PALL c. ROUMANIE

Reclamanta, dna Oranka Pall, este cetățean român, născută în 1924 și domiciliată în Cluj-Napoca. Aceasta a fost reprezentată în fața Curții de av. O. L. Podaru, avocat în Cluj-Napoca.

Guvernul român („Guvernul") a fost reprezentat de fostul său agent, dl H.-R. Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe. A. Circumstanțele speței

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamanta, moștenitoare a unui imobil ce fusese naționalizat de stat sub vechiul regim comunist, a solicitat acordarea unei despăgubiri pentru acest bun, în temeiul Legii nr. 112/1995 privind restituirea imobilelor naționalizate („Legea nr. 112/1995"). La 29 mai 2000, comisia județeană Cluj pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 i-a acordat reclamantei o despăgubire, care însă nu i-a fost plătită persoanei interesate. Aceasta a introdus atunci două recursuri: pe de o parte, a formulat obiecțiuni împotriva deciziei comisiei județene și, pe de altă parte, a introdus o acțiune în revendicare a imobilului în cauză. Această din urmă acțiune, formulată la 7 august 2000, era îndreptată împotriva consiliului local Cluj-Napoca („consiliul local"). Jurisdicțiile au decis să suspende examinarea obiecțiunilor în așteptarea soluționării acțiunii în revendicare. 1. Acțiunea în revendicare

În cadrul acțiunii sale în revendicare, reclamanta a solicitat jurisdicțiilor să constate că naționalizarea litigioasă fusese făcută „fără titlu" și să rectifice situația imobilului în cartea funciară. Ulterior, ea a renunțat la cererea de rectificare a cărții funciare.

Printr-o sentință din 20 martie 2001, tribunalul județean Cluj a admis cererea reclamantei și a constatat că naționalizarea imobilului în cauză fusese făcută „fără titlu", în sensul Legii nr. 112/1995. Tribunalul a amintit că imobilele naționalizate „fără titlu" nu intrau în domeniul de aplicare al Legii nr. 112/1995 și puteau astfel face obiectul unei acțiuni în revendicare de drept comun.

Consiliul local a declarat apel împotriva acestei sentințe. Foștii chiriași, care dobândiseră imobilul în cauză în temeiul Legii nr. 112/1995, au intervenit în procedură. Examinând fondul cauzei, curtea de apel Cluj-Napoca a confirmat, la 23 noiembrie 2001, sentința pronunțată de tribunalul județean.

Consiliul local și terții intervenienți au formulat recurs împotriva acestei decizii, considerând în special că imobilul făcuse obiectul unei naționalizări „cu titlu".

Printr-o decizie definitivă din 14 martie 2003, Curtea Supremă de Justiție („Curtea Supremă") a apreciat că acțiunea introdusă de reclamantă, după reformularea sa – și anume după renunțarea la cererea de rectificare a cărții funciare –, era o acțiune în constatare (acțiune în constatare), și nu o acțiune în realizarea unui drept (acțiune în realizare). În acest sens, a indicat că, potrivit Codului de procedură civilă, o acțiune în constatare nu putea fi admisă atât timp cât persoana interesată avea la dispoziție o acțiune în realizarea dreptului în cauză. Considerând că acest lucru era valabil în speță, Curtea Supremă a declarat acțiunea reclamantei inadmisibilă. Pentru acest motiv, a încetat examinarea recursului. 2. Acțiunea întemeiată pe Legea nr. 10/2001

La 8 august 2001, reclamanta a solicitat restituirea imobilului în temeiul noii reglementări în materia restituirii imobilelor naționalizate, Legea nr. 10/2001.

În absența unui răspuns din partea autorităților administrative, la 13 mai 2002, reclamanta a introdus o acțiune întemeiată pe aceeași lege. Aceasta a solicitat jurisdicțiilor să constate că naționalizarea imobilului în cauză fusese făcută „fără titlu", să dispună restituirea integrală a imobilului, să constate nulitatea contractelor de vânzare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 și să rectifice situația imobilului în cartea funciară.

