendă de 100 EUR pentru neprezentare a copiilor reclamantului.

Prin decret din 8 aprilie 2009, judecătorul tutelei a eliberat la cererea sa pe D.L. un pașaport cu numele celor doi copii.

La 21 august 2012, reclamantul a cerut judecătorului tutelei de Napoli să elibereze pașaporte individuale copiilor săi în aplicarea decretului legislativ nr. 135 din 2009.

D.L. s-a opus susținând că aceste pașaporte nu erau necesare pentru copii, că reclamantul nu și-a achitat obligația alimentară din 2007 și chiar o procedură penală era pendantă în această privință.

Prin decizie din 3 octombrie 2012, judecătorul tutelei a respins cererea reclamantului. El a considerat că procedura de separare dintre reclamant și D.L. era încă pendantă și că în lumina considerațiilor exprimate de D.L., care avea custodia copiilor, trebuia surseazăr orice eliberare a pașapoartelor copiilor. Reclamantul nu a apelat această decizie. II.

În practică, există două excepții unde eliberarea pașaportului rămâne admisă: atunci când interesatul a dovedit necesitatea de a se trata în străinătate și când trebuie să se deplaseze în străinătate din motive de muncă.

Decretul legislativ nr. 135 din 2009 a introdus obligația pentru copiii minori de a dețin un pașaport individual. Deci, din 25 noiembrie 2009, nu mai este posibil să se înscrie minorii pe pașapoartele părinților. Înscrierea efectuată înainte de această dată rămâ valabile conform modalităților prevăzute de legislația atunci în vigoare. Durata valabilității pașaportului pentru copiii minori variază în funcție de vârstă: 3 ani de la naștere la trei ani și 5 ani pentru copii cu vârsta între trei și optsprezece ani.

Regulamentul (CE) nr. 4/2009 din 18 decembrie 2008 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea deciziilor și cooperarea în materie de obligații alimentare, propune o serie de măsuri care să ușureze plata creanțelor alimentare în situații transfrontaliere.

Convenția de la Haga din 23 noiembrie 2007 privind recuperarea internațională a alimentelor pentru copii și alți membri ai familiei stabilește un sistem de cooperare administrativă dintre autoritățile Statelor contractante și un regim de recunoaștere și executare a deciziilor și acordurilor în materie de obligații alimentare.

Convenția de la New York privind recuperarea alimentelor în străinătate a fost adoptată și deschisă semnării la 20 iunie 1956 de Conferința Națiunilor Unite asupra obligațiilor alimentare convocată în virtutea rezoluției 572 (XIX) a Consilului Economic și Social al Națiunilor Unite, adoptată la 17 mai 1955. ÎN DREPT I.

Guvernul contestă teza reclamantului. A. Asupra admisibilității

Curtea observă că prezentul grief nu este manifest nefundat în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenției. Observă, de asemenea, că nu se lovește la niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este deci cuvință s-o declare admisibilă. B. Asupra fondului 1. Tezele părților

Reclamantul susține că nu există nicio bază legală pentru refuzul autorităților de a-i elibera un pașaport. În particular, el susține că nu a fost niciodată condamnat pentru încălcare a obligațiilor de asistență familială (violazione degli obblighi di assistenza familiare), infracțiune pedepsită de art. 570 al Codului penal, și că nicio jurisdicție nu l-a condamnat pentru nepăgubire a pensiei alimentare. De altfel, el susține că cazierul său judiciar este curat.

Guvernul reamintește că art. 16 din Constituție prevede că libertatea cetățeanului de a ieși din teritoriul Republicii este subordonată respectării obligațiilor prevăzute de lege.

Considera după aceea că interferența în dreptul reclamantului este expresed prevăzut de lege, și anume art. 3 a) și b) din legea nr. 1185 din 1967, și explică că aceasta tinde să garanteze interesele copiilor: se agă de asigurarea că reclamantul plătea pensia alimentară și de prevenire a comiterii unei infracțiuni. Din punct de vedere al Guvernului, această interferență răspunde criteriu de "necesitate într-o societate democratică", special la lumina jurisprudenței Curții în materie de datorii neachitate.

La acest privitor, Guvernul reamintește că tribunalul de Napoli a decis să transmită decizia sa din 22 octombrie 2008 procurorului Republicii pentru verificare dacă o informație judiciară putea fi deschisă pentru încălcare a obligațiilor de asistență familială, infracțiune pedepsită de art. 570 al Codului penal.

Guvernul indică că Curtea Constituțională, în hotărârea sa 0464 din 1997, a afirmat că esența articolului în cauză din legea nr. 1185 din 1967 este "garantarea că părintele-și îndeplinește obligațiile față de copiii săi". El adaugă că, conform jurisprudenței Curții de casație, decizia judecătorului tutelei în această materie reprezentă o măsură de "jurisdicție gracioasă", adică nu tinde la reglementare definitiv a unui conflict între drepturile subiective ale părinților.

