Improta împotriva Italiei

La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 66396/14) îndreptată împotriva Republicii Italiene și prin care un cetățean al acestui Stat, dl. Giammarco Improta („reclamantul"), a sesizat Curtea la 6 octombrie 2014 în virtutea articolului 34 al Convenției de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale („Convenția").

În fața Curții, reclamantul a fost reprezentat de Dna. A. Mascia, avocat la Verona. Guvernul italian („Guvernul") a fost reprezentat de agenta sa, Dna. E. Spatafora.

La 19 mai 2016, cererea a fost comunicată Guvernului. FAPTE I.

La 25 martie 2010 s-a născut fiica reclamantului și a Dnei. C. Puțin timp mai târziu, cuplul s-a separat. La 30 aprilie 2010, Dna. C. a schimbat lacătul ușii de intrare a locuinței familiale, la care reclamantul nu mai a avut acces.

Dna. C. a decis unilateral că reclamantul poate vedea fiica sa doar de două ori pe săptămână, timp de o jumătate de oră și în prezența sa.

La 16 noiembrie 2010, ca urmare a dificultăților întâmpinate în exercitarea dreptului său de vizită, reclamantul a sesizat tribunalul pentru copii din Napoli („tribunalul") pentru a obține custodia comună a copilului și un drept de vizită mai larg.

Într-o dată nespecificată, tribunalul a fixat ședința de comparație a părților la 3 mai 2011. La 14 februarie 2011, recursul formulat de reclamant a fost notificat Dnei. C.

La 13 aprilie 2011, Dna. C. a intervenit în procedură.

La ședința din 3 mai 2011, tribunalul l-a ascultat pe reclamant și Dna. C. și i-a invitat să ajungă la un acord, înainte de a relua ședința la 12 iulie 2011. La această dată, a ascultat din nou reclamantul și Dna. C. și și-a rezervat decizia privind cererile formulate de interesați.

La 25 iulie 2011, reclamantul a prezentat tribunalului o cerere urgentă pentru a obține un drept de vizită mai larg. Susținea că este constrâns să-și vadă fiica conform condițiilor hotărâte unilateral de Dna. C., adăugând că aceasta era pe punctul de a pleca în vacanță și astfel de a-l împiedica să-și vadă fiica pe toată perioada estivală.

La 3 octombrie 2011, parchetul a cerut tribunalului să acorde reclamantului custodia comună a copilului. Considera că reședința principală a copilului trebuia să fie fixată la mama și că reclamantul trebuia să poată întâlni fiica sa de două ori pe săptămână. Preciza că, atunci când fiica ar fi împlinit trei ani, reclamantul trebuia să poată beneficia de un drept de vizită și cazare o dată la două săptămâni și că sărbătorile de Crăciun, Paști și zilele de naștere trebuiau să fie împărțite între părinți. În fine, adăuga că reclamantul trebuia să verseze, drept pensie de întreținere, suma de 500 euro (EUR) pe lună.

Printr-o decizie din 4 octombrie 2011, tribunalul a ordonat poliției fiscale să efectueze un control pentru a determina nivelul de viață al reclamantului și al Dnei. C., și să depună un raport în acest sens la grefa tribunalului înainte de 31 martie 2012. De altfel, a ordonat efectuarea unei expertize privind schimburile interpersonale și capacitățile parentale ale reclamantului și ale Dnei. C., starea psihologică a copilului, relațiile reclamantului și ale Dnei. C. cu familiile lor respective și posibilitatea de a găsi un mediator în mediul familial al interesaților. A indicat că acest raport de expertiză trebuia, de asemenea, să expună care erau cele mai bune modalități de custodie a copilului - fără a exclude posibilitatea ca aceasta să putea fi încredințată unui terț. A numit doi experți și a adăugat că expertiza trebuia depusă la grefa tribunalului în termen de o sută douăzeci de zile. A decis, de asemenea, că reclamantul trebuia să verseze suma lunară de 500 EUR drept pensie de întreținere, dar nu s-a pronunțat asupra modalităților de exercitare a dreptului de vizită al reclamantului faț de fiica sa.

La 17 noiembrie 2011, reclamantul s-a adresat din nou tribunalului pentru a obține un drept de vizită reglementat, plângându-se că este constrâns să-și vadă fiica conform condițiilor hotărâte unilateral de Dna. C.

La ședința din 22 noiembrie 2011, experții numiți de tribunal și-au depus jurământul și examinarea cauzei a fost reportată la 10 aprilie 2012.

Printr-o decizie din 23 noiembrie 2011, tribunalul a ordonat ca vizitele dintre reclamant și fiica sa să aibă loc sub forma unor întâlniri protejate, de două ori pe săptămână timp de o oră și jumătate, și ca aceste întâlniri să fie reglementate de serviciile sociale competente.

Între decembrie 2011 și martie 2012, reclamantul și Dna. C. au întâlnit repetat experții numiți de tribunal. Fiica lor a fost prezentă la una dintre aceste întâlniri.