La 7 decembrie 2005, primarul Cluj-Napoca a dispus acordarea unei reparații pentru partea de imobil care fusese vândută în temeiul Legii nr. 112/1995 și restituirea restului imobilului. La 9 ianuarie 2007, reclamanta a luat în posesie părțile restituite ale imobilului.

Printr-o sentință din 26 iunie 2009 a tribunalului județean Cluj, apoi printr-o decizie definitivă pronunțată la 3 aprilie 2012 de Înalta Curte de Casație și Justiție (fosta Curte Supremă), jurisdicțiile interne au admis parțial acțiunea reclamantei, stabilind că imobilul fusese naționalizat „fără titlu". Întemeindu-se pe piesele dosarului interpretate în lumina legislației interne și a jurisprudenței Curții – și anume, în special, hotărârile Păduraru c. României (nr. 63252/00, CEDO 2005-XII (extrase)) și Maria Atanasiu și alții c. României (nr. 30767/05 și 33800/06, 12 octombrie 2010) –, instanțele au respins cererea privind constatarea nulității contractelor de vânzare, considerând pe de o parte că dobânditorii fuseseră de bună-credință și pe de altă parte că, prin deciziile administrative din 29 mai 2000 și 7 decembrie 2005, reclamanta primise deja o despăgubire pentru partea de imobil care fusese vândută foștilor chiriași. B. Dreptul și practica internă și internațională relevante

O prezentare a principalelor dispoziții legislative și a practicii interne privind restituirea bunurilor naționalizate înainte de 1989 sau, în lipsă, despăgubirea aferentă figurează în hotărârea Maria Atanasiu și alții (citată anterior, §§ 44-80). Aceeași hotărâre prezintă textele Consiliului Europei relevante în materie, precum și reglementarea din anumite țări din Europa centrală și orientală (ibidem, §§ 81-107).

Modificările legislative aduse după adoptarea hotărârii Maria Atanasiu, citată anterior, sunt descrise în hotărârea Preda și alții c. României (nr. 9584/02, 33514/02, 38052/02, 25821/03, 29652/03, 3736/03, 17750/03 și 28688/04, §§ 68-74, 29 aprilie 2014). PLÂNGERI

Invocând art. 6 §1 din Convenție, reclamanta denunță respingerea acțiunii sale în revendicare de către Curtea Supremă, pentru inadmisibilitate, întrucât ar fi încălcat dreptul său de acces la o instanță.

Întemeindu-se pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamanta se plânge, de asemenea, de o atingere adusă dreptului la respectarea bunurilor sale. ÎN DREPT A. Cu privire la plângerea întemeiată pe art. 6 §1 din Convenție

Reclamanta invocă o atingere adusă dreptului său de acces la o instanță, pe motiv că acțiunea sa în revendicare, după ce fusese admisă de două grade de jurisdicție, a fost respinsă ca inadmisibilă de Curtea Supremă. Aceasta adaugă că nu s-a procedat la o examinare a fondului cauzei, în opinia sa pentru un motiv pe care părțile nu au putut să îl ridice în fața jurisdicțiilor și pe care nu au putut să îl dezbată în fața acestora. Aceasta se întemeiază pe art. 6 §1 din Convenție, astfel formulat: „Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie audiată (...) de către o instanță (...), care va decide (...) asupra contestărilor privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...)" 1. Tezele părților

Guvernul contestă alegațiile formulate de reclamantă.