Guvernul reamintește jurisprudența Curții privind restricțiile la libertatea de circulație în situații de procese penale în curs, falimente sau chiar de încălcare a obligațiilor relative la serviciul militar. 2. Aprecierea Curții

Curtea observă mai întâi că prezenta cauză ridică o chestiune nouă, deoarece ea nu a avut încă ocazia să se concentreze pe măsuri care restricționează libertatea de a pleca dintr-o țară din cauza existenței față de un terț a datorii care au o importanță deosebită, cum sunt obligațiile alimentare.

În cazuri anterior examinate sub unghiul articolului 2 al Protocolului nr. 4, Curtea sau fosta Comisie Europeană a Drepturilor Omului s-au interesat de asemenea interziceri, pronunțate de exemplu în contextul: – unei proceduri penale în curs (Schmidt c. Austria, nr. 10670/83, decizie a Comisiei din 9 iulie 1985, Decizii și Rapoarte (DR) 44, p. 195; Baumann c. Franța, nr. 33592/96, CEDO 2001-V; Földes și Földesné Hajlik c. Ungaria, nr. 41463/02, CEDO 2006-XII; Sissanis c. România, nr. 23468/02, 25 ianuarie 2007; Bessenyei c. Ungaria, nr. 37509/06, 21 octombrie 2008; A.E. c. Polonia, nr. 14480/04, 31 martie 2009; Iordan Iordanov și alții c. Bulgaria, nr. 23530/02, 2 iulie 2009; Makedonski c. Bulgaria, nr. 36036/04, 20 ianuarie 2011; Pfeifer c. Bulgaria, nr. 24733/04, 17 februarie 2011; Prescher c. Bulgaria, nr. 6767/04, 7 iunie 2011, și Miażdżyk c. Polonia, nr. 23592/07, 24 ianuarie 2012); – execuției unei pedepse (M. c. Germania, nr. 10307/83, decizie a Comisiei din 6 martie 1984, DR 37, p. 113); – condamnării interesatului pentru o infracțiune penală, atâta timp cât nu ar fi fost reabilitat (Nalbantski c. Bulgaria, nr. 30943/04, 10 februarie 2011); – unei proceduri de faliment în curs (Luordo c. Italia, nr. 32190/96, CEDO 2003-IX); – refuzului de a plăti o taxă vamală (Napijalo c. Croația, nr. 66485/01, 13 noiembrie 2003); – unei scăpări de a achita o taxă (Riener c. Bulgaria, nr. 46343/99, 23 mai 2006); – unei scăpări de a rambursa unui creditor privat o datorie stabilită printr-o decizie judiciară (Ignatov c. Bulgaria, nr. 50/02, 2 iulie 2009, și Gochev c. Bulgaria, nr. 34383/03, 26 noiembrie 2009, și Khlyustov c. Rusia, nr. 28975/05, 11 iulie 2013); – cunoașterii "secretelor de Stat" (Bartik c. Rusia, nr. 55565/00, CEDO 2006-XV); – neîndeplinirii obligațiilor serviciului militar (Peltonen c. Finlanda, nr. 19583/92, decizie a Comisiei din 20 februarie 1995, DR 80-A, p. 38, și Marangos c. Cipru, nr. 31106/96, decizie a Comisiei din 20 mai 1997, nepublicată); – bolii mintale a interesatului, asociată cu absența unui dispozitiv permițând asistenț corespunzătoare în Statul de destinație (Nordblad c. Suedia, nr. 19076/91, decizie a Comisiei din 13 octombrie 1993, nepublicată); – unei decizii judiciare interzicând transportul unui copil minor în străinătate (Roldan Texeira și alții c. Italia (dec.), nr. 40655/98, 26 octombrie 2000, și Diamante și Pelliccioni c. San Marino, nr. 32250/08, 27 septembrie 2011); – interzicerii unui bulgare de a pleca din teritoriul național pentru doi ani pentru încălcare a legilor Statelor Unite în materie de imigrație (Stamose c. Bulgaria, nr. 29713/05, CEDO 2012). Curtea consideră că, în pofida diferențelor dintre aceste cauze și prezenta spețe, principiile care se desprind din acestea sunt aplicabile și aici. 37. art. 2 § 2 al Protocolului nr. 4 garantează oricărei persoane dreptul de a pleca din orice țară pentru a se duce într-o altă țară de alegere sa unde este susceptibilă de a fi admisă. Refuzul de a elibera un pașaport reclamantului și anularea cartei sale de identitate pentru călătorii în străinătate de către jurisdicțiile interne se analizează ca o atingere a acestui drept (vezi decizia precizată Peltonen, p. 43, și hotărârile precizate Baumann, §§ 62-63, Napijalo, §§ 69-73, și Nalbantski, § 61). Deci, este cuvință să se determine dacă această atingere era "prevăzută de lege", urmărea unu sau mai mulți din scopurile legitime definite de art. 2 § 3 al Protocolului nr. 4, și dacă era "necesară, într-o societate democratică" pentru realizarea acestui sau acestor scopuri.