Între ianuarie și martie 2012, reclamantul a întâlnit serviciile sociale la trei rânduri. Acestea au permis desfășurarea vizitelor dintre interesatul și fiica sa în afara mediului protejat.

Ca urmare a acestor întâlniri, au avut loc vizite, de două ori pe săptămână timp de o oră și jumătate, mereu în prezența Dnei. C.

La ședința din 10 aprilie 2012, tribunalul a reluat examinarea cauzei la 15 mai 2012 din motiv că raportul de expertiză nu fusese încă depus.

La 8 mai 2012, experții au cerut o amânare a ședinței cu șaizeci de zile pentru a beneficia de acest termen pentru a-și reda raportul.

La ședința din 15 mai 2012, tribunalul a reluat examinarea cauzei la 25 septembrie 2012 și a indicat că experții ar trebui să-și depună raportul de expertiză cel puțin cinci zile înainte de această dată pentru ca părțile să poată prezenta observații scrise.

În septembrie 2012, experții au depus un raport de expertiză provizoriu. În acest raport, indicau că relația dintre reclamant și Dna. C. era conflictuală; că nici reclamantul, nici Dna. C. nu prezentau psihopatologie; că atât tatăl, cât și mama erau capabili să furnizeze suportul necesar copilului; că Dna. C. nega figura tatălui și că era excesiv de preocupată privind capacitățile parentale ale reclamantului; că reclamantul recunoștea figura mamei; că copilul era senin și atașat ambilor părinți; că nu exista niciun potențial mediator în mediul familial al reclamantului și al Dnei. C. și, în fine, că reclamantul nu demonstrase constanță în relațiile sale cu fiica sa.

În memoria sa din 7 septembrie 2012, reclamantul contesta concluziile expertiței privind acest ultim punct. În acest sens, indica că nu era în măsură să mențină o relație mai strânsă cu fiica sa din cauza stabilirii unilaterale de către Dna. C. a modalităților vizitelor și validării acestora de tribunal. Se plângea că toate întâlnirile cu fiica sa, de la nașterea acesteia, s-au desfășurat în prezența Dnei. C. În consecință, considera că nu putea fi acuzat că îi lipsește voința de a menține o relație cu fiica sa.

Indica, de altfel, că rezulta din expertiză că Dna. C. avea un comportament propriu să obstrucționeze relația dintre fiica sa și el și că avea dificultăți în a permite copilului să aibă o relație cu el.

La ședința din 25 septembrie 2012, tribunalul a reluat examinarea cauzei la 12 februarie 2013 din motiv că experții nu depuseseră încă raportul lor definitivul.

La 27 septembrie 2012, experții au răspuns observațiilor părților. Au notat că reclamantul nu avea experiență de paternitate din cauza absenței unei relații continue cu fiica sa și că relația lor trebuia deci să fie dezvoltată și întărită.

În ianuarie 2013, expertiza definitivă a fost depusă la grefa tribunalului. Acest raport avea același conținut ca raportul de expertiză provizoriu. Experții indicau în particular că custodia copilului trebuia să fie încredințată în comun ambilor părinți și că trebuia garantat reclamantului posibilitatea de a-și vedea fiica fără prezența mamei.

În observațiile sale finale, reclamantul reitera cererea sa de custodie comună a copilului și lărgirea dreptului său de vizită.

Printr-o decizie din 2 iulie 2013, tribunalul a încredințat custodia copilului în comun ambilor părinți și a fixat reședința principală a copilului la Dna. C.

Cât privește dreptul de vizită al reclamantului, tribunalul a declarat că, până la al treilea aniversar al copilului, reclamantul ar putea vedea fiica sa timp de trei ore de două ori pe săptămână și o dată la două săptămâni. A precizat că, după această dată, reclamantul ar putea vedea fiica sa la el o dată la două săptămâni, alternând cu mama, și că alternarea ar fi valabilă, de asemenea, pentru sărbătorile de Crăciun, Paști și aniversări. În fine, a indicat că reclamantul trebuia să verseze o pensie de întreținere de 1.500 EUR pe lună.

Reclamantul a depus un recurs în fața curții de apel din Napoli („curtea de apel") împotriva deciziei tribunalului din 2 iulie 2013. Cerea în special un drept de vizită mai larg.

Printr-o hotărâre din 19 martie 2014, depusă la grefa tribunalului la 7 aprilie 2014, curtea de apel, fără a ordona nouă expertiță, a respins recursul reclamantului privind dreptul de vizită și a redus suma pensiei de întreținere la 1.000 EUR pe lună.

Curtea de apel a estimat că decizia tribunalului trebuia confirmată din motiv că, potrivit raportului de expertiță depus în cursul procedurii în fața acestuia (datat ianuarie 2013), reclamantul nu oferea condițiile afective, psihologice și relaționale necesare pentru a beneficia de o modificare a modalităților de exercitare a dreptului său de vizită.

În octombrie 2014, reclamantul s-a pourvoit în casație, invocând în special că dreptul său de custodie comună nu era garantat concret.

La această dată, procedura este în curs de dezbatere în fața Curții de Casație. II.