Aceasta din urmă își reiterează afirmația conform căreia Curtea Supremă a omis să dea părților posibilitatea de a dezbate asupra tuturor aspectelor admisibilității cauzei înainte de a se pronunța. 2. Poziția Curții

Curtea reamintește că dreptul de acces la instanțe, recunoscut de art. 6 §1 din Convenție, nu este absolut: el se pretează la limitări admise implicit, deoarece presupune prin însăși natura sa o reglementare de către stat. Statele contractante se bucură în materie de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, îi revine Curții să se pronunțe în ultimă instanță cu privire la respectarea cerințelor Convenției; ea trebuie să se convingă că limitările aplicate nu restrâng accesul oferit individului într-un mod sau într-un punct astfel încât dreptul să fie atins în însăși substanța sa. În plus, astfel de limitări nu se conciliază cu art. 6 §1 din Convenție decât dacă urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit (Maria Atanasiu și alții, citată anterior, § 115).

În speță, Curtea Supremă a aplicat un text de lege care nu fusese luat în considerare de jurisdicțiile care se pronunțaseră anterior. Procedând astfel, ea și-a îndeplinit rolul de garant al legalității și al aplicării corecte a legii. Astfel, limitarea dreptului de acces la o instanță, pusă în aplicare de Curtea Supremă pentru a păstra legalitatea hotărârilor judecătorești, a urmărit un scop legitim.

Desigur, Curtea Supremă ar fi putut să dea părților posibilitatea de a discuta despre aplicarea excepției de inadmisibilitate în cauză.

Cu toate acestea, Curtea consideră că, în circumstanțele concrete ale speței, limitarea suferită de reclamantă nu a fost nici absolută, nici excesivă, nici disproporționată în raport cu finalitatea sa. Astfel, ea constată că reclamanta însăși introdusese, în paralel cu procedura în cauză, o acțiune în realizarea dreptului său întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege specială în materie de restituire. Ea observă că, în cadrul acestei acțiuni, persoana interesată își reiterase cererea de constatare a unei naționalizări abuzive și solicitase restituirea imobilului său în întregime. Ea remarcă, de asemenea, că temeinicia acestor cereri fusese examinată de jurisdicții în lumina argumentelor și probelor prezentate de părți și constată că a fost oferită o soluție definitivă în privința cererii inițiale a reclamantei privind situația imobilului său.

De altfel, Curtea nu poate disocia procedura a cărei soluție este denunțată de reclamantă de ansamblul demersurilor inițiate de aceasta în speță. Mai mult, ea subliniază că legile succesive pe care s-a întemeiat reclamanta fac parte din ansamblul legislativ conceput de stat pentru a oferi soluții problemei imobilelor naționalizate. Aceste legi dovedesc evoluția reglementării în materie, asupra căreia Curtea a avut deja posibilitatea de a se apleca de mai multe ori (a se vedea în special hotărârile Maria Atanasiu și alții și Preda și alții, citate anterior).

Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că respingerea acțiunii introduse de reclamantă nu a adus atingere substanței dreptului de acces la o instanță și nici nu a generat pentru persoana interesată restricții disproporționate. În consecință, această plângere este vădit nefondată și trebuie respinsă, în temeiul art. 35 §§3 lit. a) și 4 din Convenție. B. Cu privire la plângerea întemeiată pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție

Reclamanta se plânge de o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor sale.

Părțile au prezentat observații detaliate cu privire la acest punct.

Curtea reamintește că a apreciat în hotărârea Preda și alții (citată anterior, § 129) că Legea nr. 165/2013 oferea, în principiu, un cadru accesibil și efectiv pentru remedierea plângerilor referitoare la încălcări ale dreptului la respectarea bunurilor în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, datorate aplicării legilor de restituire. Ea reamintește că a concluzionat, de asemenea, că reclamanții erau obligați, așa cum impune art. 35 §1 din Convenție, să epuizeze căile de recurs interne prevăzute de Legea nr. 165/2013, chiar dacă cererile lor ar fi fost introduse înainte de intrarea în vigoare a acestei legi (ibidem, § 134).

În speță, Curtea constată că reclamanta a beneficiat de o decizie administrativă devenită definitivă, fiindu-i acordată o reparație pentru partea nerestituită a imobilului său (paragraful 12 de mai sus). Ea constată, de asemenea, că reclamanta își poate valorifica dreptul urmând procedurile descrise în Legea nr. 165/2013 (ibidem, § 125).