Cu privire la legalitatea acestei măsuri, Curtea reamintește jurisprudența sa constantă conform căreia expresiunea "prevăzută de lege" nu doar impune că măsura incriminată să aibă o bază în dreptul intern, ci vizează și calitatea legii în cauză: aceasta trebuie să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă cu privire la efectele sale (Rotaru c. România [GC], nr. 28341/95, § 52, CEDO 2000-V). Pentru ca legea să satisfacă condiția previzibilității, ea trebuie să enunțe cu suficientă precizie condițiile în care o măsură poate fi aplicată, și aceasta pentru a permite persoanelor în cauză să-și reglementeze conduita având recurs, dacă e necesar, la consilieri instruiți.

Cum subliniază Guvernul, interferența se baza pe art. 12 din legea nr. 1185 din 21 noiembrie 1967 despre pașaporte, modificată de legea nr. 3 din 2003, în relație cu faptul că reclamantul nu plătea pensia alimentară pe care era obligat s-o plătească în favoarea copiilor săi. Interferența poseda deci manifest o bază legală în dreptul intern. La acest privitor, Curtea observă, de asemenea, că Curtea Constituțională, în hotărârea sa nr. 0464 din 1997, a afirmat că esența articolului în cauză din legea nr. 1185 din 1967 este "garantarea că părintele-și îndeplinește obligațiile față de copiii săi".

Curtea estimează, de asemenea, că impunerea măsurii în cauză tindea să garanteze interesele copiilor reclamantului și urmărea în principiu un obiectiv legitim de protecție a drepturilor altora – în cauza de față, celui al copiilor de a primi o pensie alimentară.

Pentru ceea ce privește proporționalitatea unei restricții impuse pe motivul datorii neachitate, Curtea reamintește că o asemenea măsură nu se justifică decât atâta timp cât tinde la obiectivul urmărit de garantare a recuperării datoriilor în cauză (Napijalo, precitat, §§ 78 la 82, 13 noiembrie 2003). De altfel, chiar dacă era justificată la început, o măsură restricționând libertatea de circulație a unei persoane poate deveni disproporționată și încalca drepturile acestei persoane dacă se prelungește automat pentru mult timp (Luordo, precitat, § 96, CEDO 2003-IX, și Földes și Földesné Hajlik, precitat, § 35).

În orice caz, autoritățile interne au obligația de a veghea la ca orice atingere adusă dreptului unei persoane de a pleca din țara sa să fie, de la început și pe tot parcursul duratei sale, justificată și proporțională cu privire la circumstanțe. Nu pot prelungi mult timp măsuri restricționând libertatea de circulație a unei persoane fără a reexamina periodic dacă sunt justificate (Riener, precitat, § 124, și Földes și Földesné Hajlik, precitat, § 35). Acest control trebuie să fie asigurat de obicei, cel puțin în ultimă instanță, de puterea judiciară, deoarece ea oferă cele mai bune garanții de independență, imparțialitate și regularitate a procedurilor (Sissanis c. România, nr. 23468/02, § 70, 25 ianuarie 2007). Lărgimea controlului jurisdicțional trebuie să permită tribunalului să țină seama de toate elementele, inclusiv de cele legate de proporționalitatea măsurii restrictive (vezi, mutatis mutandis, Le Compte, Van Leuven și De Meyere c. Belgia, 23 iunie 1981, § 60, seria A nr. 43).

Plecând la circumstanțele spetei, Curtea observă că reclamantul nu mai are pașaport nici carte de identitate valabilă pentru străinătate din 2008. Ea observă că i s-a refuzat eliberarea pașaportului și a cartei de identitate valabile pentru străinătate din cauza nepăgubire pensiei alimentare. Jurisdicțiile interne (paragrafele 11-12 mai sus) au subliniat că reclamantul nu și-a achitat pensia alimentară pe care era obligat s-o plătească la titlul copiilor săi și că exista un risc ca el să nu o mai plătească dacă s-ar duce în străinătate.

Cum rezultă din dosar și în special din deciziile naționale relevante, jurisdicțiile interne nu au judecat necesar să examineze situația personală a interesatului nici capacitate acestuia de a se achita sumelor datorate, și au aplicat măsura litigioasă în manieră automatică. În speța, nicio ponderare a drepturilor în cauză nu pare a fi fost făcută. Doar interesele patrimoniale ale beneficiarilor alimentelor au fost luate în considerare.

De altfel, Curtea observă că chestiunea recuperării creanțelor alimentare face obiectul unei cooperări în materie civilă la nivel european și internațional. Ea reamintește că există mijloace susceptibile de a ajunge la recuperarea creditului dincolo de granițele naționale, în particular Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consilului din 18 decembrie 2008 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea deciziilor și cooperarea în materie de obligații alimentare, Convenția de la Haga din 23 noiembrie 2007 privind recuperarea internațională a alimentelor pentru copii și alți membri ai familiei și Convenția de la New York privind recuperarea alimentelor în străinătate. Aceste instrumente nu au fost luate în considerare de autoritățile la momentul aplicării măsurii litigioase. Acestea s-au limitat la sublinierea că reclamantul ar fi putut merge în străinătate cu pașaportul și s-ar fi sustras deci obligației.

De altfel, Curtea observă că în cazul de spețe, restricția impusă reclamantului nu a garantat plata pensiei alimentare.