Guvernul luptă împotriva tezei reclamantului. A. Privind admisibilitatea

Constatând că cererea nu este în mod evident prost întemeiată în sensul articolului 35 § 3 a) al Convenției și că nu se confruntă, în rest, cu niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă. B. Privind meritul fondului 1. Tezele părților

Invocând jurisprudența Curții, reclamantul consideră că, în specie, răspunsul autorităților italiene nu a fost conform obligațiilor pozitive care le revin în virtutea articolului 8 al Convenției.

Guvernul susține că jurisdicțiile interne au acordat toată atenția cauzei și au luat toate măsurile utile pentru a păstra relația reclamantului cu fiica sa. Estimează că durata procedurilor în fața jurisdicțiilor interne era necesară autorităților italiene pentru a satisface cererea reclamantului, care poate acum exercita dreptul de vizită de două ori pe săptămână. În fine, în opinia Guvernului, jurisdicțiile interne, care s-ar fi pronunțat pe baza expertizelor duse în specie, au pronunțat hotărâri verificate de mai multe ori, motivate și adoptate conform dispozițiilor legislative aplicabile prezentei cauze (McMichael c. Regatul Unit, 24 februarie 1995, § 87, seria A nr. 307-B). 2. Aprecierea Curții

Curtea reamintește că, pentru un părinte și copilul său, a fi împreună reprezintă un element fundamental al vieții familiale (Kutzner c. Germania, nr. 46544/99, § 58, CEDH 2002) și că măsurile interne care le împiedică constituie o ingherință în dreptul protejat de art. 8 al Convenției (K. și T. c. Finlanda [GC], nr. 25702/94, § 151, CEDH 2001-VII).

Curtea reamintește, de asemenea, că art. 8 al Convenției tinde în esență să protejeze individul împotriva ingherințelor arbitrare ale puterilor publice și că poate genera, în plus, obligații pozitive inerente unui „respect" efectiv al vieții familiale. Linia de demarcație între obligațiile pozitive și obligațiile negative ale Statului în virtutea acestei dispoziții nu se pretează la o definiție precisă; principiile aplicabile sunt, cu toate acestea, comparabile. În ambele cazuri, trebuie avut în vedere echilibrul just care trebuie menținut între interesele concurente ale individului și ale societății în ansamblu, atribuind o importanță determinantă interesului copilului (Gnahoré c. Franța, nr. 40031/98, § 59, CEDH 2000-IX), care poate, în funcție de natura și gravitate, să prevaleze asupra celui al părinților (Sahin c. Germania [GC], nr. 30943/96, § 66, CEDH 2003-VIII).

Curtea reamintește, de altfel, că obligația autorităților naționale de a lua măsuri pentru a facilita întâlniri între un părinte și copilul său nu este absolută. Punctul decisiv constă în a ști dacă autoritățile naționale au luat, pentru a facilita vizitele, toate măsurile necesare care puteau fi rezonabil așteptate de la ele în specie (idem, § 58). În genul acestor cauze, adecvarea unei măsuri se judecă după rapiditatea implementării sale, pentru că trecerea timpului poate avea consecințe iremedibile asupra relațiilor dintre copil și părintele care nu locuiește cu el (Maumousseau și Washington c. Franța, nr. 39388/05 § 83, 6 decembrie 2007, Zhou c. Italia, nr. 33773/11, § 48, 21 ianuarie 2014, și Kuppinger c. Germania, nr. 62198/11, § 102, 15 ianuarie 2015). Factorul timp revește deci o importanță particulară, pentru că orice întârziere procedurală riscă să soluționeze de fapt problema în litigiu (H. c. Regatul Unit, 8 iulie 1987, §§ 89-90, seria A nr. 120, și P.F. c. Polonia, nr. 2210/12, § 56, 16 septembrie 2014).

De altfel, autoritățile naționale beneficiind de relații directe cu toți interesații, Curtea reia că nu are sarcina de a reglementa chestiunile de custodie și vizită. Cu toate acestea, îi revine să aprecieze din perspectiva Convenției deciziile pe care aceste instanțe le-au pronunțat în exercitarea puterii lor de apreciere. Marja de apreciere lăsată autorităților naționale competente variază în funcție de natura chestiunilor în litigiu și importanța intereselor în joc.

Întoarcindu-se la faptele prezentei cauze, Curtea observă de la bun început că nu se contestă că legătura dintre reclamant și copilul său aparține vieții familiale în sensul articolului 8 al Convenției.

Curtea observă mai întâi că, în momentul în care cuplul s-a separat, Dna. C. a schimbat lacătul ușii de intrare a locuinței familiale, în așa fel încât reclamantul să nu mai aibă acces. Constată, de asemenea, că Dna. C. a decis că reclamantul ar putea vedea fiica sa doar de două ori pe săptămână timp de o jumătate de oră și că întâlnirile dintre tată și fiică trebuia să se desfășoare în prezența sa. Observă că Dna. C. s-a opus foarte devreme dreptului de vizită al reclamantului și oricărei relații dintre acesta și copil.