În consecință, Curtea consideră că plângerea întemeiată pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție trebuie respinsă pentru neepuizarea căilor de recurs interne, în temeiul art. 35 §4 din Convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Stephen Phillips Josep Casadevall Grefier Președinte

La requérante, M me Oranka Pall, est une ressortissante roumaine née en 1924 et résidant à Cluj Napoca. Elle a été représentée devant la Cour par M e O. L. Podaru, avocat à Cluj Napoca.

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son ancien agent, M. H.-R. Radu, du ministère des Affaires étrangères. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

La requérante, héritière d’un immeuble ayant été nationalisé par l’État sous l’ancien régime communiste, demanda l’octroi d’un dédommagement pour ce bien, en vertu de la loi n o 112/1995 portant sur la restitution des immeubles nationalisés (« la loi n o 112/1995 »). Le 29 mai 2000, la commission départementale de Cluj pour l’application de la loi n o 112/1995 octroya à la requérante un dédommagement, lequel ne fut cependant pas versé à l’intéressée. Celle-ci introduisit alors deux recours : d’une part, elle formula des objections contre la décision de la commission départementale et, d’autre part, elle forma une action en revendication de l’immeuble en cause. Cette dernière action, engagée le 7 août 2000, était dirigée contre le conseil local de Cluj Napoca (« le conseil local »). Les juridictions décidèrent de surseoir à l’examen des objections en attendant l’issue de l’action en revendication. 1. L’action en revendication

Dans le cadre de son action en revendication, la requérante demanda aux juridictions de constater que la nationalisation litigieuse avait été faite « sans titre » et de rectifier la situation de l’immeuble au livre foncier. Ultérieurement, elle renonça à la demande de rectification du livre foncier.

Par un jugement du 20 mars 2001, le tribunal départemental de Cluj fit droit à la demande de la requérante et constata que la nationalisation de l’immeuble en cause avait été faite « sans titre », au sens de la loi n o 112/1995. Le tribunal rappela que les immeubles nationalisés « sans titre » ne rentraient pas dans le champ d’application de la loi n o 112/1995 et pouvaient ainsi faire l’objet d’une action en revendication de droit commun.

Le conseil local interjeta appel contre ce jugement. Les anciens locataires, ayant acquis l’immeuble en cause sur le fondement de la loi n o 112/1995, intervinrent dans la procédure. Examinant le fond de l’affaire, la cour d’appel de Cluj Napoca confirma, le 23 novembre 2001, le jugement rendu par le tribunal départemental.

Le conseil local et les tiers intervenants formèrent un recours contre cette décision, estimant notamment que l’immeuble avait fait l’objet d’une nationalisation « avec titre ».

Par un arrêt définitif du 14 mars 2003, la Cour suprême de justice (« la Cour suprême ») estima que l’action introduite par la requérante, après sa reformulation – à savoir après renonciation à la demande de rectification du livre foncier –, était une action en constatation ( acțiune în constatare ) et non une action en exécution d’un droit ( acțiune în realizare ). À cet égard, elle indiqua que, selon le code de procédure civile, une action en constatation ne pouvait être accueillie tant que l’intéressé avait à sa disposition une action en exécution du droit concerné. Considérant que tel était le cas en l’espèce, la Cour suprême déclara irrecevable l’action de la requérante. Pour cette raison, elle mit fin à l’examen du recours. 2. L’action fondée sur la loi n o 10/2001

Le 8 août 2001, la requérante demanda la restitution de l’immeuble sur le fondement de la nouvelle réglementation en matière de restitution des immeubles nationalisés, la loi n o 10/2001.