Deci, ea estimează că interesatul a fost supus unei măsuri cu caracter automat, fără nicio limitație cu privire la amploare sau durată (Riener, precitat, § 127). De altfel, jurisdicțiile interne nu au procedat din 2008 la niciun reexamen a justificării și proporționalității măsurii cu privire la circumstanțe spetei.

La lumina celor de mai sus, Curtea consideră că impunerea automatică a unei asemenea măsuri pentru o durată nedeterminată, fără luare în considerare a circumstanțelor specifice a interesatului, nu poate fi calificată ca necesară într-o societate democratică.

Deci, a existat încălcare a articolului 2 al Protocolului nr. 4 la Convenție. II.

Curtea observă că acest grief, așa cum a fost prezentat de reclamant, este strâns legat de cel tirat din art. 2 al Protocolului nr. 4, examinat mai sus, și trebuie deci și el să fie declarat admisibil.

Având în vedere concluziile la care este parvenit mai sus (paragrafele 48 și 49 mai sus), Curtea nu judecă necesar să-l examineze separat. III.

Curtea observă mai întâi că acest grief nu este susținut. Pentru atâta cât ridică o chestiune distinctă de cea examinată mai sus și că ea este competentă să cunoască de alegy formulării, Curtea nu observă niciun aspect de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție. Deci, ea declară acest grief inadmisibil. IV.

Reclamantul cere 30.000 EUR la titlul prejudiciului moral pe care spune a-l suferi în numele lui și al copiilor săi din cauza imposibilității de a merge în străinătate.

Guvernul contestă această pretenție. El estimează că suma solicitată este în orice caz excesivă și neconformă criteriilor în uz la Curte.

Curtea consideră că este cuvință să aloci reclamantului 5.000 EUR la titlul prejudiciului moral. B. Taxe și costuri

Reclamantul cere, de asemenea, 20.000 EUR pentru taxe și costuri angajate în fața jurisdicțiilor interne și în fața Curții, dar fără a prezenta justificative în susținere.

Guvernul consideră acest montant ca excessiv și susține că reclamantul nu a dovedit că taxele și costurile aleguite erau necesare și rezonabile.

Conform jurisprudenței Curții, reclamantul nu poate obține rambursarea taxelor și costurilor decât în măsura în care sunt stabilite realitate, necesitate și caracter rezonabil al ratei. În speța, observând că reclamantul nu a furnizat justificative în susținere a cererii sale, Curtea decide să nu-i aloce nicio sumă la acest titlu. C. Dobânzi de întârziere

Curtea judecă oportun să modeleze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, 1. Declară, cu unanimitate, cererea admisibilă cu privire la grifurile tirate din art. 2 al Protocolului nr. 4 la Convenție și din art. 8 al Convenției; 2. Declară, la majoritate, cererea inadmisibilă pentru surplus; 3. Zice, cu unanimitate, că a existat o încălcare a articolului 2 al protocolului nr. 4 la Convenție; 4. Zice, cu unanimitate, că nu este necesară examinarea grifului tirat din art. 8 al Convenției; 5. Zice, cu unanimitate, a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 al Convenției, 5.000 EUR (cinci mii de euro), plus orice montant ce poate fi datorat la titlul impozitului, pentru prejudiciu moral; b) că de la expirarea termenului precizat și până la plată, acest montant va fi majorat cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 6. Respinge, cu șase voturi împotriva unei, cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Semnat în franceză, apoi comunicat în scris la 2 decembrie 2014, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Abel Campos Ișıl Karakaș Greffier adjoint Președintă La prezenta hotărâre se află atașată, conform articolelor 45 § 2 al Convenției și 74 § 2 din regulament, expunerea declarației de dezacord a judecătorului Kūris. A.I.K. A.C.

Le requérant a été représenté par M e A. Battista, avocat à Naples. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») a été représenté par son agente, M me E. Spatafora.

Le 11 avril 2011, la requête a été communiquée au Gouvernement. EN FAIT I.

Alors qu’il était en instance de séparation de corps avec son épouse (D.L.), la garde des deux enfants du couple (G.L. et M.T.) avait été attribuée de manière provisoire conjointement aux deux parents.

Le 29 août 2007, le requérant sollicita auprès du juge des tutelles un nouveau passeport en demandant qu’y soit inscrit le nom de son fils G.L. Son ex-épouse s’y opposa en faisant valoir que le requérant ne versait pas la pension alimentaire fixée par le président du tribunal lors de la séparation de corps.

Par un décret du 18 septembre 2007, le juge des tutelles rejeta la demande du requérant, estimant qu’il n’était pas opportun de délivrer le passeport demandé compte tenu de l’impératif de protéger le droit des enfants à recevoir la pension alimentaire. A cet égard, il souligna que le requérant, qui était tenu de verser une pension alimentaire de 600 euros (EUR), n’en versait qu’une petite partie (de 45 à 90 EUR) et qu’il était à craindre qu’en cas de déplacement à l’étranger il ne se soustraie complètement à son obligation.

Par une décision du 26 octobre 2007, le juge des tutelles ordonna que l’inscription du nom de M.T. soit effacée du passeport du requérant.

Le 31 octobre 2007, le commissaire de police ( questore ) de Naples ordonna au requérant de déposer son passeport au commissariat et invalida sa carte d’identité valable pour l’étranger.