Curtea observă, de asemenea, că la 16 noiembrie 2010, ca urmare a dificultăților întâmpinate în exercitarea dreptului său de vizită, reclamantul a sesizat tribunalul din Napoli pentru a obține custodia comună a copilului și lărgirea dreptului său de vizită. Observă că tribunalul, în ciuda unei cereri urgente depuse de reclamant la 23 iulie 2011, nu s-a pronunțat asupra dreptului de vizită al celui din urmă decât în noiembrie 2011.

Curtea reamintește că, atunci când apar dificultăți care se datoresc în principal refuzului părintelui cu care locuiește copilul de a permite contacte regulate între acesta din urmă și celălalt părinte, autorităților competente le revine să ia măsurile corespunzătoare pentru a sancționa această lipsă de cooperare (a se vedea, mutatis mutandis, Tocarenco c. Republica Moldova, nr. 769/13, § 60, 4 noiembrie 2014; Strumia, citat §§ 121-122).

Observă că tribunalul a autorizat reclamantul să-și vadă fiica în mediu protejat doar un an după sesizare, lăsând astfel mamei copilului, în această perioadă, libertatea de a alege unilateral modalitățile contactelor dintre copil și reclamant. Observă, apoi, că tribunalul a decis să autorizeze doar întâlniri în mediu protejat dintre reclamant și fiica sa în timp ce aceasta nu era în niciun risc și că, patru luni mai târziu, aceste întâlniri au fost înlocuite de serviciile sociale cu întâlniri libere. Constată, de asemenea, că a trebuit cincisprezece luni experților pentru a-și reda raportul de expertiză definitivul privind situația copilului.

Curtea reamintește că poate lua în considerare, pe baza articolului 8 al Convenției, durata procesului de decizie al autorităților interne, precum și cea a oricărei proceduri judiciare conexe. Într-adevăr, o întârziere în procedură riscă întotdeauna, în pareil cas, să soluționeze prin fapt împlinit problema în litigiu. Or un respect efectiv al vieții familiale cere ca relațiile viitoare dintre părinte și copil să fie reglate pe singura bază a ansamblului elementelor relevante și nu prin simplul curs al timpului (W. c. Regatul Unit, 8 iulie 1987, §§ 64-65, seria A nr. 121, și Covezzi și Morselli c. Italia, nr. 52763/99, § 136, 9 mai 2003; Solarino c. Italia, nr. 76171/13, § 39, 9 februarie 2017; D'Alconzo c. Italia, nr. 64297/12, § 64, 23 februarie 2017).

Curtea observă că, în specie, reclamantul nu poate vedea fiica sa liber de la 30 aprilie 2010 și că, în primele doisprezece luni ale procedurii, jurisdicțiile interne au tolerat ca mama să gestioneze în mod unilateral modalitățile dreptului de vizită al reclamantului, care fusese îndepărtat din casa familială. Estimează că jurisdicțiile interne au permis deci ca, prin comportamentul său, Dna. C. să împiedice stabilirea unei adevărate relații dintre reclamant și fiica sa.

Pentru Curtă, o diligență suplimentară și rapiditate s-a impus în adoptarea unei decizii care afectează drepturile garantate de art. 8 al Convenției. Enjeu-ul procedurii pentru reclamant a cerut un tratament urgent, pentru că trecerea timpului putea avea consecințe iremedibile asupra relațiilor dintre copil și tatăl său, care nu locuia cu ea. Curtea reamintește, într-adevăr, că ruptura de contact cu un copil foarte mic poate conduce la o deteriorare progresivă a relației sale cu părintele.

Curtea nu este convinsă că unui an era necesar tribunalului pentru a se pronunța asupra cererii reclamantului privind dreptul său de vizită, ținând seama că ancheta financiară cerută nu era utilă pentru a decide asupra vizitelor. În consecință, concluzionează la o întârziere nejustificată din partea autorităților naționale.

De altfel, observă că curtea de apel sesizată de reclamant ca urmare a deciziei tribunalului a respins cererea interesatului pe baza rezultatelor raportului de expertiță anterior, fără a lua în considerare că copilul a început să-și vadă tatăl regulat și fără a cere actualizarea raportului menționat pentru a verifica care era atunci situația copilului și relațiile sale cu reclamantul.

Din cauza carențelor constate în desfășurarea acestei proceduri, Curtea nu ar putea deci considera că autoritățile italiene au luat toate măsurile necesare pe care se putea rezonabil aștepta de la ele pentru a asigura reclamantului menținerea unei legări familiale cu copilul, în interesul tuturor acestora.

În lumina celor de mai sus, Curtea concluzionează la violare a articolului 8 al Convenției. II.

Reclamantul solicită 15.000 EUR pentru prejudiciu moral.

Guvernul contestă această pretenție.