En l’absence d’une réponse de la part des autorités administratives, le 13 mai 2002, la requérante forma une action fondée sur la même loi. Elle demanda aux juridictions de constater que la nationalisation de l’immeuble en cause avait été faite « sans titre », d’ordonner la restitution intégrale de l’immeuble, de constater la nullité des contrats de vente conclus sur le fondement de la loi n o 112/1995 et de rectifier la situation de l’immeuble au livre foncier. 12 . Le 7 décembre 2005, le maire de Cluj Napoca ordonna l’octroi d’une réparation pour la partie de l’immeuble qui avait été vendue sur le fondement de la loi n o 112/1995 et la restitution du restant de l’immeuble. Le 9 janvier 2007, la requérante prit possession des parties restituées de l’immeuble.

Par un jugement du 26 juin 2009 du tribunal départemental de Cluj, puis par un arrêt définitif rendu le 3 avril 2012 par la Haute Cour de cassation et de justice (ancienne Cour suprême), les juridictions internes firent partiellement droit à l’action de la requérante, établissant que l’immeuble avait été nationalisé « sans titre ». Se fondant sur les pièces du dossier interprétées à la lumière de la législation interne et de la jurisprudence de la Cour – à savoir notamment les arrêts Păduraru c. Roumanie (n o 63252/00, CEDH 2005 ‑ XII (extraits)) et Maria Atanasiu et autres c. Roumanie (n os 30767/05 et 33800/06, 12 octobre 2010) –, les tribunaux rejetèrent la demande visant à la constatation de la nullité des contrats de vente, estimant d’une part que les acquéreurs avaient été de bonne foi et d’autre part que, par les décisions administratives des 29 mai 2000 et 7 décembre 2005, la requérante s’était déjà vu octroyer un dédommagement pour la partie de l’immeuble ayant été vendue aux anciens locataires. B. Le droit et la pratique internes et internationaux pertinents

L’aperçu des principales dispositions législatives et de la pratique interne concernant la restitution des biens nationalisés avant 1989 ou, à défaut, l’indemnisation y relative figure dans l’arrêt Maria Atanasiu et autres (précité, §§ 44-80). Le même arrêt présente les textes du Conseil de l’Europe pertinents en la matière, ainsi que la réglementation dans certains pays d’Europe centrale et orientale ( ibidem , §§ 81-107).

Les modifications législatives apportées après l’adoption de l’arrêt Maria Atanasiu précité sont décrites dans l’arrêt Preda et autres c. Roumanie (n os 9584/02, 33514/02, 38052/02, 25821/03, 29652/03, 3736/03, 17750/03 et 28688/04, §§ 68-74, 29 avril 2014). GRIEFS

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante dénonce le rejet de son action en revendication par la Cour suprême, pour cause d’irrecevabilité, en ce qu’il aurait enfreint son droit d’accès à un tribunal.

S’appuyant sur l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, elle se plaint également d’une atteinte au droit au respect de ses biens. EN DROIT A. Sur le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention

La requérante allègue une atteinte à son droit d’accès à un tribunal, au motif que son action en revendication, après avoir été accueillie par deux degrés de juridiction, a été rejetée comme irrecevable par la Cour suprême. Elle ajoute qu’il n’a pas été procédé à un examen du fond de l’affaire, selon elle pour un motif que les parties n’ont pu soulever devant les juridictions et dont elles n’ont pu débattre devant ces dernières. Elle s’appuie sur l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » 1. Les thèses des parties

Le Gouvernement conteste les allégations formulées par la requérante.

Cette dernière réitère son assertion selon laquelle la Cour suprême a omis de donner aux parties la possibilité de débattre de tous les aspects de la recevabilité de l’affaire avant de se prononcer. 2. La position de la Cour

La Cour rappelle que le droit d’accès aux tribunaux, reconnu par l’article 6 § 1 de la Convention, n’est pas absolu : il se prête à des limitations implicitement admises car il commande de par sa nature même une réglementation par l’État. Les États contractants jouissent en la matière d’une certaine marge d’appréciation. Il appartient pourtant à la Cour de statuer en dernier ressort sur le respect des exigences de la Convention ; elle doit se convaincre que les limitations mises en œuvre ne restreignent pas l’accès offert à l’individu d’une manière ou à un point tels que le droit s’en trouve atteint dans sa substance même. En outre, pareilles limitations ne se concilient avec l’article 6 § 1 de la Convention que si elles tendent à un but légitime et s’il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé ( Maria Atanasiu et autres , précité, § 115).