Le requérant attaqua la décision du juge des tutelles devant le tribunal de Naples. Il soutenait : – que selon les dispositions prises par le président du tribunal lors de la séparation de corps, les enfants devaient passer avec lui, pendant les vacances d’été, la période du 10 au 26 août ; que, dans cette optique, il avait souhaité les emmener en Sicile en avion ; mais qu’il fallait pour cela que les noms des deux enfants soient inscrits sur son passeport ; – qu’à cause de l’opposition de son ex-épouse et du décret du juge des tutelles, lui-même et ses enfants n’avaient pas pu partir en vacances ; – que les noms des enfants étaient inscrits sur le passeport de la mère ; – que le rejet de sa demande constituait une sanction non prévue par la loi.

Le 7 février 2008, le requérant demanda au juge des tutelles de Naples de lui délivrer un nouveau passeport, expliquant que son ex-épouse avait gardé dans l’habitation familiale sa carte d’identité et son passeport.

Par un décret du 29 février 2008, le juge des tutelles de Naples rejeta la demande du requérant au motif qu’il ne s’était pas acquitté de la pension alimentaire au titre de ses enfants et qu’il était à craindre qu’il ne parte à l’étranger pour se soustraire complétement à son obligation. Le requérant attaqua également cette décision devant le tribunal de Naples, en alléguant une atteinte à son droit à la liberté de circulation.

Par une décision du 5 février 2009, le tribunal de Naples joignit les recours et les rejeta. Le tribunal nota tout d’abord que la base légale de la décision du juge des tutelles était la loi n o 1185 du 21 novembre 1967, telle que modifiée par la loi n o 3 de 2003 sur les passeports.

Le tribunal considéra que le juge des tutelles avait bien compétence pour se prononcer sur la demande de passeport du requérant et sur l’insertion du nom de son fils. Quant au bien-fondé du recours, le tribunal releva que le requérant ne s’acquittait pas de l’obligation qui lui incombait au titre de la pension alimentaire et que ce cas de figure constituait l’un des motifs légaux de refus de délivrance de passeport dans l’intérêt des enfants, conformément à l’article 12 de la loi sur les passeports.

Le 4 novembre 2008, D.L. fut condamnée à payer une amende de 100 EUR pour non-présentation d’enfants au requérant.

Par un décret du 8 avril 2009, le juge des tutelles délivra à sa demande à D.L. un passeport avec le nom des deux enfants.

Le 21 août 2012, le requérant demanda au juge des tutelles de Naples de délivrer des passeports individuels à ses enfants en application du décret législatif n o 135 de 2009.

D.L. s’y opposa, arguant que ces passeports n’étaient pas nécessaires pour les enfants, que le requérant ne s’acquittait pas de son obligation alimentaire depuis 2007 et qu’une procédure pénale était même pendante à ce sujet.

Par une décision du 3 octobre 2012, le juge des tutelles rejeta la demande du requérant. Il considéra que la procédure de séparation entre le requérant et D.L. était encore pendante et qu’à la lumière des considérations exprimées par D.L., qui avait la garde des enfants, il y avait lieu de surseoir à toute délivrance de passeports aux enfants. Le requérant n’interjeta pas appel de cette décision. II.

Dans la pratique, il existe deux exceptions où la délivrance du passeport reste admise : lorsque l’intéressé a démontré la nécessité de se soigner à l’étranger et lorsqu’il doit se rendre à l’étranger pour des raisons de travail.

Le décret législatif n o 135 de 2009 a introduit l’obligation pour les enfants mineurs de détenir un passeport individuel. Ainsi, depuis le 25 novembre 2009, il n’est plus possible d’inscrire les mineurs sur les passeports des parents. Les inscriptions effectuées avant cette date restent valables selon les modalités prévues par la législation alors en vigueur. La durée de validité du passeport pour les enfants mineurs varie en fonction de l’âge : 3 ans de la naissance à trois ans et 5 ans pour les enfants âgés de trois ans à dix-huit ans.

Le Règlement (CE) n o 4/2009 du 18 décembre 2008 relatif à la compétence, la loi applicable, la reconnaissance et l’exécution des décisions et la coopération en matière d’obligations alimentaires, propose une série de mesures visant à faciliter le paiement des créances alimentaires dans des situations transfrontalières.

La Convention de La Haye du 23 novembre 2007 sur le recouvrement international des aliments destinés aux enfants et à d’autres membres de la famille établit un système de coopération administrative entre les autorités des États contractants et un régime de reconnaissance et d’exécution des décisions et des accords en matière d’obligations alimentaires.

La Convention de New York sur le recouvrement des aliments à l’étranger fut adoptée et ouverte à la signature le 20 juin 1956 par la Conférence des Nations unies sur les obligations alimentaires convoquée en vertu de la résolution 572 (XIX) du Conseil économique et social des Nations Unies, adoptée le 17 mai 1955. EN DROIT I.