Curtea consideră că este cazul să acorde reclamantului 3.000 EUR pentru prejudiciu moral. B. Cheltuieli și costuri

Cu justificări în sprijin, reclamantul solicită, de asemenea, 9.783 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate în fața jurisdicțiilor interne și 11.520 EUR pentru cele suportate în fața Curții.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor numai în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În specie, ținând seama de documentele din posesia sa și de jurisprudența sa, Curtea consideră rezonabilă suma de 12.000 EUR toate cheltuielile incluse și o acordă reclamantului. C. Interese de întârziere

Curtea consideră oportun să adapteze rata dobânzii de întârziere la rata dobânzii pentru facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Spune că a avut loc violare a articolului 8 al Convenției; 3. Spune a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 al Convenției, următoarele sume: i. 3.000 EUR (trei mii euro) plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit, pentru prejudiciul moral, ii. 12.000 EUR (douăsprezece mii euro), plus orice sumă care poate fi datorată de reclamant ca impozit, pentru cheltuieli și costuri; b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Făcut în limba franceză și comunicat în scris la 4 mai 2017, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 al Regulamentului Curții. Abel Campos Linos-Alexandre Sicilianos Grefier Președinte

Devant la Cour, le requérant a été représenté par M e A. Mascia, avocat à Vérone. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») a été représenté par son agente, M me E. Spatafora.

Le 19 mai 2016, la requête a été communiquée au Gouvernement. EN FAIT I.

Le 25 mars 2010 naquit la fille du requérant et de C. Peu de temps après, le couple se sépara. Le 30 avril 2010, C. changea la serrure de la porte d’entrée du domicile familial, auquel le requérant n’eut plus accès.

C. décida unilatéralement que le requérant ne pouvait voir sa fille que deux fois par semaine, pendant une demi-heure et en sa présence.

Le 16 novembre 2010, à la suite de difficultés rencontrées dans l’exercice de son droit de visite, le requérant saisit le tribunal pour enfants de Naples (« le tribunal ») afin d’obtenir la garde partagée de l’enfant et un droit de visite plus large. 8. À une date non précisée, le tribunal fixa l’audience de comparution des parties au 3 mai 2011. Le 14 février 2011, le recours formé par le requérant fut notifié à C.

Le 13 avril 2011, C. se constitua dans la procédure. 10. À l’audience du 3 mai 2011, le tribunal entendit le requérant et C. et les invita à trouver un accord, avant de reporter l’audience au 12 juillet 2011. À cette date, il entendit à nouveau le requérant et C. et il réserva sa décision quant aux demandes formulées par les intéressés.

Le 25 juillet 2011, le requérant présenta au tribunal une demande urgente afin d’obtenir un droit de visite plus large. Il soutenait être contraint de voir sa fille selon les conditions décidées unilatéralement par C., ajoutant que cette dernière était sur le point de partir en vacances et ainsi de l’empêcher de voir sa fille pendant toute la période estivale.

Le 3 octobre 2011, le parquet demanda au tribunal d’octroyer au requérant la garde partagée de l’enfant. Il estimait que la résidence principale de l’enfant devait être fixée chez la mère et que le requérant devait pouvoir rencontrer sa fille deux fois par semaine. Il précisait que, quand celle-ci aurait atteint l’âge de trois ans, le requérant devait pouvoir bénéficier d’un droit de visite et d’hébergement un week-end sur deux et que les fêtes de Noël, de Pâques et les anniversaires devraient être partagés entre les parents. Enfin, il ajoutait que le requérant devrait verser, au titre de la pension alimentaire, la somme de 500 euros (EUR) par mois.

Par une décision du 4 octobre 2011, le tribunal chargea la police fiscale d’effectuer un contrôle afin de déterminer le niveau de vie du requérant et de C., et de déposer un rapport à cet égard auprès du greffe avant le 31 mars 2012. Il ordonna en outre la réalisation d’une expertise sur les échanges interpersonnels et les capacités parentales du requérant et de C., sur l’état psychologique de l’enfant, sur les rapports du requérant et de C. avec leurs familles respectives et sur la possibilité de trouver un médiateur dans l’entourage familial des intéressés. Il indiqua que ce rapport d’expertise devait également exposer quelles étaient les meilleures modalités de garde de l’enfant – sans écarter la possibilité que celle-ci pût être confiée à un tiers. Il nomma deux experts et ajouta que l’expertise devait être déposée au greffe dans un délai de cent vingt jours. Il décida également que le requérant devait verser la somme mensuelle de 500 EUR au titre de la pension alimentaire, mais il ne se prononça pas sur les modalités d’exercice du droit de visite du requérant à l’égard de sa fille.

Le 17 novembre 2011, le requérant saisit à nouveau le tribunal pour obtenir un droit de visite réglementé, se plaignant d’être contraint de voir sa fille selon les conditions décidées unilatéralement par C. 15. À l’audience du 22 novembre 2011, les experts nommés par le tribunal prêtèrent serment et l’examen de l’affaire fut reporté au 10 avril 2012.

Par une décision du 23 novembre 2011, le tribunal ordonna que les visites entre le requérant et sa fille aient lieu sous la forme de rencontres protégées, deux fois par semaine pendant une heure et demie, et que ces rencontres fussent réglementées par les services sociaux compétents.

Entre décembre 2011 et mars 2012, le requérant et C. rencontrèrent les experts nommés par le tribunal à plusieurs reprises. Leur fille fut présente à une de ces réunions.