En l’espèce, la Cour suprême a fait application d’un texte de loi qui n’avait pas été pris en compte par les juridictions qui s’étaient auparavant prononcées. En procédant ainsi, elle a rempli son rôle de garant de la légalité et de la correcte application de la loi. Ainsi, la limitation du droit d’accès à un tribunal, mise en œuvre par la Cour suprême afin de préserver la légalité des décisions de justice, a poursuivi un but légitime.

Certes la Cour suprême aurait pu donner aux parties la possibilité de discuter de l’application de l’exception d’irrecevabilité en cause.

Toutefois, la Cour estime que, dans les circonstances concrètes de l’espèce, la limitation subie par la requérante n’a été ni absolue, ni excessive, ni disproportionnée par rapport à sa finalité. Ainsi, elle note que la requérante elle-même avait introduit, en parallèle à la procédure dont il s’agit, une action en exécution de son droit fondée sur les dispositions de la loi n o 10/2001, loi spéciale en matière de restitution. Elle observe que, dans le cadre de cette action, l’intéressée avait réitéré sa demande de constat d’une nationalisation abusive et avait sollicité la restitution de son immeuble en entier. Elle note aussi que le bien-fondé de ces demandes avait été examiné par les juridictions à la lumière des arguments et preuves présentés par les parties, et elle relève qu’une solution définitive avait été offerte quant à la demande initiale de la requérante portant sur la situation de son immeuble.

Par ailleurs, la Cour ne peut dissocier la procédure dont l’issue est dénoncée par la requérante de l’ensemble des démarches entamées par celle ‑ ci en l’espèce. Qui plus est, elle souligne que les lois successives sur lesquelles s’est appuyée la requérante font partie de l’ensemble législatif conçu par l’État pour apporter des solutions au problème des immeubles nationalisés. Ces lois font preuve de l’évolution de la réglementation en la matière, sur laquelle la Cour a déjà eu la possibilité de se pencher à maintes reprises (voir, notamment, les arrêts Maria Atanasiu et autres et Preda et autres précités).

Au vu de ce qui précède, la Cour estime que le rejet de l’action introduite par la requérante n’a pas porté atteinte à la substance du droit d’accès à un tribunal et n’a pas non plus engendré pour l’intéressée des restrictions disproportionnées. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. B. Sur le grief tiré de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention

La requérante se plaint d’une violation du droit au respect de ses biens.

Les parties ont présenté des observations détaillées sur ce point.

La Cour rappelle avoir estimé dans l’arrêt Preda et autres (précité, § 129) que la loi n o 165/2013 offrait, en principe, un cadre accessible et effectif pour le redressement de griefs relatifs à des atteintes au droit au respect des biens au sens de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention dues à l’application des lois de restitution. Elle rappelle avoir également conclu que les requérants étaient tenus, ainsi que l’exige l’article 35 § 1 de la Convention, d’épuiser les voies de recours internes prévues par la loi n o 165/2013, quand bien même leurs requêtes auraient été introduites avant l’entrée en vigueur de cette loi ( ibidem , § 134).

En l’espèce, la Cour note que la requérante a bénéficié d’une décision administrative devenue définitive, une réparation pour la partie non restituée de son immeuble lui ayant été octroyée (paragraphe 12 ci-dessus). Elle constate aussi que la requérante peut faire valoir son droit en suivant les procédures décrites dans la loi n o 165/2013 ( ibidem , § 125).

Par conséquent, la Cour considère que le grief tiré de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 § 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Stephen Phillips Josep Casadevall Greffier Président