Le Gouvernement conteste la thèse du requérant. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que le présent grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 (a) de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Thèses des parties

Le requérant soutient qu’il n’y a aucune base légale au refus des autorités de lui délivrer un passeport. En particulier, il fait valoir qu’il n’a jamais été condamné pour violation des obligations d’assistance familiale ( violazione degli obblighi di assistenza familiare ), infraction punie par l ’article 570 du code pénal, et qu’aucune juridiction ne l’a condamné pour non-paiement de la pension alimentaire. De plus, il affirme que son casier judiciaire est vierge.

Le Gouvernement rappelle que l’article 16 de la Constitution prévoit que la liberté du citoyen de sortir du territoire de la République est subordonnée à l’observation des obligations prévues par la loi.

Il considère ensuite que l’ingérence dans le droit du requérant est expressément prévue par loi, à savoir l’article 3 a) et b) de la loi n o 1185 de 1967, et explique qu’elle a pour finalité la protection des enfants : il s’agit d’assurer que le requérant paye sa pension alimentaire et de prévenir la commission d’un délit. Aux yeux du Gouvernement, cette ingérence répond au critère de la « nécessité dans une société démocratique », spécialement à la lumière de la jurisprudence de la Cour en matière de dettes impayées. 32. À cet égard, le Gouvernement rappelle que le tribunal de Naples a décidé de transmettre sa décision du 22 octobre 2008 au procureur de la République pour vérifier si une information judiciaire pouvait être ouverte pour violation des obligations d’assistance familiale, infraction punie par l’article 570 du code pénal.

Le Gouvernement indique que la Cour constitutionnelle, dans son arrêt 0464 de 1997, a affirmé que l’essence de l’article en question de la loi n o 1185 de 1967 est de « garantir que le parent remplisse ses obligations à l’égard de ses enfants ». Il ajoute que, selon la jurisprudence de la Cour de cassation, la décision du juge des tutelles en la matière représente une mesure de « juridiction gracieuse », c’est-à-dire qu’elle ne vise pas à régler de façon définitive un conflit entre les droits subjectifs des parents.

Le Gouvernement rappelle la jurisprudence de la Cour concernant les restrictions à la liberté de circulation dans des situations de procès pénaux en cours, de faillites ou encore de violations des obligations relatives au service militaire. 2. Appréciation de la Cour

La Cour observe tout d’abord que la présente affaire soulève une question nouvelle, puisqu’elle n’a pas encore eu l’occasion de se pencher sur des mesures restreignant la liberté de quitter un pays en raison de l’existence envers un tiers de dettes ayant une importance particulière, comme les obligations alimentaires.

Dans de précédentes affaires examinées sous l’angle de l’article 2 du Protocole n o 4, la Cour ou l’ancienne Commission européenne des droits de l’homme se sont intéressées à de telles interdictions, prononcées par exemple dans le contexte : – d’une procédure pénale en cours ( Schmidt c. Autriche , n o 10670/83 , décision de la Commission du 9 juillet 1985, Décisions et rapports (DR) 44, p. 195 ; Baumann c. France , n o 33592/96 , CEDH 2001 ‑ V ; Földes et Földesné Hajlik c. Hongrie , n o 41463/02 , CEDH 2006 ‑ XII ; Sissanis c. Roumanie , n o 23468/02 , 25 janvier 2007 ; Bessenyei c. Hongrie , n o 37509/06 , 21 octobre 2008 ; A.E. c. Pologne , n o 14480/04 , 31 mars 2009 ; Iordan Iordanov et autres c. Bulgarie , n o 23530/02 , 2 juillet 2009 ; Makedonski c. Bulgarie , n o 36036/04 , 20 janvier 2011 ; Pfeifer c. Bulgarie , n o 24733/04 , 17 février 2011 ; Prescher c. Bulgarie , n o 6767/04 , 7 juin 2011, et Miażdżyk c. Pologne , n o 23592/07 , 24 janvier 2012) ; – de l’exécution d’une peine ( M. c. Allemagne , n o 10307/83 , décision de la Commission du 6 mars 1984, DR 37, p. 113) ; – de la condamnation de l’intéressé pour une infraction pénale, tant qu’il n’aurait pas été réhabilité ( Nalbantski c. Bulgarie , n o 30943/04, 10 février 2011) ; – d’une procédure de faillite en cours ( Luordo c. Italie , n o 32190/96 , CEDH 2003 ‑ IX) ; – du refus de payer une amende douanière ( Napijalo c. Croatie , n o 66485/01 , 13 novembre 2003) ; – d’un manquement à acquitter un impôt ( Riener c. Bulgarie , n o 46343/99 , 23 mai 2006) ; – d’un manquement à rembourser à un créancier privé une dette établie par une décision judiciaire ( Ignatov c. Bulgarie , n o 50/02 , 2 juillet 2009, et Gochev c. Bulgarie , n o 34383/03 , 26 novembre 2009, et Khlyustov c. Russie , n o 28975/05, 11 juillet 2013) ; – de la connaissance de « secrets d’État » ( Bartik c. Russie , n o 55565/00 , CEDH 2006 ‑ XV) ; – du défaut d’accomplissement des obligations du service militaire ( Peltonen c. Finlande, n o 19583/92 , décision de la Commission du 20 février 1995, DR 80 ‑ A, p. 38, et Marangos c. Chypre, n o 31106/96 , décision de la Commission du 20 mai 1997, non publiée) ; – de la maladie mentale de l’intéressé, associée à l’absence de dispositif permettant sa prise en charge adéquate dans l’État de destination ( Nordblad c. Suède , n o 19076/91 , décision de la Commission du 13 octobre 1993, non publiée) ; – d’une décision judiciaire interdisant d’emmener un enfant mineur à l’étranger ( Roldan Texeira et autres c. Italie (déc.), n o 40655/98 , 26 octobre 2000, et Diamante et Pelliccioni c. Saint-Marin , n o 32250/08 , 27 septembre 2011) ; – de l’interdiction faite à un Bulgare de quitter le territoire national pendant deux ans pour avoir violé les lois des États-Unis en matière d’immigration ( Stamose c. Bulgarie , n o 29713/05, CEDH 2012). La Cour considère que, malgré les différences entre ces affaires et la présente espèce, les principes qui y sont dégagés sont applicables ici aussi.