Entre janvier et mars 2012, le requérant rencontra les services sociaux à trois reprises. Ces derniers permirent le déroulement des visites entre l’intéressé et sa fille en dehors du milieu protégé. 19. À la suite de ces réunions, des visites eurent lieu, deux fois par semaine pendant une heure et demi, toujours en présence de C. 20. À l’audience du 10 avril 2012, le tribunal reporta l’examen de l’affaire au 15 mai 2012 au motif que le rapport d’expertise n’avait pas encore été déposé.

Le 8 mai 2012, les experts demandèrent un report de l’audience de soixante jours afin de bénéficier de ce délai pour rendre leur rapport. 22. À l’audience du 15 mai 2012, le tribunal reporta l’examen de l’affaire au 25 septembre 2012 et indiqua que les experts auraient à déposer leur rapport d’expertise au moins cinq jours avant cette date pour que les parties pussent présenter leurs observations écrites.

En septembre 2012, les experts rendirent un rapport d’expertise provisoire. Dans ce rapport, ils indiquaient que la relation entre le requérant et C. était conflictuelle ; que ni le requérant ni C. ne présentaient de psychopathologies ; que tant le père que la mère étaient capables de fournir le soutien nécessaire à leur enfant ; que C. niait la figure du père et qu’elle était excessivement préoccupée quant aux capacités parentales du requérant ; que le requérant reconnaissait la figure de la mère ; que l’enfant était sereine et attachée à ses deux parents ; qu’il n’y avait aucun médiateur potentiel dans l’entourage familial du requérant et de C. et, enfin, que le requérant n’avait pas fait preuve de constance dans ses rapports avec sa fille.

Dans son mémoire du 7 septembre 2012, le requérant contestait les conclusions de l’expertise quant à ce dernier point. À cet égard, il indiquait de ne pas être en mesure d’entretenir une relation plus suivie avec sa fille en raison de l’établissement unilatéral par C. des modalités de visites et de leur validation par le tribunal. Il se plaignait que toutes les rencontres avec sa fille, depuis sa naissance, se fussent déroulées en présence de C. Par conséquent, il estimait qu’il ne pouvait être accusé de manquer de volonté de maintenir une relation avec sa fille.

Il indiquait en outre qu’il ressortait de l’expertise que C. avait un comportement propre à faire obstacle à la relation entre sa fille et lui et qu’elle avait des difficultés à permettre à l’enfant d’avoir une relation avec lui. 26. À l’audience du 25 septembre 2012, le tribunal reporta l’examen de l’affaire au 12 février 2013 au motif que les experts n’avaient pas encore déposé leur rapport définitif.

Le 27 septembre 2012, les experts répondirent aux observations des parties. Ils relevèrent que le requérant n’avait pas d’expérience de la paternité en raison de l’absence de relation continue avec sa fille et que leur relation devait dès lors être développée et renforcée.

En janvier 2013, l’expertise définitive fut déposée au greffe. Ce rapport avait le même contenu que le rapport d’expertise provisoire. Les experts indiquaient en particulier que la garde de l’enfant devait être confiée conjointement aux deux parents et qu’il fallait garantir au requérant la possibilité de voir sa fille sans la présence de la mère.

Dans ses observations conclusives, le requérant réitérait sa demande de garde partagée de l’enfant et d’un élargissement de son droit de visite.

Par une décision du 2 juillet 2013, le tribunal confia la garde de l’enfant conjointement aux deux parents et fixa la résidence principale de l’enfant chez C.

Quant au droit de visite du requérant, le tribunal déclara que, jusqu’au troisième anniversaire de l’enfant, le requérant pourrait voir sa fille pendant trois heures deux fois par semaine et un dimanche sur deux. Il précisa que, après cette date, le requérant pourrait voir sa fille chez lui un week-end sur deux, en alternance avec la mère, et que l’alternance serait valable également pour les fêtes de Noël, de Pâques et les anniversaires. Enfin, il indiqua que le requérant devait verser une pension alimentaire de 1 500 EUR par mois.

Le requérant déposa un recours devant la cour d’appel de Naples (« la cour d’appel ») contre la décision du tribunal du 2 juillet 2013. Il demandait notamment un droit de visite plus large.

Par un arrêt du 19 mars 2014, déposé au greffe le 7 avril 2014, la cour d’appel, sans ordonner de nouvelle expertise, rejeta le recours du requérant concernant le droit de visite et réduisit le montant de la pension alimentaire à 1 000 EUR par mois.

La cour d’appel estima que la décision du tribunal devait être confirmée au motif que, selon le rapport d’expertise déposé au cours de la procédure devant celui-ci (daté de janvier 2013), le requérant n’offrait pas les conditions affectives, psychologiques et relationnelles requises pour bénéficier d’une modification des modalités d’exercice de son droit de visite.

En octobre 2014, le requérant se pourvut en cassation, alléguant notamment que son droit à la garde partagée n’était pas garanti concrètement. 36. À ce jour, la procédure est pendante devant la Cour de cassation. II.