L’article 2 § 2 du Protocole n o 4 garantit à toute personne le droit de quitter n’importe quel pays pour se rendre dans n’importe quel autre pays de son choix où elle est susceptible d’être admise. Le refus de délivrer un passeport au requérant et l’annulation de sa carte d’identité pour les voyages à l’étranger par les juridictions internes s’analysent en une atteinte à ce droit (voir la décision précitée Peltonen, p. 43, et les arrêts précités Baumann, §§ 62-63, Napijalo, §§ 69-73, et Nalbantski, § 61). Dès lors, il convient de déterminer si cette atteinte était « prévue par la loi », poursuivait un ou plusieurs des buts légitimes définis à l’article 2 § 3 du Protocole n o 4, et si elle était « nécessaire, dans une société démocratique » à la réalisation de ce ou ces buts.

En ce qui concerne la légalité de cette mesure, la Cour rappelle sa jurisprudence constante selon laquelle l’expression « prévue par la loi » non seulement impose que la mesure incriminée ait une base en droit interne, mais vise aussi la qualité de la loi en cause : celle-ci doit être accessible au justiciable et prévisible quant à ses effets ( Rotaru c. Roumanie [GC], n o 28341/95 , § 52, CEDH 2000-V). Afin que la loi satisfasse à la condition de prévisibilité, elle doit énoncer avec suffisamment de précision les conditions dans lesquelles une mesure peut être appliquée, et ce pour permettre aux personnes concernées de régler leur conduite en s’entourant au besoin de conseils éclairés.

Comme le souligne le Gouvernement, l’ingérence reposait sur l’article 12 de la loi n o 1185 du 21 novembre 1967 sur les passeports, telle que modifiée par la loi n o 3 de 2003, en relation avec le fait que le requérant ne s’acquittait pas de la pension alimentaire qu’il était tenu de verser à l’égard de ses enfants. L’ingérence possédait ainsi manifestement une base légale en droit interne. A cet égard, la Cour note également que la Cour constitutionnelle, dans son arrêt n o 0464 de 1997, a affirmé que l’essence de l’article en question de la loi n o 1185 de 1967 est de « garantir que le parent remplisse ses obligations à l’égard de ses enfants ».

La Cour estime également que l’imposition de la mesure en question tendait à garantir les intérêts des enfants du requérant et poursuivait en principe un objectif légitime de protection des droits d’autrui – dans le cas présent, ceux des enfants à recevoir une pension alimentaire.

Pour ce qui est de la proportionnalité d’une restriction imposée au motif de dettes impayées, la Cour rappelle que pareille mesure ne se justifie qu’aussi longtemps qu’elle tend à l’objectif poursuivi de garantir le recouvrement des dettes en question ( Napijalo, précité, §§ 78 à 82 , 13 novembre 2003 ). Par ailleurs, fût-elle justifiée au départ, une mesure restreignant la liberté de circulation d’une personne peut devenir disproportionnée et violer les droits de cette personne si elle se prolonge automatiquement pendant longtemps ( Luordo, précité, § 96, CEDH 2003 ‑ IX, et Földes et Földesné Hajlik , précité, § 35).

En tout état de cause, les autorités internes ont l’obligation de veiller à ce que toute atteinte portée au droit d’une personne de quitter son pays soit, dès le départ et tout au long de sa durée, justifiée et proportionnée au regard des circonstances. Elles ne peuvent prolonger longtemps des mesures restreignant la liberté de circulation d’une personne sans réexaminer périodiquement si elles sont justifiées ( Riener, précité, § 124, et Földes et Földesné Hajlik , précité, § 35). Ce contrôle doit normalement être assuré, au moins en dernier ressort, par le pouvoir judiciaire, car il offre les meilleures garanties d’indépendance, d’impartialité et de régularité des procédures ( Sissanis c. Roumanie, n o 23468/02 , § 70, 25 janvier 2007). L’étendue du contrôle juridictionnel doit permettre au tribunal de tenir compte de tous les éléments, y compris ceux liés à la proportionnalité de la mesure restrictive (voir, mutatis mutandis , Le Compte, Van Leuven et De Meyere c. Belgique , 23 juin 1981, § 60, série A n o 43).