Le Gouvernement combat la thèse du requérant. A. Sur la recevabilité

Constatant que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’elle ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour la déclare recevable. B. Sur le fond 1. Thèses des parties

Invoquant la jurisprudence de la Cour, le requérant considère que, en l’espèce, la réponse des autorités italiennes n’a pas été conforme à leurs obligations positives découlant de l’article 8 de la Convention.

Le Gouvernement soutient que les juridictions internes ont accordé toute leur attention à l’affaire et qu’elles ont pris toutes les mesures utiles pour préserver la relation du requérant avec sa fille. Il estime que la durée des procédures devant les juridictions internes était nécessaire aux autorités italiennes pour exaucer la demande du requérant, celui-ci pouvant désormais exercer son droit de visite deux fois par semaine. Enfin, aux yeux du Gouvernement, les juridictions internes, qui se seraient prononcées sur la base des expertises menées en l’espèce, ont rendu des décisions vérifiées plusieurs fois, motivées et adoptées selon les dispositions législatives applicables à la présente cause ( McMichael c. Royaume-Uni , 24 février 1995, § 87, série A n o 307 ‑ B). 2. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle que, pour un parent et son enfant, être ensemble représente un élément fondamental de la vie familiale ( Kutzner c. Allemagne , n o 46544/99, § 58, CEDH 2002) et que des mesures internes qui les en empêchent constituent une ingérence dans le droit protégé par l’article 8 de la Convention ( K. et T. c. Finlande [GC], n o 25702/94 , § 151, CEDH 2001 ‑ VII).

La Cour rappelle aussi que l’article 8 de la Convention tend pour l’essentiel à prémunir l’individu contre des ingérences arbitraires des pouvoirs publics et qu’il peut engendrer de surcroît des obligations positives inhérentes à un « respect » effectif de la vie familiale. La frontière entre les obligations positives et les obligations négatives de l’État au titre de cette disposition ne se prêtent pas à une définition précise ; les principes applicables sont néanmoins comparables. Dans les deux cas, il faut avoir égard au juste équilibre à ménager entre les intérêts concurrents de l’individu et de la société dans son ensemble, tout en attachant une importance déterminante à l’intérêt de l’enfant ( Gnahoré c. France , n o 40031/98, § 59, CEDH 2000 ‑ IX), lequel peut, selon sa nature et sa gravité, l’emporter sur celui des parents ( Sahin c. Allemagne [GC], n o 30943/96 , § 66, CEDH 2003 ‑ VIII).

La Cour rappelle en outre que l’obligation des autorités nationales de prendre des mesures pour faciliter des rencontres entre un parent et son enfant n’est pas absolue. Le point décisif consiste à savoir si les autorités nationales ont pris, pour faciliter les visites, toutes les mesures nécessaires que l’on pouvait raisonnablement exiger d’elles en l’occurrence ( idem , § 58). Dans ce genre d’affaire, le caractère adéquat d’une mesure se juge à la rapidité de sa mise en œuvre, car le passage du temps peut avoir des conséquences irrémédiables sur les relations entre l’enfant et le parent qui ne vit pas avec lui ( Maumousseau et Washington c. France , n o 39388/05 § 83, 6 décembre 2007, Zhou c. Italie , n o 33773/11, § 48, 21 janvier 2014, et Kuppinger c. Allemagne , n o 62198/11, § 102, 15 janvier 2015). Le facteur temps revêt donc une importance particulière, car tout retard procédural risque de trancher en fait le problème en litige ( H. c. Royaume-Uni , 8 juillet 1987, §§ 89-90, série A n o 120, et P.F. c. Pologne , n o 2210/12, § 56, 16 septembre 2014).

Par ailleurs, les autorités nationales bénéficiant de rapports directs avec tous les intéressés, la Cour répète qu’elle n’a point pour tâche de réglementer les questions de garde et de visite. Toutefois, il lui incombe d’apprécier sous l’angle de la Convention les décisions que ces instances ont rendues dans l’exercice de leur pouvoir d’appréciation. La marge d’appréciation laissée aux autorités nationales compétentes varie selon la nature des questions en litige et l’importance des intérêts en jeu.

Se tournant vers les faits de la présente cause, la Cour note d’emblée qu’il n’est pas contesté que le lien entre le requérant et son enfant relève de la vie familiale au sens de l’article 8 de la Convention.

La Cour note tout d’abord que, au moment où le couple s’est séparé, C. a changé la serrure de la porte d’entrée du domicile familial, de sorte que le requérant n’y a plus eu accès. Elle constate également que C. a décidé que le requérant ne pouvait voir sa fille que deux fois par semaine pendant une demi-heure et que les rencontres entre père et fille devaient se dérouler en sa présence. Elle observe que C. s’est très tôt opposée au droit de visite du requérant et à toute relation entre ce dernier et l’enfant.

La Cour note encore que, le 16 novembre 2010, à la suite de difficultés rencontrées dans l’exercice de son droit de visite, le requérant a saisi le tribunal de Naples afin d’obtenir la garde partagée de l’enfant et un élargissement de son droit de visite. Elle relève que le tribunal, nonobstant une demande urgente déposée par le requérant le 23 juillet 2011, ne s’est prononcé sur le droit de visite de celui-ci qu’en novembre 2011.

La Cour rappelle que, lorsque des difficultés apparaissent qui sont dues principalement au refus du parent avec lequel vit l’enfant de permettre des contacts réguliers entre ce dernier et l’autre parent, il appartient aux autorités compétentes de prendre les mesures adéquates afin de sanctionner ce manque de coopération (voir, mutatis mutandis , Tocarenco c. République de Moldova , n o 769/13, § 60, 4 novembre 2014 ; Strumia, précité §§ 121 ‑ 122).

Elle observe que le tribunal n’a autorisé le requérant à voir sa fille en milieu protégé qu’un an après sa saisine, laissant ainsi à la mère de l’enfant, pendant cette période, la liberté de choisir unilatéralement les modalités des contacts entre l’enfant et le requérant. Elle relève ensuite que le tribunal a décidé d’autoriser uniquement des rencontres en milieu protégé entre le requérant et sa fille alors que celle-ci ne courait aucun risque et que, quatre mois plus tard, ces rencontres ont été remplacées par les services sociaux en rencontres libres. Elle constate également qu’il a fallu quinze mois aux experts pour rendre leur rapport d’expertise définitif sur la situation de l’enfant.

La Cour rappelle qu’elle peut prendre en compte, sur le terrain de l’article 8 de la Convention, la durée du processus décisionnel des autorités internes ainsi que celle de toute procédure judiciaire connexe. En effet, un retard dans la procédure risque toujours, en pareil cas, de trancher par un fait accompli le problème en litige. Or un respect effectif de la vie familiale commande que les relations futures entre parent et enfant se règlent sur la seule base de l’ensemble des éléments pertinents, et non par le simple écoulement du temps ( W. c. Royaume-Uni , 8 juillet 1987, §§ 64 ‑ 65, série A n o 121, et Covezzi et Morselli c. Italie , n o 52763/99, § 136, 9 mai 2003 ; Solarino c. Italie , n o 76171/13, § 39, 9 février 2017 ; D’Alconzo c. Italie, n o 64297/12, § 64, 23 février 2017).

La Cour observe que, en l’espèce, le requérant ne peut voir sa fille librement depuis le 30 avril 2010 et que, pendant les douze premiers mois de la procédure, les juridictions internes ont toléré que la mère régisse de manière unilatérale les modalités du droit de visite du requérant, qui avait été éloigné de la maison familiale. Elle estime que les juridictions internes ont donc permis que, par son comportement, C. empêche l’établissement d’une véritable relation entre le requérant et sa fille.

Pour la Cour, un surcroît de diligence et de rapidité s’imposait dans l’adoption d’une décision touchant aux droits garantis par l’article 8 de la Convention. L’enjeu de la procédure pour le requérant exigeait un traitement urgent, car le passage du temps pouvait avoir des conséquences irrémédiables sur les relations entre l’enfant et son père, qui ne vivait pas avec elle. La Cour rappelle en effet que la rupture de contact avec un enfant très jeune peut conduire à une altération croissante de sa relation avec son parent.

La Cour n’est pas persuadée qu’un délai d’un an était nécessaire au tribunal pour se prononcer sur la demande du requérant relative à son droit de visite, étant donné que l’enquête financière demandée ne lui était pas utile pour statuer sur la question des visites. En conséquence, elle conclut à un retard injustifié de la part des autorités nationales.

Par ailleurs, elle note que la cour d’appel saisie par le requérant à la suite de la décision du tribunal a rejeté la demande de l’intéressé en se fondant sur les résultats de l’ancien rapport d’expertise, sans prendre en considération que l’enfant avait commencé à voir son père régulièrement et sans demander la mise à jour dudit rapport afin de vérifier quels étaient alors la situation de l’enfant et ses rapports avec le requérant.

Du fait des carences constatées dans le déroulement de cette procédure, la Cour ne saurait donc considérer que les autorités italiennes ont pris toutes les mesures nécessaires que l’on pouvait raisonnablement exiger d’elles afin d’assurer au requérant le maintien d’un lien familial avec son enfant, dans leur intérêt à tous les deux.

Au vu de ce qui précède, la Cour conclut à la violation de l’article 8 de la Convention. II.

Le requérant réclame 15 000 EUR pour préjudice moral.

Le Gouvernement conteste cette prétention.

La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 3 000 EUR pour dommage moral. B. Frais et dépens

Justificatifs à l’appui, le requérant demande également 9 783 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et 11 520 EUR pour ceux engagés devant la Cour.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, compte tenu des documents dont elle dispose et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable la somme de 12 000 EUR tous frais confondus et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 8 de la Convention ; 3. Dit a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : i. 3 000 EUR (trois mille euros) plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral, ii. 12 000 EUR (douze mille euros), plus tout montant pouvant être dû par le requérant à titre d’impôt, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 4 mai 2017, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Abel Campos Linos-Alexandre Sicilianos Greffier Président