Se tournant vers les circonstances de l’espèce, la Cour remarque que le requérant n’a plus de passeport ni de carte d’identité valable pour l’étranger depuis 2008. Elle note qu’il s’est vu refuser la délivrance d’un passeport et d’une carte d’identité valable pour l’étranger à cause du non-paiement de la pension alimentaire. Les juridictions internes (paragraphes 11-12 ci-dessus) ont souligné que le requérant ne s’était pas acquitté de la pension alimentaire qu’il était tenu de verser au titre de ses enfants et qu’il y avait un risque qu’il ne la paye plus s’il se rendait à l’étranger.

Ainsi qu’il ressort du dossier et notamment des décisions nationales pertinentes, les juridictions internes n’ont pas jugé nécessaire d’examiner la situation personnelle de l’intéresse ni sa capacité à s’acquitter des sommes dues, et ont appliqué la mesure litigieuse de manière automatique. En l’espèce, aucune pondération des droits en cause ne semble avoir été faite. Seuls les intérêts patrimoniaux des bénéficiaires des aliments ont été pris en considération.

Par ailleurs, la Cour constate que la question du recouvrement des créances alimentaires fait l’objet d’une coopération en matière civile au niveau européen et international. Elle rappelle qu’il existe des moyens susceptibles de parvenir au recouvrement du crédit en dehors des frontières nationales, en particulier le Règlement (CE) n o 4/2009 du Conseil du 18 décembre 2008 relatif à la compétence, la loi applicable, la reconnaissance et l’exécution des décisions et la coopération en matière d’obligations alimentaires, la Convention de La Haye du 23 novembre 2007 sur le recouvrement international des aliments destinés aux enfants et à d’autres membres de la famille et la Convention de New York sur le recouvrement des aliments à l’étranger. Ces instruments n’ont pas été pris en compte par les autorités au moment de l’application de la mesure litigieuse. Celles-ci se sont limitées à souligner que le requérant aurait pu se rendre à l’étranger avec son passeport et se soustraire ainsi à son obligation.

De plus, la Cour note que dans le cas d’espèce, la restriction imposée au requérant n’a pas garanti le paiement de la pension alimentaire.

Partant, elle estime que l’intéressé a été soumis à une mesure à caractère automatique, sans aucune limitation quant à sa portée ou à sa durée ( Riener, précité, § 127). En outre, les juridictions internes n’ont procédé depuis 2008 à aucun réexamen de la justification et de la proportionnalité de la mesure au regard des circonstances de l’espèce.

A la lumière de ce qui précède, la Cour considère que l’imposition automatique d’une telle mesure pendant une durée indéterminée, sans prise en compte des circonstances propres à l’intéressé, ne saurait être qualifiée de nécessaire dans une société démocratique.

Il y a donc eu violation de l’article 2 du Protocole n o 4 à la Convention. II.

La Cour relève que ce grief, tel qu’il a été présenté par le requérant, est étroitement lié à celui tiré de l’article 2 du Protocole n o 4, examiné ci ‑ dessus, et doit donc lui aussi être déclaré recevable.

Eu égard aux conclusions auxquelles elle est parvenue plus haut (paragraphes 48 et 49 ci-dessus), la Cour ne juge pas nécessaire de l’examiner séparément. III.

La Cour note tout d’abord que ce grief n’est pas étayé. Pour autant qu’il soulève une question distincte de celle examinée plus haut et qu’elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour ne relève aucune apparence de violation des droits et des libertés garantis par la Convention. Partant, elle déclare ce grief irrecevable. IV.

Le requérant réclame 30 000 EUR au titre du préjudice moral qu’il dit avoir subi en son nom et au nom de ses enfants à cause de l’impossibilité de se rendre à l’étranger.

Le Gouvernement conteste cette prétention. Il estime que le montant sollicité est en tout état de cause excessif et non conforme aux critères en usage à la Cour.

La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 5 000 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 20 000 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et devant la Cour, mais sans présenter de justificatifs à l’appui.

Le Gouvernement considère ce montant comme excessif et soutient que le requérant n’a pas démontré que les frais et dépens allégués étaient nécessaires et raisonnables.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, relevant que le requérant n’a pas fourni de justificatifs à l’appui de sa demande, la Cour décide de ne lui allouer aucune somme à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, 1. Déclare , à l’unanimité, la requête recevable quant aux griefs tirés de l’article 2 du Protocole n o 4 à la Convention et de l’article 8 de la Convention ; 2. Déclare , à la majorité, la requête irrecevable pour le surplus ; 3. Dit , à l’unanimité, qu’il y a eu violation de l’article 2 du protocole n o 4 à la Convention ; 4. Dit , à l’unanimité, qu’il n’y a pas lieu d’examiner le grief tiré de l’article 8 de la Convention ; 5. Dit , à l’unanimité, a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 5 000 EUR (cinq mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 6. Rejette , par six voix contre une, la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 2 décembre 2014, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Abel Campos Ișıl Karakaș Greffier adjoint Présidente Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 45 § 2 de la Convention et 74 § 2 du règlement, l’exposé de la déclaration de dissentiment du juge Kūris. A.I.K. A.C.